Anatol COVALI: Amurg

Amurg

 

Amurg… Din ce în ce mai singur… Ning
regrete ce m-acopăr şi mă-nving…

Printre dihănii
de prezent trec sănii

de amintiri, cântând prelung cling, cling…

Pierdut în zloată
de dureri dau roată

destinului care a fost un ring,

plin de speranţă,
şi de cutezanţă,

dorind ca ţelu-n treacăt să-l ating…

Se face noapte-n
gânduri şi în fapte

şi că-i târziu încep să mă conving…

Nu-i cu putinţă
nici o biruinţă,

atâta timp cât stelele-mi se sting…

La ultima mea vamă-s
şi mi-e teamă

întredeschisa uşă s-o împing!…

————————————–

Anatol COVALI

București

14 aprilie 2019

Daniel Leonard MORARU: Surdo-mut

Surdo-mut

Nu văd, n-aud, sunt surdo-mut
În lumea care doar cuvântă,
Se rup imagini din trecut
Și gândul e avere mută.

Nu văd, n-aud, nu zici nimic,
Doar vorbe goale, fără sens,
Nu ești aici, nu știu ce vrei,
Nu știu de mai avem consens…

Nu văd, n-aud din inerție
Tot așteptând în van lumina
Cuvintelor fără-nțeles
Ce porți în gânduri ‘totdeauna.

Nu văd, nu simt.. prin ochii tăi
Căldura zilelor de vară,
Și tot mai sper să înțeleg
De ce doar frigul mă-nconjoară.

Nu văd, n-aud în întuneric
Și timpul s-a oprit în noapte,
Întorc clepsidra și aștept,
Să văd, să înțeleg… prin șoapte…

——————————–

Daniel Leonard MORARU

Mihaela BANU: Ghiocelul și brândușa

Ghiocelul și brândușa

 

De-abia venit pe lume, un tânăr ghiocel,
Cu trupul lui cel firav și tras ca prin inel,
Îndată puse ochii pe-o veselă brândușă,
Ce-și etalase nurii și chipu-i de păpușă,
Pe talia ei zveltă, cu unduiri hazlii
A rochiei cloșate, în nunțe viorii.
Cum primăvara vine pe orișicare plai,
Cu pofta ei de viață și-ntregul ei alai,
Își zise ghiocelul, privind în jur nătâng:
– E cea mai dulce floare de pe întinsul crâng.
Cum să îi spun eu oare că vreau să fie-a mea?!
Și tot gândind la dânsa, idila încolțea …
Brândușa nu da semne că i-ar păsa de el,
Că nu îl auzise rostind vreun cuvințel.
Asta până ștrengarul de vânt i-a înclinat
Și-atunci întâia oară, timid, s-au sărutat.
Când frageda iubire se-nfiripa ghidușă,
Din rădăcini îi smulse un drac de țigăncușă.
Morala ce desprins-am poate-i stereotipă:
E viața mult prea scurtă, să irosești și-o clipă …

——————————-

Mihaela BANU

Târgoviște

14 aprilie 2019

Irina-Cristina ŢENU: Visătorul meu neștiut

Ți-e privirea prinsă
Într-un dans al enigmelor.
Să le dezleg, nu pot,
Îmi lipsește cheia.
Amurgul se lasă
Peste clipa noastră
Tu nu poți să vezi,
Eu nu pot să observ
Misterul din tine,
Muzica din mine,
Iubirea ce-o cheamă
Să le cânte lor.
Dau să caut cheia
Visul îmi bate în
Pleoape, mult prea obosit
De zbuciumul dorului
Ce mult și-a dorit
Ca el să ajungă, nu la mine,
Ci la tine în suflet,
dar nu a putut.
Să-și salveze viața,
S-a catapultat
La mine pe
Pleoape și, rănit
De soartă, el a înțeles
Ce a vrut destinul, să îi spună,
Poate mult prea dur.
Lacrimă mi-ai fost,
Taină tu îmi ești
În mine vei fi
Visătorul meu neștiut.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

14 aprilie 2019

Gia STANCULET: Tu nu vezi că-i Primăvară?

Tu nu vezi că-i Primăvară?

 

… tu nu vezi că-i primăvară,
alb din ram ies muguri noi,
păpădii cu aripi zboară
și din cer cad fluturi roi?

… tu nu vezi cum tihna florii
s-a deschis în curcubeu
și din truda Primăverii
peste lume-i panaceu?

… tu nu vezi cum se căiesc,
umbrele ce-au asfințit,
înspre ghețuri se unesc
când din nou au amuțit?

… crezi că toate-acestea sunt
peste mine bucurii,
când pe buze-mi paște vânt
prins în lacrimi sidefii?

… unde mersul ți-l grăbești,
greu de ploi, ce avânt
te animă să pășești
când se-așează pe Pământ…

… roua, picuri peste iarbă,
ce vedenii tu hulesti
când lumina curge salbă,
Primăverii de-i lipsești?

–––––––––-

Gia STANCULET

14 aprilie 2019

Foto: Facebook

Florentina SAVU: În toamna vieții

ÎN TOAMNA VIEȚII

În toamna vieții plouă tare
Dar ne vom ține tot de mână,
Și vom păși mai cu răbdare
Spre iarna ce va fi să vină….

În drumul printre anotimpuri
Am înnotat prin ploi și zloată,
Ne-am cocoșat sub grele gânduri,
Și vieții-,n doi, i-am tot dat roată!

Umbrela vieții ne-a ferit
De multele intemperii,
Dar pașii ne-au îmbătrânit
Și astăzi sunt mai puțin vii.

Mergem pe drumul izbăvirii
Ce ne-o conduce către-Acasă,
Pierdut-am trenul fericirii,
Mergem pe jos spre noua casă.

Dar, până vom ajunge-acolo,
De-ntâmpinat vom mai avea
O iarnă, poate, cam tăioasă,
Cum Dumnezeu, cu noi va vrea,

Ce-o hotărî El, ne-om supune,
Și mână-n mână prin omăt
Vom trece zarea spre apune,
Cu anii toți, strânși în buchet!

———————————–

Florentina SAVU

12 aprilie 2019

Maria HOTEA: Când sufletului tău îi este dor

Când sufletului tău îi este dor

 

Când sufletului tău îi este dor,
El îți trimite în inima fior
Oricât de mult ai încerca,
Trăirea lui nu o poți impudica.

iubirea este veșnic înțeleaptă,
Ea calea dorului îți arată
Un singur semn el doar așteaptă
Şi- l simți în murmurul din șoaptă.

Căci dorul este pur, nevinovat ,
Ce-i cuibărit în sufletul curat
Este balsam dar și durere,
Ce inimilor îndrăgostite dă putere !

Când sufletul dorul îl simte,
Dulceața lui nu poate să o uite
El nu apare oriunde și oricum,
Fiindcă- și croiește unicul său drum.

Dorul este o lacrimă fierbinte,
Ce- n ochi o vezi și nu te minte
Aduce în suflet blând doar alinare,
Prin mângâiere și candoare .

În el ascunde al dragostei mister,
Ce nu se pierde în eter
În drumeții cu gândul călător ,
Te înalță dându-ți aripi pentru zbor.

Îl vei simții – n adâncul sufletului tău,
În șoaptele fără păreri de rău
Căci el e – n viaţă doar iubirea,
Din clipele când simți ce-i fericirea!

——————————-

Maria HOTEA

13 aprilie 2019

Maia KODRIN: Poeme (1)

ADIO

 

Adio timp în care m-am născut

am spus când am plecat în sferă

când totul pare un început

port plâns de cer pe aceasta Terră.

 

 

Sunt vinovată de-a salva

imaginea răsfrântă în jur

a celor ce ar spera ceva

și seamănă cu lutul pur

 

în care au fost pictate mic

flori, ierburi sau mișcări ciudate

eu care nu vă cer nimic

și nu-s martira ființelor uitate…

 

Adio timp în care ne-am sfințit

cu vorbe ce înalță porumbeii

acum când plec precum în infinit

și duc cu mine ochii voștrii greii,

 

prieteni și dușmani și tot

eu care sunt o vinovată

de-a nu vă cere nici acum când pot

dovada că v-aș fi pierdut vre-odată!

 

 

***

 

Vom fi stăpâni cat nu vom plânge

Suntem ființelor aproape de miracol
din miezul basmelor ori poate
răsplata vieții mai presus de-oracol
cu vremea concentrată-n spate.

Noi nu ne temem de roboţi
ce prind mișcare din mâna de argiă
și nu pot fi aceiași pentru toți
la starea noastră grea-fragilă.

Ne vor sluji deci oamenii de fier
cu scopul de a ne uimi părinții
răsplata unui zâmbet de mister
cum ne priveau printre vitralii sfinții.

Vom fi stăpâni cât nu vor plânge
excentricii roboți, idei ușor bizare,
înduioșându-ne cu lipsa lor de sânge
și caraghioasa noastră lipsa de metale.

 

TU OMULE

 

Mai fură-mă-n cuvinte să te mai înţeleg
plagiatura-ți minte – iubirea când ți-o dreg.
Acei ce mă urăsc întind câte-o capcană
aceeaşi sunt din zori și de nu-ți par o dramă.

Căldura zilei bune mă are încă-n vis
din ceasurile mute născându-se din scris.
Secretul meu nu-i mare cum crede curiosul
nu am certat eu vrajba celui ce roade osul.

De par cumva închisă ermetică și sumbră
gândiţi-vă la voi căt sunt încă o umbră
ce intră în sistem când urlă conştiinţa
și vă tot strigâ tema numită rea credinţa.

Pastișul nu-i de mine căci sufletul e unul –
când trupul meu va arde eu nu voi fi nici scrumul.
De nu mă recunoaşteţi memoria vă lasă –
de ce mai sunteţi buni la voi acolo acasă?!

E o durere mare și-i poate cea mai mare
când alergând prin lume departele ne doare.
Cum este cu putinţă să-ti meargă așa de bine
in lumea cea străină când tu nu eşti cu mine.

E o trădare sumbră dac-am dospit demult
cuptoru a-ncins focu’ pe care-l mai ascult.
Povestea vieţii noastre de unde vine oare
și se repetă tragic cu pilde-n fiecare?!

Poate că sunt bolnavă – n-aș crede nici așa,
când Domnul mă întreabă – mai am de spus ceva.
Iubirea mea-i din El și vine peste tot
cu ploile de vară iar mulţi mă cred netot.

Și-s ploaia de cuvinte cu-nbrațișări de gând
oglinda mi-e Iisus în toţi de pe pământ…
Îl văd pe El pe fața aproapelui cum spune
și-ntr-un duşman ce râde spinos de al Său nume.

O Domane! Tu de-acum mai poţi să ierți Tu ştii
cum suntem toţi pe veci ai Tăi căzuţi copii.
Iar făraă Tine nimeni nu are somn deplin
cu-o viaţă fără scop dispare-n ţintirim..

E omenirea oare un colaps în abis?!
Opreşte-ne căci doare ce pân’acum n-am scris.
Suntem bolnavi de crime și vin la mine-n vers
Te vrea numai pe Tine – cu-ntregul univers!

 

E TUTTO SI MUOVE

 

Prietenii se schimbă când nu mai ştim de ce
așa e viața sumbră prin orice trecere.
Nimic nu stă pe loc ci totu-i pe plecare
de cad – ridică-mă să nu știu căt mă doare.

De pricepeam din toate n-ar mai fi nici un farmec
ce e stă scris în carte – chemarea-i să deretec
– o tavetură hâdă ce tot ne mai încearcă
prin urîâciunea speței să ne luptăm cu parcă.

Dar nu am vrut nici raiul cu adevărat pe-aici
doar că ne place plaiu-n gustoase mămăligi…
Ni s-a lăsat s-alegem pe unde să umblăm –
când printre multe toane non stop ne plagiem

pe noi precum pe alţii mai căutând ceva
poate aflând de toate cu cine ne-om forma.
E ritmul vieţii în mersul ei către-un încotro
hei omule, mi-eşti frate în ritmul clar de pro!

Continue reading „Maia KODRIN: Poeme (1)”

Olguța LUNCAȘU TRIFAN: Rondel pentru tine, copile…

Rondel pentru tine, copile…

 

Copil frumos cu genele de rouă
Și scânteieri de soare în priviri
Te minunezi privind la cartea nouă
Din care vei citi vechi amintiri.

Când lumea ta-ți vei împărți in două,
În cea reală și cea din povestiri,
Copil frumos cu genele de rouă
Și scânteieri de soare în priviri,

Să-nveți la fel de mult din amândouă,
Ca să-ți clădești a tale împliniri
Și lumii să-i cunoști nemărginiri,
Să poți iubi când e senin ori plouă…

Copil frumos cu genele de rouă.

———————————–

Olguța LUNCAȘU TRIFAN

14 aprilie 2019

Simon JACK: Duminică-n ploaie…

Mă plouă cu liniști fluide din cer
fereastra visului udă clipește-n obloane
de fier,
nemișcarea e crudă, mansardă umbroasă
in ropotul ploii, asfalt pentru îngeri
cu capul prin nori,

Plouă și-n flori peste șoapte sub vâsc
o gură sub arcă de plug
bea din pământ urgii roditoare ce stau
si se plâng în pietre banale,
in liedul din ploaie, miorițe din stâne
vacante se cântă din fluiere albe,

Duminică-n ploaie,
mă văd larg trecând tunelul odihnei
sub candelă goală,
am și-o umbrelă din sufletul tău clandestin
când îmi umblii solară în rană,
plouă nefrânt între cercuri de vânt
eu si cu mine fredonăm pentru sine
curgând, peste amfore strâmbe
un descânt citadin…

————————–

Simon JACK

14 aprilie 2019