Gheorghe Constantin NISTOROIU: Crucea Neamului Întru Învierea Domnului

„Crucea e simbolul suferinţelor, al îndatoririlor noastre faţă de Dumnezeu, faţă de societate, faţă de noi înşine.”

(Părintele IUSTIN PÂRVU)

„Cei care mărturisim Învierea lui Hristos mărturisim totodată şi învierea noastră, a fiecăruia dintre noi, la plinirea vremii.”

(BOGDAN MUNTEANU)

Crucea Neamului Daco-Român este purtătoarea Destiunului său, de la Facere până la Refacere, de la Zidire până la Întocmire, de la Naştere până la Înviere.

Neam binecuvântat împletit dintru început cu ruga şi cuvântul, cu arma şi adevărul, cu binele şi bejenia, cu credinţa şi curajul, cu dragostea şi dorul, cu tăcerea şi grăirea, cu doina şi legenda, cu apa şi focul, cu menirea şi împlinirea, cu năvălirile şi izbăvirile, cu frângeri şi înălţări, cu suspinări şi mărturisiri, cu răsărituri şi azururi, cu lanţuri şi libertăţi, cu suferinţă şi jertfă, cu cruce şi înviere.

Neamul Dacoromân şi-a pecetluit Destinul veşnic prin smerenia şi sacrificiul Mamei, prin mâna ziditoare a Dascălului, prin binecuvântarea Duhovnicului, prin harul creaţiei de Geniu, prin apoteoza bravului Erou, prin sângele mucenicesc al Martirului, prin înţelepciunea dreptului Conducător, prin suferinţa şi jertfa Ţăranului, prin dragostea nemărginită a Sfântului, prin splendoarea dumnezeiască a Limbii române, prin serafica vibraţie a divinei Liturghii cosmice.

Calea Crucii podidită cu adevăr şi asuprime, cu bucurie şi biciuire, cu credinţă şi cruzime, cu demnitate şi denigrare, cu sânge şi sudoare, cu suliţă şi piroane, cu trestie şi teroare, cu oţet şi fiere, cu trudă şi tortură, cu rugă şi ruguri, cu pălmuiri şi loviri, cu scuipări şi batjocoriri, cu cătuşe şi lanţuri, cu frângeri şi răstigniri a înrolat copii şi elevi, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, călugări şi monahii, preoţi şi fecioare pe Drumul Calvarului Românesc al Creştinilor Ortodocşi din Golgota temniţelor comuniste care au străbătut “Mlaştina disperării”, “Pădurea cu fiare” şi “Muntele Suferinţei”, până sus de tot, la Aura Învierii întru ÎNVIEREA Mântuitorului HRISTOS.

Purtarea permanentă a Crucii înteţeşte izvorul dreptei credinţe, al apei celei vii, făcându-l mai adânc, mai curat, mai răcoritor, mai doritor, mai lămuritor, mai întăritor, îndemnându-ţi sufletul să ţâşnească mai năvalnic înspre cerul de lumină şi adevăr.

În bezna iadului temniţelor comuniste, unde totul încremena, doar CRUCEA lumina, făcând să înmugurească în roua lacrimilor suferinţei, trandafirul sufletului.

Iubirea de Patrie şi Dragostea de Dumnezeu deveniseră temeiurile fundamantele pentru Golgota Neamului, astfel că într-un timp destul de scurt, Ţara era un Penitenciar naţional: un sfert din popor: deţinuţi politici şi religioşi în lagăre şi puşcării, restul în Temniţa cea mare, mai puţin trădătorii, vânzătorii, iudele, anele şi caiafele.

La scurt timp după căderea de la guvernare a mişcării simiste a trădătorului de Neam şi de Dumnezeu, Horia Sima, din 23 Ianuarie 1941, Mişcarea naţionalistă creştin ortodoxă, codrenistă în mare parte a intrat în temniţele comuniste. Doar în câteva luni, Aiudul depăşea 2000 de deţinuţi creştini. Teroarea care se ridica deasupra terorilor era FRIGUL. “Dintre toate senzaţiile din închisoare: de foame, de sete, de bătaie, de umilinţă, cea de frig n-a scos-o nimeni din noi, ne-a pătruns în oase. Dac-aţi şti cât îţi scade rezistenţa frigul!… Noi am stat 10 ani de zile fără foc.” (Mărturia monahului Atanasie Ştefănescu, deţinut religios la Aiud, în Atitudini, anul XI, nr. 59, Martie-2019)

În ciuda tuturor relelor, în pofida terorilor satanice, dincolo de orice închipuire peste care trona tentacolele infernului, pulsa credinţa, pulsa adevărul, se aprindea ruga, suspina dorul, dogorea iubirea, lumina erudiţia, înmugurea cântarea, înflorea creaţia.

“Tot ce a fost în Aiud a fost creaţie. Fără creion şi hârtie, memotehnic, s-au creat mii de versuri, ştiinţă, atomică, în matematică, în fizică, în medicină. Multe au rămas necunoscute. Prin asta trăieşte un neam şi un individ, prin creaţie, şi tot prin asta supravieţuieşte…” (Monahul Atanasie, op. cit.)

Crucea Suferinţei împlinită prin jertfa dragostei creştine capătă frumuseţea tainei divine care ia chipul fiinţării dumnezeeşti întru Hristos Mântuitorul nostru.

Crucea Destinului Mântuitorului Iisus Hristos este Crucea sorţii creştinilor aleşi!

Patimile Domnului s-au săvârşit cu voia, dragostea şi dăruirea Sa, prin participarea Duhului Sfânt şi prin bunăvoinţa Tatălui ceresc întru Iubire.

Răstignirea pe Cruce a Domnului nostru este sensul renaşterii noastre spirituale, arvuna înfierii noastre întru Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa aleşilor întru Înviere.

Inspirată şi profetică a fost expresia poetei mistice Zorica Laţcu-Maica Teodosia, când a spus că pe Cruce n-a pătimit doar Fiul, ci şi Mama Sa, Fecioara Maria.

Fără Fecioara Maria, omenirea ar fi fost vitregită de Maica Domnului, iar fără Maica Domnului nu l-am fi avut pe Fiul întrupat, n-am fi avut Răstignirea, nici Învierea Domnului, nici învierea noastră cea spre fiinţă, nici Izvorul aleselor Mlădiţe.

Cu adâncă recunoştiinţă voi prezenta madalionul patrioatei Eroine Maria Puia.

Frumoasa, curajoasa şi demna fiică a Cetăţii Blajului era bucuria familiei cu 5 copii.

Maria a întrat în istorie la vârsta de 30 de ani, pe când era dactilografă a Mitropoliei Blajului, la biroul judiciar, în anul 1914, an în care Radu Cosmin a scris celebra poezie: VREM ARDEALUL. Poezia începe cu o mustrare lirică adusă regelui Carol I, care în loc să pregătească armata pentru eliberarea Ardealului, a scos-o în stradă pentru înlăturarea manifestanţilor care au aprins spiritul fraternităţii cu cei oprimaţi.

„…Am crezut la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi/ I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi!/ Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme/ Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme/ Şi să-năbuşe în pieptul tinerimei idealul/ Celor ce strigau în noapte: <<Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!>>…

Poezia fusese destinată să ajungă armă, scut, imn şi drapel, astfel că s-a transmis ardelenilor printr-un mecanic de locomotivă ce ajungea la frontiera din Predeal. Poezia a ajuns la Blaj şi trebuia multiplicată. Riscul era destul de mare, ca şi supravegherea maghiarilor. Maria Puia a îmbrăţişat poezia şi a multiplicat-o în sute de exemplare. Unul a ajuns la o iudă, Ioan Pop, care a şi denunţat-o. Eroina noastră a fost arestată şi închisă în penitenciarul Alba Iulia, unde a fost maltratată, torturată diabolic de rudele sălbaticului Attila. Avea 30 de ani şi destul timp să se bucure de Dacia reîntregită, de familie, de copii, de prieteni, de Biserică, de Ardeal. De teamă să nu scape vreun nume în timpul torturilor, să pătimească şi alţii, Maria a ales drumul cel mai scurt: şi-a pus capăt zilelor. Maria n-a avut tăria şi inspiraţia Elisabetei Rizea, marea Eroină argeşeană care a pătimit 12 ani, în două etape, rugându-se la Maica Domnului: „Măicuţa Domnului, să nu mă laşi. Ţine-mă să nu scap vreun nume! Şi Maica Domnului a ascultat-o, a izbăvit-o, a învins duşmanii atei şi a îmbătrânit frumos.

Maria Puia, românca frumoasă, tânără şi curajoasă a lăsat o scrisoare de iertare mamei, fraţilor, prietenilor, Ardealului, României, motivându-şi gestul suprem astfel:

„Am socotit că e mai bine să mor eu singură decât alţii o sută.”

„Iubită mamă, fraţi şi surori!…

Un ultim adio vă zic…Mă doare inima, dar ce să fac, am căpătat de la Gruiţa poezia <<Vrem Ardealul>> şi acum trebue să mor pentru aceasta, fiincă am dat-o lui Pop Ioan şi el ne-a trădat. Eu sunt foarte liniştită şi împăcată cu această fericită moarte… Pe mine să mă îmbrăcaţi în costumul meu de Pădureancă, că sunt româncă, cu opinci, cu cârpa şi straiţa mea roşie.” (Dacoromânia, nr. 77, Alba Iulia-2015, p.50)

Curajul Mariei Puia ne aminteşte de cel al martirei oltence Ecaterina Teodoroiu.

Aşadar, prin Cruce, creştinul mărturisitor-jertfitor poartă iubirea de Neam prin adorarea adusă lui Dumnezeu şi supravenerarea Maicii Domnului, mare cinstire aşa cum a preţuit-o profetul Mihail Eminescu în Rugăciunea sa divină, implorare salvatoare pentru multe cohorte de creştini prigoniţi, persecutaţi şi întemniţaţi.

Rugăciunile înflăcărate cu sudori de lacrimi şi de sânge ale creştinilor din temniţele regale şi cele comuniste au devenit Rugul aprins al Maicii Domnului către Fiul ei cel iubit, salvând miile, zecile şi sutele de mii de cete ale pătimitorilor ortodocşi din iadul gulagului românesc concentraţionar.

Faţă de stupizenia şi mârşăvia lui Roman Horia Patapievici, denigratorul consacrat al lui Eminescu şi implicit al Neamului, marea mărturisitoare şi eseistă mistică creştină Aspazia Oţel Petrescu a luat atitudine printr-un articol de mare rafinament, privind creştinismul Profetului: „Şi am demonstrat nu numai că este un om religios, ci că a fost apostol. Am explicat cum prin rugăciunea lui închinată Maicii Domnului, a absolvit o mulţime de puşcăriaşi. Şi m-am dat ca exemplu care m-a salvat din deznădejde prin: Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie”. E rugăciunea care mi-a arătat exact unde mă aflu, că eram într-un val care mă bântuia, că trebuia să mă mântui de el, şi i-am cerut Maicii Domnului care era indicată ca salvatoare de Eminescu, să mă mântuie, ceea ce s-a şi întâmplat.” (Aspazia Oţel Petrescu-Interviuri, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă, Fundaţia Iustin Pârvu, Petru Vodă, p. 165)

Crucea reface viaţa, comuniunea, dragostea întru Dumnezeu, semenii noştri şi continuu trebuie să o preamărim, asemeni Apostolului Andrei: „Mărită fii, o cruce, sfinţită de trupul lui Hristos şi împodobită cu mădularele Sale, mai scumpe decât nestematele!” (Vieţile Sfinţilor Apostoli, Trad. Diana Potlog, Ed. Sofia, Bucureşti-2002, p. 71)

Crucea trebuie să o venerăm ca marele duhovnic părintele rus Ioan de Kronstadt:

„O, Cruce a lui Hristos, o, dorite şi prea dulci merite ale pătimirilor lui Hristos, Dumnezeul nostru, pe Cruce ! O, Miel al lui Dumnezeu, Care ai împlinit pentru noi toată dreptatea şi ai luat asupra Ta toate nedreptăţile noastre ! Slavă şi mulţumită Ţie în veci ! Slavă Crucii Tale şi atotmântuitoarelor şi de viaţă purtătoarelor Tale patimi, pe care le-ai suferit pentru noi, Hristoase!” (Sf. Ioan de Kronstadt, Hristianskaia filosofiia, Sankt-Peterburg, 1902, p. 86)

Crucea pecetluieşte Patimile şi Moartea lui Iisus consfiinţindu-le în Lumina Învierii.

Mântuitorul S-a substituit cu voia Sa, a Duhului Sfânt şi a Tatălui, doar o singură dată omenirii, fiind adevăratul reprezentant al ei în faţa lui Dumnezeu, apoi ne vine rândul fiecăruia la Judecata de Apoi, în Rândul cetei sale, întru sine şi neam.

Biruitorul Iisus Hristos-Nika nu este numai Judecata Crucii Răstignirii pentru întreaga omenire, ci şi Împărat al Vieţii, care odrăsleşte Crucea dătătoare de viaţă a creştinilor ortodocşi:doritori,mărturisitori, dăruitori, iertători, jertfitori, iubitori, pătimitori.

Lumina Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos uneşte cerurile cu pământul, celula şi chilia, temniţa şi troiţa, zorii libertăţii şi amurgul însângerat al pătimirii, înflorind întru frumuseţe, Frumosul neasemuitei bucurii hristice, a creştinului dacoromân adevărat, lămurit prin apă şi foc, prin jertfă şi iubire, oriunde şi oricând.

Unul dintre marii noştri pătimitori creştini, fiu al Bacăului şi al Ţării creştine, Petru Baciu îşi amintea de un astfel de moment, Monument al Învierii, întâlnit graţie jertfei camaradului oltean Alexandru Ştefănescu la Canalul morţii:

„Momentul cel mai deosebit şi cel mai frumos, care mi-a mângâiat sufletul şi mi-a dat nădejdi, l-am trăit în Săptămâna Patimilor lui Hristos în anul 1954, moment ce m-a legat sufleteşte pentru totdeauna de fratele Alexandru. Alexandru Ştefănescu, ajutat şi de alţi camarazi, a introdus în lagăr Sfânta Împărtăşanie, vin şi anafură, iar vrednicul preot Niki Lascăr din Asău ne administra sublima Taină a Spovedaniei şi Împărtăşaniei în ascuns, într-o hrubă adâncă, fără cer, fără soare, fără pic de lumină, pe un şantier la casa sitelor. Camarazii erau aduşi la spovedanie de Alexandru la distanţă de timp pentru a nu se cunoaşte şi erau coborâţi în catacomba unde erau aşteptaţi de părintele Niki Lascăr. Acolo, în acel întuneric tainic şi înfricoşetor, îngerii milostivi culegeau spovedania celor ce se ascundeau de ochii prigonitorului în adâncul pământului şi urcau la ceruri rugăciunea lor fierbinte, aşezând-o la picioarele tronului divin pentru iertare.” (Petru Baciu, Răstigniri ascunse, vol. II, Ed. Fundaţia Culturală Buna Vestire, Bucureşti-2009, p. 213)

“Hristos a înviat prin temniţi şi galere/ precum peste cărbuni învie para./ De-aici va creşte marea Înviere/ ce va cuprinde-mâine toată ţara.// Hristos a înviat peste lopeţi/ abia mişcând în mâini însângerate,/ a înviat ca în atâtea dăţi/ să ne sărute frunţile plecate.// Hristos a înviat peste spinări/ înconvoiate aprig sub povară-/ acest Hristos care-n atâtea ţări/ a fost bătut pe cruce-a doua oară.// Hristos a înviat şi pentru noi,/ sau poate numai pentru noi anume,/ să ne deschidă drumul înapoi/ spre câte-au fost- şi vor mai fi în lume.// Hristos a înviat biruitor,/ cum biruind vor învia martirii,/ când peste zidul închisorii lor/ va creşte mâine muşchiul amintirii.// Hristos a înviat, dumnezeiască vrere/ să-şi dăruie mulţimii trupul-Pâine,/ şi să vestească marea Înviere/ ce va cuprinde toată ţara, mâine!” (Andrei Ciurunga, Hristos a înviat!).

Peste giulgiul aprins de lumină, Dorul Cerului albastru şi-al Pământului verde şi-au pus dea pururea Pecetea purpurie a Iubirii lor.

Suferinţa şi tristeţea trăitorilor şi mărturisitorilor se contopesc divin lăcrimând sublim în splendoarea Slavei, Dragostei şi Învierii Mântuitorului Hristos.

Întreaga Creaţie a lui Dumnezeu (cea mai rămas din ea), alături de creaţia mistică ortodoxă creştină îmbracă frumuseţea regală a Imperialei şi dumnezeeştii Învieri.

Totul se înfrumuseţează în Neam, iar Crucea răsună de Imnul Bucuriei tuturor!

– HRISTOS A ÎNVIAT !

+ Vinerea Mare – Sf. Mănăstire Vladimirești

–––––––––––-

Gheorghe Constantin NISTOROIU

26 aprilie 2019

Alexandru NEMOIANU: Despre răstignire

Răstignirea sau crucificarea era o forma extrema de execuție a celor mai periculoși adversari sau celor mai răi dintre răufăcători.

Execuția consta în legarea sau țintuirea victimei pe un “stâlp” vertical sau pe un stâlp vertical prevăzut și cu o bară orizontală pentru prinderea brațelor extinse ale victimei. În greacă execuția se numea “stauro”, iar în latină, ”cruci figere”.

Așa cum ziceam crucificarea era o forma extremă de execuție și ea era considerată atâta de crudă și umilitoare încât cetățenii Romei, prin lege, nu puteau fi executați prin “crucificare”. (De aceea Sfântul Pavel, care era cetățean al Romei, a fost executat prin decapitare.)

Execuția prin “crucificare” cuprindea un întreg “ceremonial”.

Victima era întâi biciuită cu “flagellum”, bici cu mai multe limbi prevăzute la capăt cu “arșice” sau bile de plumb. Această biciuire arunca victima în stare de șoc și producea și o considerabilă pierdere de sânge. Apoi, victima, era dusă la locul execuției și silită să poarte “crucea”, obiectul torturii finale. Crucea întreagă avea cam o suta și treizeci de kilograme și, aflată în stare de șoc, victima nu ar fi putut-o duce. De aceea, cel mai adesea, victima ducea doar brațul orizontal al crucii, ”patibullum”, care avea “doar” circa 30-40 de kg. greutate. Ajuns la locul de execuție victima era dezbrăcată complet și apoi legată pe cruce. De regulă brațele, extinse, și picioarele erau legate de cruce dar adesea, pentru a spori tortura, în încheieturile mâinilor și picioarelor erau bătute piroane. Ele erau bătute cu “grijă” să nu rupă artere care să facă, prin pierderea de sânge, moartea rapida. Piroanele erau bătute în încheietura mâinilor și nu în palme, căci, sub povara corpului, palmele s-ar fi sfâșiat. Apoi crucea era înălțată vertical. Durerea din acel moment era atâta de atroce încât victima își pierdea controlul sfincterelor și lichidul biologic tâșnea în râsul participanților. Căci crucificarea urmarea nu doar chinul fizic, dar și cel psihologic, umilirea, batjocorirea, distrugerea oricărei intimități. Uneori, pentru a prelungi agonia, se punea și un soi de “suport” pentru picioare. Cu vârful degetelor de la picioare victima afla un minimal suport care nu făcea decât să prelungească agonia. Durata supliciul depindea de condiția fizică a victimei, de starea vremii și de intenția călăilor. Căci o crucificare era făcută, de la început și până la sfârșit, de același detaliu militar, grupa de soldați, cel mai adesea comandați de un centurion. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre răstignire” →

Alexandru NEMOIANU: Împotriva păcatului

Păcatul este folosirea de către om a libertății ce i-a fost dată de către Dumnezeu, libertatea de a alege între bine și rău, deci folosirea acestei libertăți, a puterilor lui sufletești, împotriva voii lui Dumnezeu. Întotdeauna păcatul este rezultatul unei decizii sufletești și nu al “trupului”. Decizia sufletească este cea care decide reaua folosință a “trupului” sau a “materiei”. În consecință păcatul poate fi cu gândul, cu cuvântul sau cu lucrul, cu fapta, cu voie sau fără de voie. Întotdeauna este implicata însă puterea poftitoare a sufletului, căci se află la mijloc împlinirea unei pofte sau dorințe. Deci păcatul, în ultima instanta, este reaua folosință a libertății de a alege. Buna folosire a libertății, conform cu voia lui Dumnezeu, are valoarea de virtute și “chipul” dat omului se îndreaptă spre “asemănare”. Reaua folosință are ca rezultat însăși deteriorarea “chipului” și apropierea de “asemănarea” cu cel care este “cel rău”.

Din păcat se poate ieși cu Harul lui Dumnezeu, care este decisiv, dar obligatoriu și prin strădania omului, prin recunoașterea păcatului ca fiind rău, prin recunoașterea de a fi în stare de păcat, prin voință celui păcătos de a se pocăi, a se mărturisi și a nu mai repeta păcatul.

Nu există păcat care să nu poată fi iertat de Dumnezeu,dar asta numai când există pocăință sinceră și hotărâre de a nu mai repeta păcatul.

Biserica Drept Măritoare, Ortodoxă, a așezat cu grijă și dragoste calea prin care păcatul poate fi înfrânt. Din capul locului Biserica învață că nu pe cei păcătoși trebuie să îi urăm, ci păcatul.

Aici trebuie să fim cu cea mai mare băgare de seama, căci duhul lumii în care trăim, o lume căzută, secularizată și cotropită de stări demonice, propovăduiește exact contrariul.

Suntem îndemnați să considerăm că de fapt păcatul nici nu există, că este o prejudecată. Cel mult ni se spune că cei care comit păcate, nu sunt vinovați, nu sunt responsabili și nu au nici motiv să se îndrepte: ei sunt “născuți așa”. Această ispita, ”așa s-au născut” este nu numai falsă, căci păcatele sunt opțiuni spirituale care devin obicei rău, dar este eminamente anti-umană. Declarând că omul este determinat de instinctele sale, de “trupul” sau, este eliminata trăsătura esențială omenească, libera alegere, libertatea de opțiune. Din nou se dovedește că în adevăr Creștinismul este singură cale cu adevărat “umanistă” și “materialistă” (căci consideră “materia” fiind doar căzută, nu impură). Evident că aici, duhul lumii, vădește din nou lucrarea ideologiei dizolvante “a relativismului;” toate sunt relative”. Iar în esență aici ar trebui să recunoaștem glasul celui care i-a spus Evei să guste din fructul oprit. Glas căruia Eva i-a dat ascultare și în consecință am ajuns,unde am ajuns!

Este suficient să ne uităm la un singur caz,al sodomiei,pentru a ilustra modul în care duhulul lumii pur și simplu recomandă starea de păcat și de ce. (Nu voi mai menționa numele acestui păcat,sodomia,ci mă voi rezumă a spune “păcatul” și se va subînțelege la ce mă refer.)

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Împotriva păcatului” →

Vavila POPOVICI: Vicleniei îi plac întunecimile vieții

„Lumea pe care am creat-o e un proces al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără a ne schimba gândirea.” – Albert Einstein

Șmecheria este definită ca abilitatea omului șmecher, considerată de către unii a fi sinonimă cu escrocheria, șiretlicul, dibăcia, vicleșugul, înșelătoria, viclenia, frauda, șarlatania, hoția. Este un mod de a ieși din încurcătură, de a face trucuri și viclenii, spre deosebire de inteligență care este străduință, calcul și adevăr – calități ale comportamentului. Șmecherului îi sunt străine bunul simț și modestia. El sfidează și încalcă legi, găsind totodată modalități de încălcare a lor, sau chiar de schimbare.

Specula, corupția, învârteala, ciupeala sunt păcatele tipice, recunoscute ale șmecheriei dâmbovițene, dar nu numai, și țin de esența vieții din zilele noastre. Șmecherul se orientează cu pricepere în orice situație, trăgând foloase. Învățând șmecheria din familie sau de la prieteni mai în vârstă și mai experimentați, el se maturizează, profită de neatenția și îngăduința celor din jur și dobândește rangul vicleniei. Prefăcătoria îl însoțește pretutindeni. Omul de-acum înrăit, știe să se prefacă, se arată ca om bun, pentru a-i înșela pe ceilalți, a le obține încrederea.

Scriitorul Nicolae Filimon scria la vremea sa că „aceste vulpi cu două picioare, care întrec în ipocrizie și vicleșug pe cele cu patru picioare din fabulele lui Esop și La Fontaine, petrec împreună cu servitorii cei îmbătrâniți în păcate de tot felul, îi studiază cu cea mai mare atenție, încât ei știu foarte bine cum se fură cloșca de pe ouă fără ca acesta să cârâie”.

Astăzi avem vulpile noastre, ciocoii noi, parveniții care au preluat frânele guvernării și pe care le țin bine în mâini, indivizi ipocriți, orgolioși, brutali până la barbarie, dând dovadă de lăcomie și ambiție fără limite. Tot Nicolae Filimon ne spunea că „nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voiește a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniților”.

Viața politică și morală românească este vădit inspirată și din opera continuatorului, dramaturgului Ion Luca Caragiale. Putem spune că trăim o viață în spirit filimonian-caragialian. Atitudinile politicienilor și limbajul lor seamănă izbitor cu cele din „Momente” și din piesele de teatru, care reflectau de fapt, tot o perioadă de tranziție, cele din zilele noastre fiind însă cu mult mai vulgare. Prin obiectivitatea sa, prin radiografierea exactă a moravurilor, Caragiale ne-a lăsat o frescă perfectă a epocii sale. Personaje masculine precum Cațavencu, jupân Dumitrache, Trahanache, Tipătescu, cetățeanul turmentat etc, cele feminine precum Zița, Veta, Efimița, Zoe, Mița și Didina, schițe precum „Lanțul slăbiciunilor” maiestuos redate, le regăsim în zilele noastre, doar cu nume schimbate. Putem să-l considerăm pe Caragiale contemporanul nostru. Doar că, la citirea pieselor lui râdeam cu mare poftă, pe când acum, la scenetele pe care ni le oferă politicienii, ne vine a plânge, nu de prostia lor care este moștenită, ci de răutatea și viclenia dobândită. Caragiale a transpus în plan literar un adevăr simplu, acela că lumea, în datele ei fundamentale nu evoluează esențial: gesturile, atitudinile pot fi mereu aceleași, sau „îmbunătățite”. Câștigul de bani de exemplu, este prima dorință acerbă a indivizilor meschini, furtul și metodele viclene prin care reușesc să acționeze se repetă. Societatea se purifică greu, viciile au continuitatea lor, fără ca cineva să fi putut, sau să poată schimba gândurile oamenilor.

Dacă ești într-o relație, într-un cerc sau într-un partid, în mijlocul poporului tău, de ce nu poate exista respectul unuia față de celălalt, fidelitatea, progresul în comportament față de epoca lui Caragiale? De ce se glorifică unii înșelăciunea celui din tabăra sa, ca și cum ar fi succesul lui, de ce profită și el de înșelăciune și nu critică, nu își manifestă dezacordul față de înșelăciune? Din lipsa judecății sau a spiritului de curaj, de dreptate și chiar de cinste. Din cauza acestor șmecheri, mulți oameni sunt păcăliți, înșelați, furați. Mai sunt și oameni care nu admit comportamentul vicios, abuziv, fraudulos pe care-l practică șmecherii care au studiat șmecheria pentru a o putea pune excelent în practică pentru a se alege cu un câștig mult mai ușor decât unul obținut prin muncă, dar ei sunt prea puțin vocali.

Șmecheria depistată tardiv de către cel înșelat nu poate provoca decât dezgust, întrucât nu se poate să i se acorde iertare unui nemernic. El trebuie pedepsit, fiindcă a comis un act ilegal făcut printr-un lanț de acceptabilități ilegale. Șmecherul știe să iasă din încurcături, experimentele pe care le-a făcut l-au transformat într-un om versat și nu-l mai poate nimeni păcăli, el s-a „rafinat”, a căpătat grade înalte, a devenit „regele” șarlatanilor.

Cunoscând viclenia diavolului, care l-a înșelat pe om chiar și în rai, Sfântul Apostol Pavel își arăta îngrijorarea pentru toți cei lipsiți de trezvie, care pot fi înșelați foarte ușor de diavol, zicând: „Mă tem ca nu cumva, precum șarpele a amăgit pe Eva, în viclenia lui, tot așa, să se abată și gândurile voastre de la curăția și nevinovăția cea în Hristos”.

Strategia diavolului se repetă în cazul fiecărui om. Când omul nu mai este atent la dreptate, răul îl acaparează, el are gânduri ciudate care-l vor duce la pierzanie. Dacă omul nu își dă seama ce se ascunde în spatele acelor gânduri, precum Eva odinioară, el va mușca din momeala aruncată de diavol.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Vicleniei îi plac întunecimile vieții” →

Monah IUSTIN T.: Iubirea lui Dumnezeu şi rugăciunile nerezolvate

Iată cel mai greu dar şi cel mai frumos exerciţiu. De ce nu ne răspunde Dumnezeu la rugăciuni? De ce nu „rezolvă” cererile noastre îndreptăţite?

Omul din lume tinde să judece toate după structurile minţii lui. După ce ajungem adulţi, ne formăm, în linii mari, opinia despre iubire, boală, timp, căsnicie, copii, rugăciune etc. Ne formăm opinia şi despre Dumnezeu, şi despre cum ar trebui să răspundă Dumnezeu la rugăciunile noastre. Dar ne-o formăm în acelaşi fel în care ni le-am format pe celelalte. Am studiat problema şi a găsit o rezolvare. Am creat structuri sigure şi previzibile. Pentru că asta ţine, în viziunea noastră, de conservarea vieţii şi de supravieţuire. Şi n-avem nicio problemă cu Cerul, dacă poate fi contemplat din perspectiva sigură şi previzibilă a vieţii noastre. Între cutiuţele logicii noastre, avem una, care ni se pare mai specială: Dumnezeu. Dar nu e decât „Dumnezeul” din cutiuţa logicii noastre.

Şi din această cutiuţă, noi adresăm întrebări şi primim răspunsuri de la Dumnezeu. Îi expunem aşteptările. Şi îi impunem silogismele noastre. Şi dintre ele, iată unul, poate cel mai mare. Unul care pândeşte în subconştientul oricărei rugăciuni de cerere formulate vreodată – pentru sănătate, pentru copii, pentru un partener de viaţă, pentru ziua de mâine la servici etc. – şi care sună cam aşa:

– Dacă m-ai iubi, ai împlini asta pentru mine.

Anume.

De pildă, ce poate fi mai drept şi mai legitim decât rugăciunea pentru sănătatea propriului copil? În ea operează mai multe presupoziţii valide, luate separat. Din care noi construim apoi foarte nobilul silogism:

– 1) Doamne, tu mă iubeşti pe mine. 2) Tu îl iubeşti pe copilul meu. 3) Tu mi l-ai dat. 4) Tu ştii că dacă el e bolnav eu sunt nefericit(ă). Concluzie: Dacă toate astea sunt adevărate, fă-l bine pe copilul meu.

Şi aici silogismul eşuează.

Fiindcă noi ne folosim de toate adevărurile separate, ca să-l determinăm pe Dumnezeu să adere la logica noastră. La concluzia noastră. E adevărat că Dumnezeu mă iubeşte pe mine. E adevărat că Dumnezeu îl iubeşte pe copilul meu. El ştie că eu sufăr când copilul meu suferă. Dar din toate astea construim exact acea concluzie în logica sigură şi previzibilă a lumii. Din cutiuţa noastră specială. Şi această concluzie, subconştient, ar fi:

– Tu trebuie să mă iubeşti aşa. Fiindcă iubirea ta nu poate fi decât aşa.

Şi cu asta, am reuşit să-l punem în „şah” pe Dumnezeu. Cu cele mai bune intenţii. Numai că sunt… intenţiile noastre.

Dar ce e minunat e că Dumnezeu nu se potriveşte cu acest joc de şah al nostru! Ce Dumnezeu ar fi acela care ar ceda la nişte silogisme atât de firave? La nişte „adevăruri” ale vieţii atât de fragile şi de vulnerabile? Pe un astfel de Dumnezeu nu numai că nu l-am putea iubi. Dar nici nu l-am putea respecta. Şi poate chiar asta se întâmplă.

Şi acum, oare înţelegem de ce Dumnezeu nu ne dă, de multe ori, răspunsul aşteptat? El ştie că dacă noi vrem purtăm conversaţia cu El din cutiuţa minţii noastre, n-o să cunoaştem niciodată cu adevărat Iubirea Lui. Atâta vreme cât stăm în această cutiuţă, n-o să acceptăm alt răspuns decât acela care se potriveşte interiorului ei. Iar Dumnezeu ne invită în afara ei, acolo unde stă Mintea din spatele Iubirii adevărate. Şi care face ca toate silogismele noastre să se prăbuşească. Cam în felul următor.

– „Dragul meu/draga mea, de unde ştii tu că Eu nu te iubesc exact în condiţia în care eşti? De unde ştii tu că Eu nu vreau să te laşi iubit de Mine exact în postura de părinte care are copilul bolnav? Că Eu nu vreau ca tu şi copilul tău să nu rataţi şansa să vă lăsaţi iubiţi de Mine, împreună, în acest moment de suferinţă? Ca să nu staţi cu „grija” de a vă face sănătoşi. Căci Eu ştiu că voi mă invitaţi în viaţa voastră, cerându-mi sănătate, urmând ca apoi să mă invitaţi, politicos… afară. Aşteptând următoarea cerere. Credeţi că acesta e Dumnezeul care vreau să fiu Eu pentru voi?

Poate nu înţelegeţi frumuseţea vieţii, când un părinte şi un copil îşi leagă existenţa împreună, când sunt nevoiţi să sufere şi să se lase iubiţi împreună. Căci dacă aţi şti cum vă iubesc Eu, cu adevărat, aţi spune: <Fiule/fiică, nu te teme! Hai să suferim şi să ne lăsăm iubiţi! O să avem timp să fim sănătoşi. Tatăl nostru e cu noi. Şi niciodată nu mi-ai părut mai mult fiul meu/fiica mea, şi niciodată nu m-am simţit mai copil împreună cu tine al aceluiaşi Tată!>. Iar dacă voi credeţi că Eu am îngăduit boala ca să vă „încerc”, încă n-aţi ieşit din cutiuţa voastră…

Viaţa are cele mai neaşteptate pulsări atunci când e atinsă de suferinţă. Şi Eu, oricât de ciudat v-ar părea, n-am venit în lume să schimb toate imperfecţiunile ei. Să înviez morţi şi să vindec bolnavi. Am venit să învăţ vii să aprecieze viaţa, sănătoşi să aprecieze sănătatea, şi bolnavi să aprecieze boala. Şi ştiu slăbiciunea minţii voastre, şi ştiu că felul în care vreţi să vă fac sănătoşi este să admiteţi o Împărăţie adusă în această lume. Şi dacă nu v-aş iubi exact în imperfecţiunea locului vostru pe lume – de părinte cu copil bolnav –, lăsându-vă, paradoxal!, aşa, cum aţi mai crede că Împărăţia Mea nu e din această lume? Cum aţi mai crede că Eu pot iubi desăvârşit oameni scăzuţi în ochii lumi, pe pat şi în căruciorul cu rotile, cum aţi mai crede că orbi, şchiopi, ciungi, ologi pot intra în Împărăţia Mea? Nu vă rămâne decât să vă lăsaţi iubiţi de Mine oriunde sunteţi pe pământ – soţi, soţii, copii, părinţi, cu cineva sau singuri, sănătoşi sau bolnavi – în neajunsul vieţii voastre, în toate condiţiile din viaţa voastră care nu s-au întâmplat, în toate lucrurile pe care nu le puteţi schimba. Să vă lăsaţi iubiţi de Mine în toţi cei dragi pe care i-aţi pierdut, pentru că atunci Îmi veţi da şansa să vă iubesc ca nişte orfani, o faţă a Iubirii Mele pe care nu aţi încercat-o până acum.

Fiindcă prin toate lucrurile care mi le cereţi – aproape toate – Mă invitaţi cu un pas în afara vieţii voastre. Mă invitaţi să vă iubesc ca un îngrijitor, sub motivul „purtării de grijă”, dar refuzaţi ceea ce e mai mult decât atât – o Iubire fără grijă din afara acestei lumi. Care lasă toate nesiguranţele acestei lumi la locul lor, dar vă trece pe voi, prin ele, suspendaţi în Iubirea mea. Fiindcă nu mi-am propus niciodată să schimb lumea, ci să vă fac să vă lăsaţi purtaţi prin lume de Iubirea Mea.

Şi dacă aveţi ceva să-mi cereţi. Cereţi. Dar nu vă opriţi aici…”.

Şi aşa ne provoacă Dumnezeu să ieşim în afara cutiuţei silogismelor noastre. Pe care ne-am învăţat să le exersăm, adeseori, ca „rugăciuni”. El nu ne dispreţuieşte pentru ele, dar nici nu vrea să rămânem în închipuiri şubrede ale Iubirii. Nu vrea să avem o iubire slabă, care cere, primeşte şi pleacă. Ci o iubire puternică, din afara lumii, care e mereu în stare să primească fără să fie nevoie să plece niciodată!

Omul care iubeşte, nu întreabă. Şi omul care se lasă iubit, nu mai e nevoie să ceară. Pentru el, ziua de care vorbeşte Dumnezeu, a şi venit şi e aici, cu un singur răspuns: „În ziua aceea nu mă veţi întreba nimic” (Ioan 16, 23).

Zile nerezolvate, mai presus de întrebări!

————————————————-

Monah IUSTIN T.,

19 aprilie 2019

Alexandru NEMOIANU: Obsesia reeducării

În anii 1948-1951 în infernul concentraționist din România comunistă a avut loc ceea ce a rămas cunoscut sub numele “fenomenul Pitești”.

În închisoarea de la Pitești și mai apoi și la Gherla, Tg.Ocna, Canal, a avut loc un regim de teroare, tortură și degradare a deținuților politici fără precedent și fără egal în sinistra lume a lagărelor comuniste. În esență deținuții au fost supuși unui program de tortură continuă, prin alți deținuți care fuseseră distruși și robotizați prin inimaginabile chinuri, o tortură care s-a aplicat luni și ani de zile permanent, ziua și noaptea. Acest sistem de tortură a fost inițiat de “comisari „ovrei în Rusia, a fost practicat asupra prizonierilor de război germane,tot prin comisari ovrei, dar măsura deplină a fost atinsă în închisorile din România pe care le-am pomenit. Voi aminti doar una dintre aceste torturi.

În Săptămâna Învierii, la Pitești, călăii au organizat o “sărbătorire”. Cei mai credincioși dintre deținuți au fost siliți să meargă în genunchi o întreagă Săptămâna și să intoneze “cântări’ continuând cele mai sinistre blasfemii. În final, s-a făcut și o “liturghie”, conținând aceleași blasfemii și la capătul ei, cei torturați, au fost “împărtășiți” cu urină și fecale.
Scopul acestor torturi a fost de a stabili “gradul” de tortură la care și cei mai hotărâți și motivați oameni cedează. A fost stabilit că nimeni nu poate rezista la tortură continuă, fizică și psihologică, la un moment dat orice persoană se frânge, se prăbușește sub povara chinului. În această stare de cădere el trebuia să dovedească celor ce îl chinuiau că s-a reeducat,aceasta însemnând să renege orice avea mai de preț, Credința, să își insulte părinții și pe sine. Iar în plus el trebuia să participe la torturarea altor deținuți și mai ales a foștilor săi prieteni. Este limpede că acesta a fost un fenomen demonic și premeditat. Ce s-a întâmplat în închisoarea din Pitești a fost manifestarea cea mai pustiitoare a unei obsesii demonice:reeducarea. Reeducarea nu a însemnat și nu înseamnă altceva decât distrugerea personalității omenești și este o sfidare care se aduce planului divin. Obsesia ei bântuie și lumea noastră.

Teoretic acest “fenomen”, forma lui din Pitești, a încetat în 1952, dar, în realitate, “învățăturile” lui au fost studiate, analizate și perfecționate și ele se continuă și sunt extinse la întreaga populație.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Obsesia reeducării” →

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XII)

Episcopia Tomisului. Numărul tot mai mare de creştini, ca şi dezvoltarea oraşului, a capitalei, a dus în mod firesc la înfiinţarea unei episcopii în Scythia Minor, cu reşedinţa la Tomis. Nu cunoaştem cu certitudine data şi împrejurările în care a luat fiinţă episcopia în această provincie, ea este atestată documentar în 369. Şi înainte de acest an, sunt menţionaţi unii episcopi la Tomis, dar în izvoare nesigure. Astfel, în contextul pătimirii mucenicilor Epictet şi Astion la Halmyris, este amintit şi episcopul locului, Evangelicus, pe care unii istorici îl consideră primul episcop cunoscut al Tomisului. După păstorirea lui, avem informaţii despre un episcop, Efrem, pomenit în sinaxar la 7 martie, care a propovăduit în Sciţia şi a fost martirizat în timpul persecuţiei lui Diocletian. Alte sinaxare amintesc despre pătimirea ca martir a episcopului Tit, în vremea lui Licinius. La sinodul I de la Niceea, din 325, a participat şi un episcop din părţile Sciţiei, cf. mărturiei lui Eusebiu de Caesareea: „nici schitanul nu lipsea din ceată”. Se pare că ar fi vorba despre episcopul Marcu de la Tomis (Marcu Tomensis, cf. lista). Oricum ar sta lucrurile, primul episcop a cărui existenţă este neîndoielnică a fost Vetranion, amintit în scaun în 369, în contextul conflictului cu Valens (364-378). Conform relatării lui Sozomen (sec. V), în Istoria bisericească, împăratul, arian convins, aflat în drum spre Constantinopol, s-a oprit la Tomis, unde a intrat în basilica episcopală. Vetranion, netulburat, a rostit un cuvânt în care a apărat învăţătura celor 318 Părinţi de la Niceea, apoi a părăsit biserica cu credincioşi săi. Ofensat, Valens a decis exilarea episcopului Vetranion, dar a revenit curând asupra deciziei temându-se de o „revoltă a sciţilor”. În relatarea sa, Sozomen îl înfăţişează pe Vetranion ca pe un „bărbat destoinic şi renumit prin virtutea vieţii sale”, iar episcopul Teodoret al Cirului (392-458) scria despre el că era „plin de credinţă…a înfruntat stricarea dogmelor şi fărădelegile săvârşite de Valens împotriva sfinţilor (credincioşilor)”. Nu ştim cât a păstorit, însă după moartea sa, episcopul Vetranion a fost canonizat, fiind pomenit în fiecare an, în ziua de 25 ianuarie.

După Vetranion, în anul 381, printre participanţii la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol, se afla şi episcopul Gherontie al Tomisului- Sozomen îl aminteşte sub numele de Terentius. Se pare că el este urmaşul direct al lui Vetranion, iar la sinod a condamnat învăţătura greşită a lui Macedonie despre Sf. Duh. La rândul său, împăratul Teodosie îi cerea în acelaşi context să vegheze la păstrarea dreptei credinţe în Scythia Minor. După un timp, în 392, ca episcop la Tomis este menţionat Teotim I, despre care Sf. Ieronim (m. 420), în lucrarea sa „De viris illustribus” scria în acel an: „a scos scurte tratate sub forma unor dialoguri, în stilul vechii retorici”. Ulterior, Ioan Damaschin (m. 749), în „Sfintele Paralele” aminteşte că Teotim a scris omilii la texte evanghelice, iar Sozomen scria despre el că era „scit” de neam şi ducea „un trai modest”. Un alt istoric bisericesc, Socrate, spune şi el că era „cunoscut de toţi pentru evlavia şi corectitudinea vieţii”. Ar rezulta că Teotim I era un localnic, un daco-roman. Sub păstorirea sa au avut loc atacuri ale hunilor, care au pătruns în Scythia Minor, ajungând până în apropierea Tomisului. În această împrejurare, episcopul Teotim s-a dovedit un adevărat părinte sufletesc al credincioşilor, reuşind să-i îmblânzească prin daruri şi ospeţe. La rândul lor, hunii îl respectau ca pe un „zeu al romanilor”. Teotim a încercat chiar să facă misionarism printre huni, fiind ajutat de Sf. Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, care a trimis misionari la „nomazii de la Istru”. Trebuie să subliniem că Teotim a fost un prieten devotat al marelui părinte al Bisericii. În două rânduri, el a fost la Constantinopol, în 400 şi 403, luând apărarea Sf. Ioan împotriva acuzaţiilor infame ale lui Teofil de Alexandria. El a apărat pe sfânt, acuzat de origenism, şi mai mult decât atât, a apărat memoria marelui învăţat şi teolog al creştinătăţii, Origen din Alexandria (185-254). Trecut în rândul sfinţilor, după moartea sa, Teotim I este pomenit la 20 aprilie.

După el, pe scaunul de la Tomis s-a aflat episcopul Timotei, amintit în legătură cu lucrările Sinodului III ecumenic de la Efes, din 431, la care a fost condamnată erezia lui Nestorie. El a semnat cele „12 anatematisme”, propuse de Chiril de Alexandria, şi sentinţa de condamnare a lui Nestorie. Nu ştim în ce împrejurări şi-a încheiat păstoria. Urmaşul său direct a fost episcopul Ioan, amintit înainte de 448, care s-a implicat în disputele teologice din vremea sa. Marius Mercator, scriitor latin conzemporan, scria că Ioan era „unul din cei mai buni teologi ai timpului” şi unul din „cei mai aprigi adversari ai nestorianismului şi monofizismului”, aflat constant pe linia dreptei credinţe. Episcopului Ioan i se atribuie unele traduceri din scriitorii bisericeşti greci în latină, precum Teodor de Mopsuestia şi Teodoret al Cirului. Lui i-a urmat în scaunul de la Tomis, Alexandru, amintit în 449. Păstoria lui a început contextul marilor frământări şi dispute provocate de monofizism, învăţătură greşită a călugărului Eutihie. Episcopul Alexandru a participat la sinodul de la Constantinopol din 449, în schimb n-a participat la Sinodul IV Calcedon, probabil din cauza incursiunilor hunilor în Scythia Minor. Ulterior, după încheierea dezbaterilor, a semnat hotărârile sinodului. Nu ştim cât a durat păstoria lui, dar în 458, episcopia Tomisului era condusă de Teotim II. Numele este menţionat în legătură cu frământările provocate de monofizism, nepotolite nici după sinodul IV. Solicitat de împăratul Leon I (457-474) să-şi spună părerea despre hotărârile sinodului, episcopul Teotim răspundea în scris că primeşte fără rezerve ceea ce s-a stabilit la Calcedon, încă o probă că ierarhii de la Tomis erau fideli liniei ortodoxe.

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XII)” →

Magdalena ALBU: Profesorul universitar Ioan Sava, omorât în temnița de la Aiud

„Numai Dumnezeu cunoaște limitele rezistenței sufletului uman.”, scria Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa în prefața cărții fostului deținut politic Grigore Caraza, ”Aiud însângerat”. O filă neagră, dureroasă, ca o maladie fără leac pentru istoria poporului român a reprezentat-o întregul film al închisorilor comuniste, topos-ul unde cruzimea greu închipuibilă a întregului aparat represiv din penitenciare nu flutura ca destin probabil de azi pe mâine deținuților decât, în genere, moartea. Pentru mulți dintre aceștia, temnițele „neplierii” pe noua canava doctrinară deveniseră nu doar un lagăr de așa-zisă reeducare, ci și mormânt. „Unii, chiar dintre cei tari au căzut; mulți dintre cei mai slabi au rezistat.”, dar, adăuga Părintele Calciu-Dumitreasa, „sufletul omenesc scapă oricărui calcul și oricăror predicții”.

Unul dintre deținuții omorâți în hades-ul penitenciar de la Aiud a fost profesorul universitar dr. ing. Ioan Sava, pe care o să-l denumesc, pe tot parcursul acestui material închinat memoriei sale – profesorul-martir. Cauza întemnițării sale nu se cunoaște, cu exactitate, nici azi. ”(…) i s-a făcut un proces înscenat, a fost bătut îngrozitor la Miliție, la Sibiu, apoi, depus, la penitenciar, pe secția a IV-a, unde eu eram izolat.”, afirma, de curând, într-o emisiune televizată, fostul deținut politic Ioan Muntean, pe care Sava îl rugase să îi transmită soției sale faptul că este nevinovat și că vor să-l omoare. „Și chiar l-au omorât, a continuat Muntean. Era scos la raport și dus pe urlătoare, unde-l băteau îngrozitor acești ticăloși (…). Și profesorul Sava Ioan, după exact patru luni, a murit în brațele mele. (…) În urma bătăilor, sigur, au distrus ficatul în el. (…) Când venea de pe urlătoare, era vânăt.”

Portretul Profesorului-martir Ioan Sava – torturat și omorât în secția a IV-a a temniței aiudene -, se compune, cel mai bine, din mărturiile cu valoare de document istoric căpătată peste timp, ale celor care l-au cunoscut cândva – colegi de catedră, foști studenți ș.a. „În anul 1973, când am terminat Facultatea de Matematică a Universității din București, am fost repartizat la catedra de matematică a Facultății de Îmbunătățiri Funciare a Agronomiei din București. Acolo l-am cunoscut pe Domnul dr.ing. Ioan Sava. Era Conferențiar la disciplina Geometrie descriptivă. Un om integru și cu „coloană vertebrală”. După un timp, cred că prin 1976, a plecat la Sibiu, unde se înființase Facultatea de Mecanică, cu specializarea Tehnologia Construcțiilor de Mașini(TCM). Nu după mult timp am auzit că a fost arestat nu știu pentru ce motive. Mai apoi, a ajuns în facultate vestea că Sava a murit, fiind grav bolnav, se spunea, de ficat.” Sunt cuvintele pline de apreciere la adresa Profesorului-martir Ioan Sava semnate de către fostul coleg și, ulterior, decan al Facultății de Îmbunătățiri Funciare din cadrul Universității de Științe Agronomice și Medicină veterinară din București – Prof. univ. dr. matem. Alexe Gheorghe.

În același spirit al abordării admirative față de personalitatea Profesorulu-martir Ioan Sava, unul dintre foștii săi studenți de la aceeași instituție de învățământ superior din Capitală – Facultatea de Îmbunătățiri Funciare -, Gabriel Guberna, mărturisea, de curând, următoarele: „Da, păstrez vie amintirea profesorului Sava Ioan, profesorul care preda la FIF București, în 1975-1976, Desen tehnic și Reprezentări geometrice (Geometrie descriptivă, n.n.). Am avut colaborare la cercul de Calculatoare și programare, pe care îl coordona în cadrul catedrei de Desen. Un om deosebit, foarte bine pregătit. Am rămas într-o relație de amiciție. L-am vizitat, în iarna lui 1979, la Sibiu, unde m-a primit la facultate și mi-a arătat cât de mult muncise ca decan, din 1976, de când please de la noi, de la FIF București; apoi, seara, spre surprinderea mea, am fost invitat la el acasă. Am multe de povestit despre regretatul profesor Sava Ioan. Știam despre faptul că a fost arestat, condamnat și că a murit în acel penitenciar de la Aiud.” La fel spune și Marin Petroi: „Nu cred că există vreun student al domnului profesor Sava Ioan care nu-și amintește cu plăcere de eleganța și inteligența dumnealui.”

Trebuie menționat faptul că, după activitatea pedagogică desfășurată, inițial, la Facultatea de Îmbunătățiri Funciare din cadrul Institutului Agronomic din București,, Profesorul-martir Ioan Sava s-a mutat la Sibiu, unde, alături de conf. univ. dr. ing. Grațian-Vincențiu Ștețiu (cel dintâi decan al Facultății de Mecanică sibiene), dar și de alte câteva nume importante de cadre didactice ale Universității „Lucian Blaga” din localitate, anume: șef lucrări dr. ing. Ilie Isarie, șef lucrări dr. ing. Cosmina-Elena Ștețiu, matem. dr. Luciana Lupaș, matem. dr. Alexandru Lupaș, ing. Octavian Bologa, ing. Ioan Sasu și ing. Vasile Urdaș, a scris istorie, contribuind la nașterea instituției de învățământ superior ingineresc de aici (datată 15 septembrie 1976) și devenind cel de-al doilea decan al ei, în perioada 1977-1980.

Profesorul-martir Ioan Sava avea să moară, în urma bătăilor crunte, în anul 1986. „Nu-i invidiez pe acei oameni care au primit totul de la viaţă sau au stat în libertate, pentru că majoritatea dintre ei s-au vândut… Chiar dacă m-aş mai naşte o dată, tot nu aş vrea să fiu în postura lor.”, scria fostul deținut politic Grigore Caraza în cartea sa – „Aiud însângerat”. Va plăti, însă, ne întrebăm, vreodată, cineva anume pentru asemenea crime abominabile săvârșite în numele unui ordin politic represiv?!… Tind să cred că răspunsul va fi, pentru totdeauna, unul negativ. Căci țărâna mormintelor nu face parte din conștiința niciunui călău.

––––––––––

P.S. Începând cu anul 2018, data de 14 mai a devenit Ziua Națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste.

Magdalena ALBU

București, 16 aprilie 2019

Alexandru NEMOIANU: Sfinții Cavaleri

În momentele cele mai grele ale Bisericii Dumnezeu scoate la iveală pe luptătorii lui de elită, pe Sfinții Cavaleri. Cei care stau alături de Cruce, fără teamă, fără șovăială, fără greș. Sunt Sfinți Cavaleri care au dar asemenea Sfinților Arhangheli. Un asemenea Sfânt s-a văzut și în incendiul de la Catedrala Notre -Dame.

Flăcările cuprinseseră Altarul, erau flăcări de pericol suprem, flăcări care se numesc,în limbaj pompieresc, ”maxime”. În ciuda indicației de a sta pe loc, în ciuda unui ordin direct de a nu acționa, Părintele Jean Marc Fournier, capelanul pompierilor din Paris, a intrat în foc. A străbătut flăcările a ajuns în Altar, a scos “cununa de spini” și Cămașa lui Hristos, cele mai de preț relicve ale Catedralei și de fapt rațiunea ei de a fi, a ridicat și Sfintele Taine, le-a acoperit pe toate cu trupul lui și a reușit să iasă din foc, în siguranță.

Pentru asemenea oameni Dumnezeu nu va lăsa Credința și Lumea să piară.

Dumnezeu să aibă milă de noi toți!

——————————

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

16 aprilie 2019

Nicoleta GORDON: Se sting suflete și doare nepăsarea ăstei lumi…

Fiecare suflet are răstignirea lui pe soartă, și povara parcă doare când tăcerile vorbesc… Ni-s tristețile legate sus în cer, sub albă poartă, însă lacrima deschide rostul lor în nefiresc…

Cui să ceri să plângă roua peste temerile tale, dacă vorba nu-i decât…altă umbră-n calea ta? Cauți Nordul, rătăcind printre scorburile goale, ale inimilor care hotărăsc a judeca…

Pruncii și-au uitat părinții într-un jalnic amanet, se împiedică de doaga vârstei ce le e amprentă… În azil, pe bolți cărunte, scriu cu lacrimi alt decret, condamnați la neputințe și-o tăcere permanentă…

Rouă maci-singurătate peste cuiburi părăsite, frânt e zborul unor aripi, veșnicia-i doar o clipă… Luăm pietre-n dinți de lapte, și-aruncăm în om cuvinte, nepăsarea ne e artă…și de noi facem risipă.

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Foto: Lucian Dobârtă