Categorie: istorie

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cine sunt hunii-ungro-maghiarii ?!? (partea a VII-a)

   „Există în sufletul ungurului o ură seculară împotriva elementului românesc din Ardeal.”

(MILTON G. LEHRER)

 

 

   Autonomia Principatului Transilvaniei şi tendinţa încorporării lui la Regatul maghiar a constituit un mileniu de luptă împotriva naţiunii suverane dacoromâne, care indiferent de stăpânirea străină, teritoriul său distinct şi-a păstrat independenţa sa, chiar în vremea hegemoniei turceşti asupra Ungariei.

  Când capitala ei Buda, la 1529 şi apoi ţara la 1541, au fost făcute paşalâc, Principatului Ardealului i s-a recunoscut independenţa, plătind doar tribut. Iar, după 1688, când stăpânirea turcească a fost înlocuită cu dominaţia Hasburgilor, Dieta Transilvaniei s-a situat pe baricada unei împotriviri ferme şi puternice.

   „Sărmana Transilvanie, caracterizată de cronicarul secui Cserei, a schimbat jugul de lemn al turcilor cu acela de fier al Habsburgilor.”(Nagyajtai Cserei Mihaly historiaja, Pesta-1852, p. 116)

   La îndârjirea ardelenilor din Dietă, privind încălcarea suveranităţii libertăţii lor, trimisul împăratului, iezuitul Anton Dunod le-a strigat: „Majestatea Sa vă va protegui cu voinţa sau împotriva voinţei voastre.” („Nelentes valentes proteget vos Sua Maiesta”, cf. Jakab Elek, Az erdelyi fejedelemseg utolso evei – Ultimii ani ai Principatului Ardealului, în „Magyar Tortenelmi Tar”, Biblioteca istorică maghiară, Budapesta-1874)

   Armatele imperiale i-au supus prin teroare şi sânge pe românii ardeleni, obligându-l pe principele Mihail Apafi să accepte vasalitatea faţă de Coroana habsburgică, vreme de 230 de ani, dar Transilvania n-a fost dependentă direct de Ungaria, decât împotriva voinţei sale, când s-a comis sacrilegiul alipiri ei forţate, din 1867 până în 1918, deci, 51 de ani. Reconfirmarea independenţei Ardealului este afirmată în 1790, chiar de împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1765-1790): „Transilvania este un principat de sine stătător şi neatîrnat de altă ţară, conducându-se după Constituţia şi legile lui.” (Al. Papiu-Ilarian, Independenţa constituţională a Transilvaniei, Iaşi-1861, p. 18; V. Papacostea, Les deux Hongries, în <<Revue historique du Sud-est-europeen>>, 1941, p. 174)

   Neatârnarea Vlahilor ardeleni era înscrisă în legile nescrise zamolxiene şi în jertfele milenare ale Dacilor liberi. Împotriva aspiraţiei românilor la Libertate şi Independenţă, huno-ungro-maghiarii lucrau de zor la Uniaţie. Guvernul maghiar pregătea în amănunt şedinţa Dietei, în care să se pronunţe la finele lunii Mai 1848, pentru uniune. Parlamentul maghiar avea 446 deputaţi unguri, iar Ardealul nici unul. Statistica maghiarului Fenyes, menţiona că în vremea aceea în Ungaria locuiau        2 311 000 români la 4 870 000 unguri. (E. Fenyes, Statistik des Konigreichs Ungarn, I, Pesta, 1843; A. de Gerando, L’esprit public en Hongrie depuis la revolution franqaise, Paris-1848, p. 321).

    Propaganda iredentistă urla asupra poporului paşnic român: uniune  sau moarte !

Ambele ameninţări grofo-nemeşiste însemnând de fapt: moartea dacoromânismului. Unul dintre marii Români ai acelei vremi, Simion Bărnuţiu îşi lansa de Bunavestire a anului 1848, Proclamaţia antiuniune de la Sibiu: „Ungurii cheamă Ardealul la uniune. De fapta aceasta atîrnă viaţa sau moartea. Deschide-şi ochii fiecare român. Folosească-se de prilej pentru că sau cîştigă tot, sau pierde tot. Pierde şi ce a avut pînă acum: naţionalitatea. Ascultaţi strănepoţi ai Dacoromânilor ce trebuie să răspundeţi ungurilor sau saşilor: noi, pînă ce naţiunea română nu va fi ridicată la acel rang politic de care au dezbrăcat-o ungurul, secuiul şi sasul, nu ne unim!…Fiecare oraş, fiecare sat, răsună de bucurie pentru că ziua de azi este învierea popoarelor moarte. Acum este ziua învierii.”(T. V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungară, I, Sibiu-1902, p. 257 şi urm.)

   Mitropolitul Andrei Şaguna – unul dintre cei mai luminaţi Ierarhi ai românilor şi al Bisericii Ortodoxe Universale, căruia i s-a alăturat şi episcopul Ioan Lemenyi, au umplut Cîmpia Libertăţii de la Blaj între 14-16 Mai 1848, cu peste 40.000 de ardeleni, dar şi personalităţi de dincolo de Carpaţi vlahi şi moldavi: Dimitrie Brătianu, Al. Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, G. Sion, Ion Heliade-Rădulescu, Alecu Russo, Lascăr Roseti, Costache Negri, Nicolae Ionescu ş. a, cerând recunoaşterea naţiunii române egală şi autonomă cu celelalte trei din regat. „Deciziile acestei adunări, arăta I. Moga – au rămas pînă în anul 1918 revendicările permanentte ale românilor din Transilvania în lupta lor pentru independenţă.” (I. Moga, Luttes des Roumains de Transylvanie pour l’emancipation nationale, 1938, p. 11)

   Graiul preotului din Mădăraşul de Cîmpie, concluziona Marea Adunare de pe Cîmpia Libertăţii-Blaj: „Ardealul nu mai e Ardeal, CI ROMÂNIA.” (S. Dragomir, Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848-1849, II, p. 361)

   Nu aceeaşi părere o aveau şi nemeşii băutori de sânge valah. Cum au caracterizat grofii străbunului Attila, Marea Adunare a românilor a spus-o baronul Iosika în epistola sa către baronul Wesselenyi: „Adunarea a fost ridicolă şi stupidă. Ridicolă pentru speranţele pe care şi le puneau românii în efectele manifestărilor lor politice; stupidă, pentru temeritatea iobagilor români de a cere să fie trataţi pe picior de egalitate cu nobilimea maghiară, de care – prin voinţa acesteia din urmă – îi despărţea o prăpastie de netrecut.” (Mester Miklos, Az antonom Erdely es a român nemzetisegi kovetelesek as 1863-64 evi nagyszebeni orszaggyulesen. Transilvania autonomă şi revendicările naţionale ale românilor în Dieta de la Sibiu, 1863-64, Budapesta, 1936, p. 33)

   În ciuda tuturor protestelor legitime, legale şi sfinte ale românilor ardeleni, nemeşimea a impus prin regimentele de secui şi gărzile maghiare, proclamarea  unirii forţate a Transilvaniei cu Ungaria la 29 Mai 1848.

   Pe măsură ce caracatiţa monarhiei habsburgice îşi frângea rând pe rând tentacolele ucigătoare, Stejarul Daco-României creştea şi se înălţa tot mai viguros. Toate Proclamaţiile şi programele revoluţionarilor români din cele trei Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cine sunt hunii-ungro-maghiarii ?!? (partea a VII-a)” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (56)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

Între timp, ungurii au provocat noi agitaţii, a fost organizată o grevă generală la căile ferate, pentru a paraliza mişcările armatei, dar comandamentul român a acţionat energic, a pus capăt grevei, prin arestarea agitatorilor şi a sute de grevişti, iar profesorul Apathy a fost arestat pentru agitaţie, dus la Sibiu, judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare, apoi expulzat. O revoltă a muncitorilor din regiunea minieră Petroşani a fost potolită în acelaşi mod.

Mai grav era faptul că, în zona limitrofă, care separa cele două armate, s-au produs numeroase incidente armate, la nord-vest de Cluj, trupe maghiare se concentrau în valea Crişului Repede, şi spre nord, în zona Jibou-Zalău, ceea ce ameninţa aripa dreaptă a trupelor române de pe valea Someşului. Încurajaţi de prezenţa trupelor ungureşti, locuitorii maghiari din regiune au prins curaj şi, în noaptea de 4-5 ianuarie 1919 (st.n.), circa 800 de lucrători de la minele de aur din Baia Mare au atacat cu arme de foc şi grenade de mână pe români. În apărarea lor, a fost trimis din Cluj, un batalion de infanterie român, dar incidentul, neaşteptat şi grav, i-a determinat pe Aliaţi, prin intermediul generalului Berthelot, să acorde comandamentului român permisiunea de a ocupa zona Sighet-Baia Mare-Zalău.

Pentru a prelua controlul regiunii, Divizia 7 infanterie, cantonată la Cluj, a organizat două detaşamente mixte, alcătuite dintr-un regiment de infanterie, cu artilerie şi cavalerie, care au fost direcţionate spre Baia Mare-Sighet şi Jibou-Zalău. Primul detaşament a ocupat Baia Mare, la 14 ianuarie, apoi a pornit în marş, pe jos, spre Sighet. În timpul marşului, o delegaţie a ,,Comandamentului gărzii ucrainene” din oraş a avertizat trupele române că Sighetul este ocupat de ucraineni şi le-a cerut să oprească înaintarea. Comandamentul român a ignorat avertismentul şi a continuat înaintarea, dar la Vadul, la patru km sud de Sighet, trupele române au fost întâmpinate cu focuri de arme de bolşevici ucraineni. În aceste condiţii, trupele române au atacat gărzile ucrainene, a izbucnit o luptă, iar un detaşament condus de căpitanul Luca a reuşit, în noaptea de 16-17 ianuarie, să ocupe poziţia de la Vadul, respingând pe ucraineni. O nouă luptă a fost angajată la Sighet Kamara, unde ucrainenii au fost înfrânţi, suferind mari pierderi, 30 morţi, 50 de răniţi, 7 ofiţeri şi 337 soldaţi luaţi prizonieri, au fost capturate arme şi mitraliere. La 18 ianuarie 1919, Sighetul şi regiunea înconjurătoare erau ocupate de armata română, zona fiind curăţată de bolşevici ucraineni.  

Al doilea detaşament, cuprinzând un regiment de infanterie, a fost direcţionat spre Zalău, după ce primise asigurări că va fi evacuat de trupe ungureşti, dar trenul militar românesc a fost atacat în gara Ţigani, înregistrând 6 morţi, 15 răniţi şi 7 dispăruţi. În final, în ajutorul regimentului, a intervenit un batalion românesc, care a ocupat Zalăul, înainte de 20 ianuarie, curăţind apoi zona de trupe ungureşti. Ocuparea regiunii de nord-vest a asigurat trupelor române stăpânirea văii Someşului mijlociu, dar şi a căilor de comunicaţie din zonă. În urma acestor acţiuni, la 22 ianuarie 1919, trupele române ocupaseră întreg teritoriul până la linia de demarcaţie fixată de Aliaţi. Trupele maghiare atacau adesea şi hărţuiau posturile româneşti, uneori cu forţe însemnate de peste 1000 de oameni, dar trupele române nu puteau reacţiona din cauza împotrivirii Aliaţilor. Deocamdată, Munţii Apuseni nu se aflau în posesia noastră.

Situaţia celor patru divizii dislocate în Transilvania era dificilă, efectivul lor combatant totaliza 14 056 oameni, cu totul insuficient, ca urmare, Marele Cartier General a decis, la 3/16 ianuarie 1919, redresarea rapidă a situaţiei, prin completarea efectivelor. Măsurile luate în următoarele luni (ianuarie-aprilie) au dus la îmbunătăţirea situaţiei militare, la 1 aprilie 1919, efectivele  trupelor din Transilvania au crescut la aproximativ 40 000 de oameni. Trupele au fost prevăzute cu escadrile de aviaţie, artilerie antiaeriană, trenuri blindate armate cu tunuri, mitraliere şi puşti-mitraliere, servicii sanitare corespunzătoare, încât starea generală combativă a trupelor, în aprilie 1919, era ridicată. Pe lângă întărirea trupelor dislocate în Transilvania, o altă măsură binevenită a fost constituirea diviziilor ardelene. Încă din 5/18 ianuarie 1919, conform hotărârii Consiliului Dirigent, era înfiinţat Comandamentul general teritorial Sibiu, având în frunte pe generalul Ioan Boeriu (ardelean de origine, născut la Recea, jud. Braşov). Prin deceretul-lege din 7 februarie 1919, s-au constituit corpurile 6 şi 7 armată, pentru început, formându-se doar două divizii, 16 şi 18, numite şi diviziile ardelene. În afara acestora, în februarie 1919, Consiliul Dirigent (guvernul provizoriu de la Sibiu) a chemat sub arme Corpul Voluntarilor Ardeleni, în întregimea lui, alcătuit în 1917 din foşti prizonieri români din Rusia, aflat la dispoziţia autorităţilor ardelene. Lor li se va alătura treptat, pe măsura sosirii în ţară, şi legiunile de voluntari care luptaseră în Italia. În Apelul adresat de Iuliu Maniu acestora se spunea: ,,Este ceasul sfânt când trebuie să punem stăpânirea noastră pe întreg pământul moştenit de la strămoşi, când trebuie să punem temelia unui viitor demn de jertfele şi suferinţele de veacuri ale părinţilor noştri. Aveţi să răspundeţi chemării pentru a dovedi lumii întregi că ne iubim Ţara şi moşia şi că ştim să o stăpânim cu vrednicie…”.

La linia de demarcaţie, în ianuarie-aprilie 1919, au avut loc o serie de incidente. Din neputinţă sau răzbunare, neputând să se împace cu abandonarea teritoriilor, trupele ungare s-au dedat la excese, la 20 februarie, la Şiria, au fost ucişi 60 de oameni, printre care femei şi copii, la Sohodol, au fost ucişi cei doi preoţi ortodocşi, la Ciuci, a fost executat sublocotenentul invalid Gh.Tamaş, după ce a fost mai întâi torturat şi pus să-şi sape groapa. În aceeaşi vreme, trenuri blindate ungureşti, care circulau de la Arad la Zam şi de la Timişoara la Făget, trăgeau cu mitraliera asupra ţăranilor români din gări sau aflaţi pe câmp. La Arad, chiar în timpul vizitei generalului Berthelot, trupe ungare au deschis focul asupra populaţiei româneşti, venite din împrejurimi, şi au ucis şi rănit numeroşi ţărani, 180 de români au fost ucişi în judeţul Caraş-Severin şi 300 în jud. Arad. În judeţul Bihor, în aceeaşi perioadă, trupe regulate şi neregulate maghiare, în special secuii, s-au dedat la jafuri, loviri şi ucideri în satele din zonă. Localitatea Sighiştel a fost atacată de mai multe ori, în martie 1919, soldaţi unguri au înconjurat satul, au incendiat casele şi au tras cu mitralierele, ucigând 50 de locuitori. La 26 februarie, cortegiul funerar al preşedintelui Gh. Pop de Băseşti a fost atacat de secui cu focuri de mitraliere, trebuind să intervină trupele române de la linia de demarcaţie. În noaptea de 3-4 aprilie, căpitanul Verboczy a ridicat din locuinţele lor, din Beiuş, pe Ioan Ciordaş, fruntaş român, membru al conducerii PNR, desemnat prefect al judeţului Bihor, şi pe avocatul dr. Nicolae Bolcaş, care au fost duşi în comuna Lunca, la 20 km de oraş, unde au fost torturaţi cumplit (li s-au scos ochii ş.a.), apoi au fost ucişi.

Faţă de această stare de lucruri, din lunile ianuarie-martie 1919, încă la 7/20 ianuarie 1919, Marele Cartier General, prin generalul Prezan, adresa un raport guvernului român, în care arăta că pentru a preveni ,,pierderea multor vieţi, prădarea bunurilor, vă rog cu insistenţă să dispuneţi ca armata română să înainteze până la Arad-Oradea-Satu Mare…”. La 12/25 ianuarie, M.C.G., prin acelaşi general Prezan, se adresa din nou guvernului în aceiaşi termeni, sublinind că ,,pe zi ce trece pericolul se agravează”. Aceste fapte grave sunt menţionate şi în protestul înaintat, la 23 ianuarie/5 februarie 1919, de către preşedintele Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu, guvernului maghiar Berinkey (era amintită teroarea în care trăiesc locuitorii din comitatele Cojocna, Arad, Bihor, Sălaj şi Satu Mare). Ca urmare, guvernul român, în absenţa primului ministru Brătianu (aflat la Paris), a hotărât, în şedinţa din noaptea de 25-26 ianuarie/7-8 februarie 1919, ca armata română ,,să treacă Munţii Apuseni pentru a ocupa toate ţinuturile revendicate de noi”. Însă această hotărâre a trebuit să fie curând amânată datorită situaţiei militare din Transilvania, dar şi din alte raţiuni. Astfel, Înaltul Comandament Aliat de la Paris aprecia ca ,,neoportună” o nouă operaţie, care să modifice statu quo-ul din Ungaria şi Transilvania. În acelaşi sens, într-o telegramă din 1 februarie adresată generalului Berthelot, generalulul d’Esperey întreba ,,dacă Comandamentul român e dispus să se supună ordinelor mele în Transilvania”, adăugând: ,,în ce măsură Dv. vă solidarizaţi cu el”. Generalul Berthelot încerca să medieze între conducerea militară aliată şi cea română, la 19 februarie 1919, el nota în caietul său de însemnări: ,,generalul Prezan vine să-mi spună că guvernul român e decis să ocupe zona Arad, Oradea, Satu Mare. L-am sfătuit să nu facă acest lucru…” .

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (56)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Constantin Moşincat – Războiul românilor ardeleni

„Cine ne vorbea din adâncuri? Cine ne lămurea?

   Ne vorbeau strămoşii. Toate şirurile de înaintaşi

   jertfiţi cu gândul la hotare şi la strălucirea neamului.

   Ne vorbea Ştefan cel Mare, din gropniţa de la Putna:

   <<Dacă duşmanul vostru va cere legăminte ruşinoase

   de la voi, atuncea mai bine să muriţi prin sabia lui, decât

   să fiţi privitori, împilării şi ticăloşiei ţării noastre.>>

    Ne vorbeau mormintele şi ne vorbea sângele românesc!”

 

(VASILE POSTEUCĂ)

 

 

   Orădeanul istoric militar, Colonelul (r), dr. Constantin Moşincat a pornit dârz, drept, demn pe urmele demnităţii şi onoarei înaintaşilor săi care au lăsat posterităţii tot ce au avut ei mai bun: cinstea, munca, vorba bună, credinţa străbună, curajul, răbdarea, respectul, numele binecuvântat, fapte alese, frumuseţea sufletului lor brodată în regalele costume populare şi-n dăruirea fără măsură, patriotismul, jertfa, dragostea de Dumnezeu, „adevărate Icoane de încă ne exprimată recunoştiinţă,” care i-au lăsat drept moştenire: Adevărul, Iubirea, Onoarea, Patria şi Dumnezeu.

   Admirabila sa Operă încadrată între frontierele istoriei militare: Marşul spre Marea Unire. Războiul românilor ardeleni, Campania 1916 a Diviziei 11 Infanterie, se adaugă cu demnitate celorlalte lucrări de referinţă care au fost şi vor mai fi scrise.

   Cuvântul Înainte este urzit dintr-o aleasă ţesătură de idei, cuvinte şi recunoştiinţă de istoricul Comandor (r) prof. univ. dr. Jipa Gheorghe Rotaru, membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.

   În şirul lucrărilor fundamentale, în pantheonul memorialisticii, în lumina altor noi izvoare de arhivă se află Colonelul (r), dr. Constantin Moşincat, „un profund cunoscător şi cercetător al istoriei contemporane româneşti, cu ample contribuţii ştiinţifice în domeniile care îi sunt cel mai aproape de suflet, istoria Ardealului şi istoria militară românească.” (pag. 5)

   Munca titanică adunată cu migală de albină, strânsă cu strădanie de furnică, cu dârzenia Ostaşului de carieră, cu vigilenţa istoricului des încercat, l-a înrolat spre ofensiva frontului Arhivelor Militare Române, Austriece şi Ungare, peste care a presărat polenul memoriilor personale, cu nectarul moşilor şi strămoşilor nepreţuiţi la justa lor măsură, onoare, cu alte monumentale monografii şi lucrări de esenţă.

   „Ineditul absolut al acestei lucrări l-am putut descifra în capitolul de bază Războiul românilor ardeleni pentru neatârnare. Subiect tabu în istoriografia românească dinainte de 1990, aspectele vizând contribuţia ostaşilor rămâni transilvăneni la războiul Puterilor Centrale împotriva Antantei, din care a făcut parte şi Regatul român, sunt minuţios şi în detaliu analizate, începând de la faza de pregătire a războiului şi mobilizarea armatei imperiale şi apoi pe parcursul operaţiilor.” (pag. 8)

   Istoricul militar, orădean, Colonelul (r), dr. Constantin Moşincat, îşi elaborează strategia militară, prin pana sriitorului iscusit, printr-o contribuţie esenţială, ce se adaugă la temelia conştiinţei unităţii de neam, aşezată merituos în amvonul conştiinţei universale, probând mai întâi unitatea acestei lucrării în cadrul unicităţii ei, căruia destinul i-a îngăduit să pună în lumina sa taborică: sufletul românesc încărcat de Eroism, de Demnitate, de Jertfă, de Biruinţă, de Cruce, de Înviere.

   „Fără a exagera sau generaliza faptele, trebuie să recunoaştem, continuă comadorul Jipa Gheorghe Rotaru, că fără profesionalismul, dăruirea, dar mai ales, patriotismul col. r. dr. Constantin Moşincat şi nu orice fel de patriotism, ci unul local ardelenesc, care nu poate fi cu nimic confundat, studiul unor asemenea subiecte ar fi rămas sterp, arid, poate chiar de nepătruns pentru cei cărora li se adresează. Oricum, pentru istoriografia românească, pentru specialişti, cartea de faţă rămâne ca un reper de bază pe lângă care nu se poate trece de către cei ce se vor apleca asupra problematicii războiului nostru pentru întregirea neamului.” (pag. 12)

   Capitolul II, Contextul European de Alianţe este deschis de magistrala remarcă a savantului istoric Nicolae Iorga: „Ungurii şi evreii de la Pesta pot să se laude că măcelul acesta fără pereche de mare şi hâd ei l-au voit, ei l-au aţâţat, ei l-au adus. Asupra lor trebuie să cadă blestemele tuturor celor ce vor muri, ce vor rămânea schilozi, ce nu vor mai avea sprijin şi pâine.” (Nicolae Iorga, Războiul cel mare, în Neamul românesc, An V, nr. 27 Iulie 1914)

   În contextul geopolitic european al veacului al XIX-lea, privind configurarea marilor state şi reconfigurarea alianţelor, autorul ne relevă dincolo de fulgerile şi tunetele războiului, starea monarhică, intrinsecă a Românului valah, parte bisericească şi parte lumească, cea de credinţă şi cea de datorie, cea de iubire şi cea de jertfă: „Înainte de a purcede să-şi facă datoria de oştean, el nu uită să-şi împlinească datoria de creştin. Preoţii satelor s-au sculat deci în faptul zilei, luminările bisericuţelor de lemn s-au aprins şi după ce au ascultat sfânta liturghie, în ecteniile pentru călătorie, cei chemaţi s-au cuminecat toţi după rânduiala legii creştineşti. Şi-au mai făcut o cruce, şi apoi, în sclipirea dimineţii de vară, nesfârşitele cete albe au început a roi spre marginea oraşelor– să se înşiruie sub pajura împărătească.” (p.24)

 

   Capitolul III, Războiul Românilor Ardeleni pentru Neatârnare, debutează cu subcapitolul Strămoşii mei plugari.

   Bravul Colonel orădean dr. Constantin Moşincat care, şi-a dăltuit destinul pe Osia imperială a Neamului nemuritor thraco-geto-dac, ne mărturiseşte cu mândrie de Român descendenţa sa regală din Dinastia milenară a Strămoşilor Daci. „Ei, strămoşii mei, au avut cu siguranţă un ideal, şi s-au îngrijit de nevoile casei lor, au mers pe cărarea lor, plină de asperităţi, la fel cum a fost şi drumul ţării pe care marii luminători duceau naţia spre cultura originală, populară, ori tradiţională specifică zonei locului. Ei, trăitori în satele din Ardeal, această frumoasă <<Grădină a lui Dumnezeu>>…, au învăţat şi cultivat: voia bună pentru munca ordonată, simţul ordinei, înţelegerea binelui obştesc şi al spiritului creştin, respectul pentru lege, şi nu în cele din urmă demnitatea şi mândria solidară de român.” (pag. 31)

   Strămoşii autorului, acest grande Cavaler prin educaţie creştină şi formaţie ostăşească, şi-i glorifica sub pecetea şi heraldica lor ancestrală de la pelasgi: „conscrişi documentelor de evidenţă al voluntarilor de la Darniţa sau Roma, la depunerea jurământului de fidelitate, faţă de tronul Regatului României, pe crucile cimitirelor de pretutindeni, ori în evidenţele morţilor din lagărele de prizonieri: ortodocşi plugari…Libertatea era înţeleasă de ei ca mod slobod de a se asocia familial, a construi în clacă case după nevoi şi a munci cât le era de trebuinţă, de a petrece şi a proiecta viitorul, după placul lor. Unirea, şi puterea ei o manifestau zilnic în muncă: la facerea crucilor de grâu şi secară, la cositul ierbii şi clăditul înalt al fânului şi cazalului de paie. Voia bună, de la hora din bătătură, doina şi bocetul le pigmenta şi le făcea păcută viaţa. Au cântat din frunza codrului şi au zis, în gând ori la horele din bătătura satului, ce ştiau: Doina lui Lucaciu, Marşul lui Iancu, imnul Deşteaptă-te române!, Sara pe deal, La oglindă, etc.” (pag. 31-32)

   Născut în satul Răduleşti, reflectat în podoaba sa mirifică, sub pavăza Bunicului Gavrilă, erou al răboiului de Reîntregire, sub călăuza binecuvântată a Bunei Floarea, sub dogoritoarea dragoste a mamei Ana, sub dârzenia, nefrângerea şi neaplecarea tatălui  Vasile, istoricul nostru de prestigiu şi admirabilul Oştean se înregimentează şirului său străbun cuminecat în Potirul rubiniu al onoarei, al jertfei, al martiriului, al izbânzii, care circumscrişi Biruinţei lui Hristos, sunt de fapt şi Strămoşii noştri, ce ne înnobilează, alături de Duhul Sfânt – Proniatorul Neamurilor Creştine Ortodoxe, în care se „poate naşte Omul excepţional, om care, poate întrupa cel mai înalt ideal de umanitate al vremii sale.” (pag. 36)

   Am avut privilegiul divin al unui Întregitor de Neam creştin ortodox, al unui Erou între Eroi, al unui ales Martir, al unei renaşteri spirituale creştin naţionaliste, care ne-a conferit libertatea unei monarhii pururi româneşti şi pururea suverană.

   „Pentru egalitate şi libertate, pentru neatârnarea lor, ardelenii au purtat propriul lor război: războiul pentru drepturi şi libertăţi politice şi sociale şi o dimensiune spiritual umană-culturală.” (pag. 39)

   Bunul Dumnezeu – Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin preţuirea Daciei Mamei Sale – Fecioara Maria, şi a Lui, deci, ne-a dăruit Omul providenţial al fiecărei epoci: Zamolxis, Burebista, Decebal, Gelu, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Petru Dimitrie Cercel, Mihai Viteazul, Petru Rareş, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Horia, Tudor Vladimirescu, Iancu, Bălcescu, Cuza, Antonescu, Cavalerul Ziditor de Conştiinţă, preoţi, ierarhi şi cărturari de inimă, de suflet, de simţire românească, cu celebra ASTRA, Telegraful român, Gazeta Transilvaniei, Foaia pentru minte, inimă şi literatură a nemuritorului George Bariţiu, Tribuna, care înrolase în DIVIZIA NAŢIONALĂ toată intelectualitatea din Ardeal, Banat şi Crişana, Familia, Foaia Poporului, atâtea glasuri rostite, atâtea voinţe grăite, atâtea atitudini îndreptate „împotriva trufiei ungureşti s-au ridicat şi alte publicaţii. Preotul (de fapt protopopul) Ioan Moţa, alături de dr. Silviu Moldovan, redactor, şi Aurel Popovici Barcian în Revista Orăştiei, care au luat atitudine faţă de parastasul Mileniului, pripăşirii în Europa a „civilizaţiei hunice de sub şaua calului”. Căci vor fi având ei de ce se bucura, dar noi? Pentru că de 1.000 de ani ne calcă în picioare orice drept, ne smulg rodul muncii noastre din mâini şi se îmbuibă ei din el.” (Pr. Ioan Moţa, 42 de ani de gazetărie, Orăştie, 1935; Col. r. dr. Constantin Moşincat, Preotul Ioan Moţa gazetar şi luptător pentru drepturile românilor, militant pentru unire, în Art – Emis, 2017) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Constantin Moşincat – Războiul românilor ardeleni” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (55)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

În momentul în care se decidea mobilizarea, armata română dispunea de 15 divizii de infanterie, grupate în 5 corpuri de armată, 2 divizii de cavalerie şi de arme şi trupe constituite în comandamente speciale, artilerie grea,.avioane, trupe de comunicaţie, grăniceri, jandarmerie şi marină militară. În total, armata română dispunea de 163 240 militari, iar forţa combatantă cuprindea 180 batalioane, 98 escadroane şi 260 baterii. Dar efectivele reale ale acestor unităţi erau foarte reduse. Totuşi, armata română reuşise să păstreze în teritoriul neocupat din Moldova o cantitate suficientă de armament şi muniţii: 160 baterii de câmp (75 mm), 65 baterii obuziere (105 şi 120 mm), 31 baterii grele (tunuri de 120, 150 şi 155 mm, obuziere de 210 mm), 100 mortiere de tranşee (58 mm), 15 baterii de munte, mitraliere (franceze engleze şi ruseşti), puşti-mitraliere, muniţie suficientă. Dar subzistenţele şi echipamentul erau precare, la fel serviciul sanitar, lipseau medicii militari.

Remobilizarea armatei s-a făcut prin depăşirea unor numeroase greutăţi, armamentul şi muniţiile s-au păstrat, dar lipseau caii, necesari unităţilor de cavalerie şi artilerie, ca şi coloanelor de muniţii şi aprovizionare. Cea mai mare parte a efectivelor demobilizate, ofiţeri, oameni, cai, erau dincolo, în teritoriul ocupat, magaziile erau goale, soldaţii nu aveau uniforme şi hrană.  Cu eforturi foarte mari, au putut fi mobilizaţi în total aprox. 90 000 de oameni, care dispuneau însă de puţine baterii de tunuri şi de obuziere, fiind gata de acţiune în noiembrie 1918 .  În momentul decretării remobilizării, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, conform Ordinului Marelui Cartier General român, trupele noastre aveau misiunea să treacă simultan în Transilvania, Muntenia şi Dobrogea . Operaţia a început în noaptea de 28 octombrie/10 noiembrie-29 octombrie/11 noiembrie. Cele dintâi unităţi mobilizate au fost diviziile 7 şi 8 infanterie şi divizia 1 vânători, care alcătuiau Corpul IV armată, cu garnizoana în Moldova. Diviziile din Muntenia şi Oltenia au putut fi mobilizate mai târziu, soldaţii lor, demobilizaţi, fiind trimişi la vetrele lor. Divizia 8 infanterie avea să opereze în Bucovina, iar celelalte două divizii urmau să treacă Carpaţii, în Transilvania. Aceste divizii aveau efective slabe, un regiment de infanterie avea în jur de 1300 soldaţi, iar unul de vânători avea 600-800 de soldaţi, ele dispuneau numai de două baterii de tunuri şi una de obuziere, iar unităţile de vânători aveau şi o baterie de munte.

Pătrunderea armatei române în Transilvania, în toamna târzie a anului 1918, a fost determinată de faptul că, după ruperea tratativelor româno-ungare de la Arad, la 15 noiembrie, tensiunea politică în Transilvania şi celelalte provincii româneşti a crescut simţitor, iar actele de violenţă s-au înmulţit. Apelurile repetate ale C.N.R.C. şi ale unor consilii locale solicitau intervenţia rapidă a trupelor române, ceea ce provoca îngrijorarea guvernului şi armatei române. În acelaşi timp, încă înainte de tratative, prin armistiţiul de la Belgrad, din 13 noiembrie, semnat de Ungaria, pe cursul Mureşului se stabilise linia demarcaţională, care separa forţele ungare de cele române. Deşi provizorie şi cu destinaţie strict militară, linia demarcaţională, arăta Iuliu Maniu într-un memoriu din 28 noiembrie, ,,împarte naţiunea română din Transilvania şi Ungaria în două părţi, ceea ce agravează dificultăţile…” . În acest context, conducerea armatei române începea acţiunea de eliberare a teritoriilor româneşti intracarpatice. Încă de la 5/18 noiembrie, Marele Cartier General ordonase ca deplasarea trupelor pe aliniamentul demarcaţional de pe cursul Mureşului să fie grăbită.  

Singurele mari unităţi care puteau interveni imediat, fiind gata de luptă, erau numai diviziile 7 infanterie şi 1 vânători. La 7/20 noiembrie, când începea deplasarea elementelor avansate ale celor două unităţi, generalul Const. Prezan, şeful M.C.G., adresa următoarea Proclamaţie: ,,Români! Din înaltul ordin al regelui Ferdinand I, în urma chemării Comitetului National  Român, armata română a trecut Carpaţii pentru a desfiinţa hotarele care se ridicau între noi, rupând în două trupul aceluiaşi neam. Păşind cu dragoste frăţească pe pământul Transilvaniei, oştirea română vine, în numele unor sfinte drepturi naţionale şi umane, pentru a garanta libertatea deplină a tuturora. Însufleţiţi de aceste gânduri, asigurăm pe toţi locuitorii pământului românesc, până la Tisa şi Dunăre, fără deosebire de neam şi lege, că vom păzi cu credinţă viaţa şi avutul tuturora”.

Trupele Diviziei 7 infanterie, concentrate la Piatra-Neamţ, sub comanda generalului Traian Moşoiu, care aveau să opereze în estul Transilvaniei, au fost precedate de un pluton de grăniceri, care a trecut graniţa Carpaţilor, la 16 noiembrie (st.n.), şi a ocupat Borsec. Apoi, un detaşament de avangardă al acestei divizii, alcătuit dintr-un batalion din Regimentul 15 Războieni, un escadron de cavalerie şi o baterie de artilerie, a trecut munţii prin pasul Prisăcani, la 20 noiembrie  (st.n.), şi a pătruns în Tulgheş, înaintând apoi prin Borsec, Topliţa şi Ditrău. În acelaşi timp, avangarda Diviziei 1 vânători, concentrată la Comăneşti şi Asău, în valea Trotuşului, a trecut Carpaţii prin trecătoarea Ghimeş-Palanca, şi a ocupat Miercurea Ciuc. Sub protecţia  avangărzilor, care ocupaseră poziţiile-cheie, grosul celor două divizii a continuat traversarea munţilor şi a pus stăpânire pe văile superioare (izvoarele) ale Mureşului şi Oltului, cu însemnata cale ferată de-a lungul lor. Unităţile române s-au conformat literei armistiţiului, semnat între Antanta şi Ungaria, şi s-au oprit la Mureş. Obiectivul urmărit, constituirea unui aliniament operativ de acoperire pe cursul Mureşului, pentru eliminarea posibilelor ameninţări dinspre nord şi est asupra oraşului Alba Iulia, a fost atins până la 1 decembrie.  

În condiţii grele de iarnă, cu drumurile acoperite de zăpadă mare (înaltă), când soldaţii erau ,,rău îmbrăcaţi, slab aprovizionaţi şi aproape desculţi” (Kirit.), trupele române au continuat înaintarea, Divizia 7 a ocupat Reghinul Săsesc, la 17/30 noiembrie. În aceeaşi vreme, înaintând spre sud-vest, Divizia 1 vânători se apropia de Braşov, întâlnind avangărzile armatei lui Mackensen în retragere, iar la 24 noiembrie/7 decembrie, Regimentul 6 vânători ocupa Braşovul. Trupele române au continuat să înainteze rapid, fiind primite cu bucurie de locuitorii români, în timp ce gărzile româneşti ardelene s-au pus la dispoziţia lor, iar cele ungureşti s-au menţinut în rezervă, pentru a evita incidentele.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (55)” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (54)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

Răspunsul regelui şi al celorlalţi factori de la Iaşi a fost prompt, telegrame transmise a doua zi preşedintelui Poincare şi lui Clemenceau reînnoiau asigurarea ataşamentului neclintit la cauza comună, voinţa de a fi reluată lupta alături de aliaţi. În telegrama către primul ministru francez, Brătianu arăta: ,,Noi nu vom neglija nimic pentru a dovedi din nou legăturile indisolubile care ne unesc…şi pentru a facilita realizarea celor mai scumpe aspiraţii ale poporului nostru”. Această decizie de maximă importanţă, din 4 noiembrie 1918, considerată de unii istorici momentul efectiv al reintrării României în război, avea să ducă la demisia lui Marghiloman. Generalul Lafont, ataşatul militar francez la Iaşi, transmitea la Salonic un mesaj încurajator: ,,Entuziasmul naţional este aici în plină exaltare. Va fi suficientă o simplă scânteie pentru a aprinde focul.(…) O mobilizare energică dorită rămâne posibilă, în mai multe etape. Puteţi conta pe 6 divizii…, armament şi muniţie există pentru 250 000 de oameni…Tot acest material de război se află în teritoriul ocupat….”.

O nouă comunicare a generalului Berthelot, din 4 noiembrie, adusă de Robert de Flers, scriitor şi publicist, locotenent în armata franceză, amic al românilor, cerea o ,,mobilizare…energică şi rapidă”. România să mobilizeze toate diviziile disponibile şi să le înzestreze cu artilerie. Berthelot arăta că ,,rapiditatea evenimentelor..” l-a determinat să grăbească trecerea Dunării . La 8 noiembrie, guvernul român de la Iaşi hotăra mobilizarea armatei. În noaptea de 9-10 noiembrie, francezii treceau Dunărea la Giurgiu. Cele două armate, franceză şi română, trebuiau să-şi coordoneze acţiunea şi să se reunească la nord de Capitală, la Ploieşti. Planurile de mobilizare şi cooperare militară au fost elaborate de generalul Prezan, deşi el, ca şi Brătianu, nu avea nicio calitate oficială.158

În noile condiţii, odată cu prăbuşirea Puterilor Centrale, guvernul Marghiloman, anacronic pentru români şi indezirabil pentru aliaţi, care îşi asumase răspunderea în zilele grele ale păcii de la Bucureşti, îşi încheiase misiunea. Cercurile politice de la Iaşi înţelegeau că este nevoie de un nou guvern, care să se alăture aliaţilor şi, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918, regele a cerut demisia guvernului Al. Marghiloman, care s-a conformat (,,maurul şi-a făcut datoria, poate să plece”) şi a numit un nou guvern, de tranziţie, condus de generalul Const. Coandă. În noul cabinet, au fost incluşi şi militari, generalul Eremia Grigorescu, ministru de război, şi generalul Arthur Văitoianu, ministru de interne, iar primul-ministru Coandă deţinea şi externele, guvernul fiind sprijinit de liberali. Imediat, prin două decrete-legi succesive, Camerele, constituite sub Marghiloman, erau dizolvate şi erau anulate toate actele fostului guvern .  

Misiunea principală a noului guvern, instalat în acele zile febrile, era aceea de a pregăti armata română pentru reintrarea în luptă alături de Antantă. În acest scop, chiar în ziua de 6 noiembrie (st.n.), regele adresa o scurtă proclamaţie, arătând că ,,împrejurările dau ţării noastre putinţa de a îndeplini ceea ce am făgăduit: realizarea dezideratului naţional”. Ulterior, armata a fost din nou mobilizată şi, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, când trupele aliaţilor, comandate de însuşi generalul Berthelot, treceau Dunărea la Giurgiu, regele Ferdinand ordona mobilizarea armatei, decretul fiind contrasemnat de generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Mărăşeşti, noul ministru de război. Regele adresa, în această zi, o nouă Proclamaţie către ţară, prin care anunţa reintrarea în luptă, alături de Aliaţi, ,,pentru ca, împreună cu ei, să mergem la biruinţa definitivă, care ne va aduce roadele întregi ale jertfelor noastre”.

În acelaşi timp, regele adresa soldaţilor români un Apel (Ordin de zi)  solemn şi emoţionant: ,,Ostaşi! Ora mult aşteptată de toată suflarea românească şi îndeosebi de voi, vitejii Mei ostaşi, a sunat în sfârşit, după lungă şi dureroasă aşteptare. Trecerea trupelor aliate peste Dunăre ne impune, ca o sfântă şi patriotică datorie, să luăm iarăşi arma în mână…Regele Vostru vă cheamă din nou la luptă ca să înfăptuiţi visul nostru de atâtea veacuri: Unirea tuturor românilor, pentru care, în anii 1916-1917, aţi luptat cu atâta vitejie. Sufletele celor căzuţi pe câmpul de onoare vă binecuvântează pentru această ultimă sforţare (…) Fraţii noştri din Bucovina şi din Ardeal vă cheamă pentru această ultimă luptă…Biruinţa e a noastră…Dumnezeu este cu noi!”. Proclamaţia regelui Ferdinand a provocat mari manifestaţii spontane la Iaşi şi Bucureşti: ,,Aici (manifestaţia din Piaţa Palatului Regal), mulţimea e imensă (…) Pretutindeni, fâlfâie imense drapele tricolore. De pe scările palatului, oratori…vorbesc mulţimei în delir! Manifestaţii ostile, fluierături şi huiduieli însoţesc, din când în când, trecerea câte unui militar german…”. În acelaşi timp, guvernul trimitea miniştrilor Antantei la Iaşi un memoriu, în care menţiona faptul că România şi-a reluat cooperarea militară cu aliaţii, ceea ce îi dădea dreptul să înfăptuiască revendicările teritoriale pentru care a intrat în război.  

În noaptea de 9-10 noiembrie (st.n.), primele unităţi franceze treceau Dunărea la Giurgiu, iar altele au trecut pe la Zimnicea şi Turnu-Măgurele. De la Giurgiu, generalul Berthelot, primit ca un erou, adresa românilor un mesaj de încurajare: ,,Ceasul dreptăţii a sunat!. Duşmanul este învins! A venit timpul să ardeţi petecul de hârtie (tratatul!) cu care vi s-a făcut silă la Bucureşti”. Soldaţilor români, generalul eliberator le adresa un apel şi mai înflăcărat: ,,La arme! E strigătul patriei române pentru care aţi suferit! E chemarea Regelui vostru, care a jertfit totul pentru mărirea României! E strigătul strămoşilor voştri, a sufletelor domnilor voştri, Mircea, Ştefan, Mihai Viteazul. E strigătul fiilor şi fraţilor voştri, căzuţi vitejeşte pe câmpurile de bătaie de la Oituz şi Mărăşeşti…Mâine, veţi vedea tricolorul Franţei plutind în bătaia izbândei şi neatârnării, alături de steagul vostru tricolor!”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (54)” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (53)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

După formarea guvernului Marghiloman, la 5/18 martie 1918, la scurt timp au început noi tratative de pace, la 9/22 martie, la Palatul Cotroceni, lângă Bucureşti, cu participarea primului-ministru şi a ministrului de externe, C. Arion. În decursul acestora, guvernul Marghiloman n-a obţinut de la germani nicio concesie importantă; într-un raport către rege, din 5/18 mai, el arăta condiţiile extrem de grele impuse ţării: ,,Ni se face o situaţie foarte grea…, dar preferăm să semnăm şi în aceste condiţii defavorabile…”. Tratativele s-au prelungit până la 24 aprilie/7 mai, adăugându-se noi pretenţii, după cum nota Marghiloman, la 1/14 mai: ,,Sunt surprins de jecmăneala din ce în ce mai mare! În provincie se ia tot, li se lasă ţăranilor un sac pentru un an…”.

Tratatul de pace dintre România şi Puterile Centrale a fost semnat la Bucureşti, la 24 aprilie/7 mai 1918; prin prevederile sale, acesta afecta suveranitatea statului, condiţiile erau înrobitoare, un era o pace, ci un diktat- a fost numită pacea punică! România pierdea Dobrogea, asigurându-i-se doar un culoar pentru accesul la Marea Neagră, o importantă parte a zonei muntoase, cu masivele Ceahlău, Rarău, Parâng, Cozia, Negoiul, Caraiman, Vrancea, cu o suprafaţă de 5 600 km2, 131 comune şi sate, cu peste 700 000 locuitori. Armata română urma să fie în fapt aproape desfiinţată, ea păstra numai opt divizii, dar cu efective de pace, adică 20 000 infanterişti, 3 200 cavalerişti şi 9000 artilerişti, fiind demobilizate toate contingentele de rezervişti şi miliţieni. De reţinut însă că aceste unităţi, reduse numeric, şi-au păstrat cadrele de comandament, statele majore şi structura organizatorică. S-au păstrat intacte numai cele patru divizii, două de infanterie şi două de cavalerie, aflate în Basarabia, cu efective complete de război, ceea ce avea să avantajeze armata română la reluarea ostilităţilor, în noiembrie 1918. Pe de trenaltă parte, tot materialul de război (armamentul, caii, mijloacele de transport) trebuia evacuat în teritoriul ocupat şi păstrat acolo sub pază.militară. Mai egrav era faptul că, după ratificarea tratatului, întreţinerea armatei de ocupaţie trecea în sarcina statului român, ceea ce echivala cu suma de 700 milioane lei anual. România se obliga să licenţieze pe toţi ofiţerii străini (francezi) şi să sprijine trecerea trupelor austro-germane pe teritoriul său spre Odesa. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, statul român trebuia să predea Germaniei întregul său surplus de cereale, petrol, lemn şi alte produse. Prin semnarea tratatului de pace, starea de război a fost înlocuită cu starea  de ocupaţie .

Regimul de ocupaţie. Statul major economic german (Wirtschaftstab, prin organele sale auxiliare locale, controla exploatarea întregului teritoriu. Au fost rechiziţionate şi transportate peste graniţă stocurile de produse agricole, maşini, obiecte de îmbrăcăminte, maşini ş.a. Generalul Ludendorf arăta că dispoziţiile economice erau ,,de o importanţă specială din cauza exportului de petrol şi grâu pe care le reclamau şi ţara şi armata”, fiind de un interes capital pentru viaţa economică a Germaniei”. Cantitatea de produse agricole care trebuia predată Germaniei era imensă; în cei doi ani de ocupaţie (1916-1918), au fost scoase din ţară: 1 273 182 tone grâu, 495 370 tone porumb, 94 613 tone alte cereale şi leguminoase, 262 592 tone alte alimente şi furaje, 36 148 tone oleaginoase. Au fost luaţi 530 345 cai, 641 617 bovine, 3 720 598 oi, 3 560 812 porci, toate acestea în afara produselor consumate de armata de ocupaţie şi de pachetele trimise în patrie. Distrugerile provocate României de război, prezentate apoi Comisiei reparaţiilor, au fost estimate la 17 722 307 999 franci aur .

Exploatarea economică a fost dublată de un aspru regim de ocupaţie, care a provocat revolta şi rezistenţa unor grupuri sociale  sau persoane, grupuri de rezistenţă au acţionat în Vechiul Regat (în Mehedinţi şi Gorj), în Transilvania, Banat şi Bucovina.

Pacea de la Bucureşti, din mai 1918, ştirbea grav suveranitatea României, dar regele Ferdinand a refuzat s-o sancţioneze, iar reprezentanţii celor patru puteri aliate, aflaţi la Iaşi, au ţinut să sublinieze oficial, în numele guvernelor lor, că apreciază clauzele acesteia drept ,,nule şi neavenite”. Cu toate acesea, guvernul Marghiloman anunţa la prima sa întrunire, din 8/30 mai 1918, programul său: ratificarea păcii, răspunderile de stabilit (ale guvernului precedent!), suspendarea inamovibilităţilor ş.a. Mai surprinzătoare era anunţarea dizolvării Parlamentului şi organizarea de noi alegeri. Liberalii au protestat cu privire la noile alegeri, organizate pe baza vechiului sistem cenzitar, declarând că nu se vor prezenta în faţa urnelor, nu vor recunoaşte legalitatea acestora şi a noului parlament. Cu toată opoziţia liberalilor, care s-au abţinut de la vot, la sfârşitul lui mai, au fost organizate alegeri parlamentare, caştigate de conservatori. Noul Parlament s-a întrunit la 4/17 iunie 1918, menirea lui fiind aceea de a ratifica tratatul de pace. După scurte dezbateri, în ciuda opiniilor contrare ale unor deputaţi, în şedinţa din 15/28 iunie, Camera a ratificat tratatul cu 135 voturi, iar Senatul cu 86 de voturi. Însă regele Ferdinand n-a sancţionat niciodată tratatul, în ciuda ratificării lui de parlament.

Tendinţa primului ministru Marghiloman de a-şi asuma întreaga responsabilitate pentru încheierea tratatului de pace şi eforturile de a-i discredita pe liberali (fostul guvern a fost dat în judecată) îi oferea lui I. I.C. Brătianu posibilitatea de a se detaşa, împreună cu partidul său, de pacea separată şi de a-şi declina orice răspundere. Acest fapt, existenţa unei opoziţii net pro-antantiste, şi dispoziţiile tratatului, care afectau suveranitatea României, i-au determinat pe aliaţi să le declare drept ,,nule şi neavenite”. În toamna lui 1918, situaţia guvernului Marghiloman devenea tot mai dificilă.  Încercând să amelioreze relaţiile cu ocupanţii şi insistând în favoarea revizuirii tratatului- ale cărui clauze nu s-au putut aplica –Marghiloman îl îndemna de fapt pe rege să semneze actul.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (53)” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (52)

Războiul de întregire a neamului (1916-1919)

 

După semnarea armistiţiului, presa oficială din ţară, pentru a linişti pe Aliaţi, scria că actul semnat n-a schimbat nimic, nici în privinţa stării morale, nici în orientarea politică a României: ,,Armistiţiul de la Focşani nu e în stare să provoace nicio diversiune (schimbare) morală, politiceşte tot aşa. Raporturile noastre cu aliaţii nu le-a atins deloc această vremelnică încetare de focuri. Ştie toată lumea că nu vom trata pace cu nemţii, că suntem gata să primim orice nenorocire pe care nu avem puterea s-o înlăturăm, dar nu ne-ar lipsi niciodată revolta ca să măturăm cu ea pe cei ce ar putea să desavueze ţara”. Guvernul român urmărea să liniştească pe Aliaţi, dându-le asigurări de loialitate, dar situaţia era complexă, în condiţiile semnării păcii de la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918), între Puterile Centrale şi Rusia (apoi Ucraina), urmată de ocuparea teritoriilor ruse şi ucrainene. În aceste condiţii, România nu mai avea nicio posibilitate de a primi ajutor dinafară sau de a se retrage undeva, iar orice rezistenţă armată echivala cu o catastrofă. Cu certitudine, în acel moment, situaţia României era disperată, pur şi simplu, fără ieşire. Puterea morală a ţării şi a armatei slăbea, încercuiţi şi ameninţaţi de duşmani, izolaţi de prieteni, care nu ne puteau oferi decât cuvinte de încurajare, nicio scăpare nu se vedea de nicăieri.  

În această situaţie deznădăjduită, miniştriii Antantei la Iaşi, Barclay, Wopicka, Saint-Aulaire şi Fasciotti, martori ai eforturilor şi zbuciumului românilor, într-o notă colectivă, observau că este ,,o datorie a recunoaşte mărimea sacrificiilor ce poporul român şi eroica lui armată, uniţi în jurul mărinimosului lor rege şi al guvernului lor, au răbdat cu atâta credinţă pentru cauza comună a României şi a Antantei”. În aceeaşi vreme, în Camera franceză, ministrul de externe Stephan Pichon arăta că pentru ,,nobila şi nefericita Românie, ameninţată până şi în existenţa sa…, am intervenit la Iaşi, pentru a înştiinţa guvernul român că toate angajamentele luate în momentul intrării sale în război vor fi menţinute”. Acelaşi ministru sublinia: ,,România a obţinut, de acord cu noi şi prin noi, concursul tuturor aliaţilor. Armistiţiul n-a putut fi evitat cu toate sforţările noastre”.

La 23 ianuarie/5 februarie 1918, generalul Lupaşcu, sosit la Focşani, la invitaţia părţii germane, primea o notă ultimativă din partea lui Mackensen, prin care acesta soma guvernul român ca, în termen de patru zile, să-şi precizeze atitudinea politică şi militară. Ulterior, la 25 ianuarie/7 februarie 1918, guvernul român a luat în discuţie ultimatum-ul lui Mackensen; deşi toţi membrii guvernului erau pentru continuarea războiului, ei s-au împărţit în două tabere: miniştrii cereau denunţarea imediată a armistiţiului şi continuarea războiului, iar cei liberali solicitau prelungirea acestuia, iar în caz contrar, iniţierea unor convorbiri de pace, pentru a câştiga timp. În cursul discuţiilor, observând divergenţele, generalul Averescu a lansat ideea (formula) păcii separate. Divergenţele din cadrul guvernului şi cele din cadrul Consiliului de Coroană, convocat ad-hoc, din 6, 7 şi 8 februarie, au dus la demisia miniştrilor conservatori, în frunte cu Take Ionescu, ceea ce a antrenat demisia întregului guvern Brătianu, la 26 ianuarie/8 februarie .

În aceste condiţii, la 29 ianuarie/11 februarie 1918, a fost instituit guvernul Al. Averescu, care se bucura de o anumită popularitate şi avea încrederea regelui, misiunea acestuia fiind aceea de a face faţă presiunilor germane şi de a continua negocierile cu aceştia cât mai mult timp. Guvernul Averescu, în linii generale, a adoptat o atitudine politică asemănătoare cu cea a fostului cabinet, fiind sprijinit de liberali, se vorbea în cercurile politice că chiar Brătianu a pus la cale noua formaţiune guvernamentală. Însuşi Averescu declara că ,,se găseşte în concordanţă cu I.I.C. Brătianu asupra faptului că întreaga noastră situaţie, cu soluţiile ce comportă, trebuieşte revizuită în lumina noilor împrejurări…”, iar acesta apela la apropiaţii săi să adopte ,,o atitudine…binevoitoare faţă de noul guvern”.

Sarcina cea mai urgentă a guvernului era rezolvarea cerinţelor impuse de ultimatum-ul german şi, în acest scop, a cerut o prelungire de 48 ore, pe care a obţinut-o. Apoi, după trimiterea unei delegaţii la Bucureşti, la 5/18 februarie 1919, la castelul Ştirbei, de la Buftea, a avut loc întrevederea între Averescu şi Mackensen, desfăşurată în spiritul ,,unei perfecte camaraderii militare”. Însă abia după întrevederea din 11/24 februarie, cu împuterniciţii Germaniei şi Austro-Ungariei, miniştrii de externe Kuhlmann şi Czernin, Averescu a luat cunoştinţă de condiţiile de pace ale celor două ţări. În acest context, Ottokar Czernin a impus, ca o condiţie ,,sine qua non” a tratativelor de pace, cedarea întregii Dobroge, până la Dunăre, apoi, ,,foarte largi rectificări de frontieră în regiunea Porţilor de Fier, în valea Jiului şi între Dorna-Vatra şi Câmpulung” şi o serie de condiţii economice referitoare  la grâu şi petrol. Dacă aceste condiţii nu erau acceptate ca bază a tratativelor, cele două puteri ameninţau cu începerea războiului şi detronarea regelui. Averescu declara celor doi miniştri că ,,deslipirea Dobrogei de România este o imposibilitate pentru orice guvern român”.  

Pentru a nu fi întrerupte tratativele, Czernin a solicitat o întrevedere cu regele Ferdinand., care a avut loc la 14/27 februarie 1918, în clădirea gării din Răcăciuni (jud. Bacău). Czernin a spus mai întâi regelui că nu a venit să se roage pentru pace, ci din însărcinarea împăratului, care, cu toată ,,trădarea” României, vrea s-o trateze cu blândeţe şi menajamente. Însă  imediat, brutal, diplomatul a prezentat regelui, în formă ultimativă, condiţiile de pace în nouă puncte: 1. Dobrogea; 2. Dunărea sub control german; 3. Severinul; 4. Broşteni-Mirceşti; 5. Trecătorile; 6. Dezarmarea armatei; 7. Drumurile de fier; 8. Trecere liberă pentru germani contra Rusiei; 9. Petrolul pe 80 de ani. După prezentarea condiţiilor, Czernin a ameninţat că, în caz contrar, superioritatea militară va decide, ,,în cel mult şase săptămâni, România şi dinastia sa vor înceta să mai existe”. Regele a protestat împotriva condiţiilor de pace ,,excesiv de grele” şi mai ales a cedării Dobrogei, dar Czernin a ameninţat din nou că, ,,în patru săptămâni”, Puterile Centrale pot să obţină o pace mult mai favorabilă. La 16 februarie/1 martie, guvernul român a solicitat să se renunţe la condiţiile ,,sine qua non” şi să se înceapă tratative într-un spirit de ,,conciliaţiune”. Dar, în aceeaşi zi, Puterile Centrale somară din nou guvernul român să dea un răspuns până la 17 februarie/2 martie 1918, ora 12, după care armistiţiul va fi denunţat.  

Pentru a analiza situaţia, la 17 februarie/2 martie 1918, ora 10, s-a deschis la Iaşi, primul Consiliu de Coroană, condus de regele Ferdinand, cu participarea membrilor guvernului, a preşedinţilor Camerelor, a lui I.I.C. Brătianu, preşedinte PNL, şi a lui Take Ionescu, preşedintele PC-D. Regele a informat despre condiţiile de pace puse de cele două puteri, cedarea Dobrogei şi rectificările de graniţă în munţi. Apoi, primul-ministru Averescu a expus acţiunile guvernului român şi a conchis că este preferabil ,,să se accepte condiţiile impuse, deoarece armata nu poate opune decât o scurtă rezistenţă, lipsindu-i subzistenţele şi muniţiile”. Luând cuvântul, Brătianu s-a pronunţat împotriva condiţiilor de pace, arătând că rezistenţa militară se impunea ca  singura formă de protest faţă de condiţiile grele impuse. Take Ionescu s-a declarat, din capul locului, pentru rezistenţă, cerând ca, în caz de forţă majoră, regele, guvernul şi o parte din armată să treacă în Rusia estică. Averescu s-a opus opiniei celor doi, considerând atât rezistenţa cât şi retragerea ca dezastruoase, apoi a declarat că nu-şi asumă răspunderea politică şi este gata să cedeze poziţia de prim-ministru .

Întrucât nu s-a ajuns la niciun rezultat, s-a ţinut un al doilea Consiliu de Coroană, la 18 februarie/3 martie. Răspunsul guvernul român nu a putut fi dat până la ora 12, ci abia spre seară, de aceea, germanii au prelungit ultimatumul până la 5 martie, ora 12 noaptea, dar au pus noi condiţii, printre care demobilizarea a opt divizii. Aceste noi condiţii au fost aduse la cunoştinţă când discuţiile celui de-al doilea Consiliu erau pe sfârşite, pe lângă demobilizare, se mai cerea trecerea trupelor austro-ungare prin Moldova şi Basarabia spre Ucraina şi repatrierea ofiţerilor Antantei. Brătianu a luat din nou cuvântul şi a făcut două propuneri: pentru încheierea păcii, să fie chemat la guvern Marghiloman, ar putea obţine condiţii mai bune, iar dacă guvernul Averescu persistă în tratarea păcii, atunci să accepte toate condiţiile în bloc, arătând că e vorba de o pace impusă. Averescu a considerat noile condiţii drept umilitoare şi a propus să se ţină un nou consiliu.

La 19 februarie/4 martie, s-a întrunit al treilea Consiliu de Coroană, la care au participat şi trei generali, Const. Prezan, Arthur Văitoianu şi Eremia Grigorescu, care, după cum nota regina Maria, ,,se pare împărtăşesc ideea că trebuie să luptăm”. Dezbaterile au fost deschise de rege, care a făcut o expunere emoţională, arătând că în noaptea aceea ,,sufletul său a încercat cea mai mare suferinţă”, dar trebuie să ne plecăm în faţa puterii împrejurărilor, fără să ne pierdem speranţa. Averescu a afirmat din nou că, deşi ,,condiţiile (de pace) erau foarte grele, o rezistenţă ar fi fost şi mai dezastruoasă”, oferindu-se încă o dată să demisioneze, dar regele a respins-o. El s-a pronunţat pentru continuarea tratativelor, care ne garantează salvarea dinastiei şi deţinerea Basarabiei. În ultimul moment, a intervenit emoţional şi principele Carol, spunând ,,protestez împotriva hotărârii de a nu se lupta până la capăt”, apreciind că este vorba de o ,,pace înjositoare”. Dar raţiunea rece a învins. Averescu a convocat apoi Parlamentul, la 20 februarie/5 martie, pentru a-i comunica condiţiile impuse României, unii deputaţi, B. Delavrancea, N. Iorga şi L. Moldoveanu, au protestat împotriva acceptării condiţiilor impuse.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (52)” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (51)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

Situaţia pe frontul din Moldova a fost calmă până la începutul lui noiembrie, însă situaţia s-a schimbat dramatic, în condiţiile în care noul guvern rus era decis să încheie o pace separată.

Se crea o situaţie nouă, net dezavantajoasă pentru statul român şi armata sa, în ciuda victoriilor obţinute cu mari sacrificii, în vara lui 1917. În aceste condiţii dramatice, la 19 noiembrie/2 decembrie 1917, regele Ferdinand a convocat un Consiliu de Coroană, la care au participat toţi comandanţii armatelor, inclusiv generalul Berthelot, şeful Misiunii militare franceze, unde s-a hotărât continuarea războiului, chiar dacă trupele ruseşti ar încheia armistiţiul. Însă la 20 noiembrie/3 decembrie 1917, generalul Şcerbacev, comandantul trupelor ruse de pe frontul român, a expediat din Iaşi o telegramă generalului Mackensen şi arhiducelui Iosif, în care propunea începerea tratativelor pentru ,,încheierea unui armistiţiu cu trupele ruse şi române de pe frontul român”, fiind avansat ca loc al discuţiilor Focşaniul.

Decizia rusă, ,,aşteptată de mai multă vreme ca o fatalitate de neînlăturat”, punea conducerea română într-o situaţie foarte critică. Era absolut imposibil, ca, pe acelaşi front, format din trupe ruse şi române, să fie armistiţiu în anumite sectoare şi război în altele. De aceea, între guvernul român, misiunile aliate şi guvernele respective, problema armistiţiului făcea obiectul unor discuţii încordate. Aliaţii ar fi dorit, evident, ca România să continue lupta. La 21 noiembrie/4 decembrie, s-a întrunit la Iaşi, un consiliu de miniştri, prezidat de regele Ferdinand, la care au participat principele Carol, şeful Marelui Stat Major, comandanţii celor două armate şi preşedinţii celor două Camere. Consiliul a decis că armata română, constrânsă de necesitate, trebuie să participe la aceste tratative, precizându-se că ,,armistiţiul are un caracter numai militar, excluzând consideraţiuni politice”.

Aliaţii apuseni n-au fost de acord cu încheierea armistiţiului, în care vedeau un pas spre pacea separată cu Puterile Centrale, ceea ce agrava situaţia frontului de apus. Generalul Berthelot, deşi cunoştea bine situaţia de pe frontul de est, a cerut guvernului român să nu accepte armistiţiul. El elaborase chiar planul unei linii de rezistenţă, pentru ca armata română să continue lupta cât va fi cu putinţă, iar apoi să se retragă în sudul Ucrainei. Planul era împărtăşit şi de unii membri ai guvernului, dar majoritatea lor şi, mai ales, Brătianu erau împotriva acestui plan. Încă de la 18 noiembrie/1 decembrie 1917, într-un raport al Marelui cartier român, având în vedere lipsa sprijinului Aliaţilor, se arăta că ,,în astfel de condiţii, singura soluţie este aceea a unei păci separate”. Raportul conchidea: ,,Aliaţii, din proprie iniţiativă, în mod sincer şi loial, ne consideră dezlegaţi de îndatoririle (obligaţiile) ce avem faţă de ei, fără a se considera dezlegaţi de ale lor faţă de noi şi deci ne autoriză (îngăduie) a face pace separată”. Prin urmare, guvernul român avea consimţământul Aliaţilor pentru încheierea unei păci separate, astfel încât stipulaţiile tratatelor încheiate de România cu aceştia rămâneau în vigoare. Se înţelege că acest consimţământ nu era oficial, chiar dacă N. Titulescu îl asigura pe N. Iorga, în februarie 1918, că ,,Ion I .C. Brătianu avea aprobarea scrisă pentru acest armistiţiu…”.

Generalul Prezan, comandantul armatelor române de pe frontul din Moldova a transmis comandamentului german despre participarea românilor la armistiţiul propus de ruşi şi că ,,ostilităţile sunt suspendate pe frontul Siretului, cu începere din 22 noiembrie/5 decembrie 1917, ora opt seara”. Între timp, la 22 noiembrie, se încheiase armistiţiul ruso-german, la Brest-Litovsk, iar la 24 noiembrie/7 decembrie au început tratativele la Focşani, delegaţia română fiind condusă de generalul Al. Lupaşcu. Armistiţiul a fost semnat în final, la 26 noiembrie/9 decembrie 1917, ora 23,30, precizându-se că este un ,,armistiţiu provizoriu”, reluarea ostilităţilor urma să fie anunţată cu 72 de ore înainte (trei zile), fiind interzisă retragerea de unităţi de pe frontul român, pentru a întări alte fronturi. Dacă militarii germani şi ruşi au primit cu satisfacţie încheierea armistiţiului, cei români s-au arătat foarte rezervaţi, în fond, armistiţiul de la Focşani era ,,o crudă lovitură pe care o primea naţiunea şi armata română: în plină putere şi dorinţă de a lupta, armata noastră trebuia să pună arma jos, nu înfrântă de duşman, ci trădată de aliat”.

În privinţa relaţiilor dintre România şi Rusia, în acest an crucial, 1917, trebuie să insistăm asupra unor aspecte delicate. Ameninţarea ,,ruperii frontului”, în momentul crizei bătăliei de la Mărăşeşti, când s-a crezut că Moldova va fi ocupată de inamic, pentru a salva fiinţa statului român, s-a dispus mutarea instituţiilor principale ale statului în sudul Rusiei, la Cherson. Pe lângă autorităţi şi persoane, se impunea să fie protejate şi bunurile ţării şi, încă din septembrie 1916, sub ameninţarea invaziei, sediul şi valorile Băncii Naţionale au fost mutate la Iaşi. În decembrie acelaşi an, situaţia militară fiind gravă, România a fost sfătuită de aliaţi să pună în siguranţă ,,incasul metalic” al Băncii Naţionale. În acest scop, o convenţie încheiată între guvernul român şi cel rus, la 14/27 decembrie 1916, stabilea să fie transportat la Moscova acest avut şi depozitat în subsolurile Băncii de Stat din Moscova (Palatul Armurilor din Kremlin). Depozitul metalic cuprindea suma de 314.580.456 lei-aur şi bijuteriile reginei Maria, evaluate la 7000 000 lei-aur.

În iulie 1917, gravitatea situaţiei militare a determinat guvernul român să trimită în Rusia şi restul valorilor din Moldova, aparţinând statului, instituţiilor sau persoanelor. Noul transport de valori consta în suma de  aproximativ 1,600 miliarde lei, aparţinând Băncii Naţionale (din  care 600 000 lei-aur), iar restul consta în valori, efecte şi obiecte de preţ de puse de particulari, manuscrise, documente istorice ale Arhivelor Statului şi Academiei Române, tablouri preţioase din Pinacoteca Statului şi ale muzee şi colecţii particulare (inclusiv Grigorescu). Noul transport a fost depus în acelaşi loc, apoi a fost mutat la ,,Casa de împrumut şi depozite de stat” din Moscova. ,,Tezaurul român de la Moscova” a fost luat în primire de guvernul rus, cu procese verbale în regulă, prin care acesta se obliga să-l păstreze şi să-l înapoieze intact, la sfârşitul războiului, sub garanţia onoarei şi cu girul puterilor aliate. Vom vedea ce soartă a avut tezaurul.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (51)” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (50)

Războiul de întregirea neamului (1916-1919)

La 24 iulie/6 august 1917, ora 7, 30, după un violent bombardament de artilerie de opt ore, în care s-au folosit şi proiectile cu gaze toxice, armata germană (Corpul 1 armată) a atacat trupele ruse aparţinând Diviziei 34. Aşa a început bătălia de la Mărăşeşti, cea mai însemnată luptă românească din timpul războiului, una din cele mai dramatice din istoria neamului nostru. În desfăşurarea bătăliei distingem mai multe faze.

În prima fază, în luptele din 24 iulie/6 august şi 25 iulie/7 august, germanii au reuşit să străpungă apărarea Corpului 7 armată rus, pe o adâncime de 3-10 km, şi să ajungă în valea Şuşiţei. Se crease o situaţie gravă, trupele ruse ale Diviziei 34 se retrăgeau în dezordine, ca urmare Corpul 6 armată român (Divizia 9 şi Divizia 5) a blocat posibilităţile de pătrundere ale germanilor şi a reuşit să oprească (prin contraatacul Diviziei 5) înaintarea inamicului. Pentru a stăvili un nou atac german, la 25 iulie/7 august, a intrat în acţiune şi Divizia 13 română, iar în noaptea următoare, Divizia 71 rusă a fost introdusă în front, în locul celei înfrânte. Pierderile Armatei I române, în această primă fază (24 şi 25 iulie, st.v.) au fost 172 morţi, 491 răniţi şi 1528 dispăruţi.

În faza a doua a bătăliei, 26 iulie/8 august – 31 iulie/13 august, atacul  german a fost orientat pe direcţia Clipiceşti-Panciu, unde au fost dirijate forţe din rezerva Armatei IX. Inamicul a folosit din plin artileria grea şi proiectile cu substanţe toxice, dar artileria română a fost fa fel activă, a folosit obuze chimice şi a reuşit să doboare două avioane, la Făurei şi Mărăşeşti. La 26 iulie, germanii au atacat trupele ruse (diviziile 71 şi 13),  cărora le-au provocat mari pierderi şi le-a obligat să se retragă dincolo de Şuşiţa, o divizie rusă fiind înlocuită cu una română (Divizia 9 română). La 27 iulie/9 august, Corpul 1 armată german (3 divizii), după un bombardament de artilerie, inclusiv proiectile cu gaze asfixiante, atacat din nou poziţiile româneşti, dar, spre surprinderea lor, trupele române au trecut la contraatac! Divizia 9 a acţionat cu mult eroism, ofiţeri, comandanţi de regiment, batalion şi companie, au căzut alături de soldaţii lor, din Regimentul 36 infanterie au supravieţuit doar 200 de oameni. La 28 iulie/10 august, pentru a lichida o pătrundere germană de câţiva kilometri, o grupare, alcătuită din două divizii române şi două ruse, a executat o contra-lovitură, acţiunea a continuat şi în 29 iulie, dar cu pierderi mari şi rezultate nesemnificative.

Alături, situaţia trupelor ruse era gravă, două divizii ruseşti (34 şi 71) se retrăgeau în dezordine, soldaţii, otrăviţi de propaganda bolşevică, nu voiau să mai asculte de nimeni, expunând trupele române care rămâneau astfel descoperite.

Alături, situaţia trupelor ruse era gravă, două divizii ruseşti (34 şi 71) se retrăgeau în dezordine, soldaţii, otrăviţi de propaganda bolşevică, nu voiau să mai asculte de nimeni, expunând trupele române care rămâneau astfel descoperite. Exploatând această situaţie, germanii au continuat atacurile în direcţia Panciu, pe care l-au cucerit la 30 iulie/12 august, prin acţiunea Corpului alpin. Dar presiunea inamică se exercita şi în direcţia Mărăşeşti şi, în aceste împrejurări, generalul Eremia Grigorescu (noul comd. al Armatei I), cu acordul Marelui cartier general, prin Ordinul din 31 iulie/13 august, a decis ,,menţinerea cu orice preţ a frontului actual ocupat de Armata I română  şi Armata IV rusă” şi înlocuirea diviziilor ruseşti (nesigure) cu divizii române (13 şi 10), chiar în noaptea de 31 iulie/1 august.

Faza a treia a bătăliei de la Mărăşeşti, între 1/14-6/19 august, constituie partea decisivă a acesteia, comandamentul german a încercat să mute succesiv efortul spre nord-vest, în timp ce atacul principal se executa pe la vest de Panciu. Lupte deosebit de grele au fost angajate pe platoul Muncelului, între 2/15-5/18 august, între Corpul alpin german şi trupele Armatei II (detaşament col. Alexiu). Un alt atac puternic a fost executat de Corpul 1 armată român şi în sectorul Mărăşeşti-Pădurea Prisaca, pentru ocuparea aliniamentului Mărăşeşti-Diocheţi. Printr-o rezistenţă tenace şi contraatacuri energice, trupele româno-ruse au oprit înaintarea germanilor în sectorul Panciu. La 1/14 august, Corpul 1 armată german a efectuat un puternic atac pentru cucerirea capului de pod Băltăreţu (la nord de Furceni), folosind şi aici artileria de toate calibrele şi proiectile cu gaze asfixiante. Pădurea Prisaca era de nerecunoscut: ,,E un infern…Soldaţii din tranşee sunt ucişi de bombardament ori asfixiaţi de gaze şi acoperiţi de năruiturile pământului”. Divizia 5 a avut pierderi foarte mari,  114 ofiţeri şi 5904 soldaţi, morţi, răniţi şi dispăruţi, unele subunităţi au fost încercuite şi capturate, dar germanii nu au putut ajunge la pod.

Ziua de apogeu a bătăliei de la Mărăşeşti a fost 6/19 august, când a avut loc ultimul atac puternic al trupelor germane. După o pregătire de artilerie de două ore şi jumătate, germanii au declanşat atacul la ora 9, reuşind să avanseze şi să atingă marginea sudică a Mărăşeştiului, iar la apus au înaintat până în apropiere de Pădurea Răzoare. Situaţia era gravă, după un nou salt, germanii at fi ajuns la înălţimea cota 100 şi apoi drumul din lunca Siretului le era deschis. Dar în această poziţie cheie era instalată în apărare compania de mitraliere din Reg. 51 infanterie, comandată de căpitanul Grigore Ignat. Contraatacurile rezervelor, începute la 11,30, erau pe cale de a se epuiza şi rolul companiei de mitraliere era să asigure timpul necesar până la intervenţia unor noi rezerve. Soldaţii, în frunte cu căpitanul lor, au luptat până la capăt, adică până la moarte: ,,Căpitanul Ignat …a fost găsit mort în tranşee, cu mitraliera în braţe, străpuns de baionete, înconjurat de camarazii săi morţi şi de mormane de cadavre inamice”.

Germanii şi-au reluat înaintarea, dar au fost înfruntaţi de alte trupe române, în acest context, s-a remarcat serg. Ignat Iliescu, ultimele rezerve ale Diviziei 13 şi Diviziei 10 au trecut la contraatac, fiind puternic sprijiniţi de artilerie. Germanii, surprinşi de contraatac, s-au retras în dezordine spre sud, sub ameninţarea baionetelor, iar în după amiaza acestei zile memorabile, spre orele 17, trupele Diviziei 13 au ajuns la calea ferată Mărăşeşti-Panciu, reocupând vechile tranşee .

La 8/21 august, în Ordinul de zi 90, generalul Eremia Grigorescu scria: ,,Ostaşi, de la 24 iulie până la 7 august, aţi dat cele mai grele şi mai mari lupte…, la Şuşiţa şi Siret, aţi năruit sforţările groaznice ale duşmanului, dovedind lumii odată mai mult că ,,nici pe aici nu se trece”. Mărăşeşti fu mormântul iluziilor germane… Ziua de 6 august a fost scrisă de voi cu litere de aur în cartea vitejiei neamului nostru…”. În noaptea de 6/19 august, generalul Eben a dat ordinul de operaţii 4326 în care se preciza că ,,atacul dintre Siret şi munţi va înceta imediat..”, iar după trei zile, la 9/22 august, el sublinia ,,…să nu mai îmcercaţi să luaţi Mărăşeştii…”, de fapt, era consemnarea unui eşec.

În această situaţie, faza a patra, ultima, a bătăliei de la Mărăşeşti, 7/20 august-21 august/3 septembrie, marchează o renunţare definitivă a comandamentului german la orice veleităţi ofensive în zona Mărăşeşti, limitându-se la acţiuni locale, nesemnificative. Sunt de menţionat acţiunile Corpului 18 armată german în zona Muncelul, între 15/28 august şi 20 august/2 septembrie, o acţiune de uzură, în care porţiunea restrânsă de teren, obţinută cu mari sacrificii, a fost repede pierdută în urma contraloviturilor aplicate de trupele româno-ruse. În ultima zi a luptelor de la Muncelul a căzut eroic la datorie sublocotenentul Ecat. Teodoroiu. Urmarea acestor insuccese evidente a fost ordinul conducerii Armatei IX germane, din 21 august/3 septembrie, de încetare definitivă a ofensivei şi trecerea în apărare. În acest fel, bătălia de la Mărăşeşti luase sfârşit. Germanii au fost înfrânţi, nereuşind să-şi atingă ţelul operativ şi strategic propus, cu preţul unor mari pierderi, ei au realizat numai o pătrundere în adâncime de 6-7 km, pe o lărgime de 30 km, frontul fiind stabilizat pe înălţimile dintre văile Şuşiţei şi Zăbrăuţului. A fost cea mai mare bătălie românească din timpul războiuului de întregire (1916-1919), soldată cu mari jertfe umane, armata română a pierdut (morţi, răniţi şi dispăruţi) 610 ofiţeri şi 26 800 soldaţi, iar cea  germană între 60-65 000 oameni. După războiul de întregire, pe câmpul de luptă Mărăşeşti a fost ridicat un impunător monument.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (50)” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (49)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

În aceste zile grele şi triste, pentru români, au sosit în capitala Moldovei diferite delegaţii aliate, precum delegaţia franceză condusă de ministrul muniţiilor, Albert Thomas, delegaţia belgiană condusă de ministrul Vanderwelde şi o misiune americană, condusă de generalul Hugh Scott. Prezenţa delegaţiilor aliate la Iaşi constituia o recunoaştere a drepturilor naţionale istorice ale românilor şi reprezenta, în acelaşi timp, un omagiu adus jertfelor armatei române, după intrarea în război. Atmosfera febrilă din aceste luni a culminat cu afirmarea sentimentului naţional, Moldova devenind centru de concentrare a voluntarilor români, foşti prizonieri din Rusia, care luptaseră în armata austro-ungară. Ei s-au organizat în Comitetul naţional al românilor din ţările subjugate, care a lansat un manifest, la 11/24 aprilie 1917, prin care chema la organizare militară, în perspectiva luptelor de pe frontul românesc. Au fost editate unele publicaţii, ca ,,Gazeta Transilvaniei şi Bucovinei”, ,,România Mare”. La 26 aprilie/9 mai 1877, Corpul de voluntari români de la Darniţa (lângă Kiev), a lansat o Proclamaţie, în care era exprimată voinţa de a lupta pentru întregirea naţională- Adunarea românilor de la Darniţa a fost considerată Prima Alba Iulia.

Textul acestei proclamaţii a fost larg răspândit în Europa şi în America, iar sosirea primelor batalioane de voluntari români la Iaşi, în zilele de 7/20-8/21 iunie 1917, a prilejuit manifestaţii de înaltă vibraţie naţională. Dr. Vasile Bianu nota: ,,Zi mare. Zi sfântă. Una din cele mai sfinte zile ale României Mari, căci ea este prevestitoarea apropierii celei mai mari, ziua întregirii neamului românesc. Astăzi, la ora 4 p.m., a sosit cel dintâi batalion de voluntari ardeleni şi bucovineni, compus din 1500 de oameni. Sosirea acestei armate naţionale a Ardealului şi Bucovinei se poate considera ca un eveniment istoric fără seamăn în trecutul nostru. Această armată va lupta acum pentru libertatea şi dezrobirea patriei…Este de ajuns să spunem că ochii tuturor la vederea voluntarilor se înrourau cu lacrimi…de fericire, bucurie şi durere”. Voluntarii ardeleni şi bucovineni au fost repartizaţi la următoarele unităţi: reg. 5 vănători, 2, 3, 19 şi 26 infanterie, unde şi-au completat instrucţia şi au luat parte la luptele din vara 1917. 112

La începutul lui noiembrie 1916, la Chantilly, s-a desfăşurat Conferinţa militară interaliată, care a stabilit, pentru primăvara anului 1917, trecerea la ofensivă generală pe toate fronturile. Se prevăzuse ca ofensiva să înceapă chiar din aprilie 1917, pentru a nu fi devansată de către inamic. În ansamblul acestui plan, forţele româno-ruse din Moldova, aripa sudică a Frontului de Est, aveau misiunea să fixeze inamicul din faţă prin acţiuni ofensive limitate. Ordinul 3715, din 8 martie 1917, dat de generalul Zaharov, adjunctul comandantului frontului româno-rus sublinia această misiune. Dar această acţiune a fost amânată datorită situaţiei politice şi militare din Rusia, în urma izbucnirii revoluţiei şi abdicării ţarului. Apoi, la 20 aprilie/3 mai, generalul Zaharov a fost înlocuit prin generalul Scerbacev, având ca şef de stat major pe generalul Golovin. La începutul lui mai 1917, la Moghilev (pe malul Nistrului), unde se afla reşedinţa Marelui cartier general rus, generalii Scerbacev şi Prezan au stabilit împreună liniile principale ale viitorului plan de acţiune. Planul operativ a fost pregătit de generalul Golovin şi transmis Marelui cartier general român şi armatei ruse, la 17/30 mai 1917, ofensiva fiind proiectată la începutul lui iulie.

Pe baza planului operativ, la 11/24 iunie, Marele cartier român a dat ,,Ordinul de operaţiuni 31”, care prevedea începerea ofensivei, la 1 iulie 1917, dar, pregătirea nefiind finalizată, a fost amânată pentru 9 iulie. Conform acestuia, erau prevăzute două acţiuni ofensive: una, în zona Nămoloasa, executată de armatele I română şi VI rusă, care trebuia să străpungă frontul german şi să acţioneze apoi în direcţia Râmnicu-Sărat, Dunăre şi Curbură, pentru a nimici forţele germane prinse îm învăluire; a doua, în zona Mărăşti, unde Armata II română, împreună cu Armata IV rusă, trebuia să străpungă frontul inamic între Poiana şi Răcoasa (sat), după care urma să ajungă în valea Putnei.

În paralel cu aceste pregătiri, pe frontul de est, era declanşată ofensiva generalului Kornilov, la 18 iunie, între Zborow şi Nistru, oprită de germani,  care au trecut la contraofensivă, la 6 iulie. Trupele ruse au fost înfrânte şi silite la o retragere dezordonată spre răsărit, la 12 iulie, a fost ocupat Tarnopol, iar trupele austriece au atins, în înaintarea lor, Galiţia şi Bucovina. După această victorie, comandamentul austriac propunea ca două armate, conduse de arhiducele Iosef, să pătrundă în nordul Moldovei pentru a întoarce întreaga apărare a forţelor ruso-române şi apoi să le încercuiască împreună cu germanii, care acţionau din sud. Dar s-a renunţat la acest plan . Pe de altă parte, armata rusă era în plină descompunere, deşi în martie 1917 se constituiseră 62 de divizii noi, numărul dezertorilor era atât de mare, încât s-au trimis unităţi speciale de cazaci pentru prinderea lor. Divizia 103 rusă, aflată în zona Buhuşi, a refuzat să se supună ordinului, sute de soldaţi ruşi, care nu mai voiau să lupte, au fost arestaţi.

În aceste împrejurări, comandamentul inamic (german) a iniţiat o ofensivă concentrică, executată de două grupuri de armate, grupul Mackensen, în zona Nămoloasa, şi grupul Gerock, în zona Oituz. Prin acest plan, se urmărea distrugerea forţelor româno-ruse din Moldova şi, în final, scoaterea României din război. Însă succesiunea în timp a acţiunilor militare a dus la o altă desfăşurare de forţe, care s-a concretizat în trei operaţii dependente una de alta: operaţia ofensivă a Armatei II, în zona Mărăşti, şi operaţiile de apărare ale Armatei I, în zona Mărăşeşti, şi ale Armatei II (aripa dreaptă), la Oituz.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (49)” →