Alexandru NEMOIANU: Amăgitorii

De mai bine de un secol tot soiul de „luminați” caută să acrediteze ideea că singura posibilitate a Românilor de a fi pentru totdeauna fericiți ar fi să preia, în întregime și fără rezervă, în formă și spirit, „valorile” apusene. Acest mesaj neghiob a fost și este purtat prin intelectualii mercenari, bugetofori și campioni ai amoralitatii, „elită de mahala”. Sunt cei care au stat și stau, neclintiți în jurul celor care se constituie ca stăpânire vremelnică, oricine ar fi acea stăpânire. Iar legat de aceasta trebuie să știm bine că atunci când un Neam abdică și uită de Credința și Tradiția lui, ocupația străină este garantată. În aceasta se vede limpede o foarte tristă stare care bântuie pământul românesc de aproape două veacuri.

Este vorba de cumplita separare între “popor” și pătura conducătoare, nu numai politicienii dar, mai trist, bună parte dintre cărturari, dintre cei carea ar fi trebuit să îndrume pe cale bună ‘poporul”. Această clasă conducătoare, străină și înstrăinată de duhul Neamului, face parte dintr-o categorie care, superb a fost numită de către Artur Silvestri, ”creolii”. (“Creolii” sunt cei care au dominat America Centrală și de Sud după ocupația spaniolă. Erau veniți din Spania și impuși drept conducători, străini și indiferenți de soarta populației indigene). Clasa conducătoare a României, de două sute de ani, în cea mai mare parte se identifica tipologic cu “creolii”. Acest lucru poate fi observat nespus de ușor în evoluția comportamentului acestor “creoli” în relația cu centrele de influență din afară României.(Aceste “centre” fiind, în fapt ocupanți străini iar conducătorii impuși, prin forța armelor sau prin genocid cultural, sunt actuala clasă conducătoare din România). Acest aspect, al acțiunii “creole” în historia Romanilor din ultimele veacuri, este atâta de evident și accentuat încât s-a ajuns la două existențe paralele. Este “istoria creolă’, care este cea a zbuciumului politic inutil, al reformelor fără conținut și de fapt a asupririi Neamului Românesc până la sânge și este istoria din adâncuri a României “tainice”, care este a Neamului ortodox, cuvincios și statornic. Pentru cel care iubește Neamul Românesc această tragică realitate se poate vedea. Care va fi rezolvarea ei un știm. Dar sunt convins ca Dumnezeu va ocroti România “tainică”.

Revenind la starea actuală, la istoria mai apropiată, “creolii” comuniști din România, impuși de o putere străină și aserviți ei, au fost ultimii care au înlăturat vestigiile staliniste. Creolii comuniști din România rămăseseră blocați în modelul existent „stalinist” care exista în Uniunea Sovietica atunci când acea putere a impus bolșevismul. Nu întâmplător cultul lui Stalin, în România, era înfloritor atunci când la Budapesta, în 1956, toată suflarea țării lupta contra comunismului. Același lucru îl putem vedea și azi.

În tot ceea ce fusese considerat răsăritul Europei, sunt alese administrații cu simțăminte “nativiste”, cu dragoste de identitate națională și loc administrații care refuză să pună interesele „comisarilor” de la Bruxelles deasupra intereselor naționale: în Polonia, Ungaria, Slovacia, Cehia. În România sunt promovați dușmani jurați ai Neamului, Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Amăgitorii” →

Vavila POPOVICI: Mahalagismul zilelor noastre

„Uneori ajungem să plătim noroiul mai scump decât aurul. Asta pentru că nu mai distingem valorile de nonvalori”.

Rita Drumeș

Termenul de mahalagism provine din limba turcă, în trecut el desemnând orice fel de cartier, fără să se fi făcut vreo distincție a nivelului de trai. Întreaga familie lexicală a cuvântului – mahalagiu, mahalagesc, mahalagism – a căpătat treptat o aură defavorabilă, făcând trimitere către vulgaritate, grosolănie.

Mahalagismul este definit de dicționare drept vorbă sau expresie vulgară, bârfă, clevetire, defăimare, calomnie, bădărănie, având sinonimele dintre cele mai cunoscute: impolitețe, mârlănie, mitocănie, mojicie, necuviință, nepolitețe, necioplire.

Într-un eseu scris cu câțiva ani în urmă detaliam acest comportament și totodată îl atribuiam lipsei de educație din familie sau anturajului avut. Devenit obicei, individul care îl practică nu ține seamă că poate stânjeni pe cei care nu sunt obișnuiți cu comportamentul abject – mahalagismul – manifestat prin gesturi, cuvinte și fapte.

Cu tristețe constatăm că în zilele noastre avem nenumărate manifestări ale acestui comportament, în rândul liderilor politici. Dacă ceva mai devreme ne deranjau frazele abjecte, chiar păruielile unor bărbați – parlamentari, senatori – , astăzi „faimoasele” noastre politiciene, care mai de care mai oxigenate, în dorința de a străluci ca îngerii, au prins curaj, s-au luat la întrecere cu bărbații, și-au dat „arama pe față”, și n-au mai pus frână gândurilor ce le străbat mințile. Și astfel s-a definit tabloul femeilor din politica românească, ambițioase, mediocre și vulgare, determinându-mă să scriu un alt eseu, intitulat „Amazoanele”, menționând, totodată că, în politica românească, dar mai mult în afara ei, avem și femei valoroase, modeste, educate, care ar trebuie scoase în față, apreciate și respectate. Însă, fostul lider aflat acum după gratii a avut gusturile lui, dragostea și încrederea pentru femeile aservite, căzute în admirația lui și pe care a avut grijă să le „răsplătească” pentru servilism.

Guralivele pot vorbi într-una, peste toată lumea, fără pauză. Dacă fraza nu este corectă și nici clară, nu contează! Să existe mitraliere continuă, bruiaj continuu. Astfel de femei sunt alese special de partide, nu după calitatea cuvintelor spuse, ci după cantitate – numărul de cuvinte turuite pe minut. Poate este o tactică modernă, ca cel care ascultă să nu aibă timp să și înțeleagă! Acesta este rolul lor în partid, sarcina lor de partid, de a fi cât mai vocale. Nu are importanță că mai spun și prostii, important e să vorbească întruna, să acopere adversarul, să-l contrazică tot timpul, cu sau fără argumente, să susțină politica partidului chiar prin dezinformare. Este o strategie chiar a partidelor, pentru ca oamenii să înțeleagă cât mai puțin, să se uite curioși la mimica feții și la tonul „actorului” de pe scena politică. Și chiar dacă nu înțeleg nimic, totul este să spună „da!”. O asemenea tactică se mai practică și în alte țări, cu diferența că acei politicieni sunt curând depistați și îndepărtați, iar oamenii sunt pregătiți să înțeleagă, prin spunerea adevărului și prin demascarea știrilor false.

În România, partidul de guvernământ, în loc să fi căutat să scoată în față oamenii capabili, au ales numai oamenii interesați de propriile lor interese și nu de cele ale țării, oameni cu trecutul pătat, egoiști, și care au dezmembrat societatea; femei pline de ambiții și care în viața lor nu au construit mai nimic. Timpul care s-a scurs de la conducerea acestui partid de guvernământ a dovedit că partidul nu are oameni capabili, profesioniști, sau dacă sunt câțiva, aceștia s-au retras din atmosfera caragialească a conducerii prezente. Locurile importante sunt ocupate de mahalagii, nu doar femei, dar și bărbați. Oare nu pot să tacă pentru a nu mai supăra pe nimeni? Nu au picul de demnitate pentru a se da la o parte? „Doamnele” ar trebui să știe că eleganța nu înseamnă numai îmbrăcămintea, ci înseamnă și cinste, demnitate (și aceasta naturală și nu mimată!), și discreție. Folosind tonul de mahala sau fraze fără conținut, nu vor fi pe placul mulțimii. Majoritatea oamenilor au bun simț și folosesc cântarul minții.

Actorii aleși ai ingratei scene politice din zilele noastre nu au fost aleși din zonele curate ale țării, ci din cele mai poluate (de care mai nou s-a interzis a se vorbi de rău!) acolo unde educația în spirit comunist a dat roade de-a Continue reading „Vavila POPOVICI: Mahalagismul zilelor noastre” →

Alexandru NEMOIANU: ,,Sodoma”

Sodoma și Gomorrah sunt orașe-cetăți menționate în Vechiul Testamant(în Cartea Facerii),în Noul Testament,dar și în Coran.

Conform scrierilor pomenite,regatele Sodoma și Gomorrah formau o alianță, împreună cu orașele-cetăți Admah, Zeboim și Bela. Aceste cinci orașe erau cunoscute drept, ’orașele din câmpie” și erau așezate lângă Iordan în regiunea sudică a Canaan-ului. Această câmpie era asemuită, datorită așezării și fertilității sale, cu “Grădina Edenului”. Judecata divină a pustiit Sodoma, Gomorrah și două orașe-cetăți vecine, cu foc de pucioasă. Sodoma și Gorrah au devenit sinonime cu păcatul comis fără pocăință și căderea lor a devenit exemplu de pedeapsă divină pentru atari păcate fără pocăință.

În istorie Sodoma și Gomorrah au devenit denumirea metaforică a inversiunii sexual (a homosexualității) și a comportamentului sexual împotriva naturii.

În cartea “Facerii” este relatată istoria distrugerii Sodomei și Gomorrehei.

Trei “oameni”, pe care comentatorii i-au identificat că fiind Sfânta Treime, s-au arată lui Avraam și au sfătuit cu el la stejarul din Mamvri. Ei îi spun lui Avraam că, din pricina păcatelor comise, Sodoma și Gomorrah vor fi distruse. În răspunsul sau Avraam întreabă dacă, la caz că vor fi aflați acolo cincizeci de “drepți”, cetățile vor fi cruțate. Mai apoi Avraam cobora rugămintea lui la 45,la 40,la 30 la 20 și finalmente la 10. Iar Domnul încuviințează de fiecare dată. În urmă acestei arătări către Avraam, în Sodoma sunt trimiși doi Îngeri, că să cerceteze starea cetății și ei sunt găzduiți de către Lot, un nepot al lui Avraam.

Iar în continuare cartea “Facerii” relatează cele ce au urmat:

4. Dar mai înainte de a Se culca Ei, sodomenii, locuitorii cetăţii Sodoma, tot poporul din toate marginile; de la tânăr până la bătrân, au înconjurat casa.

5. Şi au chemat afară pe Lot şi au zis către el: „Unde sunt Oamenii, Care au intrat să mâie la ține? Scoate-I că să-I cunoaştem!”

6. Şi a ieşit Lot la ei dinaintea uşii şi, închizând uşa după dânsul

7. A zis către ei: „Nu, fraţii mei, să nu faceţi nici un rău.

8. Am eu două fete, care n-au cunoscut încă bărbat; mai degrabă vi le scot pe acelea, să faceţi cu ele ce veţi vrea, numai Oamenilor acelora să nu le faceţi nimic, de vreme ce au intrat Ei sub acoperişul casei mele!”

9. Iar ei au zis către el: „Pleacă de aici! Eşti un venetic şi acum faci pe judecătorul? Mai rău decât Acelora iţi vom face!” Şi repezindu-se spre Lot, se apropiară să spargă uşa.(Facerea,19;4-9)

În primul rând trebuie reținut că prin “a cunoaște” se înțelegea a avea relații sexuale.Dar în continuare ni se spune că Lot a oferit sodomeilor pe ficele sale,dar a fost refuzat cu batjocură și păcătoșii au căutat să năvălească în casa lui.Cei doi Îngeri îl salvează pe Lot iar pe năvălitori îi lovesc cu orbire.În același timp Ei îi spun lui Lot că, negăsind nici măcar zece “drepți” în cetate ,o vor distruge.Aceiași Îngeri îi spun lui Lot să iasă din cetate cu toți cei ai lui și să nu privească înapoi.Imediat după ieșirea lui Lot din cetate,ea este lovită cu foc și pucioasa.Împinsă de curiozitate nevasa lui Lot privește înapoi și îndată se preface în stâlp de sare.

Ceeace s-a întâmplat cetăților Sodoma și Gommorah este un avertisment pentru eternitate. Cei care le urmează calea și modul de viață, vor avea un sfârșit similar. Ne putem întreba de ce.

Câteva lucruri trebuiesc reamintite.

Pentru a se deosebi de păcătoși,celor drepți li s-au dat anume îndrumări divine pe care trebuiau să le respecte.În privința comportamentului moral era considerat o mare spurcăciune împreunarea dintre doi bărbați sau între două femei.

De fapt, peste puțină vreme, această interdicție a păcatului inversiunii sexual, a fost codificat în “legea” idaică.

“ Dacă un bărbat se va culca cu un alt bărbat la fel cum se culcă cu o femeie, amândoi au săvârşit o urâciune; să fie nimiciţi şi să se facă ispăşire cu propriul lor sânge.”(Leviticul 20;13-15).

Despre cât de severă era “legea”, în această privință, se poate discuta.Dar un lucru este cert,un asemenea lucru era considerat păcat și abominatie. Să ne aducem aminte că “păcat” înseamnă “întoarcere” deci, în acest caz,era întoarcere de la calea divină. Dar dincolo de asta, și din acest motiv a fost și distrusă Sodoma, era atitudinea față de păcat.

La Sodoma nu comiterea păcatului a determinat mânia divină, ci atitudinea față de păcat. Căci la Sodoma acest păcat era considerat starea firească, normală și comportamentul normal era considerat aberație. De aceea sodomenii îi spun lui Lot, ”faci pe judecătorul?”. Era acolo o “cultură” care era împotriva rânduielilor divine și firești. Era o societate care era alcătuită împotriva lui Dumnezeu. De fapt era o societate demonică!

Acest lucru a fost explicat limpede de către Sfântul Apostol Pavel,în Epistolă către Romani.

“23. Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor.

24. De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, că să-şi pângărească trupurile lor între ei,

25. Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!

26. Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii;
27

Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor.(Sf.Pavel,Români:23-27)

Sfântul Pavel limpede arată esența acelui păcat. Refuzând să se închine Dumnezeului celui viu, acel tip de oameni și-au alcătuit proprii idoli, conform cu poftele lor. Iar această confuzie i-a condus la ultima și cea mai degradantă dintre confuzii, cea de a fi incapabili să recunoască diferența dintre bărbat și femeie. Deci, din nou, trebuie repetat că nu despre “păcat” și gravitatea lui este în primul rând vorba, este vorba de atitudine față de păcat. Este vorba despre considerarea stării de păcat drept stare normal, legitimă și deci alcătuirea unui univers aflat în stare antitetică, de opoziție fundamental față de ordinea divină,un univers demonic. Această înțelegere este deplin încorporata în Ortodoxie unde nu păcătoșii sunt cei care sunt urâți, ci păcatul.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Sodoma”” →

Julia Henriette KAKUCS: Taina scrisului (99) – Taina mea

Mă întrebi de ce nu-ți scriu, de ce îți trimit mereu un eseu sau o poezie, de ce nu sunt eu însumi și de ce nu-ți povestesc despre mine. Nu simți cuvintele mângâindu-te? Nu le vezi adunându-mi lacrimile? Nu râzi cu mine când ele devin năstrușnice, zglobii, neascultătoare? Nu dansezi cu mine în ritmul lor?

Nu înțelegi că ceea ce nu pot spune nimănui, ce nu pot șopti, ce nu pot striga, ce nu pot cânta, tot ce sunt și tot ce este în mine, îl povestesc tuturor? Nu știi că cel mai bun ascunziș este de a-ți lăsa comoara la vedere?

Scriu… Îmi aleg cuvintele cu grijă, le iubesc, le respect și le cunosc puterea. Mă ridică spre cer sau mă strivesc. Aduc zâmbete și lacrimi. Sunt darnice sau zgârcite. Le aștept cu bucurie, dar și cu teamă. Le las în mine să crească și să nască tablouri. Da, eu pictez cu ele ceea ce simt, ceea ce gândesc, ceea ce trăiesc în grădinile în care uneori se pitesc și himerele vieții noastre.

Dar povestea cuvintelor mele începe demult… în regatul tăcerii… în împărăția beznei… în carcera fără uși, fără ferestre… Mică eram și pregătită să absorb întreaga lume în mine. Ce aș fi putut eu să-i dăruiesc în schimb? Poveștile mele, vorbele ce treceau multicolore prin fața ochilor mei, învăluite în sunete blânde sau vijelioase. Lumea copiilor surzi am cunoscut-o de la primii mei pași și scrisul era una din posibilitățile de a comunica cu ei. Tărâmul copiilor orbi a fost o revelație pentru mine. Atâtea cuvinte spuse, vorbite care aveau nevoie de un conținut. Cum să explici culorile celor ce nu le-au văzut niciodată? Cum să explici bezna și lumina crepusculară? Noi toți avem nevoie de cuvinte pentru a ne dezvălui – sau ascunde – gândurile… Noi toți… chiar și cei care își aleg deliberat puținii parteneri de conversație… Nenumărate sunt capcanele comunicației… Cei prinși în ghiarele lor rămân tăcuți, închiși în spatele unor ziduri greu accesibile, asemeni grădinii uriașului lui Oscar Wild. Dar și acele porți se pot deschide… scriind… Uneori refuzăm însă să vorbim cu hârtia. Atunci coala rămâne albă, avem blocade de scris. Atunci tace și penița.

Cât de recunoscătoare sunt că ni s-a dăruit cuvântul!

Cât de important îmi este să-l transmit mai departe…

Cândva ne-am visat pe noi, amândoi. Noaptea era întunecată, iar noi ne aflam pe culmi învecinate. Ne chemam cu disperare, încercând să ajungem unul la celălalt, să ne auzim, să ne înțelegem mai bine, mai clar, dar cuvintele erau destrămate în sunete răzlețe, iar ceea ce ne-am scris ne învăluia într-o plasă de litere indescifrabile. Voalul alcătuit din litere luminescente era înfășurat în jurul nostru, ne ținea strâns, împiedicând orice mișcare. Gândul aștepta să-l ordonăm în fraze inteligibile și mai ales citibile. Cuvântul cerea să fie scris.

Cred că de atunci încerc asemeni Șeherezadei să-ți povestesc. Ție, cititorului pasionat cu mare experiență, dar și copilului ascuns pe undeva în adâncul tău. Să-ți scriu ție, persoanei lucide, ce se bucură de vraja născută de o voce ce recită, care citește fragmente așternute pe foaia timpului. Metamorfoza cuvântului este totodată și viața noastră…

***

Viața noastră… Ea se întinde pe un mănunchi de foi, cândva albe, gol goluțe, amuțite în așteptare și pe suprafața cărora acum literele mișună asemeni roiurilor de furnici, în linii drepte, disciplinate. Pot fi gândurile încătușate în paginile unei cărți sau este cartea, mai degrabă, rampa lor de lansare? Un fapt îmi pare sigur. Textele necitite mor în singurătate.

Cum a început însă totul? A fost o vreme în care încă – probabil – nu mă adresam ție, deși tind să cred că fiecare rând pe care mi l-am notat ți-a fost destinat. Putem scrie într-adevăr doar pentru noi? Nu este scrisul forma cea mai complicată a spovedaniei?

Miturile nordului, folclorul, s-a transmis de cele mai multe ori oral. În nopțile lungi oamenii și-au povestit legende, întâmplări, le-au cântat, le-au învățat și le-au împărtășit cu fiecare răsuflare, cu fiecare sărut, la fiecare întâlnire. Copilăria narațiunii nu a avut loc pe table de piatră, argilă, papirus sau hârtie, ci era asemănătoare copilăriei mele, când glasul catifelat al mamei îmi dezvăluia atât comorile bibliotecii noastre, cât și conținutul ariilor operelor compuse de Verdi și Puccini. Vocea tatălui meu îmi divulga secretele florilor, ale păsărilor cântătoare, arătându-mi pe hărțile lumii minuni nebănuite. Natura umană era ceea ce-l fascina. Copilă fiind, mezinul familiei, ascultăndu-mi bunicul citind Haggadah – istoria Exodului, a plecării din Egipt – am interiorizat, presupun în mod inconștient, semnificația relatării. cuvântul Haggadah înseamnând a spune, a istorisi. O sărbătoare în care cel mai tânăr întreabă Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Taina scrisului (99) – Taina mea” →

Ionel NOVAC: Eminescu la Cahul

Considerat pe bună dreptate a fi capitala culturală și economică a Basarabiei de Sud, municipiul Cahul se numără printre puținele orașe ale Moldovei din stânga Prutului lipsite de un bust dedicat celui „mai mare poet care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”. Este adevărat, însă, că, în orașul brăzdat de unduirea blândă a Frumoasei, din 1989, anul Centenarului nașterii lui Mihai Eminescu, un liceu teoretic îi poartă numele. Iar în holul de la intrarea liceului a fost amplasat bustul acestuia, realizat în ghips la Fondul de Arte Plastice din Chișinău și dezvelit la 15 ianuarie 1990, în chiar ziua aniversării Poetului. De asemenea, uneia dintre străzile principale ale municipiului i-a fost atribuit numele acestuia.

O fi mult? O fi puțin? Nu ne putem pronunța, doar „Eminescu să ne judece!”, vorba regretatului Grigore Vieru. Dar Cahulul nu putea rămâne astfel. Nu demult, Nicolae Dandiș, primarul independent al localității, a prezentat membrilor Consiliului orășenesc, spre dezbatere și aprobare, proiectul unui bust dedicat Luceafărului poeziei românești, realizat de către cunoscutul artist plastic, Sergiu Ganenco.

Absolvent al Școlii Republicane de Artă Plastică de la Chișinău, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova şi al Asociaţiei artistice „Vernisaj”, Sergiu Ganenco a participat la numeroase expoziții naționale și internaționale, fiind unanim apreciat. Lucrările sale („Chirurg militar”, „Toamnă”, „Jocul Mariulei”, „Deşteptare”, „Fete şi păsări”, „Muzică”, „Autoportret” ș.a.) denotă expresivitate şi o atracţie caracteristică pentru o tratare impresionistă. În domeniul sculpturii se distinge prin bustul lui Alexandru cel Bun (inaugurat la 12 iunie 2015, la Căuşeni), monumentul marelui domnitor moldovean Ștefan cel Mare (ce umează a fi instalat în centrul orașului Glodeni), dar și busturile poetului Grigore Vieru (Călărași) și al actorului Grigore Grigoriu (Căușeni), ambele în curs de realizare.

Bustul prezentat de primarul Nicolae Dandiș, realizat într-o primă variantă în ghips, reprezintă o viziune personală a artistului Sergiu Ganenco, realizată după primul dintre cele patru portrete cunoscute ale lui Mihai Eminescu. Acesta urmează a fi turnat în bronz și dezvelit, dacă toate lucrurile vor decurge așa cum este prevăzut, la 31 august, zi în care, pe ambele maluri ale Prutului, se sărbătorește Ziua Limbii Române.

Continue reading „Ionel NOVAC: Eminescu la Cahul” →

Corneliu FLOREA: Mindfulness

Atent, clar și conștient, calm și meditativ, dar vigilent la mediul social actual din jur

În România anului 2019, Valerie Cioloș, soția lui Dacian Cioloș și consultantă independentă, indirect printr-o postare pe Facebook, mi-a readus în minte Mindfulness = fully aware of something = pe deplin conștient, sau sensibil, la ceea ce are puternice efecte negative, traumatice, cum, de exemplu este actualul sistem de conducere și guvernare din România. Mindfulness este și o metodă psihologică de cunoaștere, de meditație și combatere a acestei situații de stres zilnic, de anxietate continuă ce duce la nemulțumiri deprimante, la depresie. Doamna Valerie Cioloș, pe Facebook, susține ce important este să se introducă în programa școlară a claselor elementare meditația și alte programe de mindfulness pentru că elevii sunt cei mai afectați de stresul societății actuale ce are efecte dăunătoare asupra dezvoltării psihice normale a copiilor, elevilor.

Metodele mindfulness în învățământul elementar ar fi ceva nou în România, dar sunt folosite de un timp în Anglia și Statele Unite cu rezultate bune, ceea ce indirect ne duce și la ideea că, acolo, elevii sunt stresfree. Minunată propunere, să ia legătura cu Ecaterina Andronescu, zisă Abramburica, să introducă metodele anti-stres cât mai repede în școlii, înainte de-a veni Dacian Cioloș la guvernare, ce va aduce din nou nemulțumiri, stres și anxietate, dar copiii, elevii vor fi rezistenți la toate acestea prin simplele și vechile metode de meditație încă de la Buddha. Simplu, ieftin și eficace!! Având în vedere cum merg treburile în România ar trebui ca metodele mindfulness să fie generalizate de la copiii din leagăn până la pensionari, de trei ori pe zi. Personal, mulțumesc soției lui Dacian Cioloș pentru propunerea terapeutică, prin care îmi voi găsi, de acum înainte, liniștea și mulțumirea în România, unde, la fel ca majoritatea semenilor mei, eram conștient de ruinarea țării prin programele de globalizare străine, la care slugărnicesc politicieni și guvernanți puși…

Am sosit în România înainte de Sfânta Sărbătoare a Învierii, de renașterea anuală a Florei și, până la plecare, am trăit din minivacanțe în minivacanțe, religioase sau politice, în cea mai crasă birocrație și cel mai jalnic randament social. Am asistat la mahalagismele politice dintre palatele instituționale bucureștene, punându-și poalele-n cap și aruncându-și pisica moartă de la unii la alții, dar prin programele școlare de mindfulness, toate astea devin floare la ureche, chiar dacă au bântuit furtuni necontenite ducând la mari inundații în toată țara datorită sălbaticelor defrișări și indolenței față de mediul natural.

Am urmărit încrâncenarea cu care o majoritate românească conștientă dorea să scape de aberațiile politice și economice ale parlamentarilor și guvernanților psd. Nu au reușit din multiple cauze. Constituția o fi conținând alegeri democratice, dar aleșii, odată ajunși la putere nu țin cont de preceptele democrației, ei trebuie doar să se căpătuiască prin orice mijloace, ilegale mai ales și să dea ordonanțe de urgență ce îi apără, adio justiție. Intelectualitatea conștientă s-a retras în meditație mindfulness, iar a patra putere în stat, mass media, e foarte ascultătoare trăind din salariul primit din mâna patronilor atotputernici. Excepțiile-s puține și vremelnice, iar scriitorimea română se tot autocenzurează până ce nu rămâne mare lucru din scrisele ei. Cei ce îndrăznesc să fie liberi în prezentarea adevăratei realități ajung în colimatorul politicului corect al unor critici literari ce îi toacă, desconsideră, obstrucționează, marginalizează.

Apropo, Premiul Național al Uniunii Scriitorilor din România pentru 2018 a fost decernat filosofului Andrei Pleșu. Felicitări, dar barba not facit philosophum cu atât mai puțin dacă în secolul XX s-a apucat să facă filozofie despre îngeri, având în vedere aranjamente viitoare, confortabile de formator de opinii și pe lumea cealaltă . Distincția a primit-o din mâna lui Daniel Breaz, ministrul culturii cum a fost și Andrei Pleșu, care a spus: „…vă felicit pentru toată activitatea, pentru ceea ce ați dat națiunii române și pentru ceea ce ați făcut pentru țară”. Bravo, cal breaz, asinus asinum fricat, adică miniștrii se laudă reciproc pe unde apucă. Andrei Pleșu a spus că a fost mișcat, fără să ne dea magnitudinea seismică, dar emoționat i-a scăpat porumbelul: că nu s-a identificat cu profesia de scriitor, o profesie cu contur difuz. Alte comentarii de la scriitorii uniunii lui Manolescu.

Un alt eveniment grandios care a mișcat locuitorii celei de-a doua Grădini a Maicii Domnului – prima fiind Muntele Atos – a fost pelerinajul Papei de la Roma, Jorge Mario Bergoglio, în România. Papa e argentinian, iezuit, marxist-liberal, reformator și câte și mai câte, va fi primit la București conform rangului, apoi se va alătura pelerinilor la icoana Maicii Domnului de la Șumuleu Ciuc în Harghita, va trece prin Catedrala Catolică din Iași și, pe Câmpia Libertății de la Blaj, va beatifica pe cei șapte episcopi greco-catolici martiri. Acest act pontifical pentru românii greco-catolici, și pentru ceilalți români conștienți de astăzi, este un moment creștin-istoric de îndreptarea marii nedreptăți comuniste care a desființat biserica greco-catolică din România în 1948, a oprimat credincioșii ei, le-a confiscat proprietățile și încarcerat capii bisericii și pe mulți alți creștini greco-catolici. A fost singurul beneficiu de dreptate istorică a acestui pelerinaj papal în România ce a costat statul român nouă milioane de lei (Atât s-a declarat oficial: trei milioane pe zi ! O nimica toată pe lângă câți bani împrumută guvernul psd anual, la câtă datorie externă avem din 1990)

Papa de la Roma a făcut un pelerinaj catolic și la Șumuleul Ciuc, ce a fost Scaunul Secuiesc al Ciucului până în 1876, când ungurii l-au desființat transformându-l în comitat unguresc în cadrul Transilvaniei, înglobată forțat în amărâta Austro-Ungarie ce și-a dat duhul în 1918. (citește istoria Transilvaniei, neștiută de români și ascunsă de ungurii iredentiști) Aici, pe un deal de lângă Miercurea Ciuc, anual, înainte de Rusalii este un mare pelerinaj catolic la biserică franciscană din 1442 unde se află cea mai mare statuie din lemn a Mariei, la care secuii s-au rugat să învingă oastea protestantă a lui Ioan Sigismund venit peste ei să le impună reforma protestantă, ei voind să rămână catolici. Și Sfânta Maria a fost de partea lor, cât a putut și ea, făcând minuni.

Pentru păstrarea catolicismului pe aceste meleaguri Papa de la Roma a depus la picioarele Mariei, cea mai mare ofrandă a Vaticanului: trandafirul de aur! Frumos din partea lui. Pe lângă catolicii din Transilvania au venit și pelerini din Ungaria cu mașini, autocare, trenuri în frunte cu președintele Ungariei, miniștri, politicieni, iredentiști, segregaționiști, steaguri ungurești și au deschis slujba papală cu Imnul Ungariei (vezi România Liberă din 6 iunie 2019 ) la auzul căruia, Papa de la Roma a fost informat ce i se cântă și a părăsit altarul liber din fața celor adunați pe dealul de la Șumuleul de Ciuc.

Sigur că România post Ceușescu este un sat fără demnitari români (vezi Johannis, guvernul, parlamentul și unii scriitori și jurnaliști ce închid ochii în fața realității din Transilvania fiind într-un fel de pseudo-meditație Mindfulness) Ungurii și-n fața pelerinului papal și a statuii din lemn de tei a Sfintei Maria la care vin în pelerinaj, sunt răi și inconștienți, nedrepți și revanșarzi, iar înaltul pelerin, uns cu toate mirurile, ce are la dispoziție Serviciul de Informație al Vaticanului, considerat printre primele cinci servicii cele mai bune din lume, le-a dat lecția care o meritau în asemenea pelerinaje. Creștinește, după părerea mea, în acest pelerinaj grandios la statuia Sfintei Maria de la Șumuleul de Ciuc, făcătoare de minuni, la care a venit însuși Papa de la Roma, în loc de Imnul Ungariei trebuia să se deschidă marea slujbă pontifă cu Ave Maria.

Continue reading „Corneliu FLOREA: Mindfulness” →

Victor RAVINI: Politicienii culturii și cultura politicienilor – Fragmente traduse din Doldahavsrullarna, Editura Daidalos-Anthropos, Göteborg, 1998

(Cartea a apărut când s-a dat ordin ca 15.000 de biblioteci publice din Suedia să fie desființate, iar bibliotecile din școli și din spitale să își continue existența fără bibliotecari. Nu s-a comunicat câți bibliotecari au devenit șomeri.)

Babur – sau Baber – de origine mongolă, întemeietorul dinastiei marilor moguli din India, a domnit între 1526 și 1530 ca un împărat luminat. A cucerit India cu tunurile primite ca zestre de soția sa, o prințesă turcă, de origine și de cultură greacă. Războinicul avea o bibliotecă, pe care o târa după el în căruțe. Scria poezii, își scria ordinile militare și jurnalul de campanie în versuri. E considerat primul poet de limbă turcă și a rămas în istoria literaturii turce ca fiind cel mai sensibil poet liric. Și fiul său Humayun (1530 – 1540, 1555 – 1556) iubea cărțile, dar nu scria. Humayun poate că este singurul împărat care a murit în biblioteca sa, căzând de pe o scară cu care ajungea la etajerele de sus. Alte surse spun că a căzut dintr-un pătuiac construit într-un copac, unde citea cărți. Oricum, el, care a fost viteaz în războaie și nu a murit cu sabia în mână, a murit cu o carte în mână. Fiul său Akbar a intrat în legendă ca fiind cel mai înțelept împărat din istoria Indiei și poate a întregii lumi. A domnit între 1556 – 1605. Negustorii englezi visau să îl însoare cu regina lor Elisabeta, ca să anexeze India mai ușor. Însă nici ea și nici el nu erau visători, ci puternici conducători realiști. Rembrandt i-a făcut lui Akbar un portret, din auzite, cu aureolă strălucitoare în jurul capului.

Ideile luminoase și generoase cu care marii moguli iubitori de cărți au guvernat India s-au răspândit în cam toată Asia, dar nu i-au deșteptat pe conducătorii de popoare, ci i-au luminat pe supușii acestora. În China, sub împăratul Ch’ien-lung (1735 – 1796), a avut loc revolta poeților. A început cu o scrisoare a unui poet necunoscut către împărat. Împăratul Ch’ien-lung voia să întărească poziția Chinei împotriva europenilor, cât și a rușilor. Politica lui necesita economii drastice. O parte a cheltuielilor statului au fost anulate, iar povara împărăției a fost pusă pe umerii poporului. Chinezii trebuiau să muncească mai mult, veniturile familiilor să fie reduse și să aibă o mai mică protecție din partea statului. A sugruma cultura, pentru a economisi bani, e la fel ca a sugruma ceasul, ca să economisești timp. Un guvern care nu sprijină cultura își pierde credibilitatea. Dacă poporul nu are încredere în guvernanți, guvernul nu poate dura.

Confucius (551 – 479 î.Hr.) a zis că „o națiune instruită este mai ușor de condus”, însă împărații Chinei se temeau de iluminarea poporului și considerau că un popor incult era mai ușor de manipulat. Cultura a fost reprimată prin reducerea bugetului, forme de control suprapuse și contradictorii sau șomaj impus lucrătorilor din cultură. Aceștia au fost asmuțiți unii împotriva altora, prin inegalitatea măsurilor draconice. Pentru a atenua efectul de recul al politicii dușmănoase poporului, curtea imperială a încercat să anexeze cultura, sub pretextul oficial că vrea să încurajeze artele. Arta și literatura să fie plătite de împărat, dar să nu mai reprezinte interesele poporului, ci ale puterii. Puterea să selecteze și să plătească scriitorii și artiștii, iar aceștia să fie direct subordonați și controlați de către funcționari ce dușmănesc cultura și au venituri mai mari decât creatorii. Ce simplu este să conduci un stat la pierzanie. Falimentul unei întreprinderi sau al unui stat e cea mai rentabilă afacere comercială. Ambasadorul englez, care era expert în a afișa același surâs enigmatic ca și chinezii, l-a atenționat ironic pe împăratul Ch’ien-lung: „Când puterea și cultura sunt în armonie, atunci înflorește națiunea. Altminteri țara se prăbușește din interior și devine pradă celor din exterior.” Ambasadorul nu a subestimat nemulțumirile clar formulate de intelectualii chinezi, mai atașați de popor decât era împăratul, cu întreg aparatul puterii sale administrative și represive. Rapoartele ambasadorului către Londra erau realiste, nu ca rapoartele primite de împărat de la militari și de la guvernatorii locali. Aceștia înfloreau cu fraze meșteșugite o realitate din ce în ce mai sumbră. Din fericire, poliția secretă a împăratului primise mai demult scrisori anonime în care erau transcrise operele complete ale poetului ucis. El își scrisese operele pe bețele de bambus cu care își construise coliba. Delatorii erau înșiși admiratorii poetului anonim, care veneau la el să bea ceai. Nu se poate ști dacă i-au transcris operele și le-au dat poliției secrete pentru a îi face lui rău sau pentru a îi salva operele în acest fel. Poliția secretă a dat foc colibei poetului necunoscut, care a preferat să ardă și el în colibă. A rămas un poet anonim și uitat de toți. Scrisorile, tot anonime ale admiratorilor delatori, conținând operele complete ale poetului, au fost înmânate împăratului. Acesta le-a ars pe motiv că erau anonime, iar el nu voia să țină cont de anonime. Încă o dată, din fericire, poliția secretă făcuse deja o copie după copiile primite de la delatori. Împăratul nu a mai fost informat despre existența acestei copii secrete, păstrată în arhiva secretă a poliției secrete și din care ne-au mai rămas abia câteva fragmente:

„Nici Cultura și nici Puterea nu pot supraviețui fără să se ajute una pe alta. Ambele sunt legate ca doi cai la ham, prin însuși scopul lor, acela de a fi în slujba țării. Reaua voință a puterii împotriva culturii și a educației dezvăluie ura și frica față de adevăr sau de cunoaștere a unor cârmuitori inculți, fără educație și răuvoitori față de poporul pe care îl cârmuiesc. Arta e fragilă și nerentabilă economic. Creatorii de artă sunt vulnerabili. Arta are nevoie de sprijinul Puterii. În schimb, Arta îi aduce Puterii strălucire și legitimitate politică, iar Națiunii identitatea ei în istorie. Un popor fără cărți și fără artă este doar o populație. Răzvrătirile popoarelor arată că setea de cultură a unei națiuni este cel puțin la fel de periculoasă ca foamea după mâncare. Civilizațiile pot supraviețui fără mâncare, dar nu fără cărți. Popoarele cărora li s-a furat cultura au fost împinse în sclavie și spre mijloace euforice destructive. O singură carte, Biblia, a salvat un întreg popor, evreii, de la sclavie și nimicire. Ierusalimul distrus de romani s-a redresat în istorie, fiindcă avea o carte. Cartagina era mult mai prosperă economic și mai puternică militar decât Ierusalimul, dar a fost distrusă și nu s-a mai redresat, pentru că n-a avut o carte a sa, cum a avut Ierusalimul.

Continue reading „Victor RAVINI: Politicienii culturii și cultura politicienilor – Fragmente traduse din Doldahavsrullarna, Editura Daidalos-Anthropos, Göteborg, 1998” →

Vavila POPOVICI: Festivalului de Dans American – PILOBOLUS

„Dansul este limbajul ascuns al sufletului.”

Martha Graham

Plecăm cu mașina din Raleigh, capitala Carolinei de Nord, spre Durham, orașul din apropiere, drum pe care-l parcurgem în aproximativ jumătate de oră. Evadăm din preocupările zilnice, dorind să ajungem la „Page Auditorium”, una dintre cele mai vechi clădiri din Campusul de Vest a Universității Duke, accesibilă prin intermediul clădirii Flowers și adiacentă Centrului Brodhead unde există o sală de mese pentru public, pentru cadrele didactice și personalul auxiliar, deschisă seara și publicului.

A fost construită în 1931, în stil gotic. De atunci, sala a fost modernizată în interior, scaunele au fost reconfigurate pentru a permite mai mult spațiu și comoditate. La ora actuală „Page Auditorium” este cea mai mare sală de teatru de la Duke, cu o capacitate de 1232 locuri, situată lângă impresionanta Capela Duke din Campusul de Vest, și este accesibilă multor spectacole de înaltă ținută.

Vom viziona un spectacol de dans contemporan, acesta fiind, în general, un stil de dans extrem de expresiv care combină elemente ale mai multor genuri de dans. Dansatorii reușesc să își conecteze mintea și trupul aceleiași idei – conexiuni, din care rezultă mișcări fluide. Mișcările subliniază versatilitatea și improvizația, spre deosebire de balet care deține o serie de mișcări foarte exacte. Mișcările fiind pline de libertate, permit corpului să exprime până și cele mai intime sentimente. Dansul contemporan este deseori asociat cu o filozofie specifică: practicanții își exprimă cu o libertate totală propria energie naturală, pentru a crea o serie de mișcări care de multe ori sunt foarte personale. Dansatorii se eliberează de stresul din jur și reușesc să realizeze un spectacol interior de excepție.

Dansul este, în general, un eliberator de stres, atât pentru practicanți cât și pentru privitorii care iubesc dansul. Pentru aceștia din urmă, din care facem și noi parte, constituie o mare implicare emoțională.

În prezent cele mai de succes spectacolele înglobează mai multe stiluri de dans, pantomimă, actori, muzicieni, tehnici video. Se practică mixarea cât mai multor arte pentru un rezultat spectaculos, pentru ca privitorul să fie transpus într-o lume paralelă, abstractă sau o lume de poveste.

Ne aflăm în data de 4 iulie 2019, după alte spectacole desfășurate în această perioadă a Festivalului de Dans American, desfășurat anual în lunile iunie-iulie. La deschiderea stagiunii, Directorul Executiv – Jodee Nimerichter – și-a încheiat discursul cu cuvintele: „Enjoy the dance ! Enjoy the summer! Here we go!” (Bucurați-vă de dans ! Bucurați-vă de vară ! Veniți aici !)

Astăzi vom vedea spectacolul Companiei PILOBOLUS.

Sunt orele serii de vară, când soarele mâhnit apune și trimite din când în când, printre nori, razele sale direct privirilor noastre, în timp ce mașina aleargă să ajungem înaintea începerii spectacolului. Trecem prin pădurile acestui stat îmbogățit cu cochetele case construite ca niște minunate jucării printre copacii pădurii. La coborârea din mașină, suntem binecuvântați de câteva picături de ploaie, dar buna dispoziție o avem în suflete. Ea stă ca un ghem, gata-gata să se desfășoare.

Parcam mașina, ne îndreptăm spre sala de spectacol, intrăm, ne ocupăm locurile. Sala este plină. La orele șapte fix începe spectacolul Companiei, un spectacol de dans, despre dans spunându-se că este cea mai frumoasă artă, nu pentru că el nu este traducerea sau abstractizarea vieții, ci pentru că el este chiar viața.

Directorii artistici sunt Renee Jaworski și Matt Kent, iar dansatorii – Nathaniel Buchsbaumm Krystal Butler, Zachary Eisenstat, Quincy Ellis, Heather Favretto, Jacob Michael Warren, ultimii doi fiind și conducătorii, așa numiții Căpitani ai dansului.

PILOBOLUS este o companie americană de dans modernă care și-a început activitatea în 1971 la Colegiul Dartmouth din Hampshire, ca o companie de dans de grup, și a dobândit renume pentru calitățile extraordinare obținute evolutiv în acest secol al XXI-lea. A realizat peste 100 de lucrări coregrafice în peste 64 de țări din întreaga lume și a fost prezentată în cadrul a 79 de premii anuale ale câtorva Academii. Compania este cunoscută pentru explorarea atletică și colaborarea creativă, prin formele definite de atletism, jonglerie, dar și grație. Denumirea ei vine de la un fung căruia îi place soarele, având o remarcabilă abilitate de a se orienta spre sursa de lumină și care crește prin pășuni.

Primul dans din program – UNTITLED – a fost interpretat de cei patru dansatori și cele două dansatoare un dans nostim, sugerând capriciile vieții a două femei tinere. Viața este întreruptă neașteptat de o pereche de bărbați, fetele își petrec timpul și cu altă pereche de bărbați. Interacțiunea ulterioară a celor șase personaje explorează simetria Continue reading „Vavila POPOVICI: Festivalului de Dans American – PILOBOLUS” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (59)

Unirea Basarabiei cu România

După izbucnirea marelui război, în august 1914, aproape 300 000 români din Basarabia au luptat în armata rusă vreme de trei ani, pentru o cauză care le era străină. Conştiinţa naţională era trează aici, după revoluţia din 1905, fiind în acelaşi timp şi urmarea eforturilor depuse de elita românească, pe tărîm cultural şi naţional, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după epoca marilor reforme. Vorbind despre mişcarea naţională din Basarabia, în anii 1917-1918, istoricul Şt. Ciobanu afirma că ,,revoluţia naţională” declanşată aici ,,n-a fost un act haotic, nemotivat, surprinzător, ci şi-a avut cauzele ei, fazele succesive de dezvoltare”. Unirea Basarabiei nu se aseamănă cu unirea Transilvaniei şi a Bucovinei, prevăzute în tratatele de alianţă la intrarea României în război, ci este marcată de evenimentele produse în Rusia, după februarie 1917. Istoricul se arată sceptic faţă de susţinerile că mişcarea naţională din Basarabia s-ar datora unei rapide transformări sufleteşti, venită, asemeni unui ,,deus ex machina”, din Transilvania şi Bucovina. El crede că mişcarea din această pronvincie a fost ecoul revoluţiei ruse, iar ideologia naţională, autonomia, libertatea, folosirea limbii proprii sunt reflexul mentalităţii popoarelor subjugate din Rusia. Revoluţia din 1905 dusese la o trezire naţională, la speranţe într-o eliberare apropiată a popoarelor din vastul imperiu rus.

Şt. Ciobanu nota: ,,Putea oare poporul românesc din Basarabia să rămână străin de marea deşteptare a conştiinţei popoarelor din Rusia, să nu fie antrenat şi el în acest proces istoric al descătuşării naţionale”?. Românii din Basarabia nu aveau niciun fel de legătură organică cu statul rus, şi în împrejurările de atunci, el trebuia să caute ajutor numai în ţara cu care a fost legat de veacuri, prin sânge, credinţă şi cultură. Revoluţia din februarie 1917 îi găseşte nepregătiţi pe românii din Basarabia, copleşiţi de suferinţele războiului, ei încearcă să întrevadă căile viitorului. Vestea revoluţiei a venit în Basarabia ca un trasnet din senin, abia la 5 martie 1917, ziarul ,,Cuvânt moldovenesc” anunţa schimbarea regimului politic în Rusia, dar, la început, în rândurile românilor nu se produce niciun fel de mişcare. Istoricul subliniază o altă caracteristică a mişcării naţionale din Basarabia, faptul că aici a fost o ,,revoluţie acefală”, lipsită de lideri. El consideră că, la început, mişcarea apare ca o frământare adâncă a mulţimilor, ca o acţiune colectivă, iar fruntaşii nu duc masele după ei, ci sunt târâţi de ele, ,,sunt scoşi la suprafaţă de valurile revoluţiei”.

Germenii revoluţiei pătrund curând şi în Basarabia şi duc la dorinţa ,,nelămurită” a unor prefaceri în viaţa provinciei, după cum nota ,,Cuvânt Moldovenesc”, în apelul său din 8 martie 1917, ,,…noi de acum nu mai suntem robii stăpânirii vechi”, încheind optimist: ,,dee Domnul ca felul nou de ocârmuire să ne fie şi nouă, moldovenilor, spre o înnoire a vieţii şi spre deşteptarea din somnul de moarte…, spre lumină şi slobozenie”. În aceeaşi vreme, la 19 şi 22 martie, acelaşi ziar publica două noi apeluri, referitoare la ,,chestiunea naţională”, la folosirea limbii române în biserică şi la ,,chestiunea autonomiei Basarabiei”, după exemplul letonilor: ,,moldovenilor, luaţi pildă de la latişi, treziţi-vă măcar acuma…”. După exemplul altor popoare din imperiu, în împrejurările din martie se simţea lipsa unei organizaţii naţionale româneşti, a unei conduceri unitare, iar ziarul ,,Cuvânt Moldovenesc” era îngrijorat de această stare de lucruri şi face apel, la 26 martie, la unirea forţelor româneşti, la ,,fiii dezbinaţi ai neamului nostru”. Românii din Chişinău, organizaţi într-o societate, ,,Obştea moldovenilor”, solicitau ca ,,românii din Basarabia să se bucure de toate drepturile cetăţeneşti şi naţionale”.

Românii din Odesa, ofiţeri, studenţi, soldaţi şi simpli cetăţeni, organizaţi şi ei într-o ,,societate”, îşi manifestau speranţa că ,,drepturile naţionale ale celor peste 2 milioane de moldioveni (români-n.n.) vor fi chezăşluite (garantate) în viitoarea adunare constituantă”. La rândul lor, studenţii români de la Kiev, constituiţi într-o asociaţie, îşi propuneau drept scop ,,să lupte pentru autonomia Basarabiei, pentru apărarea graiului moldovenesc, şcoala şi biserica să se facă în limba moldovenească, judecata în aceeaşi limbă, iar pământurile să fie împărţite ţăranilor moldoveni…” .

După revoluţia din februarie 1917, care a dus la prăbuşirea ţarismului şi restabilirea drepturilor şi libertăţilor democratice, românii din Basarabia au început să-şi formuleze obiectivele. În aceste luni, peste tot, aveau loc manifestaţii, întruniri, conferinţe, mitinguri în care se dezbăteau probleme sociale şi politice. În condiţiile războiului, aceste acţiuni erau frecvente şi numeroase mai ales printre soldaţii de diverse naţionalităţi din fosta armata ţaristă. Soldaţii români, originari din Basarabia, aparţinând unităţilor ruse din Moldova, au intrat în contact cu românii din Regat, din Transilvania şi Bucovina, ceea ce le-a permis să-şi limpezească treptat ideile şi sentimentele naţionale. În acelaşi timp, după cum sublinia Şt. Ciobanu, în Basarabia, evenimentele şi acţiunile au fost marcate de evoluţia situaţiei din Rusia, de libertăţile proclamate aici, care au permis sentimentului naţional românesc să se manifesteze între Prut şi Nistru. În martie-aprilie 1917, în provincie au apărut şi activat o serie de grupări şi organizaţii naţionale de orientări politice diverse, comitete ale soldaţilor şi ale studenţilor .

Deşteptarea românilor din Basarabia prinde un mare avânt în primăvara lui 1917, când gruparea naţională de la Chişinău ia iniţiativa constituirii unui partid politic naţional. După câteva întruniri (consfătuiri), ţinute pe la sfârşitul lui martie, în redacţia ziarului ,,Cuvânt Moldovenesc”, s-a constituit Partidul Naţional Moldovenesc, având ca preşedinte ales pe Vasile Stroescu. Motivele şi scopurile înfiinţării partidului erau înfăţişate detaliat într-un articol: ,,Noi suntem chemaţi a ne înfăptui visurile noastre de viaţă slobodă, potrivit cu însuşirile noastre naţionale…să fim ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu-moldoveni sau mai bine zis români, fii ai lui Traian şi urmaşi ai lui Ştefan Vodă cel Mare…Noi trebuie să ajungem a fi stăpâni pe ţara noastră…şi pe soarta noastră. Noi trebuie să dăm mână cu mână şi să întocmim din toate sufletele moldoveneşti o singură suflare-un partid naţional moldovenesc, care să lupte pentru autonomia moldovenilor, adică pentru dreptul de a avea ocârmuirea lor deosebită moldovenească” (,,Cuvânt Moldovenesc”, din 2 aprilie 1917).

La începutul lui aprilie 1917, s-a constituit Partidul Naţional Moldovenesc, condus de un comitet alcătuit din Vasile Stroescu, Pavel Gore, Pan Halippa, Vl. Herţa, preşedinte fiind proclamat V. Stroescu. Programul Partidului Naţional Moldovenesc, în zece puncte, apărea în foi volante şi în cuprinsul ziarului, cu menţiunea că punctele esenţiale, destul de moderate, nu se deosebeau aproape prin nimic de programele altor naţionalităţi. În preambul se preciza că partidul îşi propune ,,a păşi pe calea dobândirii drepturilor cetăţeneşti şi naţionale pentru moldovenii (românii) din Basarabia şi de dincolo de Nistru”, apoi erau amintite următoarele puncte: ,,1… aşezarea temeinică a slobozeniilor (libertăţilor) cetăţeneşti şi naţionale…, votul obştesc (universal), libertatea cuvântului, a tiparului, a întrunirilor şi a credinţei; 2. dobândirea celei mai largi autonomii administrative, judecătoreşti, bisericeşti, şcolare şi economice a Basarabiei…, care va avea să-şi ocârmuiască singură viaţa ei dinlăuntru; 3. toate legile privitoare la organizarea Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (59)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis – între primele Universităţi ale lumii creştine (partea I-a)

„Școala de la Tomis, afirmată de la finele secolului al IV-lea până la începutul secolului al VII-lea, înscrie una dintre cele mai importante etape din întreaga dezvoltare a culturii noastre.” (Mihail Diaconescu)

Prin Mărinimia Bunului Dumnezeu, am fost aşezaţi într-o Vatră străbună şi strămilenară, ca Naţiune MATCĂ-MUMĂ în spaţiul CARPATO-DANUBIANO-PONTIC, în Zorii Creaţiei, într-o sinergie de Oameni aleşi şi de locuri încărcate permanent de Miracol, care dau întâietate, amploare, bogăţie, frumuseţe, lumină, splendoare, profunzime şi unicitate etnicităţii noastre sacre în Europa şi în lume.

Există în multe ţări râuri, câmpii, dealuri, şesuri, podişuri, munţi, lacuri, fluvii, codri şi mări, dar „combinaţia, armonizarea munţilor, şesurilor şi apelor în spaţiul nostru este o particularitate care şi-a pus pecetea pe personalitatea naţională şi individuală a acestor locuri şi a acestor oameni.” (Anton Dumitriu, 50/ 17-18)

După Vatra Strămoşească şi Zestrea naturală, ne-a hărăzit Dumnezeu, cu Profeţi şi Sibile, cu Conducători iscusiţi şi mari Voievozi, cu Sacerdoţi luminaţi şi Oşteni viteji, cu Mame înţelepte şi Fecioare frumoase, cu Dascăli pricepuţi şi Artişti neîntrecuţi, cu un lung şir de Eroi şi Martiri, cu Fecioara Maria şi o Corolă de Sfinţi, cu armonia Pădurii şi un Curcubeu de Jertfe, cu Pământ roditor şi Cer binecuvântat, cu un Destin ales, predestinat în Arealul princiar pelasgo-traco-geto-dac, numit „CETATEA ZEILOR”.

În epoca prehristică, Dacia Pontică – Schythia Minor se bucura de aceeaşi veneraţie ca lumea greacă şi cea latină, tustrele aparţinând de fapt aceluiaşi Stejar milenar – pelasgo-thrac, privind interferenţele spirituale, religioase, culturale, politice, economice, cosmologice. În marile cetăţi geto-dace de pe ţărmul Mării Negre: Callatis, Tomis, Histria (fondate în sec. al VII-lea î. d. Hr.) se remarca prezenţa unor Şcoli cu o veche şi înfloritoare tradiţie în care excelau: literatura, retorica, filosofia, astrologia, lăsându-şi faima şi nemurirea în mari personalităţi: Demetrios de Callatis (sec. III, î. d. Hr.), cu studii de istorie şi geografie despre Europa şi Asia, în 20 de volume; Istros Callatianos (sec. III, î. d. Hr.), tratat Despre tragedie; Satyros de Callatis – Peripateticul (sec. III, î. d. Hr.), părintele biografiei, biografii închinate unor scriitori ca Euripide, ori filosofi precum Pitagora, Empedocles, Zenon, Anaxagora, Socrate, Platon, Diogenes Laertios ş.a. (Hristo M. Danov, Tracia antică. Trad. prof. univ. dr. Constantin Velichi. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti-1976; Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, II, p. 12, 26; III, p. 9; VI, p. 21; VIII, p. 40, 48, 53; IX, p. 26)

Lui Satyros, i-a urmat eruditul Heracleides Lembos de Callatis (sec. II, î. d. Hr.), devenit înalt demnitar al imperiului Egipt. El ne-a lăsat două frumoase opere, o biografie şi un tratat de filosofie: Viaţa lui Arhimede, Raţionamentul lembeutic.

Corax de Siracuza (aprox. 470 î. d. Hr.) a pus bazele retoricii, adică: „arta vorbirii care produce convingeri”, iar două secole mai târziu, Siracuza intra în pantheonul nemuririi, prin savantului antichităţii Arhimede (287-212 î. d. Hr.)

HISTRIA l-a plămădit pe nobilul şi celebrul memorialist şi geograf Aethicus Histricus care a lăsat omenirii faimoasa sa Cosmographia.

Celebritatea Şcolii din Atena, care a dat posterităţii sacra Trinitate thracă filosofică: Socrate-Platon-Aristotel s-a bucurat de un imens prestigiu în rândul Şcolilor Pontice care, le-au promovat şi propagat conceptele, sistemele, doctrinele filosofico-estetice, dar şi eruditele opinii literare.

Socrates (469-399), a fost precursor al idealismului precreştin şi creştin, pedagog al înaltei conştiinţe morale. Socrate a fost de fapt propria sa Şcoală-Cea mai înaltă educaţie de ţinută morală precreştină, a sinelui prin cunoaşterea de sine.

Platon (427-347), unul dintre cei mai remarcabili gânditori ai antichităţii thrace, a fondat ACADEMIA din ATENA în anul 387, î. d. Hr. Filosoful a elaborat marile opere, care trăiesc şi astăzi: „Banchetul”, „Fedon”, „Statul”, „Republica”, „Parmenide”.

Aristotel – Stagiritul (384-322), născut în Stagira, discipol al lui Platon, după ce a ajuns magistru s-a despărţit de Platon şi a fondat LICEUL, punând bazele unor noi discipline: logica, psihologia, etica, estetica/ poetica, politica, economia politică, zoologia, fizica, metafizica, cosmologia. Lucrările sale de referinţă sunt: „Organon”, „Despre suflet”, „Politica”, „Etica nicomahică”, „Metafizica”, „ Poetica”.

Poetica lui Aristotel era axată pe arhitectura unui studiu elevat, intrinsec al unei literaturi de excepţie, pe clasificări literare, pe definirea genurilor şi a speciilor.

Dacia Felix , n-a fost creată de invadatorii romani în procentul uzurpării lor situat între 14-24%, (106-271 d- Hr.) din teritoriul marelui Regat cum greşit susţin unii cercetoraşi fugiţi din calea Adevărului, căci exista deja renumita, milenara SCYTHIA MINOR – DACIA PONTICĂ, devenită Dacia Apostolului Andrei, zidită pe temelia creaţiei geniale a unui popor eminamente religios, drept, viteaz, primitor, omenos, jertfitor, înălţător, înţelept, ancorat în spiritualitatea ancestrală care i-au conferit un înţeles profund metafizic, un înalt sens moral, o dimensiune a Adevărului revelat, un Cer al Iubirii care-i dă DACIEI MARI a Vlahilor o amplitudine cosmică.

Şcoala de la Tomis vine ca o încununare princiară a descendenţei din Şcoala monarho-profetică a lui Zamolxis care, a conferit prin monoteismul religios, spiritul monoteist al înţelepciunii protodace milenare, reflectată în Corifeii gândirii metafizico-religioase precreştine: Homer, Orpheu, Solon, Herodot, Hippokrates, Gorgias, Pitagora, Sophokles, Zenon, Sokrates, Platon, Aristotel, Arhimede, Strabon, Seneca, Plutarh, iar în era creştină magnificii Plotin, Origen, Hypatia.

Numărul mare de autori formaţi şi operele – capodopere scrise cu acrivie în Cetăţile Daciei Pontice şi ale Dunării de Jos, atestă excepţionala vigoare a spiritualităţii geto-daco-române care au oferit lumii lucrări erudite de faimă universală.

Şcoala de la Tomis, prin descendenţa ei profetică, prin tradiţia precreştină şi creştină s-a impus între renumitele Şcoli ale lumii universale creştin-ortodoxe, prin convergenţa şi rafinamentul unor idei alese, moral-creştine, prin efervescenţa unor concepte de înaltă ţinută filosofică, prin mistica ortodoxă a orientării dogmatice a principiilor teologice şi în mod expres prin numele şi numărul unor personalităţi care i-au dat autoritate, iar prin operele lor nemuritoare i-au ilustrat veşnicia.

Rod al înfloririi sale culturale prin spiritualitatea acelei Epoci aflată sub apoteoza religioasă a Creştinismului ortodox, „Şcoala Literară de la Tomis apare ca un rezultat semnificativ al tendinţelor intelectuale ale epocii şi, totodată, ca o formă coerentă de manifestare a unor cauze multiple, îndeosebi a atitudinii comune a unui mare număr de autori de înalt prestigiu în raport cu cele mai complexe probleme spirituale ale timpului lor. Erudiţii cugetători ca Sfântul Theotim I Filosoful, Episcopul Tomisului (392-403), Episcopul Ioan de Tomis (a păstorit înainte de 448), Episcopul Theotim al II-lea de Tomis (a păstorit în jurul anului 458), Arhiepiscopul şi Mitropolitul Valentinian de Tomis (înainte de 549 – după 553), cărora li se adaugă atât intelectualii din gruparea monahilor sciţi de la începutul secolului al VI-lea (cel mai cunoscut dintre ei este Leontius Byzantinus [ 485-542], cât şi unele personalităţi ilustre ca Sfântul Ioan Casian (c. 360-435) şi sfântul Dionisie Smeritul şi Areopagitul (Dionysius Exiguus: c. 470-545) au dat acestei Şcoli o amploare şi o durată de excepţie, cu consecinţe multiple şi importante în viaţa poporului nostru şi în evoluţia spirituală europeană şi universală.” (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti-1999, p. 517)

Dacia Pontică păstra încă vii şi calde urmele paşilor Apostolilor Andrei, Filip şi Pavel care au adus mireasma dumnezeiască a Evangheliei Mântuitorului Hristos.

Împăratul Diocleţian (284-305), refăcuse limesul scitic, astfel, că Scythia Minor făcea parte din prefectura Orientului, respectiv dioceza Thracia, condusă militar de un dux perfectissimus. Cetatea Tomis în sec. al III-lea, d. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis – între primele Universităţi ale lumii creştine (partea I-a)” →