ADIO

 

Adio timp în care m-am născut

am spus când am plecat în sferă

când totul pare un început

port plâns de cer pe aceasta Terră.

 

 

Sunt vinovată de-a salva

imaginea răsfrântă în jur

a celor ce ar spera ceva

și seamănă cu lutul pur

 

în care au fost pictate mic

flori, ierburi sau mișcări ciudate

eu care nu vă cer nimic

și nu-s martira ființelor uitate…

 

Adio timp în care ne-am sfințit

cu vorbe ce înalță porumbeii

acum când plec precum în infinit

și duc cu mine ochii voștrii greii,

 

prieteni și dușmani și tot

eu care sunt o vinovată

de-a nu vă cere nici acum când pot

dovada că v-aș fi pierdut vre-odată!

 

 

***

 

Vom fi stăpâni cat nu vom plânge

Suntem ființelor aproape de miracol
din miezul basmelor ori poate
răsplata vieții mai presus de-oracol
cu vremea concentrată-n spate.

Noi nu ne temem de roboţi
ce prind mișcare din mâna de argiă
și nu pot fi aceiași pentru toți
la starea noastră grea-fragilă.

Ne vor sluji deci oamenii de fier
cu scopul de a ne uimi părinții
răsplata unui zâmbet de mister
cum ne priveau printre vitralii sfinții.

Vom fi stăpâni cât nu vor plânge
excentricii roboți, idei ușor bizare,
înduioșându-ne cu lipsa lor de sânge
și caraghioasa noastră lipsa de metale.

 

TU OMULE

 

Mai fură-mă-n cuvinte să te mai înţeleg
plagiatura-ți minte – iubirea când ți-o dreg.
Acei ce mă urăsc întind câte-o capcană
aceeaşi sunt din zori și de nu-ți par o dramă.

Căldura zilei bune mă are încă-n vis
din ceasurile mute născându-se din scris.
Secretul meu nu-i mare cum crede curiosul
nu am certat eu vrajba celui ce roade osul.

De par cumva închisă ermetică și sumbră
gândiţi-vă la voi căt sunt încă o umbră
ce intră în sistem când urlă conştiinţa
și vă tot strigâ tema numită rea credinţa.

Pastișul nu-i de mine căci sufletul e unul –
când trupul meu va arde eu nu voi fi nici scrumul.
De nu mă recunoaşteţi memoria vă lasă –
de ce mai sunteţi buni la voi acolo acasă?!

E o durere mare și-i poate cea mai mare
când alergând prin lume departele ne doare.
Cum este cu putinţă să-ti meargă așa de bine
in lumea cea străină când tu nu eşti cu mine.

E o trădare sumbră dac-am dospit demult
cuptoru a-ncins focu’ pe care-l mai ascult.
Povestea vieţii noastre de unde vine oare
și se repetă tragic cu pilde-n fiecare?!

Poate că sunt bolnavă – n-aș crede nici așa,
când Domnul mă întreabă – mai am de spus ceva.
Iubirea mea-i din El și vine peste tot
cu ploile de vară iar mulţi mă cred netot.

Și-s ploaia de cuvinte cu-nbrațișări de gând
oglinda mi-e Iisus în toţi de pe pământ…
Îl văd pe El pe fața aproapelui cum spune
și-ntr-un duşman ce râde spinos de al Său nume.

O Domane! Tu de-acum mai poţi să ierți Tu ştii
cum suntem toţi pe veci ai Tăi căzuţi copii.
Iar făraă Tine nimeni nu are somn deplin
cu-o viaţă fără scop dispare-n ţintirim..

E omenirea oare un colaps în abis?!
Opreşte-ne căci doare ce pân’acum n-am scris.
Suntem bolnavi de crime și vin la mine-n vers
Te vrea numai pe Tine – cu-ntregul univers!

 

E TUTTO SI MUOVE

 

Prietenii se schimbă când nu mai ştim de ce
așa e viața sumbră prin orice trecere.
Nimic nu stă pe loc ci totu-i pe plecare
de cad – ridică-mă să nu știu căt mă doare.

De pricepeam din toate n-ar mai fi nici un farmec
ce e stă scris în carte – chemarea-i să deretec
– o tavetură hâdă ce tot ne mai încearcă
prin urîâciunea speței să ne luptăm cu parcă.

Dar nu am vrut nici raiul cu adevărat pe-aici
doar că ne place plaiu-n gustoase mămăligi…
Ni s-a lăsat s-alegem pe unde să umblăm –
când printre multe toane non stop ne plagiem

pe noi precum pe alţii mai căutând ceva
poate aflând de toate cu cine ne-om forma.
E ritmul vieţii în mersul ei către-un încotro
hei omule, mi-eşti frate în ritmul clar de pro!

Continue reading „Maia KODRIN: Poeme (1)” →