Ileana VLĂDUȘEL: De dorul tău

De dorul tău

 

De dorul tău mi-au înflorit în piept

Jelanii. Cresc scaieții, cresc

Și îmi înțeapă inima apoi

Își răspândesc semințele prin văi

Însângerate unde se opresc

Și așteaptă să înflorească iar. Șoptesc,

De dorul tău, în noapte umbre sumbre

Și mă întreabă unde ești, de unde

Să știu să le răspund când din tăceri

Au înflorit distanțele în noi

Iar din distanțe cresc cu rădăcini,

Uitări ce îngroapă în mine amintiri.

De dorul tău, din cer coboară ploi

Să-mi  spele ochiul inimii. Din noi,

Atât a mai rămas, un dor stingher

Și noaptea în care umbre cresc și-și cer

Tribut din pieptul meu nevindecat.

De dorul tău și visele au plecat!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

22 septembrie 2020

 

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: O lume a noastră…sau fiecare-n lumea lui?

Îmi răsfir gândurile și-n minte îmi stăruie aceeași și aceeași repetabilă întrebare: ÎN CE LUME TRĂIM? Cu siguranță într-o lume departe de lumea imaginară a lui Platon, Aristotel și Socrate. S-au schimbat vremurile sau noi ne-am schimbat? Putem oare schimba lumea sau lumea ne-a schimbat pe noi? Încă din vechi timpuri, lumea nu a fost o plăsmuire angelică, istoria de altfel ne-o mărturisește de-a lungul veacurilor! Dar cine-i oare de vină? De ce când ne-am trezit pe-acest sfânt pământ, încă de la origini, am încetat să prețuim ceea ce ni s-a dat, murdărind lumea cu faptele noastre?

Să ne imaginăm că ne-am născut într-o peșteră adâncă din care se vede doar o fărâmă de cer, o dâră de lumină la care să ridicăm ochii; acolo trăim, obișnuiți că asta e lumea noastră, precum învață peștele în acvariu și el trăind în lumea lui, neînțelegând ce-i dincolo de peretele de sticlă! Firește, am vrea să aflăm mai multe, peștera asta ne pare mică și încercăm să ne îndreptăm spre lumină și cu cât înaintăm, cu-atât cerul devine mai mare, dăm de soare, de lună, de stele, suntem fermecați dar, totodată, ne simțim atât de mici, slabiși neputincioși, realizând că tot ceea ce știam până acum e-așa de puțin, nesemnificativ în comparație cu lumea de-afară, ce pare infinită. Încet prindem curaj, vrem să cunoaștem cât mai multe, ba chiar credem că suntem în stare să decodificăm tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, din dorința aprinsă de-a afla adevărul, limitând dimensiunile lumii la dimensiunile propriului nostru orizont. Cu timpul ni se nasc idei de-a pune mâna pe această lume, de-a ne-o însuși bucată cu bucată, cu falsa iluzie că ne aparține, ca a fost făcută doar pentru noi și, mai târziu, doar numai pentru UNII dintre noi, mai puternici, destoinici și mai înzestrați chipurile, această iluzie devenind confuzie, pentru că ceea ce credem, de obicei se abate de la realitate. Confundăm multe lucruri diferite, începând de la situații simple până la probleme complexe și-așa ajungem la ziua de azi… unde nimeni nu este fără vină de realitatea ce-am construit cu propiile noastre minți și mâini, toți laolaltă contribuind prin fapte sau nefapte, la a o preface într-o lume dură, ce nu cunoaște nici iubire, nici milă, nici altruism, nici iertare…

ÎN CE LUME TRĂIM? Trăim într-o lume hidoasă, în care totul pare de-a-ndoaselea făcut, în care incoerentul, absurdul pe locul rațiunii, anormalul pe-al normalului, minciuna pe-al adevărului, perfidia-n locul iubirii, îndoiala pe-al credinței, lăcomia pe-al altruismului, indiferența pe-al milei, păcatul pe-al virtuții și virtutea pe-al păcatului, șmecheria și prostia pe-al  inteligenței, snobismul pe-al calităților adevărate, vanitatea pe-al modestiei, înfumurarea pe-al smereniei, ostilitatea pe-al bunătății, necredința pe-al credinței și-am putea continua… într-un cuvânt, o lume unde domnește mediocritatea, unde nulitatea este ridicată în slăvi, este suspusă la rang de cinste, strivind orice personalitate-i cade-n cale, unde valorile devin nonvalori, date la o parte, date uitării, chiar și condamnării. Trăim intr-o lume neprietenoasă, austeră, strictă și rece, fără milă, plină de ură, de disperare, de neîncredere, de teamă, plină de durere, suferințe și lacrimi ascunse sub măști zâmbitoare, chinuite sub fard și poleială, cu oameni răniți fizic și psihic, o lume ciudată cu doi poli, plină de decoruri strălucitoare, abundență, fațade și pancarte pe de o parte și pe de alta, sărăcie, mizerie, boală, foamete, razboaie… Trăim într-o lume schizoidă, fără esență, în care se mucește până la uitarea de sine, până ce simți că nu-ți mai rămâne timp să trăiești, să respiri, să te bucuri de existență, de familie, de proprii copii dacă apuci să-i aduci pe lume, ritmurile vieții fiind extenuante; nu  ajung orele, zilele, într-o continuă goană, angoasa punând stăpânire pe suflete, pierzând treptat tot ce-i frumos și meriți pe-această lume în care ai venit cu un alt scop! Încetul cu încetul ne pierdem omenia, devenim roboți, paiațe, nevolnice păpuși trase de sfori de fiecare din Păpușarii vremii, pentru a îndeplini anumite scopuri și-a juca diverse roluri pe sceneta lumii.

Oamenii mereu se schimbă, ne cuprinde lăcomia, condițiile de viață, cerințele-s din ce în ce mai mari, o fugă continuă ca să ajungi undeva, să razbați, unii doar pentru supraviețuire, alții cățărându-se pe umerii celorlalți ca să ajungă până-n vârful piramidei sociale, pentru cât mai multă agonisire de averi, putere, orbiți și nesătui de fast, călcând sub talpă și strivind trupuri și suflete, jucându-se cu soarta lor după bunul plac, socotind cine trebuie să trăiască, cine să moara, câți și cum, „caii” bătrâni, bolnavii de orice vârstă devenind carcinoamele societății! Dar și noi, cei mai jos în ierarhie, ne schimbăm vrem-nu vrem, prinși intr-un mecanism, un mobil care mereu accelerează pentru a fi storși mai mult, dar și pentru a ne găsi, cât de cât, vreun loc mai cald și moale, vreun os cu măduvă sub umbra sistemului, punând în practică vorba ceea: „capul plecat, sabia nu taie”! Păi, cine-i de vină atunci, dacă nu fiecare dintre noi în măsura în care ne privește? Și ne întrebăm apoi cum de s-a schimbat lumea asta? De ce nu putem pune frână spunând STOP? Dar, vine la fiecare un moment în viață unde te oprești vrând-nevrând și tragi o linie făcându-ți suma celor realizate, dând socoteală feței din oglindă ce te privește nedumerită cerându-ți răspunsuri la întrebări: de ce? Cum așa? Unde am ajuns? Cine-i de vină? Eu ce-am făcut? Cum și cât am contribuit la distrugerea lumii? Cum de-am ajuns de-abia la ceasu-al doisprezecelea ca sa ne întrebăm? Cum de n-am înțeles nimic? Cum de n-am văzut semnele ce Timpul mi le arăta? Greu de găsit răspunsuri atâta timp cât conștiința noastra nu-i învățată să discearnă, greu să-ți găsești vina sau, poate nici nu vrem prea mult s-o căutăm, n-avem curajul sau poate-i prea târziu pentru noi de pentru remușcări, învinovățiri, lăsând pe umerii altora, a urmașilor să scoata castanele din foc și-așa ajungem din nou la aceeași întrebare: ÎN CE LUME TRĂIM? Răspunsul este cât se poate de clar, doar noi nu vrem să-l scoatem din gură: ESTE EXACT LUMEA CE-AM CREAT! Este rezultatul faptelor și nefaptelor noastre, adormind am creat un MONSTRU! De ce însă nu ne-am întrebat la timp, atunci când încă se mai puteau îndrepta poate lucrurile? TOȚI SUNTEM VINOVAȚI, fiecare ca unitate începând! Suntem vinovați că am creat sau am lăsat să se creeze o lume de coșmar care nu ne place și cum ne-ar putea oare? Trăim într-o lume dominată de lăcomie, intrigi, perfidie, frustrări și neajunsuri, de încă războaie de acaparare și dominație, încă având tendințe fasciste, încă de-a forma dacă nu sclavi ca altă dată, supuși moderni, o lume-n decadență progresivă, plină de vicii, prietenii false si relații eșuate, o lume violentă, de supunere fizică și psihică, o lume în care noaptea astupă mizeria și gurile cerânde de ajutor: guri de copii flamânzi și guri de femei maltratate, guri de bătrâni lăsați în soarta lor, guri gemânde ale celor fără acoperiș, guri bolnave incurabil din lipsă de tratamente, neajutați de nici măcar Dumnezeu pe lumea asta!

Puțini sunt acei oameni care încă se mai pot bucura de ce există-n lume. Ei nu cer multe, nu-și doresc luna de pe cer, și-au orânduit viața în așa fel încât se mulțumesc cu strictul necesar, nu aleargă după mijloace de trai efemere conștientizând că pe acest pămând sunt doar chiriași, nimic nu pot lua cu ei dincolo; pentru ce aceasta vânătoare își zic? Prețuiesc că sunt sănătoși, că și-au format o familie frumoasă, nu invidiază pe cei ce au mai mult, pe prieteni sau oamenii din jur și sunt într-un cuvânt FERICIȚI. Știm că lumea asta este diferită, că nu toți putem gândi la fel și nu putem avea pretenția ca ceilalți să gândească precum noi. Fiecare OM are diversitatea și idiosincrazia lui, modul personal de gândire, educația și conștiința lui și bineînțeles nu avem dreptul de-ai cere să se conformeze cu modul de gândire și atitudinile noastre față de viață, căci în final cine am fi noi? Avem o părere despre toate? Suntem atât de siguri de corectitudinea ei încât să nu permitem contraziceri sau alte păreri? Credem cumva că suntem Trimișii pe acest pământ? De ce îi acuzăm pe alții care-și promovează propriile interese? Facem exact același lucru ca și ei într-o masură, dar pentru că interesele sunt ale noastre, că poate posibilitățile sunt mai mici, credem că suntem mai puțin vinovați sau deloc. Important este să ne vedem lungul nasului, să ne cunoaștem fiecare locul, capacitățile, să nu ne atribuim calități ce nu deținem și asta n-o spun pentru a accepta orice de la oricine, pentru a coborî fruntea lăsându-ne conduși ca marionete fără propria-ne gândire și reacție, nu pentru a fi de acord cu orice ni se servește ci, pentru a înțelege că există lucruri dincolo de noi și de MICROCOSMUL nostru, care poate ne depășesc, nefiind cu toții în măsură educațional să înțelegem. Lucruri pe care nu le controlăm este bine de știut că ele există și sunt și alții mai în măsură să le cunoască. Tot așa de important este să nu trăim închistați în propria noastră bulă, cu jaluzele trase și căști la urechi, să nu vedem, să nu auzim, crezând că doar noi avem dreptul de-a avea dreptate și nimeni altcineva! Vi se pare ciudat cele scrise? Oare nu am depistat prin toate mijoacele ce ne oferă azi mass-media, cât de mulți având cunoștințe, dar în special unii neavându-le suficiente și plini de confuzii își dau cu părerea, care mai de care, soluționând chipurile toate problemele posibile ce ne preocupă? Pentru criza economică, scandalurile financiare, drepturile de muncă, sistemele de învățământ și cel sanitar, precare, mediul în care trăim, pandemii, pentru cum trebuie să trăim, cum să mâncăm și ce și cât, cum să respirăm, să iubim, să, să… atât de multe „să”, de parcă ne-am pierdut starea de sine și trebuie toți să ne încadrăm în turma, bine condusă la păscut, pentru a nu vedea-n zare abatorul ce ne așteaptă! Ăsta e marele pericol ce se întrezărește, de-a fi conduși fără să reacționăm acceptând fără cârteală tot ce ni se sevește! Răul apare când începem să credem că părerea ce-o avem este neapărat cea mai bună, singura capabilă de-a soluționa. Ridiculizăm, blamăm pe oricine crede diferit, nelăsând nimănui posibilitatea de-a exprima vreo altă părere, pentru că lumea noastră ar trebui să fie doar a noastră (zic EI!) și nu lumea tuturor. Și totuși câți dintre noi nu ne lăsăm pradă unei astfel de păcătuiri? Hai să vedem, cine va fi primul care va arunca piatra?

ÎN CE LUME TRĂIM? Păi, în aceea pe care noi toți și fiecare la rând am plăsmuit-o! Cum? Ia uită-te pe fereastră să vezi câte sau ce mașină luxoasă te așteaptă să conduci? Privește-ți casa în care trăiești și cum! Deschide-ți frigiderul plin cu de toate, de nu mai știi cu ce să începi! Deschide-ți dulapul, cu rufe scumpe, înghesuite de nu mai încap, nu știi ce să alegi, ce genți de marcă sonoră, ce încălțăminte adecvată, cum sa le asortezi pe toate! Mare chin! „Zilnic e-o problemă și-asta, care cu cce merge, precum ne învață emisiunile de modă! Până și mâncatul e o problemă, uff, cântarul ăsta… rețete de dezumflare bruscă ( dacă se poate mâncând!), date de care mai de care specialist! Dar și zodiacul ăsta ce ne zice pe azi la programul de astrologie, ne va merge bine ziua, ne cade vreun câștig, vreun nou amor? Problimatizări serioase cu care să-ți începi ziua (D-zeule și toți Sfinții, ajutoor!)

ÎN CE LUME TRĂIM? Ceea ce odată numeam iubire, dragoste, altruism, caritate, modestie, cumpătare, înțelepciune, indulgență, conștiintă etc. azi, încet-încet pălesc, dispar din limbaj și atitudine dând loc la altele dure, fără suflet. Trăim într-o lume virtuală, în care suntem doar cifre pe computer, domnind o rațiune rece și seacă, plasată ca fiind mentalitatea noastră, modernă, trăgându-se o linie la tot ceea ce ne-a legat de trecut, ștergând din memorie tot ce de preț s-a câștigat până acum, istoria, independența, identitatea și etnitatea, obiceiuri, civilizația acumulată de vremi, toate aduse la un numitor comun, pentru că așa se crede de cuviință că trebuie; ne alăturăm altora asteptându-le confirmarea, împărțind intre noi responsabilități, vinovății, știindu-se că-n comun eșecul este mai puțin dureros, dispar remușcările, liniștea și pasivitatea ne guvernează și conștiința devine din ce în ce mai transparentă și friabilă. Ce gândiri să ne mai rămână, la cei sărmani ce mor cu zile de sărăcie, de foamete, ce-și aleg hrana din gunoaie, singurul acoperiș fiindu-le cerul, pentru că au pierdut locurile de muncă și bancile le-au luat casele, la cei cu boli incurabile, ronțăiți de cancere, fără bani de tratament, știința ancorată stagnează voit descoperirea metodelor de înfruntare ale bolii cumplite ce macină omenirea de amar de ani, de faptul că învățământul este precar și analfabetismul în floare, că aerul ce respirăm, apa ce-o bem sunt otrăvite de substante radioactive și metale grele, că mediul înconjurător devine tot mai advers provocând malformații congenitale și-un număr crescut de boli autoimune și cancere, că ceea ce ni se oferă spre consum sunt alimente artificiale, plastice, cu mutații genetice, că pădurile se defrișează și-n locul „ plămânilor de oxigen” cimentul întră tot mai mult în viața noastra și câte ar mai fi de enumerat… Cui îi pasă de toate astea? Noua cât ne pasă? Să căutăm alte lumi, pe alte planete? Considerați că-i monolog de om pesimist? Considerați că exagerez?

ÎN CE LUME TRĂIM? Trăim într-o lume a fabricilor de armament, a companiilor de medicamente, (nu toate în slujba omenirii exact), o lume a războaielor de cotropire, de exercitare a influienței și dominație, o lume a narcoticelor, a pederastiei și-a prostituției de voie sau de nevoie. Trăim într-o lume falsă, a excitării emoționale, a unei anume ”libertăți” pe care aș numi-o mai degrabă anarhie, a încarcerării psihicului uman în mijlocul barbariei, în care ne place să facem caz de DEMOCRAȚIE, un cuvânt ce azi și-a pierdut esența dată de filozoful și om de știință grec Demokritos, cuvânt ce place tare mult în a se face gargară în pompoasele discursuri ale politicienilor și politrucilor de doi bani și trei parale, demagogi de tot felul, plătiți și vânduți. O lume ce urmărește GLOBALIZAREA, CONTROLUL și pierderea în masă a omenirii prin fel de fel de metode, în care omul este supus experimentelor pentru a face față apoi NOII ORDINI MONDIALE. Trăim într-o lume cu frica zilei de mâine, cu instabilitate, nesiguranță și goliciune psihică, lipsind speranța, bucuria, recunoștința, dragostea, încrederea și credința adevărată nu fanfaronada, respectul, recunoașterea adevăratelor calități și capacități, loc făcându-și egoismul, superficialitatea, mediocritatea, autoritatea! Ducându-ne viața de zi cu zi, suntem prinși într-o luptă continuă, ca granaj între altele granaje încercând să razbim, cu dorința realizării de sine, a găsirii unui ideal, unui crez și-a unui loc potrivit pentru fiecare dintre noi.

 Astea-s gândurile și convingerile mele și tare aș vrea să fie și alții gânditori ca mine, trezând rezonanțe în cât mai multe conștiinte, precum atunci când arunci o pietricică în apă și devine din aproape în aproape val puternic, tsounami. Trebuie să supraviețuim, trebuie să reacționăm, avem dreptul la viață, pe acest Pamânt pe care ni l-a lăsat bunul Dumnezeu și nu sub el, avem dreptul să aducem copii pe lume, sănătoși, să-i creștem frumos, să ne bucurăm de ei și ei de urmașii lor, să-i lăsăm pe cei ostili în lumea lor de ură și ferocitate! Noi, oameni iubitori, să făurim lumea noastra plină de iubire, de pace și armonie, în care să învățăm să trăim viața simplu și frumos, că numai una avem, bucurându-ne de toate, de la cele mai mărunte, așa ca la începuturi, când lumea ne era mai mică și totuși încăpeam, fiecare să aibă locul și rolul lui, în care iar să credem, să îndrăznim, să sperăm, să visăm, să iubim și să alinăm… O LUME A NOASTRA…

 

***

 

TE SALUT, LUME NEBUNĂ…

 

 

Te salut Lume, nebună, nebună de legat…

Sosit-am gâfâind și eu, la bal mascat de seară…

Tu, ce omenire-ai împărțit-o, în castă de bogat

Și-n alta, ca să slugărească pe prima, de argat,

Făcând să credem, că se mănâncă tot ce zboară,

Ne-ai înșfăcat în gheară…

 

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: O lume a noastră…sau fiecare-n lumea lui?”

ZAMFIR ANGHEL DAN: O plimbare în zori

Bună dimineața

Stimată Doamnă

A venit vremea iubirilor de toamnă

și așa de goi ne-a prins pe  amândoi în patul viselor aseară

că am uitat și de nevoi

și de tot

ce ne înconjoară

 

hai

să facem o plimbare în zori pe malul mării

prin pădurile de afară

să vedem

marea cum se pregătește să primească toamna

și ce se întîmplă prin păduri

după ce  vara

a plecat din diminețile tîrzii

 

ne om ține strîns de mînă

și cînd  ajungem în poiană

ne vom iubi din nou în prima zi de toamnă

privind cum marea se uită liniștită înspre noi

și nici că-i pasă

că ne vede așa goi

și nici geloasă nu-i

pe freamătul pădurii de sub noi

 

 

Ce  farmec au iubirile de dimineață

cînd  fără de  griji

și fără de  nevoi

doar te iubești pe malul  mării

la început de toamnă

într-o pădure de mesteceni

pe-un pat de ierburi și de frunze

căzute pradă dorințelor

din noi

 

 

DOAMNA  ANOTIMPURILOR

                                                              (din vol. Cuantice iubiri)

 

 

Când vine vremea iubirilor de toamnă

tot universul meu se întoarnă în văzduhuri

și port în mine atâtea  spicuri

amestecate cu dorințile din vară

și atunci îmi iau în brațe scumpa doamnă

și o dezbrac de fostele nimicuri

ce îmi ascund privirilor

splendorile care le poartă

acoperite în borangicuri

și în mătăsuri

țesute într-o ogradă

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: O plimbare în zori”

Marian MALCIU: Sonete și Rondeluri în oglindă

 

Sonetul plângerii… Te cheamă!

 

Privește, Doamne! Tot pământul plânge,

Iar Cerul Tău, ascuns de ceață, lasă

Zidirea Ta sub lacrimi mari ce-apasă

Poporu-ntreg ce-ncet acum se frânge

 

Sub greu potop ce rupe gard și casă

Și drum și pod în calea sa distruge,

Iar vieți cu mii prin virus pier în sânge

Și lasă-n urmă doar săracă masă…

 

Permis-ai celui rău s-aleagă calea

Prin care toți pierduți de-a Ta credință

Să plâng-acum, cuprinși de toată jalea.

 

Iertați să fie toți cu-a Ta sentință,

De s-au smerit și plâng pe toată valea

Spre a-și spăla trădarea prin căință!

 

Rondelul tristei veri 

 

Se pleacă-adânc către pământ

Tulpini de flori și lan de grâu,

Ce-și plâng frumosul lor veșmânt

Căzut spre poale de sub brâu.

 

Par despletite în frământ

De parcă-ar fi în plin desfrâu.

Așa se pleacă la pământ

Tulpini de flori și lan de grâu…

 

Le-apasă grindina-n mormânt

Și vânt le rupe, n-are frâu,

Iar ploaia le tot duce-n râu,

Puhoi de apă greu de-nfrânt…

 

Ce-mbibă-n goană sfânt pământ.

 

 

Sonetul iertării

 

De-atâtea ori promis-am să alung

Anume triste gânduri ce mă dor,

Să nu mai cad uitat în umbra lor,

Să simt durerea surdă când mă-mpung.

 

Mă tot târăsc greoi când vreau să zbor

Și mă sucesc prin vise îndelung,

Încerc să scriu și-atunci mă simt că-s ciung

Ori pana-mi e închisă sub zăvor…

 

Mi-am îndreptat privirea către cer

Și mi-am adus aminte c-am uitat

Să merg cu gând smerit la EL să cer

 

Iertare, sprijin, cum mereu mi-a dat.

O, Doamne, iartă-mi, vin la Tine, sper

Să ștergi pe cât Te rog și-acest păcat!

 

 

Rondel de iertare, Maicii Domnului

 

Născătoare de Dumnezeu, Fecioară!

Treci cu vederea ale noastre greșeli,

Căci multe păcate ne împresoară

Și în suflet purtăm prea multe-ndoieli!

 

Darurile tale, sfântă comoară,

Să le primim, ne spală tu de sminteli!

Născătoare de Dumnezeu, Fecioară,

Treci cu vederea ale noastre greșeli!

 

Nu ne lăsa îndoiți de povară,

Lipsiți de credință și-n gânduri rebeli,

Ne iartă de-a noastre mulțimi de țicneli

Și slavă-ți cântăm din zori până-n seară,

 

Născătoare de Dumnezeu, Fecioară!

 

 

Sonetul speranței

 

O țara mea bogată, prea săracă,

Cu bravi oșteni trecuți în mii morminte,

La fel și Domni viteji, cu braț și minte,

Mai poți ierta dușmani ce dur te-atacă?

 

Prin vorbe mari și false rău cuvinte

Rostite prin tribune doar să placă,

Ei mult condamnă, corbi cu minte-opacă,

Te vând mereu, n-au milă, dar au ținte!

 

Robiți de bani, vânduți la diavol, lașii

Nici nu-și mai văd părinți ori frați sau nașii

Și nu trec prag spre cele sfinte taine,

 

Dar vor onor, măriri și scumpe haine!

Doar Domnul poate lor s-arate pașii,

Să-ndrume minți, să ierte toți vrăjmașii…

 

 

Rondel pandemic

 

Ne mor bunici, părinți și frați

E Țara în degringoladă,

Cu virus suntem atacați

Și-avem Guvern în debandadă…

 

Suntem cu toții-mpovărați

Și grav loviți sub escaladă,

Ne mor bunici, părinți și frați

E Țara în degringoladă…

 

În case stăm, suntem forțați

Prin Ordonanțe la grămadă,

Iar ei, ”aleși”, nu vor să vadă

Că și la măști suntem furați,

 

Că mor bunici, părinți și frați…

 

 

 

 

 

 

 

 

Iulia MÜLLER: Ploaie de stele (poezii)

 

Tu iartă-mă, Iisuse

Ascultă-mă, Iisuse, ascult-a mea tăcere,
O lacrimă ascunde adânc a mea durere,
Durerea Ți se-nchină, tot mai mult se coboară,
Iar sufletul sfios și blând Te înconjoară.

Ascultă-mă, Iisuse, eu sunt mereu cu Tine,
Și lacrima ce plânge e sufletul din mine,
O plec în palma Ta, cerând din nou iertare,
Știind că doar Tu, Doamne, doar Tu ești Cel mai mare.

Când sufletul se-nalță, spre Tine se închină
Și lacrima-i curată mai mult, mai mult suspină,
Suspină în tăcere, tăcerea se înalță,
Privind a ei durere, lumină și speranță.

Ascultă-mă, Iisuse, și iartă-mi gândul rău,
M-aplec, mă-nchin la Tine și văd iar chipul Tău,
Iubire și credință, lumina împlinită,
Tu iartă-mă, Iisuse, iubind, sunt mult iubită.

 

Cerul se deschide

Cerul se deschide,
Un dor mă cuprinde
De Fiu și de Tată,
Și de mine-fată.

Merg și văd un munte
C-un sărut pe frunte,
Sărut de izvor,
Curge al meu dor.

Jos, o poieniță
Cu o copiliță,
Glasul cristalin,
De iubire plin.

Blana lui mărgăritar,
De la Dumnezeu un dar,
Un miel care tace,
Cartea vieții o desface.

Un sfânt ce-l privește
Parcă îi vorbește,
Dar mielul curat
Nu ar sta la sfat.

Îngeri albi ce zboară
În jur se coboară,
Mai mult strălucesc
Când mielul privesc.

Muntele se-nalță,
Parcă prinde viață,
C-o lumină mare,
Mult strălucitoare.

Râuri cristaline
Curg încet și line,
Știu, lumina muntelui
Este cea a Domnului.

Din alt cer coboară
Stele ce măsoară
Lacrima curată
Ce-i de mult uitată.

Dar lumina vieții,
Lacrima tristeții,
Este bucurie
Pentru veșnicie.

Îngerii-n cântare
Se coboară-n mare,
Sfântul se închină
Cu fruntea-i senină.

Mielul nu mai tace,
Liniște și pace,
Când lumina sfântă
Parcă îl alintă.

Iar draga fetiță,
Cu-a ei coroniță,
Cântă cu iubire
Și desăvârșire.

Toți într-o cântare,
Munte, râuri, mare,
Îngeri, sfinți curați,
Spre noi aplecați.

Pe Domnul cinstesc
Și cu drag privesc,
Lumina curată
Peste toți se-arată.

Cânt și eu cu ei,
În ochi am scântei,
Muntele privesc
Și mai mult iubesc.

Cerul mă cuprinde,
Alte vieți deschide…

 

Aș vrea să-ți spun, dragă măicuță

Aș vrea să-ți spun, dragă măicuță,
Că nu mai sunt o copiliță
Și-aș vrea să-ți spun că Dumnezeu
Veghează în sufletul meu.

Și-atunci când îmi e dor de tine,
Când plânge lacrima din mine,
Ridic iar capul către cer,
Să te zăresc, eu tot mai sper.

Te văd acum pe-un nor curat
Și tu parcă te-ai aplecat,
Te-ai aplecat și mi-ai zâmbit,
Când chipul tu mi l-ai zărit.

Să te cobori parcă ai vrea,
Iar eu să mă înalț în stea
Și să dansăm în altă lume,
Să pot să-i dau, aș vrea, un nume.

Și al meu suflet, bucurie,
E cu al tău în armonie,
Se bucură și se unește,
E Dumnezeu, Ce ne iubește.

Tu te cobori și ne zâmbim,
Pe-acest pământ iar ne unim,
Tu ești bunică, eu- fetiță,
Privești și râzi, dragă măicuță.

Pe frunte mă săruți ușor,
Mă mângâi cald, cu drag și dor,
Eu tac, zâmbesc, nimic nu spun,
Iubirea toată ți-o adun.

Și cerului nu te mai dau,
În brațele tale azi stau,
Bine-ai venit din nou acasă,
Măicuța mea dragă, frumoasă.

Dacă steaua căzătoare

Dacă steaua căzătoare,
Ea, s-ar transforma în floare,
Aș putea să mă cobor
Între lacrimă și dor.

Și eu, cu a mea rochiță,
Petrecută-n copiliță,
M-aș apropia de ea,
Aș vorbi cu floarea mea.

Apoi, ca o adiere,
Aș privi-o în tăcere,
Gând purtat de dor și pace,
Floarea încet se desface.

Stele mii și colorate,
Pe rochiță adunate,
Floarea, lacrimă curată,
Ce nu moare niciodată.

Și steluțe, mii și mii,
Zboară lin spre alți copii,
Gândul să-l înveselească,
Viață bună să vestească.

Dacă steaua căzătoare,
Ea, s-ar transforma în floare,
Între lacrimă și dor,
Eu aș vrea să mă cobor.

 

Hai-hui

Parcă și timpul s-a oprit
Când băiețelul fericit,
Vioi, micuț și frumușel
Se joacă el cu un cățel.

Pe pajiștea de floricele,
Râzând în hohot printre ele,
Aleargă, sare și zâmbește,
Pitit, cățelul urmărește.

Cățelul, el- al nimănui
Și toată ziua tot hai-hui,
O coadă lungă și stufoasă,
El peste tot este acasă.

Un nor ce pare supărat
Peste cei doi s-a aplecat,
Când lacrimi reci el tot strecoară,
În poieniță se coboară.

Băiatul acum a fugit
Și cu cățelul s-a pitit
Sub frunza codrului bogat
Și norul, tot mai supărat.

Trimite ploaia-n ropoteală,
Pădurea toată el o spală,
Copilul, parcă tot mai mic,
Ține în brațe un botic.

Dar soarele pe cer apare
Și norul supărat dispare
Când razele ce strălucesc
Ziua mai bună o vestesc.

Băiatul prin poiană fuge,
Cățelul el în brațe strânge
Și toată ziua ei hai-hui,
De parcă sunt ai nimănui.

 

Cerbul de aur

Cerbul de aur ce se coboară,
Ce se rotește și-nalță iară,
Cuprinde cerul, aduce viață
Și bucurie, și o speranță.

Are și aripi, dar și picioare,
În zborul lui, ca-ntr-o chemare,
Se-nalță lin peste o lume,
Cerbul de aur, cel fără nume.

Ochii- albastru întunecat,
De mare el s-a apropiat,
Un val se sparge, spuma cuprinde
Nisipul fin ce se întinde.

Cu un picior parcă lovește,
Marea spumoasă el o privește,
În frunte are un singur corn,
Este un cerb sau unicorn?

Ascultă valul care dispare,
Când se retrage și iar apare,
Se-apropie mai mult în zbor,
Misterul mării este un dor.

Intrând în apă, șoapte culege,
Privind adânc, el înțelege
Că-n mare este puterea lui,
Viața frumoasă a cerbului.

Dar un copil c-un chip curat,
Privind, el s-a apropiat,
Cu ochii mari tace, zâmbește,
Cerbul de aur când îl privește.

Cerbul se-ntoarce încet din mare
Și uită el a lui chemare,
Se-nalță iar, în zbor plutește,
Copilul râde, un nor oprește.

Și amândoi, în zborul lor,
Privesc ei marea cu drag și dor.

 

Marin BEȘCUCĂ: Doamne ni-l binecuvântează pe Mnieru, Profesorul de Prețiozități!

20 se septembrie

„HANUL RĂZEȘILOR”-Letopisețiul lui Marin Beșcucă

302.- 20 de septembrie, a lui 2020

 

 

 

…urăște-mă pân’ai simți că mă iubești!

strig asta către Aproapele…

tot ce înseamnă viață, înseamnă Aproapele,

ieșit din condiție nu mai esti OM!

te-au făcut ansamblu de relații și cum te-au mai făcut,

dar tu suflet pribeab, tu alergi de colo-colo uitând că est condiția

fundamentală a Creației:

Chipul și Asemănarea!

de aici, în loc să prețuiască Darul acesta al Frumuseții în ființă și Spirit

cu DUMNEZEU, s-au aruncat în filozofii, munți de biblioteci care înțeapă

în cerurile care știu doar de INGINERUL Marii Alcătuiri…

sigur Doamne că Ți-am auzit Foșnetul prelingându-mi Pasul Tău prin

smirna timpanul stâng,

și parcă auzul meu ruginit de acolo, chiar a prins un alt șuvoi,

Îți mulțumesc!

dar, Doamne,

somn-nesomnul meu mi-a povestit, cu mâna pe inimă!,

cum simte buzele mele fremătându-Ți Numele Tău Cel Sfânt,

fără de ostenire și-n fiece fibră sângele poartă acest frământ,

fiece fibră să mi Te simtă că I Te ești neîncetat…

Doamne,

iartă-mă pe mine păcătosul și mă miluiește cu Mila Ta Cea Mare și Sfântă,

de DUMNEZEU, Tatăl nostru…

Doamne,

cum altceva să-Ți întorc eu, din OARBA MEA CREDINȚĂ!,

decât stăruiul rugii și mă stărui în curgere firească…

Doamne!

plec în fiece costișă a vieții și a vremii purtându-mi-Te gând,

purtându-mi-Te respir și freamăt, până-n talpă!,

ce-mi duce năzuințele acolo unde mă lumină Lumina Ta, Cea Sfântă,

convins de Cărarea Împărăției care-mi deschide visul de azi,

iar ziua nu mi se mai pare atât de lungă… visul e Visul!

Doamne,

iartă gândul meu greșit și greșelile ce azi voi săvârși,

cum de cele din ieri m-am eliberat iertându-mi-le TU prin Foșnetu-Ți

din peste noapte,

ce blânzi deodată cocoșii!

Doamne,

plec genunchii, fruntea și sărutu-mi-suspin în țărâna de calcă Tălpile Tale

și-mi voi lăsa neliniștile acolo…

mă iartă TU, Doamne,

iubesc nebun, iubesc IUBIREA-IUBIRE!

Doamne!

TU esti Lumina, Tu ai Puterea, numai a Ta este Împărăția,

acum și-n pururi!

iartă-mă Doamne,

Binecuvântează-ne Doamne nouă această zi !

Frați Răzeși,

numai DUMNEZEU e totdeauna bun!

ce ne-am face fără de EL?

haideți odată cu mine:

Nimic și Niciodată fără DUMNEZEU!!

ilumină-mă Lumină întru LUMINĂ!

Doamne dar…

Doamne!

Pașii Tăi mi-au călcat neliniștile,

Pașii Tăi, mi-au desfăcut încordul,

Pașii Tăi, mi-au strivit nodurile din creieri și năzbâtiile minții,

Doamne,

respirul îmi pomenește despre Ceasul de se-ngâna cu cocoșii și cum i-ai dat

Mângâiul Tău lui, să mă lunece mai ușor în intrându-mi pieptul,

Doamne,

sângele,

ah, Doamne ce povestitor sângele…

cum mi Te-a dus în fiece corpuscul din eu, Doamne, cum se știe prin mine

despre Tine,

TU!

eu nu mai sunt Doamne, e DUMNEZEU în tot ce sunt!

DUMNEZEU!

Care Te milui de păcătosul Marin și-l sălășluiești în mine,

Doamne,

ce strigăt aduc din TĂCERE,

Doamne,

am aruncat tristul în lac

să se stea de unul singur ziceam,

dar deja Spiritul Annei este consfințirea de Săldăbagiu de Munte al Iubirii…

nimeni de acolo să nu-l vrea!

„ANNA-Scrisoare către DUMNEZEU” ne cere rotundul,

a auzit-o Mărțișor!

și dimpreună cu profesorul IC, au pus sânge de lacrimă pe prima cărămidă!

acolo stă de priveghi tăcerilor Domnul Nixon Cel Negru ca dimpreună să-i

primenească descălecat în noapte Annei…

în fiece noapte!, parcă-mi foșnește glasul lui Domnul Nixon,

iar tristului i s-a făcut rușine și nu mai cuteză să mi se întoarcă,

Doamne,

mi Te strig!

Ilumină Spiritul Annei, întru LUMINĂ,

ni s-ar fi mai lesne să ne-o primim în Pragul 188!

dă-mi răbdarea, dă-mi puterea să-mi cred în încercări…

Doamne,

dă-mi întru mereu înțeles Șoapte Tale și mi Te voi duce-n Poem sus-sus,

la parapete…!

sunt un biet om Doamne, iartă TU și miluiește-mi păcătosul din mine!

că TU ești Tatăl nostru,

Cinstite care mă citești, Frate Răzeș, să-I mulțumim lui DUMNEZEU!

oo-da,

DUMNEZEU e totdeauna bun, numai DUMNEZEU!

suntem într-un moment de frumusețe și să ne plecăm ziua aceasta de Duminică, 20 de septembrie a lui 2020 cu Dumitru Mnerie!

aaa, Mnieru-Profesorul meu de Prețiozități!, păi tocmai eu, Sreaua Polară,

cea care simțeam cum penița torcea trăirile Poetului…

tiatra mnerie!

este legendă unde te-ai învârti printre ceruri

și nu e cer să nu se fi bucurat la bucuria lui Mnieru când coletul descăleca după atâtea emoții pe Tibrului 19…

venită de mână cu TIMIȘOARA-Acolade peste timp, o carte care fără Mnieru nu ar fi văzut în veci tiparul pe carnea ei,

au avut încercările făcute cu extremă dăruire de Universitarul de Timișoara,

dar lumea…!?

chiar și la Timișoara e… ca lumea!

și dacă noi toți astfel la ce ne-am mai mira vâzându-ne cum vremurile se vremuie de vremuitorii fără de simț românesc pe toate planurile,

cozile de topor…

și Mnieru a fost în marile prefaceri din Decembrie,

ei acolo au răscolit vulcanul,

dar văzându-se afară, vulcanul s-a vândut!

vânzându-ne și pe noi cu obârșie cu neam din Neamul Cel Românesc,

și ce cântam peste tot că:

nu piere!

iată pierit până la rușinea de a nu ne mai fi rușine,

nici ,măcar șchiop Punctul 8!

poate dacă era 7, sau nouă, sau 99, nu știu, zic…

am fost printre revoluționari și am văzut aceeași condiție în concepția de a ne fi ai…

acestui tim!

atunci… bea Gligore aghiasmă!

Mnieru s-a dedicat să propagăm Acoladele deschis, dar timpul tot timp,

a frânt din nou Punctul 8!

pesemne că ce ne e scris…

sunt atâtea că deși am dat în val cu PODUL DE INIMI,

nici aici nu vine Răzeșul!

n-am pretenții la împestrițați, iar că ne-au dat pantalonii jos nu e op problemă…

undeva, cică mai câtva timp în urmă în biserică au venit subt Lumina lui

DUMNEZEU doi ortodocși cu nași gigolo la pătrat!

păi nene ne sfidați chiar în halul acesta?

preotul acela doarme liniștit?

pângărim ideea de DUMNEZEU?

urăște-mă pân’ai să simți că mă iubești!

dar dați-o dracu de treabă nu vă pișați pe neamu’nost’!

dărâmăm bisericile dacă nu ne mai servesc sufletele,

Bastilia stă de martor că lumea a pus-o la pământ cu brațele…

Zidul Berlinului cioplit cu dalta cât mai mulți să prindă de amintiri!

pe când Marele Zid Poetule?, Zir-îs!

bă nu vă prostiți, nu dați idei!

îu!

dar de ce săr eu Mnierule la Bastilia?

am pus România la pământ pentru a duce Nana în familia lui,

iar fizicianul acum înghesuie ce a mai rămas în… șase saci?!

niciun circulus in demonstrandum, Universitarule de Politehnică,

ne fură până ne vom măsura nanometric?

dar dăm votul!

ne uităm, fără scrupule cum ne trădează trădătorii, ne uităm,

dar dăm votul!

și votul iese din tact,

totul e așezat infomatic, dar el va sări niște paradigme

ale științei și va insemina în conștiința socială furtul,

atunci cum informatic?

stăpânii tabletelor nu sunt și stăpânii rezultatelor?

cum să furi când totul este orchestrat legii?

nu prostul e la tabletă!

nu troglodul, nu cypyckoydul…

atunci cum să fure cel ce are capul plin de carte?

ce știință și fizica!

să alergi pe ultimul strat și să nu ții cont de centrifugă!

ce râs pe-nfundat centripeta…

se știu deja rezultatele,

atunci de ce dăm votul?

marii tâlhari au determinat minciuna să fure masa regelui,

doar că regele nu a rămas sărac,

sărac e poporul care stă să pice mereu…

dar nu mai e părul!

dar ce ai cu mine Poetule, eu sunt aci, cap al corpului de oaste, Părul!

da, Mnierule, sunt vii în mine fulgurațiile din Dacia, dar momentul s-a făcut

pe minți care au preluat mai greu mesajul poetic,

apoi sus, ceasurile au fost decrepite,

puținii oameni l-au lăsat pe doctorul în filologie să mă ciupă de talant…

furați bă!, că vă furați pe voi frecându-vă mâinile că mi-ați schilodit munca

și numele, dar Poemul, nu e rișca!

și nu v-am cerut să mă trageți prin oraș cu ricșa…

nici nu m-am urcat în telegondola de la Piatra!

de ici și până colea, Mnierule, Profesorul meu de Prețiozități, am acceptat!

am pus în practică și bine am făcut, dar Cozia m-a scos din mine!

mințile s-au desculțat și roua vine la masa mea de lucru, cumva cu emfază!,

să-mi spună că te știe, Nașule,

că te știe cum mă ambiționai pe Acolade, cum te ambiționai plămădind

Continue reading „Marin BEȘCUCĂ: Doamne ni-l binecuvântează pe Mnieru, Profesorul de Prețiozități!”

Mircea Dorin ISTRATE: Cugetând în miez de noapte (poezii)

SIMT  C-A   TRECUT  PE-AICI

 

Simt c-a trecut pe-aici, demult, odată,

Iubirea mea visând cu capu-n nori,

Ținând de mână-un bobocel de fată

Cu  inima-i cuprinsă de fiori.

 

Văd urma-i pe cărarea înierbată

Ce-a fost cândva un drum al fericirii,

Spre-o poartă cu luceferi  înstelată

Ce ne-a simțit durerile iubirii.

 

Și parc-aud în miez adânc de noapte

Cum ne spuneam curate jurăminte,

Și câte gânduri tăinuite-n șoapte

Din  inimă au fost atunci pornite.

*

Azi  parcă simt o vrajă ce coboară

Pe locul însfințit cu preaiubire

Făcându-mi iarăși inima ușoară

Și lăcrimând de-atâta fericire.

**

De-acu-i târziu și vremurile-s duse

În tainiță de gând la învechit,

În amintire pusu-le-am ascunse

Să-mi însorească timpul cel trăit.

 

Să-mi fie, ca la toți, o taină veche,

Din vremuri carea-u fost neprețuite,

Și care încă-s Doamne, nepereche

Din tot ce-a fos atuncea, înainte.

***

Încetinească-mi pasul pe cărare

Să-l potrivesc cu-al tău din vremi trecute

Și-așa ne prindă clipa de visare

În desfătarea zilelor pierdute,

Și-a tainelor de nimenea știute.

 

 

LA  POARTA  TA

 

Când trec și-acum prin fața casei tale,

Mă-nfiorez și pasu-ncetinește

În dreptul porții, unde-n gând, agale,

Văd ca prin vis făptura-ți cum zâmbește.

 

Și-n cea clipită sufletu-mi se frânge

Și gândul mi se umple de tristețe

Și nu știu cum, dar inimă îmi plânge

Că nu-i mai cum a fost în tinerețe.

 

Ferestra ta nu-i plină de mușcate,

Nu mai miroase stratu-a lămâiță,

Din când în când oblonul vântu-l bate,

Și  casa e cuprinsă-n deasă viță.

 

Tu nu mai vii la-inimii chemare

S-aștepți înfiorată la portiță

Și cu peceți de dulce sărutare

Să ne jurăm iubire și credință.

 

Ne prindă noaptea-n caldă-mbrățișare,

Ne-ascunză luna când intra-va-n nor,

Cu stele mi s-o umple bolta mare

Să ne-ndulcească visele cu dor.

 

Vor fi clipite câte veacuri toate,

Va fi divinul cuibărit în noi,

În dulce vis cerescuri vom străbate

Și-n universuri fi-vom doar noi doi.

*

Pe strada ta, acum, doar vântul bate

Tot ridicând din colburi amintiri,

Le pună-n  poarta casei, îngropate

Ca să le ai când poate o să vii.

 

Eu încă de mai trec pe-aici vre-odată

Îți las în taină lacrimile mele,

Să veșnicesc cea vreme de-altădată,

Iar poarta ta, s-o țintuiesc cu stele

 

 

CUGETÂND  ÎN MIEZ  DE  NOAPTE

 

Mai mult cer avem de-asupra, de cât humă sub picioare,

Mai mult dor și îndrăzneală de cât frică temătoare,

Și iubire căt să umplem nesfârșite universuri,

Iar în mintea noastră scurtă, vis să-ncapă-n două versuri.

 

Noi suntem de-odat cu lumea și-ale sale începuturi,

Suntem frați cu alte neamuri de pe alte mii de luturi,

Doar atât că ei și alții ne sunt poate înainte

În trăirea lor deșteaptă, belicoasă, ori cuminte.

 

Ce-i pe-acol’ pe sus, prin ceruri, n-avem încă noi răspunsuri,

Nasc pe undeva luceferi, iar în altele-s apusuri,

Se transfomă lumea toată după legi de noi ascunse

Făr’ să șim ce-i prin prejururi, prin lactaee nepătrunse.

 

Mare-i cerul, noi nimicuri ce-l cuprindem în visare

Și-ntr-o țandără de minte dăm oclol la câte are,

Îl străpungem cu gândirea mai iuțit ca cea lumină

Să-i furăm a sale taine, înstelând a noastră tină.

 

Mai că știm ce se petrece prin adânc de infinituri,

Mai că-ncepem a pricepe încâlcite basme, mituri,

Urmele din alte vremuri, ne-nțelese, ce-nfioară

Bănuind că zeii lumii din ceresc, pe-aici coboară.

*

Mai avem până ghici-vom cărărui prin Căi Lactaee,

Până  pune-vom troițe la răspântie de stele,

Pân-om bate la cea poartă unde zeii viețuiesc

Și de-or vrea ne-or spune taine, despre lumii ce-s prin ceresc.

*

Pân-atunci închideți ochii și vă pierdeți în visare

Cugetând la cele raiuri din a cerului hotare,

Că nu știm ce ne așteaptă în aceea mare mută

Unde scânteiesc luceferi, ce simțirea ne-o încântă.

 

 

TÂRGUIND  UN  ROI  DE  STELE

 

Dintre toate câte stele veșnicesc prin galaxii

Ți-aș alege numai una care-o fi mai lucitoare

Și diseară, la portiță, când cu dor grăbită vii

Ți-o voi pune în cositță, ca să-mi dai o sărutare.

 

Tu mi-i da, că ești miloasă și nu ții la supărare

Și-apoi încă zeci și sute ca un roi să-ți mai aduc,

Eu, în cont la mâine seară, îți promit, că cerul are,

Să-ți aduc cea galaxie, ce străluce-n vârf de nuc.

 

Târgu-i bun, cinstit se pare, că nici poți să nu îl faci

Când pe cer sunt mii de stele pâlpâind strălucitoare,

Dac-ai dat de-așa comoară, ia cât poți și pune-n saci

Și-apoi dă ca bună plată, mai nimic, o sărutare.

 

Până miezul nopții bate, eu ca bun neguțător

I-am vândut un sfert din cerul rotitor de-asupra noastră,

Ea, ca nu cumva să piardă, rugătoare și cu dor

Mai tot vrea să târguiască, până n-o mai fi vre-o astră.

*

Doamne, când făcut-ai  astă lume, te-ai gândit că cele stele

Vor ajunge într-o vreme să le fac de târguit ?

Sau Tu pusu-le-ai acolo, ca păcat să-mi fac cu ele

Cu o tânără codană, ce-ntr-o zi, m-a îndrăgit?

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Cugetând în miez de noapte (poezii)”

Gabriel Rosenstock: Insula luminii

Pictură de Satish Gupta

 

***

Insula luminii

pentru Varavara Rao*

 

Există o insulă a luminii
am să te duc la ea
gratii de fier nicicând n-a cunoscut
vino cu mine pe insula luminii.

Acolo nu există guvern
domnesc mările și curenții oceanici
iar anotimpurile se succed după glasul poeților
hai cu mine pe insula luminii.

Gabriel Rosenstock, Irlanda

Vizionați poezia la adresa https://youtu.be/IJzios4TRwY
*https://thewire.in/rights/varavara-rao-release-academics-statement

***

The Isle of Light: There is an Isle of Light/ I will take you there/ It has never known iron bars/ Come with me to the Isle of Light//
There is no government there/ The seas rule and the ocean winds/ Seasons change at the word of poets// Come with me to the Isle of Light.

Ileana VLĂDUȘEL: Spune-mi mamă!

 

Cad peste somnul tău

Visele plânse

Din ochii mei în doruri arse

Prinse.

 

 

Tu nu mai poți de-acum

Să mi le-aduni,

Să le preschimbi

În flori de trandafiri.

 

Acolo unde ești

Încărunțită,

Oare mai simți

Ce tare ești iubită?

 

Acolo unde stai

Să te-odihnești,

De chipul meu

Oare-ți mai amintești?

 

Îmi cad din gene

Spini înlăcrimați

De dorul ochilor

De-acum plecați

 

Și plânge după tine

Floarea de mușcată,

În glastra unde a rămas

Uitată.

 

Acolo unde stai

Să te-odihnești,

Cu glas doinit îi spui

Lui Dumnezeu povești?

 

Acolo unde-ți odihnești

Inima bună,

Spune-mi măicuță,

Cineva te-alină?

 

Cresc peste clipe flori

Înmiresmate

Și te așteaptă

Să le cânți balade

 

 

Tu nu mai ești

Să uzi la rădăcină,

Nici florile,

Nici biata mea inimă.

 

Acolo unde ești,

Cine ți-alină

Sufletul greu lovit,

Mamă bătrână?

 

Acolo unde astăzi

Te găsești,

Îți mai citește mamă

Cineva povești?

 

Mi-e sufletul

Grădină năpădită

De spini dorului,

Mamă iubită!

 

Plouă în mine

În stropi de amintiri,

Din cerul unde tu

Noaptea mă-închini!

 

Și simt cum mâna ta

Caldă și bună,

Mângâie chipul meu

Noaptea și alină.

 

Acolo unde stai,

Stai liniștită!

Ești încă vie mamă

și iubită!

 

Acolo unde stai,

Înveșmântată

În umbra raiului,

Fii binecuvântată!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

18 septembrie 2020

 

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Luntrașul

Luntrașul

 

Eu sunt luntrașul bărcii mele,

Eu mi-o conduc prin val și vreme,

Purtând sub frunte stoluri de catrene,

Când în urechi îmi cântă duioase turturele.

 

Mai dau ades de-al malului perete,

Dar nu mă enervez, nici nu sunt supărat,

(Căci nimenea în lume nu-i fără de păcat)

Nici când îmi vine să-mi cânte vr-un erete.

 

Din nou îmi îndrept cârma către larg,

Rugându-mi al meu înger-păzitor

Să nu mă depărteze de-al păcii lui izvor,

Să-mi pot încheea calea prin cinste și prin drag.

 

Rechini de mare sunt destui,

Dar se retrag când le livrez catrene

Ce port în ele epitete și teatricale scene,

Căci bâta nu-i ca vorba ce le-o spui.

 

Eu sunt luntrașul bărcii mele,

Primesc și călători ce vor să treacă,

Fericiți căci valul nu-i îneacă,

Cuvântul bun te scapă de belele.

 

—————————

IOAN MICLĂU-GEPIANU

Cringila, N.S.W

Septembrie 2020