Mircea Dorin ISTRATE: Ştefan cel Mare și Sfânt

Fericit-a Domnul Ţara Moldovei la ceas de grea cumpănă pentru ea cu un om drept, cinstit şi curajos, cu mare dragoste de neam şi ţară, punându-l în calea tuturor nemerniciilor acelei lumi, pentru a fi ’’pumn în pieptul furtuni vremilor’’ de atunci, ostoind râvna hulpavilor străini doritori să guste din dulceaţa acestor pămînturi şi scăzând trufia celor care se credeau stăpânii lumii.

Născut din viţă veche domnitoare la binecuvântatul leat 1433, ŞTEFAN, copil fiind, a vieţuit o vreme prin mijlocul celor nevoiaşi pentru a le şti amarul vieţii, zilnicitele bucurii şi necazuri, ca atunci când va lua frâiele domniei să cunoască sufletul poporului său, trebuinţele şi nevoile acestuia. Tocmai de aceea domnul nostru nepereche a fost şi a rămas veşnicit în inimile noastre ca fiind CEL MARE, mare prin faptele de curaj şi vitejie ce l-au ridicat în slava lumii, mare prin sufletul său apropiat de popor, mare prin credinţa şi smerenie faţă de Domnul care i-a ocrotit fiecare clipă a vieţii sale la Baia, la Lipnic, la Vaslui, la Valea Albă, Războieni, la Codrii Cosminului, unde a ieşit învingător.

A ştiut mai bine ca oricine că neatârnarea ţării, bunăstarea şi liniştea dinlăuntrul ei trebuiesc plătite mereu şi mereu cu ortul veţii, că vama cerută nu e niciodată prea multă şi prea mare pentru ca neamul să poată dăinui mereu în găuacea în care l-a aşezat din începuturi Măritul. În cei 47 de ani cât a domnit a născut din măreţia faptelor sale de curaj, bărbăţie şi credinţă, legende pilduitoare care vor însufleţi şi infiora neam după neam sufletul celui slab, dîndu-i putere şi speranţe atunci cînd vremile îi vor fi potrivnice şi în cumpănire, îi vor oţeli braţul său moale şi fără de putere, îi vor iuţi şi înflăcăra gândul său prea mic pentru prea marile şi mincinoasele vremi.

După fiecare luptă, în smerenia lui, Ştefan a mulţumit Domnului, ridicându-i şi închinându-i cîte o mănăstire, mărgelând astfel pământul Moldovei cu neasemuite frumuseţi: Neamţ, Putna, Voroneţ, Văratic, Suceviţa, Moldoviţa, Arbota, Agapia, ştiind că numai aşa îl va mulţumi şi bucura pe Măritul, pentru ca El să ţină cât mai mult parte neamului acestuia bun şi răbdător. Astăzi tot mai mulţi suntem nevrednici de dragostea Lui pentru că ne-am îndulcit cu felurite păcate care ne gudură şi ne linguşesc mărirea, fără a gândi la binele şi fericirea ţării, uitând că dacă ei, ţării, îi va fi bine, fericiţi vom fi şi noi dimpreună cu ea .

Şi nu ştiu cum se face că de la o vreme semnele pe care ni le trimite Domnul ne arată că vremile cele rele sunt tot mai aproape de noi. S-a subţiat prea mult vâna noastră cea veche, s-a lenevit gândul cel mare şi înălţător, s-a tot micit curajul, bărbăţia şi fala cea dătătoare de putere de am ajuns doar umbra a ceea ce-am fost odată. De aceea lui, NEMURITULUI nostru cel drag îi spunem cu nădejdea în inimă şi glas, MAI VINO ŞTEFANE şi ne spală din ruşinea păcatelor ce au cuprins ca volbura sufletele noastre. Că de te-om şti măcar şi o singură clipă alături de noi, ni-i deştepta spiritul întărindu-ne braţul şi cugetul, dându-ne tărie să fim iarăşi ce-am fost ca pe vremea ta, ca vremelnicul şi schimbătorul noroc să-şi mai întoarne faţa şi către noi măcar pentru o vreme. Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Ştefan cel Mare și Sfânt” →

Vasilica GRIGORAȘ: Cu inocență spre frumusețe

„Frumuseţea va salva lumea” (Dostoievski)

O călătorie, de-o zi. La munte. Natura oferă un regal de forme, culori, sunete şi miresme. Lumină diafană. Tânărul astru diurn al dimineţii stă cocoţat pe creasta încă înzăpezită a muntelui. Răsare şi creşte încet, în ritmul ADN-ului înscris de Creator în fiinţa sa, pictând cerul într-un roşu vermillon, amestecat cu galben şi roz.

Suntem parte dintr-un uriaş tablou realizat de cel mai talentat dintre Maeştri. Participăm la un spectacol grandios. Orchestra simfonică dirijată cu artă de bagheta unui Dirijor invizibil. Un cor pe mai multe voci interpretează Arii de Verdi. Anume să ne trezească sublime emoţii. Simţim din plin măreţia Creaţiei. Asemenea copiilor, rămânem uimiţi. Adevărat Miracol.

Plimbare inocentă printre copacii înalţi, îmbrăţişaţi de muşchiul verde care-i susţine în orice împrejurare. Iarba aşternută la picioarele noastre cu smerenie. În fiecare picătură de rouă aflată pe frunzele ei se reflectă un strop de soare, de lumină.

Torente de apă într-o linişte şi curgere continuă. Ce contează că din loc în loc mai bolboroseşte. Aceste note înalte îi dă prestanţă şi măreţie. Asemenea timpului lin curgător, cu sincope şi strâmtorări vremelnice. Apa râului de munte, discret şi fără rezistenţă pătrunde în colţurile şi cotiturile stâncilor, curăţindu-le şi sfinţindu-le. Aşa cum timpul ne curăţă pe noi de gânduri şi simţiri neprielnice. Toate trecătoare. Ca şi copacii, toamna goi de frunze, şi noi uneori complet goi lăuntric şi totuşi plini de speranţă. Asta dacă ne dorim acest lucru, altfel vom fi încovoiaţi de uraganul lumii acesteia.

În susul văi, o cascadă mai zgomotoasă ca oricând. Îşi etalează firea. Nu ostentativ, nu strident, ci cu eleganţă. Amplifică frumuseţea incredibilă a decorului. Un pigment dantelat şi spumos în arealul de vis. Ce frumos coboară! Câtă smerenie! Şi nu-şi pierde din frumuseţe. Dimpotrivă, şi-o sporeşte şi o dăruieşte pădurii, pământului, cerului şi nouă celor care trecem pe-aici. Plantele înalte cu tija dreaptă şi cu o coroană de flori albe cu nuanţe rozalii se leagănă, alintându-se alături de frunzele care freamătă şi dansează într-o adiere de vânt. Un adevărat spectacol imprimat pe pelicula cascadei. De-o parte şi de alta, brazii se iţesc precum nişte copilandri. Şi ce dacă sunt seculari? Nu se ruşinează de vâsta pe care o au, ci mândri îşi poartă inelele depozitate cu grijă în trupul zvelt. Îşi oglindesc coroana plină de bijuteriile dăruite de Domnul în torentul apei. Îşi împletesc visele şi îşi împlinesc destinul. Aşa le-a fost dat. Să meargă împreună ca fraţii şi să se iubească unii pe alţii. Împart bucuria şi necazul de multă vreme. Mereu învingători. E adevărat, până când oamenii şi-au pierdut blândeţea şi bunătatea. Şi s-au transformat în cozi de topor. Nu toţi, încă. Speranţa nu se lasă doborâtă de lama ascuţită, mânuită cu viclenie de trădătorul de ţară şi neam.

Trec minute, trec ore de admiraţie. Treptat lumina este diferită. Pe măsură ce drumul se-avântă spre vârful muntelui, devine mai clară, fără umbre. Pe urcuşul abrupt totul pare mai blând, mai înălţător şi mai adânc. Efortul nostru mai mare, dar merită. Străbătut drumul cu râvnă şi nădejdea că acolo sus este mai bine şi frumos. Aerul mai ozonat, privelişti încântătoare. O grădină a raiului. Totul devine mai viu. Până şi umbrele copacilor se sprijină unele pe altele şi împreună-s mai vizibile şi ne apără de razele soarelul din ce în ce mai aurii şi mai puternice.

În această călătorie, ochii noştri n-au văzut nimic murdar şi urât. Or fi fost şi ciuperci otrăvitoare, şi urzici care pişcă, arbuşti care înţeapă, insecte periculoase şi animale fioroase… Dumnezeu cu ele! Acum şi cu alte ocazii am înţeles pe deplin ceea ce a vrut să spună poetul român-basarabean, Grigore Vieru: „Nu sunt atâţia ochi pe pământ câtă frumuseţe în jur.”

Revin în lume. Alături de semeni. Tentaţi peste măsură, cu ştiinţă şi fără ştiinţă să ne „îngropăm” în griji şi în nimicuri care seamănă doar răul şi urâtul. Şi doar pe acestea le vedem. Ba mai mult, vedem frumosul urât şi urâtul frumos. Se spune că Iisus mergea cu ucenicii pe un drum şi întâlni un câine mort. Ucenicii l-au ocolit şi unul dintre ei spune: „Ce urât miroase!” Mântuitorul adaugă: „Da, dar are ochii atât de frumoşi!”. Câtă curăţie sufletească! Divin!
Oare când vom învăţa să vedem frumosul? Să luăm aminte şi la îndemnul: „Lăsaţi frumuseţea să vă pătrundă… Oriunde vă aflaţi, mai întâi priviţi, bucuraţi-vă de ceea ce vedeţi, apoi priviţi din nou.“ (John Barrett) Şi pentru că nu vedem frumosul, uităm să fim blânzi şi buni. Suntem ca nişte măgari care preferă paiele în locul ierbii crude, mult hrănitoare. Fără să conştientizăm că astfel mergem spre nefericire. Sfârşim prin a fi obosiţi, fără putere şi bolnavi de necurăţire.

Ne străduim să ne curăţim casa, hainele, trupul, însă nu şi sufletul. Interiorul, intimitatea sunt neglijate. Uităm că doar într-o inimă curată încape frumosul, binele, blândeţea, armonia, iubirea… Nu încape nimic murdar şi urât, decăzut şi desfrânat. Pentru că „Ceea ce este bun trebuie să fie, cu siguranţă, şi frumos“, ne spune gânditorul grec Socrate”.

Gândurile, cuvintele şi faptele au formă, culoare şi lumină. Depinde de noi în ce proporţii le combinăm în lentila microscopului sufletului cu care privim. Dumnezeu ne dă libertatea să alegem cum privim lucrurile. Ne priveşte direct şi personal cum alegem unghiul din care ne uităm şi modul în care vedem. Nu există decât două alternative: prin ochii lui Hristos sau prin ochelarii de cal, strâmţi şi deformaţi ai lumii şi trupului trecător. Şi atunci când nu vedem bine, rătăcim calea. Umblăm prin buruieni şi bălării, prin mocirla păcatului. Acolo se nasc şi colcăie gândurile, poftele şi imaginaţia noastră mult prea des grosolană, întunecată. În loc să adunăm mărgăritare, culegem spini, apoi ne plângem că suntem răniţi. Şi din păcate, întotdeauna învinuim pe alţi.

Cosmos, tradus din limba greacă veche înseamnă frumuseţe. Am găsit undeva scris că în unele scrieri mai vechi, Dumnezeu nu este numit pur şi simplu Creator al cerului şi al pământului, ci Poet al cerului şi al pământului. Cel ce a scris această poezie, cel ce a creat acest mirific cosmos al perfecţiunii a iubit omul. Totul a fost creat din iubire spre bucuria omului. Să ne bucurăm de tot ceea ce este frumos şi curat în această lume. Pentru că între creaturile Celui ce a zidit există o interacţiune, fiecare cu rolul său. În aceasta constă bunătatea şi înţelepciunea Creatorului frumuseţii.
Viaţa este o clipă înaintea intrării în veşnicie. O oportunitate generoasă prin care să cunoaştem binele şi frumosul, să avem buna voinţă măcar să încercăm să experimentăm şi să trăim frumuseţea vieţii. Mulţi dintre noi eşuăm, alţii o gustă. Sunt binecuvântaţi.

Din punctul de vedere al Filocaliei, frumosul întruchipează frumuseţea spiritului care răspunde chemării divine. Frumosul are menirea de a preface, de a înnobila. Să ne gândim la Schimbarea la faţă de pe Muntele Tabor. Ucenicii au urcat pe munte şi au privit chipul Mântuitorului în slavă. Duhul frumuseţii luminează şi transfigurează. Este armonie. Să mulţumim Domnului pentru acest dar. Şi să ne rugăm să nu cădem din această minunare. Când nu o mai sesizăm, când nu ne mai uimim de frumuseţe, când nu mai simţim că ne hrăneşte, indiferent de vreme şi vremuri, ne cuprinde urâtul, banalul, plictisul, rutina. Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Cu inocență spre frumusețe” →

Al. Florin ŢENE: Fotografia pentru ziar ca imagine a realității sau estetizarea evenimentului ?

Fraza lui Ingres, care spunea”Fotografia este ceva foarte frumos, dar acest lucru nu trebuie spus”, și fraza lui Walter Benjamin, care scria că nu poți să reflectezi pe marginea fotografiei “ fără să te fi întrebat, în prealabil, dacă inventarea însăși a fotografiei nu a răsturnat, cumva,în totalitate caracterul fundamental al artei “, mă face să spun că în fotografie există un mister care trebuie menținut. Afirm asta în calitate de utilizator și de practician fotograf, intermitent.

Există în fotografie un mister care trebuie menținut. Nu ader faptul că fotografia a fost estetizată, și faptul că acest tip de imagini a devenit una din artele frumoase ce au căzut în prăpastia culturii.

Imaginea fotografică a venit de dincoace sau de dincolo de estetic, prin care esența ei tehnică, se constituie, din acest punct de vedere, o revoluție considerabilă în modul nostru de reprezentare.Apariția eruptive a fotografiei pune în cauză arta însăși, în monopolul ei estetic asupra imaginii. Arta a fost cea care a devorat fotografia și nu invers. Fotografia vine din altă parte și acolo trebuie să rămână. Ea face parte dintr-o altă tradiție, atemporală, nonestetică la drept vorbind, aceea a trompe-l`oeil-ului, care străbate întreaga istorie a artei, dar parcă indiferentă la peripețiile ei. Fotografia este aparent realistă, dar ea este magică, în vreme ce arta se varsă în estetic conform unei curbe care duce de la sacru la frumos, și apoi la estetică generalizată.Forța antropologică a imaginii se opune reprezentării bine temperate, ca și oricărei viziuni realiste- ea păstrează ceva din iluzia radicală a lumii. O imagine fotografică este valabilă nu atât în termeni de de calitate sau de conținut, cât în termeni de fascinație pură. Fotografia se află mai aproape de originea realității și de chinurile reprezentării. Ca urmare a jocului ei irealist cu tehnica, a decupajului ei absolut, imobilității sale absolute, tăcerii, reducției fenomenologice a mișcării și a culorii, ea este imaginea ce mai pură și mai artificială care poate fi întâlnită în presă și pe simezele expozițiilor. Nu este frumoasă, ci mai rău. Și tocmai în această calitate dobândește fotografia forță de mărturisire într-o lume care vede extenuându-se tocmai principiul estetic.Operația fotografică este un fel de reflex, de scriere automată a evidenței evenimentului și al lumii, care nu este una singură.

Revenind la fotografie, tehnica este cea care îi conferă caracterul ei de inedit ca imagine. Tocmai prin această tehnicitate se revelează lumea noastră ca radical non-obiectivă. Obiectivul aparatului de fotografiat este cel care, în mod paradoxal, revelează inobiectivitatea lumii, acel ceva care nu va putea fi soluționat prin analiză sau prin asemănare. Prin tehnica ei, fotografia ne poartă dincolo de asemănare, în inima iluziei realității. Transformând, astfel, prin chiar acest lucru, și viziunea noastră despre tehnică. Privitorul este purtat, prin intermediul fotografiei, dincolo de refuzul moral-filozofic al tehnicii “alenate”, într-o perspectivă asupra tehnicii ca loc strategic al unui dublu joc, ca oglindă măritoare a iluziei și formelor. Prin fotografie, întrebarea esențială devine: noi gândim lumea, sau lumea este care ne gândește? Prin fotografia de ziar, obiectul este cel care ne privește și ne gândește. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Fotografia pentru ziar ca imagine a realității sau estetizarea evenimentului ?” →

Alexandru NEMOIANU: Libertatea trebuie meritată

În vorbirea ce o are privind soarta Sodomei, Dumnezeu făgăduiește să cruțe cetatea păcătoasă la caz că în cuprinsul ei vor viețui „zece drepți”.

Ca toate cele aflate în Sfânta Scriptură și această împrejurare are o dublă semnificație, una literară, faptică și una duhovnicească și în veșnicie, pentru totdeauna. Este dovadă limpede că existența noastră se desfășoară pe două planuri: în timp istoric dar și în veșnicie. Iar faptele noastre, din timpul istoric, ne vor așeza în veșnicie și aceste fapte ne pot face să câștigăm sau sa pierdem și lumea asta și cealaltă.

Fără îndoială că în adevăr Domnul căuta să mântuie și Sodoma, dar infinita Lui milostenie trebuia să se rezeme și pe infinită dreptate. Altcum darul cel mai de preț dat Omului, libera voie, ar fi fost anulat. Și Domnul nu își ia Vorba înapoi!

Dar în același timp întâmplarea are importanță veșnică, ieri, azi, întotdeauna.

În făgăduința de a mântui „turma” pentru ” zece drepți” aflăm, între altele, importanța colosală, fără egal, pe care o are în față lui Dumnezeu fiecare „persoană”, fiecare „loc”.

În vremea pe care o trăim, care este a gloatei, a uniformizării, a înregimentării, făgăduința dată Sodomei devine mântuitoare. Dacă un singur drept se va afla, dacă un singur „Loc” va fi vrednic, „neamul” poate fi mântuit.

Aceste adevăruri fundamentale au o colosală importantă în lumea și momentul istoric pe care îl trăim.
Momentul istoric este al confuziei și înșelăciunii.

Sub masca multicoloră a „globalismului” se ascunde în fapt un mecanism simplu al lăcomiei, al acaparării, al lipsei de milă și a pierzaniei, a pierderii identității existențiale, ca „persoane” și „comunități”.

Dacă ne uităm în jur vom vedea că „valoarea” momentului istoric este acumularea de bani, iar „eroul”, „modelul”, acestei vremi este cel care poate acumula bani, prin orice mijloace. La aceasta se adaugă promovarea pe față a unei contra culturi dizolvante, relativismul cel mai absurd, care așează semnul egal între bine și rău, insulta adusă Familiei, lauda sodomiei și ura frenetică împotriva credinței. Este aproape inutil să repetăm că aceste „valori” și acest „model” sunt în fapt contravalori,stări nocive,păcătoase. În același timp nu trebuie să ne amăgim și trebuie să recunoaștem că puterea lor de contaminare este colosală. Sunt mulți cei care activ sunt necinstiți și sunt și mai mulți cei care stau complici la rău sub lozinca penibilă, „căldicică”,”păi ce era să fac?” Această formulare „căldicică’, exact cea folosită de complici, a așezat Laodicea în fundul Iadului! Un rol distrugător au cei care în mod deliberat promovează ideologia globalistă. Sunt cei prin care vine sminteala în lume, sunt cei care au fost avertizați, ”vai de cei ce zic răului bine și binelui rău, care numesc lumina întuneric și întunericul lumina; care socotesc amarul dulce și dulcele amar’(Iasaia 5;20).

Că așa este ne-o arată împrejurarea că sistemele statale și instituțiile lor au devenit entități cleptocratice, al căror scop a încetat să mai fie binele comun și a devenit înavuțirea proprie. La fel și statele și “ordinea” mondială, al cărei scop este să mențină inegalitatea obscenă între țările “avute” și cele sărace, impropriu numite “subdezvoltate”. Căci subdezvoltarea economică a acelor țări nu este altceva decât o consecință, o consecință a colonialismului de tip “clasic” și de tip nou, prin subjugare economică. Cei care stau în afara acestor mecanisme sunt puțini și aparent, marginalizați.

Aceasta în nimic nu micșorează faptul că ei stau pentru ceea ce este adevărat și drept. Dar necesar este ca modalitatea în care își prezintă valorile, deci „discursul misionar”, trebuie înnoită. Timiditatea de gândire și de exprimare, recurgerea la „modele misionare” perimate, trebuiesc depășite.

Folosirea unor formule și lozinci superficiale și sentimentale nu mai pot fi suficiente.

Este lipsă ca valorile Ortodoxe și naționale să fie înfățișate ca realitate vie și mântuitoare, în haină nouă și viu atrăgătoare. Este lipsa ca o mare ispita să fie biruită; ispita luptei „de ieri”.

Nu mai este de folos ca azi să „luptăm” contra Otomanilor sau Tătarilor, nu mai este de folos ca azi să purtăm lupta pe care au dus-o eroii rezistenței anticomuniste. Acea a fost lupta lor. Lupta noastră este de a păstra și promova valorile vii și veșnice ale Ortodoxiei și dragostei de Neam și de Loc, azi, acum. Iar în acest context „locuri” binecuvântate, cum este Banatul „montan” , au un rol excepțional. Căci aceste „locuri” nu sunt alta decât „țara”, fiecare cu personalitatea ei distinctă, în forma „în care ne-a vrut Dumnezeu”. Entități care au fost și sunt veșnic originale, căci sunt autentice, organice. (Și ele sunt presărate pe tot Pământul Românesc, din „țară Maramureșului”, până în „țara Almajului” ).

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Libertatea trebuie meritată” →

Ierodiacon IUSTIN T.: „Să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei”

Să ne adunăm viaţa într-un gând.

Un gând care ar putea să ne ţină prin toate asprimile vieţii. Un gând care să potolească dezamăgirile şi sentimentul nedreptăţirii noastre de către lume şi semeni. Un gând care să împace răutatea văzută şi simţită a „lumii”, şi care să ne lase să fim luaţi înapoi în braţele Iubirii. Dar ce gând ar putea fi atât de desăvârşit şi atât de puternic?…

Numai un gând care nu e din lumea aceasta. Şi el ne spune aşa:

– Să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei.

Ce gând şi ce cuvânt! Ce poruncă! Cum recunoaşte inima noastră adevărul acestui cuvânt ce stă mai în adâncul tuturor lucrurilor şi socotelilor noastre cu lumea! Căci Duhul a simţit îndoiala care a cuprins inima noastră şi păcatul cu care ne trăim vieţile încă din copilărie. Şi de aceea a venit cu un medicament pentru minţile noastre, pentru blazarea şi cinismul de care s-au îmbolnăvit. Au început ca boli ale minţii şi raţiunii noastre, şi au sfârşit prin a deveni boli ale inimii şi ale sufletului. Şi iarăşi, în pofida tuturor pronosticurilor noastre cu viaţa, în pofida logicii noastre care ni se pare dureros de corectă, Fiinţa ne reaminteşte iar, din afara lumii:

– Să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei.

La auzul acestui cuvânt straniu, ce sună a poruncă a iubirii, inima noastră se înfioară. Ceva… ceva ce încetase să bată demult în ea, un puls, un ritm abia simţit, începe să pâlpâie… Dum-dum-Dum. Şi o dată cu aceasta (câte) a treia bătaie a inimii, renaşte şi un soi de intuiţie şi nădejde extraordinară ce vede lumina lucrurilor. Un ochi care vede ce nu putea să vadă, ce refuza să vadă viaţa altfel decât în naturalismul ei.

Căci iată, până acum, până la anii pe care i-am împlinit, am fost hrăniţi cu dovezi încontinuu parcă anume împotriva acestui Adevăr. Ceva ne-a ţinut, şi am fost ţinuţi, şi ne-am lăsat ţinuţi şi ne-am lăsat seduşi de toate şoaptele raţionale ale lumii. Căci parcă un Ispititor se străduia mereu să întoarcă zilnic acest Adevăr curat şi dumnezeiesc într-un altul ce trimitea mintea noastră într-un abur de moarte, deznădejde şi în Iad. „Să te îndoieşti…” Căci dacă potenţialul primului Adevăr e ziditor şi restaurator, al celui de-al doilea – care nici nu poate fi numit Adevăr – e distrugător şi dizolvator pentru fiinţa noastră. Şi nici nu-i nevoie să-l formulăm pe de-a-ntregul ca să ne dăm seama cât de teribil este.

Dar iată, să-l parafrazăm. Ca să ne dăm seama că în spatele mesajelor lumii cotidiene, pe care le primim foarte uşor în mintea noastră, stau acele „duhuri ale răutăţii care sunt în văzduhuri”. Zilnic ni se înfăţişează premisele. Iată, lumea e în război. În unele părţi ale globului, oamenii se poartă îngrozitor unii cu alţii. Ce motive ai avea să te simţi cu adevărat în siguranţă? Iată, la tine în ţară, se fură, există delicvenţă şi corupţie. Traiul e rău şi oamenii pleacă. Ţara în general e condusă rău şi viaţa e nesigură… Şi aici vine gândul viclean care se insinuează în mintea noastră. De ce să nu te îndoieşti? De oameni, de ţara ta şi de ce e mai presus de oameni? Căci dacă ne îndoim şi de luminiţa de bine din oameni, vrăjmaşul ştie că urmează îndoiala de Cer, de îngeri şi de Dumnezeu. Iar această îndoială e întreţinută de o stare bolnăvicioasă, un soi de ură-judecată mocnită, alimentată de închipuirea dreptăţii personale şi a nedreptăţii celorlalţi. Un gând care ne şi mândreşte, ne şi izolează şi ne şi deznădăjduieşte. Dar care pare foarte corect, pentru că e pornit ca un gând pentru dreptate: „Lumea e rea, eu sunt bun. Ce să mă fac? Ce şanse am?”.

Dacă acceptăm acest gând viclean, războiul din mintea noastră nu se va mai sfârşi. Ne vom perpeli în frustrare şi în sentimentul părutei dreptăţi de sine. Şi vom ieşi din starea aceasta numai când o să primim un gând cu totul contrar, smerit şi dumnezeiesc. Un medicament nou, făcut din cel dintâi.

– Şi tu eşti rău. Dar să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei.

Şi aici se întâmplă un lucru minunat. Unim două gânduri şi se face Adevărul întreg. Căci deşi trăim în statistica răului, ieşim din ea. Fiindcă mai întâi trebuie să vină un gând de pocăinţă, de acceptare a răutăţii personale, ca să poţi sta apoi în faţa curăţeniei Existenţei şi să mărturiseşti bunătatea Ei. Ca să crezi în binele Existenţei, trebuie mai întâi să laşi sentimentul dreptăţii – reale sau închipuite – şi să te smereşti. Şi vei câştiga ceva mult mai măreţ decât corectarea unui om rău. Vei câştiga sentimentul recuperării Existenţei, şi că ai un capăt de bine de unde să apuci lumea. Un bine care nu e al tău şi care e mai presus de tine.

Dar acest fel de Adevăr îl spune Dumnezeu numai oamenilor slabi, îmbolnăviţi de gânduri de judecată, şi care trăiesc în suferinţe mai degrabă închipuite de relaţia lor cu o lume pe care o vor ideală. Însă oamenii care suferă în Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: „Să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei”” →

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XXI)

Definitivarea creştinismului nostru

(secolele IX-X)

Ritul bizantino-slav la români. În anul 864, hanul Boris (852-889), acest „Clovis al Bulgariei”, sub presiunea bizantinilor, înfrânt de ei, se botează împreună cu tot poporul său, luând numele creştin de Mihail. Creştinarea bulgarilor are loc odată cu victoria deplină a slavizării turanicilor şi cu instituirea feudalismului, în plan social-politic, în Bulgaria. După primirea botezului, Boris şi boierii săi (curtea) au cumpănit între creştinismul grec (bizantin) şi cel latin (roman) şi au păstrat legăturile şi cu Papa de la Roma şi cu Patriarhul de la Constantinopol, primind preoţi şi cateheţi din ambele părţi ale creştinătăţii. Abia în 870, sinodul din Constantinopol, alcătuit din ierarhi greci şi romani, în prezenţa solilor bulgari, a decis ca Bulgaria să aparţină bisericii din Răsărit, cu centrul la Constantinopol. Solii bulgari au afirmat în sinod că la venirea în sudului Dunării au găsit aici preoţi greci (bizantini), nu latini. Dar, la rândul lor, solii Papei au arătat că, înaintea venirii slavilor şi bulgarilor, aceste teritorii din sudul Dunării aparţineau Romei, bisericii apusene (latine). În momentul creştinării din secolul IX, mai dăinuiau urme ale latinităţii dunărene şi ale unui creştinism de limbă latină.

În cele din urmă, instituirea definitivă a bisericii slavo-bulgare, ca parte a creştinătăţii răsăritene, s-a făcut prin traducerea cărţilor sfinte în limba slavonă şi propovăduirea credinţei în Bulgaria în această limbă, prin fraţii Chiril şi Metodiu şi ucenicii lor. Limba în care au fost traduse toate cărţile bisericeşti era, de fapt, limba veche slavă bisericească, care mai este numită vechea bulgară, vorbită în Macedonia, în secolul IX. Ea devine limba sfântă a tuturor slavilor ortodocşi, precum latina la catolici, şi păstrează în mare parte forme arhaice, ca limbă moartă de cultură. Aceasta este limba în care s-a citit şi cântat liturghia şi la români, timp de secole, până în secolul XVII inclusiv, şi în care s-au scris hrisoavele domneşti, letopiseţele, actele particulare şi toată literatura medievală românească. Pentru scrierea în noua limbă s-a alcătuit şi un alfabet propriu, chirilic, de la numele apostolului slavilor, Chiril, numit popular „buchii”, folosit şi de români, până la mijlocul secolului al XIX-lea. Ucenicii celor doi fraţi (apostoli), sfinţii Clement şi Naum, primiţi bine în Bulgaria, după ce fuseseră alungaţi din Moravia, au salvat liturghia slavă. La curtea de la Preslav, a ţarului Simeon (893-927), fiul lui Boris, s-a ridicat o şcoală de clerici învăţaţi în limba slavonă, ce au răspândit liturghia slavă în sânul poporului bulgar. În această şcoală a fost alcătuit alfabetul chirilic, prin imitarea literelor greceşti-cea mai veche inscripţie slavă cu litere chirilice a fost descoperită în ruinele bisericii din Preslav, datată în 906. Inscripţia descoperită confirmă tradiţia hagiografică despre originea scrisului chirilic în Bulgaria, de unde liturghia slavă şi scrierea slavonă s-au răspândit la sârbi, ruşi şi români. Cea mai veche inscripţie slavă la noi s-a descoperit la Mircea-Vodă (jud. Constanţa) şi datează din 943 (6451), referitoare la jupan Dimitrie. Este mai presus de orice îndoială că folosirea alfabetului chirilic datează din secolul X, din Bulgaria el s-a răspândit în Dobrogea şi în nordul Dunării, ca limbă liturgică şi literară.

Slavii stabiliţi la noi şi-au exercitat dominaţia asupra autohtonilor şi după creştinarea lor, în secolul al IXlea. Însuşi procesul de suprapunere slavă ne ajută să înţelegem cum a fost introdusă limba slavă în cultul bisericilor româneşti din nordul Dunării. Conducătorii politici şi bisericeşti slavi din regiunile noastre voiau în cult o limbă vie înţeleasă de ei, alta decât limba autohtonilor. Chiar şi după asimilarea ulterioară a slavilor în masa autohtonilor, această limbă a rămas în cultul bisericilor noastre. Liturgia bizantină în limba slavă a cunoscut epoca ei de maximă răspândire în secolul al X-lea, aşa cum arătam mai sus. În nordul Dunării, ea a fost introdusă inclusiv în biserica românească din Transilvania, înainte de cucerirea maghiară din secolul al XI-lea. O introducere a ei după cucerirea ungurească ar fi fost cu neputinţă, deoarece regii şi episcopii catolici n-ar fi îngăduit aceasta. Concluzia indubitabilă este că liturghia bizantină n-a putut fi introdusă decât în epoca în care ţinuturile româneşti erau dominate de slavi, care înţelegeau vechea limbă slavă, fiind vorbită îndeosebi de clasa conducătoare. Introducerea limbii, liturghiei şi alfabetului slav la români este opera ucenicilor veniţi din sudul învecinat, din centre ca Pereiaslaveţ, Preslav, Dristra, Rila. Organizarea noii biserici bulgare, prin înfiinţarea unor episcopii pe malul drept al Dunării, în locul scaunelor episcopale latine anterioare (secolele IV-VI), precum Durostorum (Dârstor) şi Bononia (Vidin), a contribuit mai mult la întărirea legăturilor bisericeşti cu slavii sud-dunăreni.

Pandele Olteanu, slavist, pe baza unor elemente toponimice şi lingvistice, a dovedit că Transilvania de nord-vest şi Maramureş s-au aflat în sfera de influenţă cultural-bisericească a Moraviei Mari, zonă din care au pătruns unii termeni în limba română. Prin aceşti ucenici moravi, ritul bizantino-slav a reuşit să pătrundă în regiunile noastre de nord şi nord-vest. Pr. Păcurariu presupune că lipsa cărţilor de slujbă traduse în limba română a fost un alt motiv care a determinat pe acei episcopi, horepiscopi şi preoţi să adopte limba slavă în care se traduceau cărţile sfinte. Apoi este interesant de subliniat că desfiinţarea statului bulgar de către bizantini, între 971-1018, ca şi „grecizarea” bisericii bulgare prin numirea arhiepiscopilor bizantini de Ohrida şi sufraganii lor, nu a avut nici o influenţă asupra vieţii bisericeşti din nordul Dunării. Astfel, în bisericile noastre a continuat să se slujească în slavoneşte, după 1018, iar întemeierea statului Asăneştilor, în 1085-1086, a întărit şi mai mult influenţa slavă la noi (în mod paradoxal, slavonismul a rămas intact şi după întemeierea celor două state). În plus, nu trebuie omis amănuntul că, după 1018, ca urmare a stăpânirii bizantine, unii preoţi vlahi şi slavo-bulgari s-au refugiat în nordul Dunării, unde şi-au continuat activitatea cărturărească în limba slavă. În aceste împrejurări, a fost adoptată slavona de către clerul şi clasa cnezială slavo-românească, apoi de cancelariile domneşti. Evident, poporul, mulţimea, vorbea româneşte, predica se rostea în aceeaşi limbă, dar liturghia şi celelalte slujbe se făceau în slavoneşte, şi aceasta timp de sute de ani! În acelaşi timp, ritul bizantin de limbă slavă, consideră Pr. Păcurariu, în împrejurările de atunci, a fost pentru noi un mijloc de păstrare a ortodoxiei. Dacă românii ar fi folosit în continuare limba proprie, Roma ar fi reuşit cu uşurinţă să impună „ritul latin”, însă prin introducerea „ritului bizantin ” de limbă slavă, noi am rămas ca popor sub jurisdicţia bisericească a Constantinopolului. Trebuie însă să se observe că adoptarea ritului bizantin nu a fost opţiunea benevolă a românilor, ci se datorează dominaţiei politice şi bisericeşti a slavilor sud-dunăreni (bulgari), după creştinarea acestora din 864-865.

Vom insista în continuare asupra elementelor slave în lexicul nostru bisericesc. Prin intermediul ritului bizantino-slav, în terminologia bisericească românească au pătruns o serie de elemente slave, care s-au conservat până astăzi. Dacă termenii creştini de origine latină au pătruns în primele secole ale creştinării (IV-VI), termenii bisericeşti slavi au intrat în limba noastră pe măsura introducerii ritului bizantino-slav. Introduşi de către conducătorii politici şi bisericeşti slavi, în secolele IX-X, folosirea termenilor respectivi a continuat în toată perioada „slavonismului cultural”, adică până în secolul al XVII-lea. După traducerea cărţilor de slujbă din slavoneşte în româneşte, aceşti termeni au fost „românizaţi”, fiind menţinuţi în limba liturgică până azi. Iată lista lor: Duhul Sfânt (duh sviatâi), mucenic (muceniku), sfânt (sviati), Maica Precista (maika preacista), moaşte (moşti), duhovnic (duhoviniki), mirean (mireninu), stareţ (stareti), sobor (săboru), ţârcovnic (ţrăkoviniku), vlădică (vladika-stăpân), cădelniţă (kadiliniţa), dveră (dviri), jertfă (jrătva), odăjdii (odejda), prapur (praporu), prestol (prestoli), procoveţe (pokrovu), strană (strana), troiţă (trojka), maslu (maslo), molitvă (molitva), pogribanie (pogribaniie-înmormântare), prohod (prohodu), pomană (pomenu), post (postu), pravilă (pravilo), sfeştanie (osviaşteniie), slavă (slava), slujbă (slujba), căinţă (kainta), taină (taina), spovedanie (spovedaniie), utrenie (utrenia), vecernie (vecernia). Au intrat în limba română unele cuvinte din limba slavă literară: cazanie (kazaniie), ceaslov (ceasoslovul), molitvelnic (molitviniku), predoslovie (predislovie), propovedanie (propovedaniie), stih (stihu), stihiră (stihira), stihoavnă (stihovina), tipic (tipicu). Apoi numele vechi ale unor sărbători: Blagoveştenie (Bunavestire), Stretenie (Întâmpinarea Domnului), Vovidenie (Intrarea în Biserică), Probojenie (Schimbarea la faţă), praznic (prazniku-sărbătoare). Avem, în sfârşit, o serie de verbe: a blagoslovi (blagosloviti), a se căi (kaiti), a ispiti (ispitati), a ispăşi (uspasiti), a izbăvi (izbaviti), a spovedi (ispovedati), a milui (milovati), a răstigni (rastegnanti), a sfinţi (sventiti), a târnosi (tronosati).

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XXI)” →

Al. Florin ŢENE: Nostalgia raiului pierdut sau mitul veșniciei

În basmul românesc, bine cunoscut, aspirația nemuririi fiind conturat în matricea unui mit, întruchipat în basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte care a căpătat perenitate până în zilele noastre, datorită lui Petre Ispirescu, scriitorul despre care s-a spus că este un Homer al românilor.

Acțiunea basmelor românești, în general, se petrece într-un timp și spațiu fabulos, mitic și imemoriabil: “A fost odată ca niciodată, “, vremea mult visată a omenirii când pe Terra domnea liniștea, pacea și relațiile frățești între oameni și chiar între animale:”când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrățindu-se “. Era vremea când marele împărat și marea împărăteasă, tineri și frumoși, dar, trăiau, din păcate, fără copii. Se știe că tinerețea și frumusețea nu au mare preț dacă unirea celor doi este stearpă și nu rodesc, nu zămislesc ceea ce-și doresc oamenii mai mult pe acest pământ: copiii ce-i perpetuează specia și numele. Cei doi, împăratul și împărăteasa au început să umble, după obiceiul vremii, pe la filosofi, vrăjitori și vraci, pe la ghicitori în stele să afle dacă vor avea copii, dar în zadar. Când totul părea pecetluit, familia împărătească îi vine vestea că este într-un sat un bătrân dibaci-păstrător al unor taine ale vieții pe care numai el le știa, ca înțelept al comunității. Discuția dintre bătrân și împărat provine din credința geto-dacilor, pentru care venirea omului pe lume, nașterea e prilej de întristare, viața pe pămând fiind numai “o mare trecere “, cum scrie Lucian Blaga. De unde, veselia caracteristică la ceremoniile lor funebre- considerate drept nuntă, comuniune cu natura veșnică.

După discuția, puțin contradictorie, dintre împărat , bătrânul le promite că vor face numai un copil. Acesta este înzestrat cu însușiri ieșite din comun:”toate învățăturile pe care alți copii le învățau într-un an, el le învață într-o lună “.

Mitul străvechi, arhetipul setei de nemurire suferă aici o ușoară influență a religiei creștine din recuzita căreia este extras modelul comparativ: “Toată împărăția se fălea că o să aibă un împărat înțelept și procopsit ca Solomon împărat “. Naratorul revine însă la izvoarele mitului comentând în stilul rapsozilor: “De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot gales, trist și dus pe gânduri “. Formula, prolog la cea mediană, este menită a provoca șocul psihologic prin cele ce urmează, mărind starea de încordare a auditoriului ce așteaptă cu nerăbdare neprevăzutul.

Remarcăm faptul că motivul initial al acestui basm încadrat de Lazăr Șăineanu în tipul Zânelor promise din Ciclul jurămintelor nu a fost întâlnit în nici una din colecțiile străine de basme. În schimb, în basmele românești acest motiv inițial, a promite copilului o zână, ca să înceteze de a plânge, revine adesea.

Astfel este întâiul basm din culegerea lui Ispirescu Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte care, sub forma-i integrală pare a fi necunoscut în literatura folclorică europeană, așa confirmă Lazăr Șăineanu în Basmele române, volum apărut la Editura Minerva, în 1978, p. 247.

Deci aici se află matricea mitologică arhetipală, ceea ce confirmă celebra teză a lui Vladimir Iakovlevici Propp în Morfologia basmului care spunea: “Toate basmele fantastice au o structură monotipică “(traducere Radu Nicolau, Editura Univers, 1970, p.28 ). Astfele ajungem la interpretarea basmului românesc, ca mit al nemuririi, prin atributele sale fundamentale de unicat în creația orală universală. Acest caracter de mit fundamental al basmului, la origine, se evidențiază și din convergența inversă a riturilor ce-l populează și care se îngemănează ca într-un focar în setea de nemurire ce l-a generat.

Deci, nemurirea promisă de împărat și vraci pentru Făt-Frumos, născut din dragoste, nu a fost decât o amăgire pentru tânărul neofit, care nu se împacă cu gândul că legământul sacru pentru el- făgăduința- nu a fost decât o speranță deșartă.

Făt-Frumos, pornind la drum, în ciuda piedicilor pe care le avea de întâmpinat, urmează firesc, ca orice tânăr, riturile inițierii în viață.

Inițierea fiind una din instituțiile specific orânduirii gentilice. Ritul inițierii este săvârșit în momentul trecerii tinerilor la maturitatea sexuală. Prin el, tânărul era introdus în uniunea gentilică, devenind membru cu drepturi depline al acesteia și căpăta dreptul de a contacta o căsătorie. Așa specifică în cartea sa Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, V.I. Propp,(traducere de Radu Nicolau, prefață de N. Roșianu, București, Editura Univers, 1973, p.46-47). Aceasta ar fi funcția socială a ritului amintit, după părerea lui Propp, care sintetizează cercetările în acest domeniu ale unor învățați ca Frazer, P. Saintyves, A. Schurtz, E.M. Loeb, fără a-l aminti pe Lazăr Șăineanu.

Demne de remarcat sunt afirmațiile lui Propp, cu privire la moartea și învierea, ritual a tânărului în timpul inițierii, precum și cele cu privire la desfășurarea acesteia, ceea ce semnifică faptul că ritualul s-a născut din mitul dionysiac.

Așa cum scrie Mircea Eliade,”funcția dominantă a mitului este de a înfățișa modelele exemplare ale tuturor riturilor și ale tuturor activităților omenești semnificative:atât alimentația sau căsătoria, cât și munca, educația, arta sau înțelepciunea. “(Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, București, Editura Univers, 1978, p.8. ).

Mitul visului spre nemurire este întrupat în basmul pe care l-am analizat la început, fiind demn de reținut ceea ce sublinia Mircea Eliade în considerațiile sale asupra rezultatelor la care a ajuns Jan de Vries, studiind poveștile cu zâne: solidaritatea de structură dintre mit saga și basm precum și progresiva desacralizare a lumii mitice.

Cu privire la acest izvor din care s-a născut literatura, basmul, Mircea Eliade concluziona că:”S-ar putea aproape spune că basmul repetă, pe un alt plan și cu alte mijloace scenariul exemplar de inițiere. Basmul reia și Continue reading „Al. Florin ŢENE: Nostalgia raiului pierdut sau mitul veșniciei” →

Alexandru NEMOIANU: Copiii

Societatea și Neamul Românesc au fost zguduite de o tragedie. O sărmană fată de nouă ani, Sorina, din Baia de Aramă, a fost smulsă de la cei care o crescuseră, pentru a fi trimisă unor personaje care cereau să o adopte din USA. Fetiță s-a zbătut și a luptat eroic pentru viață ei. Dar cei care o luau, un procuror, cu față și suflet hidos, cu un nume predestinat și cu legături cu interlopi și “mascați” mercenari, au fost mai tari. Totuși brutalitatea spectacolului a zguduit firea românească. Copila a fost lăsată în țară, dar cauzele acelei cruzimi încep să fie arătate.

Aparent cei care voiau să ia copila, Români trăitori în USA având familie și proprii copii, se ocupau cu transplantul de organe. Ei au înaintat o mită de treizeci de mii de Euro pentru ca cererea lor să fie admisă. (Un rinichi pentru transplant costă 150.000 de Euro și Sorina are doi rinichi!). Poate că ocupația lor și dorința de a lua copila să fie coincidență. Dar iarăși posibil să nu fie coincidență. Dar un lucru este limpede.

În cazul Sorinei, țigăncușa de nouă ani, vedem primul caz limpede de sacrificiu de copii către interese economice. Acesta nu este un accident, este semn al unei evoluții sinistre și simptom al unui sistem înspăimântător. Am să încerc să explic această afirmație în care cred cu toată tăria.

Oamenii din toate vremile au trăit şi continuă să trăiască, sub iluzia că vieţile lor şi circumstanţele timpului istoric pe care îl străbat sunt nu numai unice şi irepetabile, lucru perfect adevărat, dar că sunt fără precedent sub specia “modelului”. Această nesocotinţă şi de fapt trufie, are şi a avut consecinţe foarte grave. Între altele, acestui fel de gândire îi este datorat în bună măsură incapacitatea societăţilor omeneşti de a învăţa din trecutul lor, a indivizilor de a învăţa din exemplul înaintaşilor lor şi finalmente, acest mod de gândire este vinovat de neputinţa oamenilor de a învăţa unii din viaţa altora şi a putea comunica în bună credinţă. Pentru a fi mai lămurit.

Un model de comportament similar celuia pe care îl vedem astăzi s-a petrecut în trecut și locul unde s-a petrecut era Cartagina.

Întemeiată de către colonişti fenicieni din Tyr şi Sidon, de închinători ai lui Baal şi Moloch, Cartagina devenise o mare putere comercială, un adevărat imperiu mercantil în vecurile V-Iv i.d Chr. Unul dintre principalele produse exportate de către Cartagina, fală şi semnul distinctiv al acestui comerţ, semnul triumfalismului, era esenţă de purpură. Semn al aroganţei care se revarsă şi pe altarele pe care aceşti comercianţi eficienţi le adorau. Căci, în primul rând, aceşti comercianţi asta erau: practici, ”eficienţi”. Civilizaţia cartagineză nu a lăsat nimic în urmă ei, nimic artistic, nimic “frumos de dragul frumosului” sub specia monumentelor şi nimic în poezie sau literatură. Dar, în acelaşi timp, acest imperiu foarte bogat se lăuda cu, repet, ”eficiența “lui, rezultatele practice, capacitatea de a face bani. Iar aceşti negustori solemni, aceşti oameni foarte practici, aveau o relaţie specială cu “zeii” cărora se închinau. Pe altarele acelor” zei” se aduceau ca jertfă, copii, sute de copii la marile ‘sărbători”. Era aici o manifestare clară a credinţei că cel care poate aduce câştig material imediat este “necuratul” şi hrana lui ideală sunt “inocenţii”, copiii. Acest “model’, acest “model cartaginez, este identic celui pe care îl trăiește momentul istoric actual, ”modelul globalist”.

La fel ca şi Cartagina,’globalismul” se mândreşte cu eficientă şi simţul sau practic. La fel ca şi Cartagina “globalismul” doreşte realizarea “binelui universal”, care este cel mai vag şi iluzoriu “ideal”. Dar asemănarea merge mult mai adânc.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Copiii” →

Camelia FLORESCU: Taina scrisului (96) – Multe lacăte, o singură cheie!

De câte ori sunt întrebată să vorbesc despre mine, vorbesc greu, deși în viața de zi cu zi, după 35 de ani de scenă și relaționare cu publicul, am exercițiul comunicării și îmi găsesc mereu cuvintele. Totuși dacă acest exercițiu este dificil, faptul că totul pleacă de la origini, de la cei ce ne-au dat viață, face această misiune ușoară. Pentru că despre mama și tata aș vorbi neîncetat. Iată, îmi place să spun, că am moștenit “zvâcul” oltenilor de la tatăl meu, oltean get-beget și bunul simț bucovinean de la mama, născută în scaunul Sucevei. Salvarea a fost acel strop de Bucovină din vene, pentru că scorpion fiind ca zodie, o olteancă get-beget era mai greu de digerat de toți cu cei care am relaționat de-a lungul vieții și carierei mele.

Pentru publicul larg, am cântat mai mult decât am scris, am fost angajata Ansamblului Artistic al Armatei „Doina”, mai bine de un deceniu, ansamblu care în acei ani, avea un colectiv mare de artiști (cor bărbătesc, orchestra simfonică, orchestra populară, dansatori și balerini, personal tehnic si desigur soliști de muzică ușoară și prezentatori actori, cabiniere, mașiniști, etc). O lume fascinantă! Orice artist are un moment când vrea să aibă experiențe internaționale și atunci îl apucă un dor de ducă: nu am dezmințit nici eu această rutină și orgoliu artistic și am continuat să colind lumea o vreme, după care un băiat frumos mi-a cerut toată iubirea și atenția pe care i-o pot da și m-a potolit pe-acasă: fiul meu.

Unde se ascundea poezia printre aceste drumuri de la emoție, trăire și artă la cotidianul, pragmatismul vieții de zi cu zi? Din școala primară și până astăzi, mereu am considerat că poezia este a mea și numai a mea, că nu este de scos și arătat lumii. S-au găsit însă destui care m-au convins să mai și public. În liceu, profesoara mea de literatură, distinsa doamnă Olga Curelaru (ce ne-a fost și dirigintă) m-a ademenit treptat-treptat, în cenaclul liceului, în concursuri de gen, mi-a trimis poeziile la ziarul local și poezia mea a început să devină și a celorlați. Dna Olga Curelaru a văzut în mine ce poate nici părinții nu văzuseră, legat de poezie (deși tatăl meu era înzestrat cu arta scrisului și dădea viață unor versuri foarte frumoase)

La Ansamblul Artistic al Armatei – pentru că era mai comod pentru direcțiune să nu cheltuiască din bugetul premierelor în fiece an, pe textieri, prezentatori, etc., am scris texte întregi în versuri sau nu, mai apoi textele melodiilor care se puneau în scenă ca suport musical de-a lungul anilor, sau texte pentru compozitorii cu care interacționam ca solistă.

Anul 2013 m-a surprins cu o dorință de a-mi vedea poemele publicate pe suport de hârtie, pentru că erau așa impersonale paginile revistelor on line, ce începuseră să invadeze spațiul virtual. Iar virtualul… câștigase treptat teren, se impunea deja nevoia omului de a fi peste tot, virtualul gonește prin venele timpului cu o repeziciune fantastică și se instalează în porii celor vulnerabili cât ai clipi… Să ridice piatra cine nu a devenit vulnerabil, atât de vulnerabil încât să rămână fidel doar prafului din bibliotecă, ce se așează tot mai mult pe cotoarele cărților (acolo unde ele încă mai există prin casele oamenilor). Așa se face că prima antologie colectivă în care am publicat poeziile mele, „Confesiuni în virtual” a văzut lumina tiparului la Editura „Pim” din Iași, în acel an. Acestă antologie a adunat în paginile sale, poeme publicate deja în mediul virtual, de autorii publicației „Confluențe Lirice”. Anul următor, aceeași publicație a scos volumul antologic „Paradigme Virtuale”.

De atunci și până azi, am publicat în peste 45 de antologii, sub semnul unor edituri notabile (Starpress, Napoca Nova, Olimpias, Izvorul Cuvântului, RoCart, eCreator, Grinta, Etnologica, Aspra, Art Creativ, InfoRapArt, Arena Literară-Betta, Lucas, Salonul Literar), în aproximativ 12 reviste (Appolon, Agora Literară, Vatra Veche, Boema, Orizonturile Bucuriei, Contraste Culturale, Sintagme Literare, Eminesciana), publicații on line (Literatura de Azi, Negru pe Alb, Universul Culturii, ProLitera, Noduri și Semne, Confluențe Literare, Însemne Culturale, Dialoguri Culturale, Poeții Noștri, Literaturitate, QPoem, Poezie.ro, Lira21, ASLRQ- Canada, etc).

Continue reading „Camelia FLORESCU: Taina scrisului (96) – Multe lacăte, o singură cheie!” →

Roni CĂCIULARU: Taina scrisului (66) – De ce naiba scriu!?

La prezentarea uneia din cărții mele, prilej cu care am fost primit, în public, ca membru al Uniunii Scriitorilor din România, trebuia să spun și eu ceva acolo. Mai ales că reprezentantul oficial, venit de la București, mi-a înmânat carnetul la care bâiguiam a visa încă de pe când eram student. Nu știu câți m-au ascultat, nu știu dacă unii nu au ațipit în timp ce vorbeam, așa că m-am hotărât să dau și în scris „intervenția” mea, ca totuși, dacă cineva are chef să știe ce-am mai spus și eu, să ia „Jurnalul…”, sau o carte de-a mea, când poftește. Să zicem, chiar pe asta. Nu-i, deci, atât un gest de orgoliu, cât unul de gentilețe față de cine ar manifesta un oarecare interes în legătură cu mine și cu o parte din viață. Mică, e drept. Dar e viață.

„Măi omule, de ce scrii?” mă-ntreb eu, câteodată, în momente de slăbiciune, mă-ntreb ca să previn întrebarea altora, care nici măcar nu citesc. Nu-s puțini, dar nici mulți! Oameni de care mă tem, căci în mintea lor nu valorează decât ce știu ei. De fapt, n-are valoare decât ce fac ei… Și-mi răspund eu, mie însumi, mai mult ca să-mi dau curaj, căci a lupta cu prostia e o luptă pe viață și pe moarte.

Ei, bine, scriu ca să mă aflu-n treabă. Adică să muncesc. Așa am fost învățat, cam împotriva voinței mele. Tata vroia, într-o vreme, să mă facă electrician. Mama vroia să am o diplomă universitară. Am ajuns ce-am ajuns, totuși, datorită lor. E drept – și datorită mie. Apoi, am văzut că oamenii sunt nu numai buni, ci și nebuni. Am văzut oameni frumoși și urâți. Unii, la chip, nu erau frumoși, dar pe dinăuntru – minune: caracterul, firea, direcția generală în care-și orientau viața, faptele lor erau așa cum mi-ar plăcea și mie să fiu… Și cred că frumusețea asta interioară, asta prin care gândim lumea și oamenii din jur, este valoarea noastră cea mai adevărată. A fi om de omenie, a face din bunătate și corectitudine un crez, o dorință, un anume fel de conduită, e lucru de vrednică valoare. Am văzut că lumea, sora mea lumea, e cam anapoda. Incet – încet, dar uneori și fulgerător, m-am întrebat și altceva: Cum ești tu pe dinăuntru? Cum stai cu gândurile, cu tendințele, cu conștiința aia a ta, pe care ți-o vrei curată mereu? Ții un condei în mână, bați la clape de computer, și totuși: tu ce și cum faci?

Ca urmare, am început să mă aflu în treabă, de fapt am continuat ceea ce făcusem o viață-ntreagă, am scris pentru o lume mai bună, pentru oameni mai frumoși sufletește, pentru unele din cele mai înălțătoare idealuri. M-am străduit mai mult decât înainte. Am continuat să mă modelez și chiar să mă remodelez. Cu dalta târziului de noapte, cu sufletul înfruntării față de mine și de ceilalți. Buni și răi. Pe buni îi căutam. De răi nu prea scăpam.

Timpul a fost una din uneltele mele. L-am folosit cu răbdare și cu nerăbdare. Câteodată reușeam, dar de multe ori nu-mi ieșea să fiu cum vroiam. Naivitățile tinereții s-au spulberat, în mare măsură; însă nu complet! Și-acum mai scriu, ca să creez punți între oameni, să încerc să-i influențez și să le fac clipa mai frumoasă, mai bună, mai ușoară…

Scriu ca să le fac cunoștință cititorilor mei cu alți oameni, cu omenia, așa cum o văd și o cred și eu; de fapt, să le fac cunoștiință cu ceea ce-mi place și mie, cu ce mi se pare bun, frumos, interesant, în speranța că și ei vor îndrăgi, până la urmă, să zicem, un anume parfum al vieții, care are-n el arome, ca la noi acasă, de aici și din România natală; un fel de parfum în care strălucește aurul dulce, cu sunet de vioară, al dragostei de oameni și al farmecului de a trăi, de a exista, de a cugeta spre bine. Iar dacă nu-i așa, măcar să sperăm că va fi! Ce poate fi mai frumos, decât visul din parfumul vrăjit al iubirii de oameni?! Iubirea-i dulce-amăruie și rolul unui scriitor e să știe să releve – zic și eu – dulceața fructului mâniei și al împăcării. Mânie – împotriva râului din lume, a urâtului și a non-sensului. Împăcare – după demersuri în fel și chip, după compromisuri, eforturi, și sacrificii. Fără împăcare și – regret! – fără compromis și sacrificiu, viața încetează a mai curge în aleia ei de veacuri.

Dintre ură și iubire, să alegem măcar înțelegerea reciprocă, tandrețea și, cu timpul, poate chiar iubirea… Nu, nu mă gândesc neapărat la Dragoste, ci la Pace, la Bunăvoință. Și dacă vorbim de amarul din coaja unui simbolic fruct, scriitorul ar trebui să știe calea de a-l da jos, de pe miezul dorit.

Continue reading „Roni CĂCIULARU: Taina scrisului (66) – De ce naiba scriu!?” →