Valeriu DULGHERU: Pisica Dodon și șoricelul Plahotniuc

„Jocul între Plahotniuc și Dodon este ca între pisică și șoarece”

(O declarație de odinioară a jurnaliștilor).

„Se va vedea cine va fi pisica!”

(A menționat ceva timp în urmă I. Dodon)

Acest joc între Plahotniuc și Dodon durează de mai mulți ani. De fapt Dodon este creatura lui Plahotniuc. Plahotniuc l-a făcut președinte, să fie un președinte ascultător. Dodon a fost de mai multe ori suspendat temporar din fincție de către Plahotniuc (când avea nevoie să-și promoveze legile sale), dar Plahotniuc niciodată nu a pus problema demiterii lui Dodon. Șoricelul ascultător Dodon îi convenea de minune.

Iată că lucrurile s-au inversat. Crearea acordului politic între PSRM și ACUM a spulberat planurile lui Plahotniuc de a rămâne la putere pentru a păstra toate schemele criminale sclipuite cu atâta migală, fapt ce l-a făcut să dea bir cu fugiții. Acum încetul cu încetul se demontează sistemul mafiot al lui Plahotniuc, sunt deconspirate tot mai multe scheme frauduloase folosite de Plahotniuc pentru finanțarea acțiunilor extrem de costisitoare promovate de SRL-ul său PDM. Procesul ar putea decurge mult mai rapid dacă partenerul din Acord PSRM, în special Dodon, ar fi un partener cinstit. Se pare că Dodon are alte interese – substituirea sistemului Plahotniuc cu sistemul Dodon. Se pare că acum, după detronarea lui Plahotniuc, Dodon se consideră pisică în acest joc între cei doi. Ultimul omor (nu suicid cum este vehiculat oficial) al apropiatului lui Plahotniuc Iu. Luncașu este o dovadă în plus.

Dar și alte acțiuni ale lui Dodon confirmă acest fapt. Modul cum Dodon își promovează oamenii săi în funcții cheie este alarmant. Aceasta pune sub pericol înseși principiul dezoligarhizării și depolitizării instituțiilor de drept în stat. După promovarea în funcția de director SIS a protejatului său A. Esaulenco, după promovarea secretarului general în aparatul președintelui R. Flocea în funcția de director CNA, ultimul caz privind alegerea lui V. Țurcan în funcția de președinte al Curții Constituționale este unul grăitor că Dodon nu dorește depolitizarea acestor instituții de stat ci înlocuirea „crîșei” politice a lui Plahotniuc cu a sa. Vechea componență a Curții Constituționale a fost demisă tocmai din cauza politizării excesive și serviciului adus lui Plahotniuc. Noua CC condusă de comunistul-socialist V. Țurcan nu va fi mai brează decât cea a lui Poalelungi.

Din mărturiile membrului CC L. Șova modul de alegere a președintelui CC a fost trucat, rezultatul fiind cunoscut din timp. Șova a spus că a primit un mesaj de la un angajat al Parlamentului, care îi sugera să-l înainteze pe Vladimir Țurcan la funcția de președinte, iar acesta o va numi președintă în absența lui. „Judecătorii constituționali trebuiau să aibă un minim de decență și să nu aleagă în funcția de președinte un judecător afiliat politic, iar cei cu background politic trebuiau să demonstreze măcar un pic de respect față de instituție și să nu se autopropună în calitate de președinte. Îmi pare rău de comportamentul unora din ei… Știu că instituția pe care o prezint a dat-o în bară cu votarea acestor două candidaturi politice (D. Manole și V. Țurcan!)…Noi avem bătălii mult mai mari de dat în continuare pentru justiție, nu mai avem dreptul să greșim încă o dată”, a declarat deputatul Radu Marian. Continue reading „Valeriu DULGHERU: Pisica Dodon și șoricelul Plahotniuc” →

Alexandru NEMOIANU: ,,Locul” ca semn veșnic

Vremea istorică pe care o trăim este dominată de conflictul și competiția între Neamuri, trupuri istorice și duhovnicești și „globalism”,ideologia „noului Babilon” și a platitudinii planetare. Acest conflict se desfășoară peste tot și în toată vremea, în mare și în mic. Sunt conflicte care cuprind țări sau imperii, civilizații și continente dar, în același timp aceleiași mari confruntări au loc în săli de clasa, în gazete, între paginile unor cărți, în sufletul fiecăruia dintre noi. Uneori pare că a rezistă puternicilor zilei, „stăpânirilor”, ar fi un exercițiu în inutilitate și o luptă cu morile de vânt.Dar adevărul este altul.

În primul rând actualul conflict, ”lupta” zilei de azi,cea dintre “globalismul-sodomit” și cei care iubesc identitatea locală, ”nativiștii”, nu este un conflicto „vertical” ci unul „orizontal”. Anchilozați în modele de gândire depășite,modele ale “războiului rece”, globalist –sodomiții caută să prezinte acest conflict ca fiind între “blocuri” și “alianțe” statale. Dar acest conflict este “orizontal”, el se da între idei și viziuni despre lume, care nu au și nu pot fi determinate geografic. Viziunea “nativista” cuprinde pe oamenii de bună credință din toată lumea, iar globalist-sodomia ține de interesele sinistrei cabale transnaționale, marxist-sorosiste. În fiecare clipă și în orice parte din lume, o singură persoană poate face o diferență între bine și rău căci, tot în fiecare clipă și tot în tot locul, fiecare dintre noi alege între bine și rău. Că așa este în veci ne este arătat de către Sfânta Carte, care ne spune că Domnul era gata să cruțe Sodoma dacă între hotarele ei ar fi viețuit zece drepți drept. În importanța colosală a fiecărei persoane, în capacitatea ei de a influența cursul evenimentelor, stă de fapt toată frumusețea istoriei. Această libertate a persoanei face din istorie un proces care nu poate fi prevăzut și nu poate fi dirijat, oricât de mult ar dori-o „puternicii” zilei, „stăpânirile” care, Slavă Domnului, s-au dovedit a fi întotdeauna trecătoare, vremelnice.

Căci procesele istorice nu se dezvoltă în creștere egală, ci în una ondulatorie. Sumedenie de amănunte, care niciodată nu pot fi controlate ori dirijate,asigură pentru totdeauna imposibilitatea „planificărilor”. (În cuvintele lui Friedrich von Hayek nimeni nu poate stăpâni,”cunoașterea tuturor circumstanțelor particulare, în timp și spațiu”.)

Nu știm cum se va încheia conflictul vremii noastre. Dar știm că el se va termina altcum decât ne imaginăm și cu toată siguranță altcum decât au dorit și doresc cei care l-au pus în mișcare. Dar dincolo de acest fapt rămâne limpede că fiecare Neam și încă mai mult, fiecare individ are de făcut o alegere, are de spus „da” ori „nu” la întrebări și situații limită, între bine și între rău. Iarăși nu trebuie să devenim dramatici sau să ne imaginăm că în chip necesar ni se cere să fim „eroici”. Există situații imediate care țin de moștenirea istorică și de „locuri”, care întotdeauna au memoria lor și propria lor voință de a fi. Ar trebui să avem doar minimală băgare de seama, discernământ, un strop de bun simț și de smerită îndrăznire. Căci există „locuri” în care se poate rezista la ispita vremii. Ca exemplu pot fi oferite „țările” românești, micile depresiuni intramontane care au ținut Neamul Românesc în făgaș neschimbat de mii de ani, între ele și „țara” Almăjului din Banatul muntos.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Locul” ca semn veșnic” →

Elena BUICĂ: Oglinda gândului și a sufletului

Reflecții despre gândurile și sentimentele ascunse prin cine știe ce tainițe le trăim în mare parte a timpului nostru. Uneori nu le chemăm, dar alteori vin de la sine și ne trezim cu capul plin de gânduri. Când ni se comunică ceva, atenția se ascute și, în timp ce ascultăm, cântărim în minte valabilitatea acelor informații. La fel și când noi avem de comunicat, căutăm cele mai potrivite forme de a transmite gândurile cântărind ce, cât și cum trebuie spus. Dacă spunem tot ce gândim și simțim, oricui și oricând, e ca atunci când ne-am expune fără haine în fața lumii. Devenim vulnerabili și ușor de rănit. Dacă suntem de partea cealaltă și ne ascundem gândurile și sentimentele prea mult, ni se taie punțile care duc chiar și la cele mai apropiate făpturi cu care conviețuim. Nu ne mai intră nimeni în casa noastră, nu ne mai oblojește nimeni rănile când sângerează, nu vedem pe nimeni vibrând pentru noi, așa cum nici noi nu rezonăm pentru nimeni. Cei mai mulți oameni încearcă mereu să găsească linia cea mai potrivită în acest univers de gânduri atât de diferite: simple sau complexe, fulgerări de gânduri sau gânduri stăruitoare, scoase la suprafață sau ascunse, gânduri izvorâte din diferite surse, despre viață și moarte, despre comportamentul semenilor noștri, despre religie, sex, fericire, durere, o listă care pare a fi nesfârșită. Tot ce facem sau nu reușim să facem, toate sunt rezultatele gândirii noastre.

Nu e ușor să găsim cea mai bună linie de comportament, fiindcă adesea există o neconcordanță între ceea ce lăsăm să apară la suprafață și ceea ce rămâne ascuns în interiorul nostru, acele neîmpliniri pe care le trăim cu năduf în deplină tăcere. De multe ori ne vine greu să ne uităm cu toată sinceritatea în propria noastră oglindă. Refuzăm să admitem adevărul, în cazul că îl conștientizăm și îl înlocuim cu o altă fațetă care ne convine mai mult, precum pisica din imaginea cunoscută în care ea se vede leu privindu-se-n oglindă.

Nu există ființă omenească să nu recurgă la asemenea substituiri, numai că acestea sunt distribuite în diferite grade. Fiecare om își construiește un anume contur al personalității și își prefigurează propriul său comportament în societate și tinde să ajungă acolo, dar dorința poate să o ia înainte de a-și atinge acest țel.

Nu de puține ori, ne folosim de autosugestie pentru a ne situa pe acel podium spre care aspirăm. Au dreptate specialiștii în domeniu care afirmă că această autosugestie nu e gândul nostru, ci este glasul celor din jur care așteaptă de la noi o anumită ținută. Preferăm să arătăm altă față, deoarece nu putem să ne asumăm în totalitate responsabilitatea pentru cine suntem cu adevărat. Ne temem că putem fi judecați, că putem pierde stima celor care așteaptă de la noi altceva. E o eternă tăinuire fără sens a unei alte tăinuiri .

Continue reading „Elena BUICĂ: Oglinda gândului și a sufletului” →

Magdalena ALBU: Industria morții

CONCEPTELE SACRE DE FEMEIE ȘI BĂRBAT, VICTIMELE UNEI SOCIETĂȚI PROXENETO-CRIMINALE DECADENTE

Antropologic vorbind, bărbatul și femeia sunt definite în mod eronat drept produse culturale ale epocii contemporane. Pentru a avea o viziune de ansamblu asupra fenomenului ca atare, problema trebuie abordată, în mod evident, din mai multe puncte de vedere, ce vizează atât perspectiva corectitudinii non-politice postmoderne, cât și cea educațională, de asemeni, unghiul optic mentalist, teologic, medical și, nu în ultimul rând, conștiința specifică a fiecărui individ în parte. Să le luăm în dezbatere succintă, așadar, pe toate, în ordine cronologică.

Filozofia decadentă a postmodernității a formulat o nouă concepție despre noțiunea actuală de Ființă umană, transformând, atât femeia, cât și bărbatul, în simple produse de consum comunitar, vectori alcătuiți exclusiv din carne și hormoni, fără spirit critic de analiză și dimensionare corectă a unei situații date, numai buni de râșnit în malaxorul unei industrii pornografico-infracționale pentru care au fost, decenii la rând, „instruiți” prin intermediul feluritelor manipulări publice. Cu alte cuvinte, prăbușirea, într-un timp foarte scurt, a Omului din stadiul înalt de Persoană, în cel inferior de obiect vandabil, reprezină una dintre tarele societății consumeriste contemporane, o societate care limitează, în mod voit, libertatea individului de a se situa pe un nivel superior de evoluție spiritual-cognitivă. Corectitudinea non-politică postmodernă a devenit, iată, după cum lesne se poate observa, un obstacol concludent în ceea ce privește devenirea și cunoașterea de sine a Ființei umane create de Dumnezeu.

În tot acest marasm al prezentului, educația deține, la rândul său, unul dintre rolurile fundamentale în sfera Cetății, în evoluția sau, dimpotrivă, în decadența dirijată a oricărei societăți istorice. La ora actuală, accentul deplasat cu intenție, de pe axul dezvoltării superioare a Persoanei pe cel al analfabetizării și sexualizării ei forțate (de la cele mai fragede vârste, când discernământul sexual al copilului respectiv nu este conturat încă), semnifică forma cea mai cruntă și rapidă de sclavizare a Omului de către zeul proxeneto-criminal al momentului. Faptul că fiziologia masculină și cea feminină sunt exploatate la nivelul cel mai josnic și violent cu putință, în epoca tehnologiilor avansate ale secolului XXI, reprezintă, de fapt, un eșec total al Ființei umane în fața propriilor sale încercări de a interveni în planul divin. Needucarea, la nivel familial și școlar, a faptului că bărbatul trebuie să respecte, din toate punctele de vedere, fata/femeia, ci, dimpotrivă, inducerea, prin diverse metode persuasive, a exacerbării instinctului primar, care transformă individul, din ființă creatoare, în sclavul propriilor sale patimi, și animalizarea, astfel, voită, a sferei umanului prin modificarea comportamental-agresivă a sexului masculin față de cel feminin, sunt baze perfecte către nașterea unui nou model comunitar, anume acela al unei societăți incapabile a se controla singură și, prin urmare, asupra căreia se poate institui, în orice moment, un soi de monitorizare generală. Lipsa de cultură a indivizilor îngustează, însă, enorm capacitatea de viziune asupra propriei lor stări existențiale degradate, fapt ce oferă acces liber și neîngrădit exploatatorilor globali spre a-i supune cu ușurință, pentru satisfacerea intereselor infracționale de grup.

Din punctul de vedere a întregului complex de mentalități existente, în momentul de față, pe palierele societale, individul profund abrutizat al actualității se definește drept o rezultantă mentalistă milenară, asupra căreia a „lucrat”, la nivel de experiment concret, fiecare epocă istorică în parte. Amprenta de tip epistemologic a costat extrem de mult umanitatea, de-a lungul propriei sale existențe îndelungate. Altfel spus, dacă Antichitatea și, mai târziu, Renașterea au pus accentul pe corp și pe satisfacerea plăcerilor lui efemere și perverse, nașterea creștinismului, cu două mii de ani în urmă, a venit să abroge această latură hedonistă, incriminându-i consecințele negative devastatoare asupra trupului și asupra spiritului, propovăduind o lume bazată pe forța constructivă și luminoasă a Iubirii. Faptul că există, iată, și în secolul XXI, noțiunea de sclavaj al femeii prin prostituție și proxenetism, dar și mentalități patologice masculine de genul că femeia nu este altceva decât locul de refulare a bărbatului sau că „militarii f…t și ei, ca orice bărbat” (îmi cer scuze pentru acest exemplu periculos și negativ din presa românească, dar el intră în discursul bulversant și manipulatoriu al actualității) ori că soția îndeplinește acest rol, liber consfințit, doar pentru satisfacerea nevoilor fiziologice ale soțului, iar exemplele pot continua, la nesfârșit, pe această latură insalubră moral, ei bine, toate acestea la un loc demonstrează, din unghi mentalist, un diagnostic de o gravitate maximă al societății românești și globale, anume, că gradul de anulare a respectului față de demnitatea și libertatea Persoanei în sine – respectiv, a femeii de către bărbat -, dar și anularea conceptului de moralitate general-comunitară sunt cvasidominante, iată, în cultura națională de tip masculin a prezentului.

Spectrul teologic prezintă rolul fundamental în indicarea unui fapt deosebit de important, de altfel, în tot acest context al analizei fenomenologice, un fapt care anulează, definitiv, sclavia umană în raport cu propria persoană și cu grupul, anume, acela că păcatul este echivalent cu pierderea libertății de sine a Ființei umane. A fi liber ca Persoană, spunea Părintele Dumitru Stăniloae, făcând apel la exemplul Fecioarei Maria (prima ființă umană din istorie cu adevărat liberă, după categorisirea teologului occidental Marc-Antoine Costa de Beauregard), înseamnă a nu-ți pierde sensul existenței, a nu fi robul propriilor patimi și plăceri egoiste, a te îndepărta de superficialitatea Continue reading „Magdalena ALBU: Industria morții” →

Al. Florin ŢENE: Viitorul omenirii va consta în coeziunea dintre țări pe afinități culturale

Persistă o întrebare între oamenii politici, sociologi și filozofi: care sunt motivele ca afinitățile culturale să înlesnească cooperarea și coeziunea între oameni și popoare, iar diferențele culturale să faciliteze divergențele și conflictele, chiar armate.

Fiecare popor, neam, trib și om au identități multiple, care, așa cum s-a dovedit de-alungul istoriei, pot rivaliza sau se pot completa reciproc, sau cel puțin tangenția în unele cazuri. Aici, fiind vorba de rudenie, domeniul profesional, culturală, teritorială, instituțională, educațională, ideologică, partizană, etc. Identificările după o dimensiune sau alta pot intra în conflict cu cele după o altă dimensiune. În istoria țării noastre pot să dau un exemplu: în 1918, după Marea Unire, maghiarii au trebuit să aleagă între identificarea etnică cu neamul românesc din Ardeal și identificarea națională cu poporul României Mari.

În prezent, lumea contemporană este interesată de identificarea culturală ce dobândește o importanță mai mare și în evoluție, în comparație cu alte dimensiuni ale identității. Individul privește identitatea ca cea mai semnificativă la nivelul său de persoană. Am constatat că identitățile mai restrânse nu intră în conflict cu cele mai largi.Un scriitor, sau ziarist se poate identifica instituțional cu organizația din care face parte. De asemenea, o persoană poate să se identifice cultural cu familia, cu clanul, etnia, naționalitatea, religia și civilizația din care face parte. Importanța sporită a identității culturale la niveluri inferioare îi poate crește importanța la niveluri superioare. După părerea mea dragostea pentru întreg nu este anulată de preferința pentru o parte. Atașamentul față de o subdiviziune, dragostea față de mica organizație de care aminteam, este principiul al afecțiunii pentru societate, în ansamblu. Într-o lume cuprinsă de globalizare în care cultura este apreciată și contează, organizațiile de care vorbeam sunt triburile și grupurile etnice, ansamblurile sunt națiunile și țările sunt civilizațiile. Se obsearvă că la începutul secolului XXI oamenii se diferențiază mult mai mult după principii culturale, ceea ce înseamnă că tocmai conflictele dintre grupuri culturale sunt din ce în ce mai importante; civilizațiile sunt entități culturale cele mai mari; prin urmare, conflictele dintre grupuri aparținând unor civilizații diferite devin centrale în politica globală.

Un exemplu din țara noastră, un maghiar poate să se identifice cultural cu religia, etnia, civilizația și tradiția din care face parte, sau un țigan din clanul său. Se observă că oamenii se diferențiază mai mult în acest secol după principii culturale, civilizațiile sunt entității culturale cele mai mari, conflictele dintre grupurile de care am făcut vorbire, devin centrale în politica globală.

De-a lungul istoriei, relațiile dintre state sau dintre alte entități din aceeași civilizație au fost diferite de relațiile dintre state sau dintre entități aparținând unor civilizații diferite.S-au aplicat coduri diferite față de cei care erau ca „noi” și față de „barbarii” care nu erau ca noi.În istoria noastră tătarii, sau popoarele migratoare, inclusiv otomanii, nu arau ca noi, le consideram barbari, ca noi au fost romanii, apoi francezii. Rgulile care au guvernat relațiile dintre țările creștine au fost diferite de cele aplicate în relațiile cu turcii și alți păgâni.

Diferența între grupul „noi”civilizațional și grupul „ei”extracivilizațional este o constantă în istoria omenirii. Aceste diferențe de comportament intra și extracivilizațional ce derivă din: sentimente de superioritate, uneori de inferioritate față de oameni considerați foarte diferiți. La noi se întâmplă cu etnia țiganilor. O altă problemă este neâncrederea față de aceștia. Urmează apoi dificultățile de comunicare provocate de diferențele de limbă și de cod de comportament social.Exemplu fiind rușii care s-au comportat ca niște criminali cu poporul român. Iar ultimul punct este necunoașterea principiilor, motivațiilor, relațiilor și practicilor sociale ale altora.

În prezentul secolului XXI progresele din transport și comunicații au permis interacțiuni mai frecvente, mai intense, mai echilibrate și mai puțin exclusive între oameni aparținând unor civilizații diferite. Această latură este un element ce contribuie la globalizare. Francezii, germanii, belgienii, olandezii și românii se consideră din ce în ce mai mult europeni. Musulmanii din Orientul Mijlociu se identifică cu bosniacii și cu cecenii și se raliază în sprijinul lor. Chinezii din toată Asia de Est consideră că interesele celor din China continentală sunt și ale lor. Rușii se identifică cu sârbii și cu alți ortodocși și îi sprijină. Aceste niveluri superioare de identitate civilizațională implică o conștiință mai profundă a diferențelor dintre civilizații și a necesității de a proteja ceea ce ne distinge pe noi de ei.

Sursele conflictelor dintre state și grupuri aparținând unor civilizații diferite sunt, în mare măsură, cele care au generat întotdeauna conflicte dintre grupuri: dorința de a controla oameni, teritorii, bogății și resurse, inclusiv de a dobândi putere relativă. Asemenea animalelor care își apără teritoriul, cucerind și alte spații. Conflictele dintre grupurile culturale pot implica probleme culturale.Diferențele ideologice dintre marxism-leninism și democrația Continue reading „Al. Florin ŢENE: Viitorul omenirii va consta în coeziunea dintre țări pe afinități culturale” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, Religia și Știința (5)

STOICISMUL ROMAN

„Trebuie să alegem un loc sănătos, nu numai pentru corp, dar și pentru moravurile noastre. ” – Seneca

În eseul anterior am vorbit despre Stoicism, ca fiind o școală a filozofiei elenistice fondată de Zeno din Citium, la Atena, la începutul secolului al III-lea î.Hr. O filozofie a eticii personale, inspirată de sistemul de logică a lumii naturale. Conform învățăturilor sale, calea către fericire a omului începe din momentul în care acceptă să nu fie controlat de dorința de plăcere sau teamă de durere, folosind mintea pentru a înțelege lumea, când oamenii lucrând împreună se comportă corect unul față de celălalt.

Filozofia stoică ne vorbește despre libertate, fericire și virtute. Scopul stoicilor era, în primul rând libertatea interioară, sufletească – scut împotriva nedreptății și tiraniei. Ei considerau că „Virtutea este singurul bine” pentru ființele umane, iar lucrurile exterioare – cum ar fi sănătatea, bogăția și plăcerea – nu sunt bune sau rele în sine, dar ele trebuie străbătute de virtuți.

Alături de etica aristotelică, tradiția stoică formează una dintre principalele abordări fondatoare ale eticii virtuții occidentale. Astfel, Stoicismul promovează înțelepciunea practică, având în vedere că orice om trece prin momente grele, orice om se gândește că într-o zi va muri, orice om este dezamăgit uneori de cineva din jurul său și orice om dorește să fie fericit. Sunt principalele sale dorințe, principalele sale obsesii. Pentru a trăi o viață bună, omul trebuie să înțeleagă că totul este înrădăcinat în natură. Stoicismul este o filozofie pentru viața de zi cu zi, care încearcă să dea un răspuns printr-un mod de gândire și acțiune. Se pune preț pe comportament, pe fapte și nu pe vorbe. Multe din problemele ivite sau închipuite le consideră ca fiind creații ale minții noastre care ne chinuiesc și care poate nici nu vor exista în realitate vreodată.

În câteva cuvinte, este o filozofie a cunoașterii de sine, a împăcării cu lumea, cu întreg universul.

Mereu actual pentru înțelegerea corectă a ceea ce poate însemna o înțelepciune practică, aplicabilă, curajul, onoarea, dreptatea și cumpătarea, stoicismul oferă – am mai spus – avantajele simplității față de alte sisteme filozofice mai sofisticate și mai abstracte. Când auzim cuvântul „stoic” ne gândim la o persoană care rămâne calmă, chiar în situații foarte grele, deci care are un autocontrol, ne gândim la o persoană virtuoasă, tolerantă.

Gândirea stoică s-a răspândit în secolele următoare, fiind adoptată de importanți oameni de stat din Roma. Acest nou stoicism din timpul imperiului roman, a fost reprezentat în primele două secole după Hristos, prin Seneca, Musonius Rufus, Epictet și împăratul Marc Aureliu; la Roma a dăinuit chiar până în secolul VI, perioadă în care s-au stabilit unele contacte sporadice ale noului stoicism, în noua religie – creștinismul.

Seneca și Epictet au subliniat că „virtutea este suficientă pentru fericire”, un om înțelept fiind rezistent emoțional la nenorociri. Această credință este similară cu semnificația expresiei „calmul stoic”. Spre deosebire de alte curente filozofice care încearcă să-și imagineze o lume ideală, stoicismul încearcă să se descurce cu lumea așa cum este ea și să ne ofere un ghid pentru viață.

Cel mai însemnat reprezentant al stoicismului la Roma este Lucius Annaeus Seneca (4 î.Hr. – 65 d.Hr.), spaniol de origine. El a intrat în viața politică, strălucind prin talentul său. A fost preceptor al împăratului Nero. În vremea împăratului Tiberiu, învățatul stoic Attalus, profesorul lui Seneca, a fost alungat din Roma, ca măsură de prigonire a stoicilor. Reacția lui Seneca a fost decizia de a părăsi Capitala. A plecat în Egipt, la Alexandria, unde a rămas, până în anul 31d.Hr. A fost exilat de către Claudius în Corsica, unde a stat opt ani, după care a fost rechemat de Agrippina, mama lui Nero, pentru a-i încredința educația fiului său. În anul 62 fiind implicat într-o conjurație care dorea înlăturarea lui Nero, a fost condamnat să-și ridice viața. Seneca și-a tăiat venele fără nici o tresărire, sinuciderea sa oferind un model de stoicism în acțiune.

S-a opus lui Cicero, pentru care viața socială și datoria de cetățean se aflau pe primul loc. Înțelepciunea lui Seneca consta în cultivarea voinței omului de a-și găsi fericirea în virtute, și nu în hazardul bogăției materiale. Originalitatea lui constă în pătrunderea cu care a surprins viciile și relele contemporanilor săi, de asemeni locul pe care l-a acordat milei și omeniei față de sclavi, de gladiatori. Ideile sale au făcut ca el să fie consultat nu numai de filozofi, ci și de Părinții Bisericii și de moraliștii creștini.

Presimțirea unui început de lume care se năștea și tonul creștin al recomandărilor sale morale, împreună cu stilul său plin de strălucire au asigurat filozofului o îndelungată supraviețuire și o puternică înrâurire atât asupra scriitorilor creștini cât și asupra Franței în secolele 16 și 17.

Scrisorile trimise de către Seneca către Lucilius, procurator (magistrat roman) al Siciliei în acea vreme (domnia lui Nero) obsedat de dorința de a urca mai mult în rândurile administrației publice și de a găsi/defini fericirea, constituie o colecție superbă de sfaturi despre prietenie, plăcere, înfrânare și viață bine trăită. Este opera ultimilor ani ai lui Seneca, în care se dovedește a fi nu atât filozof, cât un mare moralist.

Transcriu câteva idei din aceste scrisori:

– Câteodată și să trăiești necesită curaj.

– Nu avem la îndemână puțin timp, ci pierdem foarte mult timp!

– Să exprimăm ceea ce simțim, să simțim ceea ce exprimăm; vorba să semene cu fapta.

– Viața seamănă cu o poveste. Ceea ce contează nu e lungimea ei, ci valoarea ei.

– Nimic grandios nu se-mplinește dintr-o dată, nici boaba de strugure, nici smochina. Și dacă spui că vrei smochine, te voi sfătui să ai răbdare ca să-nflorească, să rodească, să se pârguiască.

– Bogăția este sclava omului înțelept, stăpâna celui prost.

– Ceea ce-ți rămâne nu este copilăria, ci, ceea ce este mai trist, nesocotința copilăriei.

– Cei mai mulți se zbat neputincioși între frica morții și chinurile vieții; nu vor să trăiască și nu știu să moară.

– Cine și-a disprețuit propria-i viață devine dușmanul vieții tale.

– De când ne-am născut mergem spre moarte.

Filosoful grec asociat gânditorilor creștini Epictetus (55 d. Hr. – 135 d.Hr.) a fost sclav la Roma pe vremea lui Nero. În timp ce era încă sclav, Epictet a studiat cu profesorul stoic Musonius Rufus. Maltratat de stăpânul său din sclavie cu lovituri repetate peste picior, până la urmă rămâne șchiop pentru tot restul vieții sale. Izgonit din Roma și din Italia, pe vremea când Împăratul Domițian a alungat toți filozofii de la Roma, s-a stabilit la Nicopolis în Epir, unde a întemeiat o școală celebră și a continuat să-și expună filozofia, numeroșilor admiratori care-l căutau.

Epictet a cărui școală de stoicism a înflorit în secolul al II-lea, spunea: „Unele lucruri sunt sub controlul nostru și unele lucruri nu sunt sub controlul nostru”. Și dacă ceva nu este sub controlul nostru, considera că nu merită să cheltuim energia. Propovăduiește prețuirea esențialului interior, nu înșelătoarea aparență; stăpânirea de sine care Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, Religia și Știința (5)” →

Eleonora SCHIPOR: Maria Ștefureac, la vârsta frumoasă a împlinirilor

Ne-am cunoscut cu peste 50 de ani în urmă, pe când ambele eram eleve în clasele mici ale școlii medii din Pătrăuții de Jos. De atunci și durează relațiile noastre de prietenie și colaborare.

Și iată, zi după zi, an de an, așa au trecut toți acești ani. Iar la ușa vieții doamnei Maria Ștefureac din Pătrăuții de Jos a bătut cu sfială jubileul de 6 decenii de viață. Spun cu sfială, căci privind la ea, deși a muncit și muncește mult în viață, seamănă cu mult nai tânără.

La școală Maria a învățat bine, și-a continuat studiile la școala de bibliotecari a unei instituții de învățămînt din republica Moldova. Revenind la baștină s-a angajat ca bibliotecară, mai întâi în satul vecin Pătrăuții de Sus, apoi a venit cu serviciul la Pătrăuții de Jos. De circa 40 de ani este biblioitecară. De peste 30 de ani, bibliotecară-șefă a Filialei N.17, a bibliotecii centrale din satul de baștină.

Doamna Maria Ștefureac, a fost întotdeauna un om cu simțul responsabilității. A muncit și muncește cu multă însuflețire și dăruire de sine în acest domeniu. Își îndeplinește cu sârguință toate obligațiunile profesionale, având mereu rezultate frumoase și făcând față cu brio tuturor cerințelor ce-i stau în față.

În afară de obligațiunile de serviciu, în toți acești ani, harnica doamnă a organizat zeci de expoziții de noi cărți, întâlniri cu oameni deosebiți, cercuri literare, prezentări de carte, omagieri, jubilee, iar în ultima vreme și saloane de Carte care au loc prin bibliotecile noastre. O atenție deosebită acordă doamna Maria întâlnirilor cu cititorii, atât cu cei mici, cât și cu cei mari. Cu multă atenție, răbdare și bunăvoință îi îndeamnă să citească, căci cititul cărților este o îndeletnicire minunată, îi ajută cu plăcere să-și aleagă tema potrivită, le dă sfaturile necesare. De multe ori cititorii vin să citească ziare și reviste, iar în ultimul timp se pot folosi și de serviciile Internetului dacă au nevoie.

În biblioteca pătrăuceană își desfășoară activitatea diferite cercuri, mai ales pentru elevi, dar și pentru maturi. În deosebi cercul literar „Lira”, condus pe principii obștești de subsemnata. Cu câțiva ani în urmă am scos la tipografia din Storojineț broșura „Începătorii”, cu versurile primilor membri ai acestui cerc.

Doamna bibliotecară șefă a inițiat și unele expoziții permanente de literatură: cărți, reviste, ziare, buclete, fotografii, ilustrate, pe anumite teme, așa ca: religia, istoria, cultura, sportul, îndeletniciri vechi, oamenii de vază ai satului, noi apariții editoriale etc. În una din sălile bibliotecii este și un colț de etnografie.

Astfel că tuturor le este plăcut să facă vizite la bibliotecă, unde întotdeauna domnește o atmosferă deosebită, e curat, e comfortabil, iar doamna bibliotecară șefă te întâmpină cu voie bună și amabilitate.

În lucrul ei a fost ajutată ani de-a rândul de colega de serviciu, bibliotecara fruntașă Elena Clioț. La cealaltă bibliotecă din cătunul Arșița lucrează de aproape jumătate de veac, doamna Maria Malițcaia, lucrător Emerit al culturii din Ucraina și Polonia. Împreună doamnele colaborează activ, organizând măsuri cultural-literare pe cele mai diferite teme. Cu vreo câțiva ani în urmă la una din editurile cernăuțene a văzut lumina tiparului cartea mea „Viața culturală a satului Pătrăuții de Jos”, cele trei principale compartimente din această voluminoasă carte sunt dedicate căminului cultural, bibliotecilor și ansamblului artistic polonez „Wianeczec”, și desigur oamenilor ce muncesc în aceste frumoase domenii ale culturii. Toate trei bibliotecare sunt pe tabla de onoare a bibliotecii raionale.

Chiar și în timpul apropiat vom discuta organizarea unui jubileu al primului cetățean de Onoare al satului Pătrăuții de Jos, doctorului în științe filologice Ilie Popescu, ajuns la frumosul jubileu de 80 de ani.

Eu personal, sper să pot organiza cu activiștii satului nostru, o seară tematică dedicată doamnei Maria Ștefureac, care toată viața ne-a invitat și ne-a prezentat în această bibliotecă, unde au fost invitați scriitori, ziariști, folcloriști, politicieni, profesori, oameni de știință, reprezentanți din sfera culturii, ai învățământului, ai altor sfere sociale, din diferite părți, s-au discutat atâtea lucruri de valoare, s-au organizat tot felul de măsuri importante și interesante.

La ceas jubiliar neobosita doamnă este felicitată cu multă dragoste și respect deosebit de întreaga ei familie: mama Aurora, sora Rodica cu familia ei din Moldova, soțul Vasile, ficele Diana, Cristina, fiul Mircea cu familiile lor, de nepoței, de fini, cuscri, veri, alte rude, de toți prietenii, colegii, vecinii, sătenii, membri diferitor Societăți și Asociații, a căror membră activă este și sărbătorita.

Toți împreună îi dorim doamnei Maria Ștefureac sănătate deplină, succese și împliniri, voie bună, bucurii de pe urma copiilor și nepoților, prieteni devotați, aceiași dragoste de viață și un sincer „La mulți ani!”

————————————

Eleonora SCHIPOR

Pătrăuții de Jos, Ucraina

8 august 2019

Alexandru NEMOIANU: ,,Alibi”

Dicționarul Explicativ al Limbii Română definește în următorul chip starea de alibi: „alibi, dovadă de nevinovăție rezultată din constatarea că, la dată săvârșirii infracțiunii, cel învinuit se află în altă parte decât la locul săvârșirii faptei învinuite.” În ce privește învinuirile penale, faptele care cad sub incidența codului penal, un “alibi” poate fi relativ lesne acceptat sau tăgăduit. Dar în ce privește condiția în care ne aflăm în referire la stări morale generale, la felul în care suntem implicați sau nu într-o criză spirituală majoră, ”alibi”-ul este mai greu, sau direct cu neputință, de stabilit. În asemenea crize morale aproape toți suntem “complici”. Fie ca părtași , fie ca luptători împotrivă și, din această cauză, toți și fiecare trebuie să acționăm cu maximă responsabilitate căci, miza, este rostul nostru existențial, al tuturor și al fiecăruia.

Fiecărei generații îi este dată propria Cruce și în termeni concreți, istorici, Ea a purtat diferite nume: năvălirile migratorilor, războaiele de tot felul, epidemii, Otomani, comunism, etc. Iar fiecare trăitor a avut de făcut o alegere concretă, exactă, între bine și rău și în contextul specific în care i-a fost dat să trăiască. (A „lupta” contra unui comunism care nu mai există este o prostie, risipă de energie spirituala și dovadă de mândrie absurdă,fără rost). O alegere, în funcție de care, fiecare, a avut de dat samă atunci și în veșnicie. Dacă vom păstra în minte aceste adevăruri fundamentale vom înțelege că actele, fiecare dintre ele, existenței noastre, au o importantă copleșitoare pe care adesea nu o cuprindem cu gândul (cum spunea Ernst Junger, copiii nu își dau seama că în miza cu care se joacă, boabele de fasole, se ascunde, în fiecare,o minune).

Existența umană poate fi rezumată ca fiind un șir permanent de opțiuni, de alegeri, între bine și rău, între drept și nedrept. Aceste opțiuni, alegeri, sunt făcute în vâltoarea existenței zilnice, cu necazurile ei,cu suișurile și coborâșurile ei, cu perioadele ei de plictiseală. Totuși nevoia, mai bine zis obligația, de a face opțiuni nu poate fi înlăturată, este un dat. Este consecința faptului că suntem înzestrați cu liber arbitru sau, mai direct spus , »suntem condamnați la libertate ». În acest context este bine să ne reamintim despre condiția omenească și că este una căzută și prin urmare imperfectă și înclinată să facă greșeli, unele de voie și altele fără de voie. Este iarăși bine să ne aducem aminte că toate înjghebările omenești și toate alcătuirile omenești sunt nedesăvârșite și că singura cale sigură de a evita complicitatea la rău este de a fi întotdeauna de partea celor slabi și săraci. Doar stând de partea celor care « pierd » vom fi siguri că nu adăugăm la răul zilei. Să te opui sau minimal să nu contribui la rău este formă de vitejie și fermitate morală.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Alibi”” →

Alexandra IANCU: Renaștere în vitro

Motto:

„Mamă, mai naşte-mă o dată”

(Marin Sorescu, Iona)

Bebeluşii țipă în suflete. În jur niciun medic. Asist la propria mea naştere, cu mâinile inerte. Privesc cum fiecare părtictică se divide într-un joc al minții cuprins în suflet. Bucuria naşterii e înghițită în mine. În mine sunt eu împărțită în bebeluşi care îşi cântă venirea. Cântă ca să ademenească o rază de lumină. Lumina se loveşte de pereții laboratorului şi cade în gol. Ochii lor mici visează către ceva mare. „Ceva” ce în creierul lor fraged arată ca un punct. Un punct care va deveni linie şi linia va intersecta alte linii, până vor deveni cerc; un cerc de linii lipsite de coerența împlinirii rotunde. Un vis devenind realitate arată, de sus, ca un cerc. Dar ei au un punct. Şi ce poți face c-un punct? Plânsetele se izbesc fără zgomot între ele şi lasă în urmă o linişte aparentă. O linişte pe care n-o ajută nimeni, pentru că nu strigă după ajutor. Bebeluşii înțeleg că nu e nimeni în laboratorul care le-a dat viață, așa că încep să descopere singuri lumea.

Bebeluşul 1

Învață să vadă. Exersează văzul unui om mare ieşit dintr-un ou. Oul se-nvârte în juru-i şi îi dictează mişcările. Degețelele-i învață mişcarea printr-o ecuație a minții, când tabla e ştearsă. O umbră-i apare pe geam. Pleoapele-i de hârtie se dezlipesc de întuneric. Întunericul capătă pete de alb. E albul purității unui început. Începutul râde micuțului copilaş cu aripi de înger. Paza îngerului îi ține loc de mamă.

Bebeluşul 2

Începe să respire lumea. Inspiră curajul unui nou-născut. Curajul se pierde printre particulele de praf. Praful înghite oxigenul florii abia răsărite. Copilul sfidează chimia ce guvernează viața. Viața lui e rodul unui pământ artificial. Stopi de apă distilată i-au purificar substanța până la naştere. O naştere bizară pe un pământ necunoscut.

Bebeluşul 3

Ştie că somnul e singurul care îl va face mare. Somnul e cel care-i bântuie insomniile. E arma unui suflet mic care se Continue reading „Alexandra IANCU: Renaștere în vitro” →

Liviu PENDEFUNDA: Paradoxul luminii

„Copiii care se iubesc se‛mbrățișează în picioare

Lângă porțile nopții

Și trecătorii care trec îi arată cu degetul

Dar copiii care se iubesc

Nu sunt acolo pentru nimeni

Și numai umbra lor

Înlănțuita umbră tremură în noapte

Stârnind mânia trecătorilor

Mânia și disprețul lor și răsetele și invidia

Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni

Ei sunt în altă parte dincolo de noapte

Mult mai presus decât lumina zilei

În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri”.

(Jacques Prevert)

În noapte umbrele se resorb către cer și mai departe până în centrul Universului unde lumina stă înfășurată în întuneric; din când în când ea exultă și creatorul o metamorfozează transcendental în Cuvânt. Cuvântul aflat în pâcla matricii primordiale începe a avea și ea o vizibilă umbră, iar umbra devine ea însăși o formă de manifestare a luminii. Universul întreg aflat încă în ceață este o imensă umbră. Nu noaptea reprezintă misterul, ci umbra, care prin lumina ființei sale face sesizabilă noaptea. Așa am perceput eu noaptea în care un personaj viguros și solitar, absurd de diferit în speranțele sale ne relatează despre un paradox al timpurilor noastre. Și poate că acest paradox există dintotdeauna de când Arhitectul luminii i-a creat acesteia și umbră. Despre proza lui Gheorghe Andrei Neagu nu am mai scris, și nu doar pentru că poesia sa m’a cucerit întrutotul, ci pentru că nu mi se cristalizase uriașa sa personalitate, deși omul și prietenul îmi era permanent aproape. M’am ferit poate și de subiectivism. Muntele literar care este el trebuie văzut cu adevărat de la o înălțime pe care eu nu o atinsesem. Azi însă sunt convins că atât Slavici, Rebreanu ori Marin Preda, Eugen Barbu sau Buzura ar trebui să accepte că el reprezintă un vârf tot mai semeț în lanțul lor muntos.

După ce m’am închinat în fața Nunții negre și am publicat numeroase fragmente de proză sub semnatura lui Neagu în revista „Contact international”, iată că mă aflu în fața unui roman care mă absoarbe și identifică cu o lume aparent pierdută și care se perpetuează obsedant în societatea românească în ciuda progresui așa-zis civilizator. În timp ce paradoxul are o structură logică, exprimabilă simbolic sau nu, absurdul nu deține o astfel de structură. Altfel spus, absurdul reprezintă întotdeauna un non-sens, o exprimare imaginativă căreia îi lipsește orice principiu sau element rațional. Absurdul se află dincolo de posibil și, cu siguranță, în afara oricărui demers probabilistic. Chiar dacă omenirea i-a creat probabilitate și șansa de a deveni certitudine, adică absurdă realitate. Presimt în fiecare pagină a volumului Așezământul^[1] realitatea unui roman inspirat din experiența autorului la Căminul Atelier din Odobești, așezământ cu peste patru sute de handicapați, într’un fost regat al cumanilor (p.10).

Noaptea era un singur supraveghetor pentru toate etajele. Atunci se slobozeau orgiile. Etajele fetelor viermuiau de vizitatori și de gemete care mai de care mai sugestive (p.12)… O beznă adâncă se lăsa în toată incinta. Din când în când, câte un strigăt lugubru sfâșia tăcerea nocturnă, semn că cineva visa violent (p.23). Tabloul unei societăți degenerate sub fusta PCR, unde viciile își dezvoltau tentaculele supraviețuirii, este prezentat în cadrul unor descrieri remarcabile ale așezământului – un amestec amețitor, abracadabrant de întreprinderi cu profile diferite, spital, depozit, inserție de ocupație psiho-motorie pentru persoanele cu handicap. În prezența unui paradox mintea freamătă, exaltă și se entuziasmează de propria sa limită, de propria sa „încurcătură” în care se alfă. Chiar naratorul se caracterizează în activitatea sa de director: Mă duc la cap să pup, mă duc la cur să f.t” (p.18), deși, pe numele lui, Daniel Ștefan, era și un scriitor educat, umanist, sensibil. În schimb, în fața absurdului noi toți rămânem preplecși și dezorientați, năuciți chiar, astfel încât reacția noastră oscilează între credibil și imposibilitate.

Romanul prezintă anii în care un însingurat încearcă îmbunătățirea traiului în așezământ, înțelegând că paradoxul este o structură logică a limitei, în timp ce absurdul este un eșec al acesteia. Absurdul îl depășește chiar și pe autorul care îl descrie, fiindu‛i imposibil a‛l anticipa, gândi sau exprima, așezându‛l ca o negare a oricărei structuri logice raționale sau intuitive. Limitele rezolvărilor sunt permanent criterii încadrabile însă doar în paradox. Chiar și numele personajele pe care le consider inspirate de dramatica realitate sunt alese din lumea corespunzătoare tiparelor: Bujavercă, Cârnăcior, Puiu Ciofârcă, Nicoleta Ciuraru, Corcodel, Ion Cotârlan, Durlănescu, Găozaru, Helciug, Gheorghe Malacu, generalul Măcăroiu, Ștefan Mădularu, Milică zis Câinele (ciocănarul de serviciu), Milușa, popa Popa, Tanța Prepeleag, Mirel Puțaru, Sorin Sticlaru, Titi Șliț, Tancău, Tilidon, Țiripei, amintindu-ne de Caragiale și nu mai puțin de Viorel Cacoveanu.

Caracterizarea personajelor ne apare revelată nu numai prin nume ci direct – securiștii, mic, bondoc și roșcat (p.34), sau un domn micuț cu părul rar, dat peste cap, lăsând să se întrevadă o frunte îngustă deasupra unor sprincene stufoase (p.41), contabilul șef, mic și pătrat, cu gâtul scurt și ceafa groasă, cu fruntea mare și pătrată, cu fața dură, dar în același timp mieroasă (p.46), amanta fostului director, de statură mijlocie, tunsă scurt, cu sânii încă tari sub decolteul sufficient de răscroit (p.48), secretara, mică, bondoacă, cu părul albit în cea mai mare parte, poate din Continue reading „Liviu PENDEFUNDA: Paradoxul luminii” →