Al. Florin ŢENE: 23 august zi de doliu pentru poporul român, lumina zilei pentru Paul Everac

La 23 august 1924 se năștea la București viitorul dramaturg Paul Everac pseudonimul lui Petre Constantinescu. A fost fiul lui Alexandru Constantinescu, prof., și al Eugeniei (născută. Morarescu).

A urmat Liceul „Moise Nicoara” din Arad, luând bacalaureatul în 1942; a făcut studiile de drept, luând licența în 1947, absolvind și facultatea de filosofie în anul 1948 la Universitatea din București. Între anii1949 și 1958 lucrează ca înregistrator, contabil, director de filiala CEC la Arad, director de muzeu la Buzău și muzeograf la Sighișoara în perioada 195l-l954, a fost jurisconsult la Fălticeni între anii1954-l956, șef de protocol la Prezidiul Marii Adunări Naționale între anii1956-l958.

A debutat cu schița Generalul în revista Tânărul scriitor (1949); și a debutat editorial cu volumul Logodna (1962), urmat de Cântec din fluier (1963), O întâlnire neobișnuită (1964) etc.

O serie de piese sunt publicate în fascicule si broșuri: Și la stânga, trei ciocane! (1967), Cheta (1970), Chirița pe șantier (1970), Trepte (1972), Consiliul (1975), Suplinitoarele (1977) etc. Cele mai realizate lucrări dramatice ale lui Paul Everac sunt adunate în volum Cinci piese de teatru (1967), Teatru (1975), Viața lumii (1982), Parabole dramatice (1983), Teatru (1984) și Aventura umană (1989).

A publicat și câteva volume de schițe, tablete, reflecții, intervenții, dialoguri, eseuri: Reflecții despre inteligență (1967), Dialoguri contemporane (1971), Încotro merge teatrul românesc? (1975). Debutul dramaturgie se produce cu piesa Poarta (1959), reprezentata pe scena Naționalului din Iași.

I-au urmat numeroase spectacole, unele de succes, cu Urme pe zapada, Camera de alături, A cincea lebădă, Un fluture pe lampă, Cartea lui lovița etc, Paul Everac fiind, după Aurel Baranga, cel mai jucat autor român din perioada comunistă. A primit premiile: Premiul Ministerului Culturii (1959); Premiul „V. Alecsandri” al Casei Centrale a Creației Populare (1964; 1965; 1966; 1967); Premiul „I.L. Caragiale” al Acad. (1973); Premiul Asoc. Scriitorilor din București (1976); Premiul Uniunii Scriitorilor (1968; 1971; 1980). Prin mesajul destul de explicit și prin natura întregii opera dramatice, piesele lui Paul Everac se vor reacții polemice în fața inerției, șabloanelor, birocrației și platitudinilor existenței sociale și, prin reflex, moduri ideale de comportament.

Poarta (1959), prima piesa a dramaturgului, deși conjuncturală prin subiect, e în multe privințe superioară producțiilor de mai târziu. Pe fondul colectivizării agriculturii, autorul reia din altă perspectivă problema triunghiului conjugal, însa realizează și o frescă a existenței campestre într-un limbaj ardelenesc, surprinzând reacții violente, paradoxale, provocate de simțul proprietății private. Pamântul înseamnă, pentru eroul Stancu, rodul vieții, dar și garanția libertății individuale, încât orice atentat, fie chiar aluziv, la știrbirea proprietății ii reactualizează umilința ancestrală. Atmosfera, intimitatea relațiilor, jovialitatea sau ranchiuna, predispoziția pentru sentință si zeflemeaua au ceva moromețian.

Cu piesele următoare, atenția dramaturgului se îndreaptă și mai apăsat spre realitățile momentului, o importanță covârșitoare dobândind modificarea conștiinței în raport cu colectivitatea și cu imperativele sociale. Ferestre deschise (1959), Ștafeta nevăzută (1959), Ochiul albastru .(1961) sunt, în acest sens, relatări de la locul de muncă, cu scopul de a înfațișa diversitatea manifestărilor umane, surprinse între lene și angajament, între șmecherie și onoare. Superficialitatea și graba dogmatică sunt sancționate lozincard, iar succesele sunt sărbătorite într-o jubilație generală, cam euforică și caragialiană. Piesele sunt teziste, conflictul e dirijat, problematizarea fiind mai mult o chestiune de atitudine auctoriala. O mai mare acuratețe a dezbaterii și un conflict mai verosimil caracterizează creația de după 1970, când dramaturgul renunță la teatrul de circumstanța, orientându-se spre dramă și monologul dramatic. Subsolul (1967), piesa ce folosește diverse procedee moderne (colaj, monolog interior, teatru in teatru), dezvăluie trivializarea umanului în circumstanțe confuze. Excepțional este dialogul lui Matei Rizea cu vântul, sugestie a spaimei obscure, a anxietății și derutei existențiale. Piesa este o ilustrare, din păcate oarecum incoerentă, a patru ipostaze vitale: existența tragică, raționalismul, ludismul și alienarea. O „dramă a ființei” e și Camera de alături ( 1970). Pavel Cristian, luptător ardent pentru adevăr, chiar cu riscul de a-și îndepărta semenii, intră într-un conflict ireconciliabil cu cei din jur în special cu Bondoc), care simulează adevărul din inerție și confort. Eroul suferă o „criză a personalității” și o derută a conștiinței, având revelația înstrăinării într-o lume infamă. Paul Everac ratează cu prea mare nonșalanță premisele, împingând conflictul când spre schematism, când spre prețiozitate, cum se întâmplă și în Un fluture pe lampă (1974), piesa compromisă din pricina lipsei de subtilitate. Ovidiu Petrescu, transfug entuziast, e confruntat treptat cu realitatea vicioasă a Occidentului, care-i revelează conștiința erorii. Intriga e transparenta, rezolvarea previzibilă.

Interesantă prin substanță e si A cincea lebădă (1979), o pledoarie pentru eliberarea existenței de constrângeri și convenții. Astfel de piese (unele subintitulate „eseu”) sunt adesea defectuoase din cauza problematizării ostentative.
Aparența incisivitate a unor comedii ca Ordinatorul, Viata e ca un vagon?. Piatra la rinichi vine din supralicitarea satirica a unor metehne arhicunoscute. Verva dialogului, eliberarea limbajului de prejudecăți stilistice, parodia suculentă sunt calități incontestabile care produc un umor reconfortant. Scriitorul s-a exersat și în piesa istorică, începând cu Iancu la Halmagiu (1967), dar mai ales prin cele trei episoade dramatice inspirate din momente disparate (secolele al XVII-lea – al XlX-Iea), dar unite prin accentul pe eroul tragic, din Viața lumii( 1982), fără îndoială cele mai realizate creații în acest gen. In proză a scris Don Juan din Gradina Icoanei (1968), relatare despre un seducător. Inadecvării lexicale, capabilă să creioneze un caracter mediocru. în schițele și tabletele din Ședința balerinelor (1978), satira e rezultatul subtil al deturnării amănuntelor, aparent nesemnificative. Fabule, parafraze mitologice si compoziții umoristice se întâlnesc în Poeme discursive (1972), nu fără o transparență lirică. Scriitor prolific, abordând cu precădere problema intransigenței morale, interesat mai mult de atitudine și mesaj, având însă un acut simț al replicii dramatice, Paul Everac face din teatru o propagandă activă, piesele sale fiind mai cu seamă un îndreptar etic și spiritual.

Ziua de 23 august mai are o semnificație.Tristă pentru poporul român.În înțelegerea dintre doi dictatori- criminali, Hitler și Stalin, Germania nazistă și Uniunea Sovietică semnau la Moscova, Pactul Ribbentrop-Molotov, un tratat de neagresiune, în prezenţa lui Stalin, de ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov și de ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop.Scopul declarat al pactului era ca al Treilea Reich să-și asigure flancul estic după invadarea Poloniei, petrecută o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. În schimb, URSS dorea să câștige timp şi să prevină o invazie germană, deoarece Armata Roșie avea prea puțini ofițeri superiori, după executarea multora dintre ei din ordinul lui Stalin, sub pretextul unui complot imaginar.Era vorba, de fapt, de o înţelegere între Hitler şi Continue reading „Al. Florin ŢENE: 23 august zi de doliu pentru poporul român, lumina zilei pentru Paul Everac” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Numai la români Trădătorii sunt glorificaţi. Suveranul Mihai I şi mişeleasca sa trădare regală din 23 August 1944

Parafrazându-l pe VAHUŢĂ: „TRĂDAREA STĂ CU REGELE LA MASĂ!”

Trădarea este mai prejos decât crima. Dacă ea este însă comisă de un monarh presupus creştin, atunci ea este mult mai prejos de orice mişelie.

Întru menirea monarhilor de a călăuzi, îndruma, povăţui, ocroti, alina, vindeca, crea şi înălţa naţiunea peste care Bunul Dumnezeu le-a acordat mandat de administrare, nu de stăpânire, fiindcă aceasta este doar a Creatorului a Toate, suveranii şi-au adăugat heraldicii lor imperativul: NIHIL SINE DEO! – NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU!

În tălmăcirea creştin-ortodoxă dacoromână străveche această expresie sublimă înseamnă că, DUMNEZEU – TATĂL+FIUL+DUHUL SFÂNT, ESTE COROLA DIVINĂ a însuşirilor absolute: Adevăr, Aseitate, Bunăvoire, Cuvânt, Dragoste, Erudiţie, Frumuseţe, Generozitate, Har, Iubire, Înţelepciune, Înviere, Justeţe, Kalokagathia, Libertate, Mântuire, Monarhie, Nemurire, Omniprezenţă, Pantocrator, Răbdare, Sfinţenie, Slujire, Ştiinţă, Taină, Univers, Veşnicie, Viaţă, Zidire.

Măcar o parte dintre aceste calităţi trebuie să-i aparţină suveranului pământean care poartă totuşi Chipul Atotcreatorului, pentru a-şi putea sluji cu demnitate poporul său, pe Dumnezeu şi pe sine (dinastia).

NIHIL SINE DEO! – NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU!

Acest Simbol de Credinţă, de apartenenţă monarhică suverană şi monarhică naţionalistă – a fiecărui creştin în parte, Omul fiind Rege al Creaţiei divine, formula cu caracter imperativ se tâlcuieşte prin aceea că orice gând, cuvânt, faptă, credinţă, simţire, suferinţă, dreptate, adevăr, jertfă, iertare, cruce, iubire, trebuiesc închinate lui DUMNEZEU şi reprimite apoi de la EL, pentru a le zidi împreună cu Elita Naţionalist Creştin-Ortodoxă întru poporul lor credincios, pentru a consfiinţi Statul naţional creştin în cadrul VETREI ORTODOXE a NEAMULUI, punând astfel ca Temelie şi Scut toate INSTITUŢIILE FUNDAMENTALE sub cupola PATRIMONIULUI SPIRITUAL NAŢIONAL întru mântuirea NEAMULUI.

Numai laşitatea şi ticăloşia unor voievozi-vânduţi altor interese decât moralei creştine, unor domnitori fără scupule, unor boieri-ciocoi, unor regi sceleraţi, aventurieri, corupţi, trădători, laşi, unor conducători atei, sau înceţi la minte, pas cu pas pe loc pentru Ţară, unor mari clerici ajunşi la vârful ierarhiei, deci Soborul Bisericii ş.a., a adus această filoxeră ocultă: de a ne urâ, de a ne sfâşia, de a ne ucide, de a ne manipula, de a ne corupe, de a ne denigra, de a ne profana, de a ne dezuni, de a ne sugruma memoria, de a ne decapita eroii, de a ne crucifica martirii, şi mai mult decât atât este turpitudinea de a ne glorifica: UCIGAŞII, HOŢII, UZURPATORII, LAŞII, ATEII, PROFANATORII, VÂNZĂTORII, TRĂDĂTORII.

Ce putea să iasă dintr-un tată sau ce putea să deprindă un copil redus mintal de la un tată vitreg, BERILĂ: afemeiat, avar, aventurier, beţiv, curvar, cartofar, criminal, corupt, duşman al poporului pe care-l exploata până la sânge, egoist, educat de un ins cu inclinaţii inverse, nefireşti, fugar, fariseu, hoţ, laş, mincinos, mârşav, nelegiuit, obsedat de aur, de bani, de coroană, de Cucoană, de eufemism, de falus, de sex, decât o ASCHIE care nu sare departe de TRUNCHI ?!

Trădarea regelui Mihai I sub această deviză sacră: NIHIL SINE DEO! – NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU! este o SUMĂ a TRĂDĂRILOR: a lui Dumnezeu, a Creaţiei Sale, a Omenirii, a Naţiunii cu tot ce are ea mai bun şi mai frumos la nivel de Elită şi popor.

Consecinţele actului de trădare al monarhului Mihai I de la 23 August 1944 şi-a întins tentaculele Caracatiţei sale regale de atunci până astăzi şi chiar mai departe, într-un viitor poate destul de îndepărtat, astfel:

uzurparea regală anulează autoritatea suveranului de a mai funcţiona ca putere monarhică sub o hegemonie dinastică;
uzurparea regală zguduie din temelii edificiul statului naţional, făcându-l contrar şi adversar naţiunii sale creştin-ortodoxe;
uzurparea regală subminează autoritatea Ierarhiei clericale făcându-şi-o complice, bulversând astfel poporul drept măritor creştin;
uzurparea regală pune în pericol monarhia ortodoxă a Naţiunii creştine în prezent şi în viitor;
uzurparea regală a semnat capitularea fără condiţii, adică sentinţa de condamnare la moarte a propriei naţiuni pe care trebuia să o apere cu viaţa sa;
uzurparea regală a deschis voluntar, deci binevoit porţile năvălitorilor barbari, duşmani cu care eram în războiul just de eliberare a provinciilor ocupate, smulse de ei samavolnic şi mârşav;
uzurparea regală a predat fără luptă Armata, Ţara, Biserica în mâinile prădătorilor bolşevici;
uzurparea regală a substituit monarhia aristocraţiei creştin-ortodoxe milenare cu proletariatul marxist-comunist-bolşevic;
uzurparea regală a înlocuit Forţa Dreptului Legii cu laşitatea fără-de-legii;
uzurparea regală a instituit anarhia ateo-comunistă în locul armoniei creştine;
uzurparea regală anulează ungerea divină, circumscriindu-se alegerii satanice;
uzurparea regală a dăruit Ţara cotropitorilor şi drept recompensă, după refacere prin milioanele de jertfe ale Fiilor ei şi-a revendicat-o sieşi, pentru a o lăsa testament Custoleoaicei sale fiice însetată săraca după măriri şi averi;
uzurparea regală a substituit deviza: NIHIL SINE DEO! – NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU! cu NIHILISMUL anarhic devastator.

Mântuitorul HRISTOS – REGELE DACIEI, după cum îl adora Mihail Eminescu, Este REGELE nostru de drept şi de-apururi, Care după ce ne-a dăruit CASA, FAMILIA, VATRA, LIMBA, RELIGIA, NEAMUL, CRUCEA, Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Numai la români Trădătorii sunt glorificaţi. Suveranul Mihai I şi mişeleasca sa trădare regală din 23 August 1944” →

Al. Florin ŢENE: Prin adevăr, cinste, insistență și talent ziaristul poate contribui la influențarea istoriei

Scriam într-un eseu, inclus în cartea “Orice călimară poate să devină un vezuviu “ că atât cronicarii moldoveni și cei din Țara Românească au fost primii ziariști care au consemnat evenimentele din timpul diferiților domnitori, influențând, prin scrierile lor, istoria acelor vremuri.

Așa cum științele naturii au generat o reflexie filozofică asupra naturii lor, a procedeelor utilizate și a valorii rezultatelor obținute, comunicarea cu ajutorul ziariștilor au tins să producă o imagine a societății în care trăiesc, influențând atât membrii societății, dar și pe conducătorii acesteia cu opiniile promovate de condeierii vremurilor.

Pe lângă aceste preocupări de ordin epistemologic, comunicarea în istorie prin cuvântul scris își pune și o serie de probleme teoretice referitoare la legile procesului istoric.Dar pentru a înțelege mai bine cuvântul epistemologic am să explic etimologia acestuia. Epistemologia, provine de la cuvântul elin ἐπιστήμη, care se pronunță [e-pi-ste-me]), este teoria cunoașterii științifice. Este o ramură a filozofiei care se ocupă cu originile, natura și scopurile, metodele și mijloacele cunoașterii. Epistemologia are la bază două întrebări: Ce este cunoașterea?Cum se poate realiza cunoașterea? Cuvântul „epistemologie” derivă din două cuvinte grecești: epistēme, care înseamnă „cunoaștere” și logos care înseamnă „studiu al” sau „teorie a”.

În antichitate epistēme semnifica cunoaștere sau știință și era contrariul cuvântului doxa, care însemna părere, opinie, deci o cunoștință nesigură.

„Epistemologia este ramura teoriei științei și totodată a filosofiei care cercetează originea, structura, metodele și validitatea cunoașterii științifice.” Cum spune Ștefan Georgescu, în anul 1970.Epistemologia este studiul cunoașterii de tip științific.

Cercetarea cunoașterii științifice se face preponderent inductiv deoarece fără contribuțiile oamenilor ce produc știință obiectul epistemologiei nu se dezvoltă.Pe lângă generalizările asupra procesului cunoașterii științifice se procedează și la o analiză critică din perspectiva teoriei generale a cunoașterii umane ca de exemplu prin descoperirea supozițiilor filozofice preexistente în teoria și metoda utilizată de omul științei.Epistemologia descinde din latura cognitivă a filozofiei și se încadrează în teoria științei desemnată prin termenul de metaștiință sau scientologie.Epistemologia se inserează in grupul disciplinelor ce studiază știința alături de istoria științei, metodologia științei, sociologia științei, economia știiinței, psihologia științei, logica științei, etc.

Sub aspect metodologic specificul epistemologiei este cercetarea critică a fundamentelor cunoașterii științifice.

În epistemologia generală se procedează prin analiză directă, prin analiza logică formalizantă, analiza istorică-critică precum și prin analiză experimental-genetică.În acest context intră:empirismul logic, comunicarea logică, raționalismul științific, raționalism critic și epistemologia genetică

Epistemologia genetică este o teorie și o practică a cercetării cunoașterii prin control experimental.Bazându-se pe experimente de geneză a psihicului și de dezvoltare a sa urmărind apariția și dezvoltarea conceptelor și structurilor operatorii de la vârste mici, tinde la abandonul cunoașterii general filozofice în favoarea cunoașterii precise, în act, a procesului cunoașterii.Este o orientare care agreează interdisciplinaritatea în abordarea cunoașterii atașându-și logica,psihologia, istoria cunoașterii.În felul acesta nu are prejudecăți intemeindu-și concluziile abia ulterior după experimente asupra structurilor mentale.Concepția a fost inițiată de Jean Piaget.

(…) ceea ce defineşte cel mai bine comunicarea este conceptul de câmp, cel al cărui sens a fost precizat de Pierre Bourdieu în Questions du Sociologie: „Pentru ca un câmp să funcţioneze, scrie el, trebuie să existe mize şi oameni gata să joace jocul, dotaţi cu acel habitus implicând cunoaşterea şi recunoaşterea legilor imanente ale jocului, al mizelor…”. Gândirea comunicaţională a contribuit ea însăşi activ la formarea acestui câmp (Miège, 1998:120).

Filozofia comunicării a fost dezvoltată în Germania la sfârșitul secolului XIX, sub semnul criticismului kantian. Gânditori ca Dilthey, Windelband, Rickert au încercat să ducă mai departe, în spera comunicării și cunoașterii istorice, programul kantian. Așa cum Kant a întreprins o analiză a rațiunii pure, pentru a determina dacă și cummatematic și fizica sunt posibile ca științe, neo-kantieni au operat o analiză critică a comunicării a rațiunii istorice, pentru a pune în evidență posibilitatea, natura și limitele influenței istoriei prin comunicare.

Comunicarea reprezintă unul dintre fundamentele existenței umane. Fără ea omul nuar fi reușit să se desprindă deplin din condiția existenței întru animalitate și să se instaleze în planul misterului (L. Blaga), nu ar fi reușit cu adevărat să iasă de sub dominația primitivismuluiși nu ar fi putut dobândi statutulde făuritor de cultură – ar fi rămas situat lamijlocul axei dintre animal și om.La o privire grabita ori superficiala, comunicarea este un proces de o complexitate greu de inteles.Comunicarea umana prin calitatea sa de a implica o relatie, se manifesta prin doua mari forme: Comunicarea directa și Comunicare indirectă.

Plecând de la aceste particularități, pentru o înțelegere adecvată se impune analizareacomunicării și a consecințelor sale plecând de la structura naturii umane, a societății și a relației omului cu Dumnezeu.

Comunicarea din perspectiva teologică a fost foarte puțin abordată în literatura de specialitate. Comunicarea sacră și rituală au fost analizate doar din perspectivă socială, cea a solidarității și coeziunii sociale. „ Dewey și ceilalți reprezentanți a iȘcolii de la Chicago pun accent pe cu totul altceva, pe participate, pe comunitate, pe asociere, pe ceea ce oamenii au în comun și îi țin laolaltă, pe deținerea în comun a credinței.”

Acest tip de comunicare a fost studiat mai mult din perspectiva efectelor și nu din ceaa mecanismelor implicate în schimbul de informații între om și Dumnezeu și implicit atrăirilor umane ca rezultat al acestui contact. Așadar, comunicarea sacra nu este un simplu schimb de informații între doi comunicatori, ci este o relație profundă cu divinitatea, arecaracter eshatologic și se realizează prin rugăciune și revelație.

Mircea Eliade, Rudolf Otto și Lucian Blaga sunt doar trei gânditori reprezentativi careau deschis o serie de perspective de înțelegere a acestui tip de comunicare. În încercarea de aexplica modalitățile experienței religioase, a conținutului și a caracteristicilor acesteia, RudolfOtto se axează pe latura emoțională și irațională a relației omului cu Dumnezeu. Manifestareasacrului „poartă în sine un element de un gen cu totul aparte, unul care se sustrageraționalului … rămânând complet inaccesibil înțelegerii conceptuale.”

Așadar, experiența cunoașteri lui Dumnezeu este una înspăimântătoare și irațională pentru că mysterium tremendum, majestas generează o putere copleșitoare, care naște în om trăirii de fericire și spaimă.

Cuvantul comunicare a devenit un insoțitor al celor mai tulburatoare experimente intelectuale, un concept atrăgător, utilizat cu o frecvență de invidiat care poate „inghiți” orice. „Comunicarea este terenul de întâlnire conceptuală unde se intersecteaza relațiile interpersonale si inovațiile tehnologice, stimulentele politico-economice și ambițiile culturale, divertismentul ușor și informația serioasă, mediile ambiante locale și influențele globale, forma și conținutul, substanța și stilul” – crede originalul cercetator James Lull.

Orice structură culturală, orice act individual care ține de comportamentul social implică, într-un sens explicit sau implicit comunicarea. Comunicarea este un proces de transmitere a informațiilor între indivizi sau grupuri sociale. De aceea, relațiile umane pot fi interacțiuni comunicaționale, astfel încât conceptul de comunicare a devenit în epoca noastră, unul universal și larg-cuprinzător, deoarece totul, absolut totul comunică.

Comunicarea directă presupune prezența a doi sau mai multi indivizi, în același spațiu fizic, indivizi care interacționează influențându-se reciproc. Tipul acesta de comunicare se mai numește și comunicare interpersonala.

Astfel, modernitatea politică, ca o practică ce se poate situa din punct de vedere istoric ca având debutul odată cu Revoluția americană și cu Revoluția franceză, a plasat în avanscena politică un subiect cu siguranță parțial pregătit dar care, la acel moment, își lua adevăratul elan pentru a se desfășura în întregime la mijlocul secolului XX. Acest nou subiect al istoriei nu este altul decât cetățeanul democrației maselor, fie că este vorba de cel al democrației capitaliste sau de cel din democrația populară sau comunistă (care nu a abolit votul universal, așa cum trebuie, din nou, reamintit; chiar dacă a fost doar formal, a fost; și de ce totuși acesta a fost așa? de ce această necesitate?), acesta din urmă nefiind decât un subprodus al primului. Oricare ar fi acestea, informațiile sunt prezentate ochilor și urechilor noastre. Să încercăm, pe cât posibil, să renunțăm la prejudecățile noastre și să ne concentrăm asupra fenomenului așa cum ni se oferă el: fenomenul înainte de orice altceva, subînțeles, fenomenul înainte de concept, înaintea reconstruirii oricărei obiectivități/subiectivități dată ca o teorie în cuvintele unei limbi ce se pretinde ca fiind științific nevinovată, pornind de la o neutralitate axiologică.

Hic et nunc pe care astăzi noi îl vedem din momentul în care întoarcem butonul de la televizorul nostru, sau mai bine atunci când luăm în mână micul emițător de unde scurte unde câteva zeci de mici butoane dau viață unui ecran verde-albăstrui unde sutele de canale ne oferă sute de mii de imagini colorate acompaniate de milioane de cuvinte, de milioane de fraze enunțate în zeci de limbi; canale locale, canale naționale, canale prin satelit, canale alternative, antene parabolice, cabluri, calculatoare, smartphone-uri: suntem prinși într-o rețea internațională de imagini, sunete, cuvinte, ca muștele prinse într-o pânză de păianjen. Acest lucru mi se pare că este starea noastră comună, Est și Vest, Sud și Nord deopotrivă. Nu mai sunt ziarele sau revistele săptămânale cele care contează acum, în fiecare oră din zi și din noapte, fiincă primim acasă toate informațiile din lume prin intermediul televiziunii și pe site-urile rețelor sociale oficiale și alternative.

Or, câteva exemple celebre printre alte mii cheamă la reflectarea asupra relației dintre această multiplicare inedită a imaginilor și cunoașterea evenimentelor din întreaga lume. În scopul de a reflecta asupra noțiunii de „democrație a maselor” în fața testului informațiilor la nivel mondial, trebuie să ne amintim, de exemplu, de impostura Cimitirului din Timișoara și, în același timp, de ceea ce acesta ascundea realității: lovitura de stat din București, prin Timișoara, și în același timp intervenția sângeroasă a Statelor Unite în Panama. Trebuie să ne amintim de micul flacon ținut în mâini de Secretarul de Stat al SUA, Colin Powell, și fluturat în fața reprezentanților Adunării Generale a ONU, care a „dovedit“ prezența armelor de distrugere în masă în Irak. Un pretext splendid care a permis justificarea în ochii oamenilor din Vest uimiți sau indiferenți a războiului din Golf cu celebrul efect CNN. Trebuie să ne amintim de intervenția căștilor albastre în Somalia, avându-l în frunte pe bunul medic Kouchner filmat pe plajă în timp ce purta pe umeri un sac de orez. Trebuie să ne amintim aberațiile raportate de marii informatori de presă cu privire la războiul zapatist, despre masacrele din Bosnia, minciunile despre bombardamentele „chirurgicale“ asupra Serbiei sau despre intențiile democratice ale ucigașilor DEASH atunci când tăiau capetele prizonierilor. Am văzut astfel multiplicarea infinită a acelorași scene din care de multe ori nu am înțeles nimic, până când alte imagini le alungă, pentru a fi, la rândul lor, vânate ad infinitum și ad nauseam în cercul infernal de o actualitate multiplă, care devine în cele din urmă pur și simplu un nonsens. Pentru informarea democratică a maselor, lumea nu este prezentată decât sub forma unor serii de texte și imagini fragmentate, fără relație unele cu altele, cu excepția emoțiilor momentane pe care le trezesc. Foarte des, ceva timp după un eveniment, aflăm că acestea sau acele informații ilustrate prin mii de imagini „reale“ nu au fost adevărate, că lucrurile s-au desfășurat foarte diferit, că show-ul la care ne-au invitat jurnaliștii a fost doar o montare sinistră și că acești „buni și curajoși băieți și fete“, de obicei atât de vigilenți, atât de pretențioși asupra vocabularului politic corect, au fost de fapt orchestrați de către presupușii manipulatori siniștri sau de către politicienii mincinoși. Cu altă ocazie, mai târziu, aceiași ziariști, sau frații lor, au recunoscut că imaginile războiului din Golf n-au fost decât povești pregătite în studiouri de către serviciile de propagandă ale armatei americane, cum ar fi nou născuții răpiți din incubatoare din maternitățile din Kuweit de către trupele lui Saddam Hussein. De asemenea, am aflat că imaginile masacrelor din Siria, manevrate eronat de forțele oficiale și diseminate ca dovezi în întreaga lume, au fost doar scene filmate într-un studio din Qatar. Pe scurt, aceste informații ne somează, fără dezbatere, să răspundem cu elan sentimental și cu afectări, cu bufeuri de milă și uneori prin înclinații estetice în acest domeniu al activității umane care, prin excelență, nu este sau nu ar trebui să fie nici sentimental și nici estetic: politica. Așa cum suntem, oameni obișnuiți sau intelectuali, proletari sau comercianți, agenți simpli, angajați sau cadre, toți suntem martorii care consimt deturnarea de la politica în care criteriile alegerilor oferite înțelegerii noastre se bazează pe categoriile raționale ale înțelegerii și argumentării spre cea orientată: pe moralism sau moralitatea și nu pe morală (vocația etică a acestui punct de vedere asupra Statului sau asupra Cetății în opinia lui Platon și Aristotel nu este altceva decât un vis vechi și șters); pe componenta estetică, întrucât politicienii prin acțiunile lor ar trebui să apară în hainele de scenă care îndeplinesc criteriile modei; last but not least, informația nu trebuie niciodată să uite valoarea sa de schimb, faptul că prin proiectarea publicității la ore de maximă audiență trebuie să garanteze în același timp cifre maxime de vizionare, astfel încât valoarea adăugată a capitalului investit în afacerea informativă să fie, de asemenea, un beneficiu de partea stimulilor ideologici cei mai simpli și mai simpliști.

Politica așa cum este prezentată telespectatorilor, ca o gestiune contabilă, este în mod constant ruptă de natura sa conflictuală (polemos) sau, pentru a relua opoziția evidențiată de Carl Schmitt, de raportul de la prieten la inamic și vice-versa. Politica oferită nu mai reprezintă conflicte de interese între state sau între grupuri de persoane cu diferite interese care se ciocnesc, căci ciocnirea sentimentelor bune și rele, a unor capete de stat bune sau rele ascunde groaznica realitate a conflictelor politice și economice pentru cucerirea de noi piețe și, prin urmare, pentru impunerea puterii care să îi protejeze pe câștigători. Ceea ce astăzi se auto-desemnează ca fiind „a patra putere“, mass-media, nu este, în cele din urmă, decât puterea marilor trusturi economice care le dețin și, din cauza acestei proprietăți, au puterea de a informa, de a nu informa, de a dezinforma, de a juca de la diluarea informațiilor la suprainformare. De asemenea, ar fi naiv (ca să nu spun prostesc) să credem că, prin informațiile pe care le deversează în spațiile public și privat aceste puteri nu își apără în mod exclusiv propriile interese. Când îi aud că spun că acesta sau cealaltă opinie ar fi cea a societății civile, îmi iau perna pentru a-mi acoperi ambele urechi.

Ceea ce caracterizează așa-numita noastră epocă „post-modernă“, „post-istorică“ sau „post-industrială“ este chiar sfârșitul mass-mediei de opinie, a unei mass-media câteodată în mod violent conflicutală, cu vederi agresive în beneficiul mass-mediei de „informare“[5], a cărui personal editorial devenit interschimbabil propune un consens, dezbateri false și conflicte false încă limitate în cadrul Politicaly correct. Desigur, propria sa punere în scenă de către putere nu este ceva nou în sine, așa cum presupune Debord. A fost chiar una dintre trăsăturile care au desemnat-o ca fiind putere în fața poporului, uneori sub forma unor spectacole alegorice sau simbolice pentru a-și asigura sau reitera legitimitatea sau virtuțile transcendente, iar din acest punct de vedere puterile totalitare ale secolului XX nu au inovat, ci au actualizat spectacolul cu noi mijloace tehnice pentru noii beneficiari. Fără a aduce atingere nimănui, nu a existat nicio chestiune de democrație în mass media, cu atât mai puțin o democrație parlamentară a maselor. În ceea ce privește tragedia greacă, ea a fost în mod explicit, în cuvintele lui Aristotel, un mijloc de catharsis, amintind poporului cetățean care sunt legile și constrângerile morale ale virtuților pe care exercitarea de zi cu zi a guvernării le calcă în picioare în mod constant. Dar, spre deosebire de performanțele puterilor ante- democratice, prezentul nostru, și am spus acest lucru destul de des, este în ordinea simulacrului întrucât politica a fost copleșită de dominația absolută a sferei politico-economice ai cărei stăpâni nu sunt niciodată investiți de nicio legitimitate democratică: cu alte cuvinte, ei nu sunt aleși de popor, nu sunt produși ai unor proceduri democratice. Noi nu votăm pentru președinții din Exxon, Pierpont, Goldman Sachs, Deutsche Bank, Chrysler sau Renault-Nissan. Cu toate acestea, diferitele tipuri de guverne moderne se bazează pe democrația maselor înțeleasă ca extinderea participării a unui număr cât mai mare la decizia politică prin intermediul reprezentanților aleși prin vot universal. Această democrație a maselor tinde să se răspândească treptat, pe măsură ce statul cu înclinații mereu totalizatoare integrează în sfera politică (prin urmare, în sfera sa) straturile sociale care odată au fost excluse: după sfârșitul sufragiului cenzitar, toți bărbații adulți, apoi toate femei adulte, mai apoi, odată cu reculul vârstei majoratului, a nivelelor de adolescenți, iar în cele din urmă, sub presiunea exercitată de deschiderea frontierelor economice și a formelor parafederale în Europa de Vest, față de diferitele minorități străine (pentru moment redusă la alegerile municipale din cadrul Uniunii Europene).

Există o o genealogie a postmodernității în presa informării maselor

Aceasta este realitatea banală a lucrurilor de la care trebuie să pornim dacă dorim să gândim această situație fără precedent în istoria omenirii: negarea democrației reale (și non-verbale) în condițiile planetarizării informațiilor care acoperă toate activitățile umane: politica, sportul, artele, gătitul, știința, cultura și (cum să-l uităm?) sexul omniprezent în mass-media. Acestă planetarizare ne invită în fiecare zi să urmărim actualitatea umană (și acum, cea animală) peste tot, atât de mult încât suntem cufundați într-un fel de ubicuitate multidimensională, unde capacitatea de discernământ o ia pe căi greșite[6]. Cel mai îndepărtat trib amazonian a avut deja ora sa de faimă televizată care, spre deosebire de efectul căutat de autorii filmului (de a-l proteja), l-a condamnat să dispară într-un timp scurt, întrucât căutătorii de aur și pietre prețioase și turiștii l-au mitridatizat. Și abia atunci sufletele bune, apărătoare ale drepturilor omului, antropologi și alți ONG-iști vor da atenție situației lor triste. Totul este bun pentru spectacol și fiecare individ știe că își poate avea cele cincisprezece minute de glorie televizată, în conformitate cu definiția celebrului Andy Warhol dată postmodernității noastre. Da, cincisprezece minute de faimă, timpul pentru a-și arăta figura în fața camerelor de filmat în timpul unui oricare joc televizat, o telerealitate, timpul pentru a-și povesti fanteziile sale sexuale în cadrul unui talk show. Ceea ce reiese din această descriere arată în mod clar că informația nu mai regăsește nicio experiență directă a oamenilor concreți din anumite locuri precise care își văd de viața lor și că, indiferent de această experiență, aceasta a fost cea a unei majorități banale, mohorâte, sinistre, condamnate la o muncă repetitivă, la urâțenie, meschinărie, oboseală, șomaj, anxietăți, sărăcie, mizerie fizică și spirituală, disperare.

Cum s-a întâmplat acest lucru? Poate că trebuie să reconstruim cu mai multă acuratețe genealogia acestei mutații astfel încât să profităm de momentul în care sunt inaugurate timpurile moderne sau, în cuvintele lui Gianni Vattimo, de momentul inaugural al modernității târziu pregătite și îndelung așteptate chiar de modernitatea însăși. Dacă a existat o mutație, aceasta a fost, în primul rând, în domeniul politicii chiar de ea elaborată. Deci, noi trebuie să recucerim ceea ce s-a întâmplat cu politica în ultimul secol, cel care marchează nașterea și extinderea fără precedent a sistemelor de informare în masă, pe care Occidentul le numește „propagandă” atunci când e vorba de focul lumii comuniste, ca și cum el însuși a fost străin față de această activitate, ca și cum el a fost nevinovat! A înțelege acest fenomen presupune urmărirea genezei.

n secolul al XIX-lea, liberalismul a înțeles politica drept apanajul rezervat numai claselor conducătoare, de unde au fost excluse problemele economice lăsate la discreția antreprenorilor (deși Benjamin Constant vedea după 1814 venirea erei comerțului ca pe o eră a păcii! Ce intuiție!!!). Desigur, această autonomie variază de la o țară la alta, și dacă Anglia a fost cu siguranță prima națiune care a îngenuncheat politica în fața rațiunii economice, acest lucru nu a însemnat că politicul nu și-a avut partea sa de autonomie. În Franța napoleoniană, țară extrem de politică, am găsit economia pe deplin supusă imperativelor imperiale ale cuceririi politicii și astfel a războiului, ceea ce gânditorii prusaci Clausewitz și Hegel știau frumos teoretiza. Toate acestea s-au realizat prin dezvoltarea mijloacelor de producție și prin transformarea în detaliu a raporturilor în timpul în care capitalismul întreprinse o revoluție spirituală și socială, proletarizare și o urbanizare sincronizate care au concentrat oamenii în masă, astfel încât sarcinile divizate și repetate la infinit ale producției industriale au fost îndeplinite conform raționalității calculului matematic aplicat producției tehnice. Sarcini simple la început, care vor deveni de ce în ce mai complexe pe măsură ce inovațiile tehnice au produs mașini și obiecte unde au intervenit proceduri de fabricație care implică multiple cunoștințe tehnice, care necesită, prin urmare, lucrători din ce în ce mai calificați, capabili să citească, să numere și să efectueze operații care necesită un control foarte precis al mai multor acțiuni simultane.

Odată cu dezvoltarea generală a industriei, două fenomene s-au unit, prin urmare, deși marcate de un decalaj temporal: pe de o parte, aplicarea tehnologiei sub forma unor procedee tehnologice din ce în ce mai complexe și multiplicarea obiectelor-marfă ca nevoie ce alimentează o necesitate în mod constant reactualizată și sursa unei lupte constante împotriva tendinței de diminuare a ratei profitului; în al doilea rând, extinderea politică a statului-națiune ca o nouă întrupare colectivă, nou bun comun sau comutarea subiectivității unei populații în limba sa (sau mai degrabă într-o limbă unificată ca devenită a poporului-națiune).

Or, în timp ce statul realiza integrarea socială cu mijloacele instituționale ale controlului polițienesc, juridic, medical și scolastic, încă permitea să fie lăsați în afara deplinei cetățenii politice o mulțime de bărbați și femei. Informarea politică se manifesta sub forma unei prese de opinie între doi actori reduși ca număr: cei din camerele de aleși și cei care în cercurile de cultivați erau numiți „spațiu public“. Este concepția liberalismul secolului al XlX-lea, în care, sub egida Iluminismului, unii presupun că adevărul izvorăște din dezbatere și, prin urmare, dintr-un compromis. Dar, de partea muncitorilor se produce nașterea presei lor de opinie, unde se dezbat, se exprimă, devin explicite propriile lor interese, tacticile lor, strategiile lor în lupta de clasă. Or, mobilizarea masivă a oamenilor în favoarea intereselor puterii (atât politică, dar și economică) a statului-națiune implică faptul că acești oameni sunt de acord să sacrifice într-o zi chiar și propria viață pentru acest stat. Acest lucru impunea ca puterea să fie investită cu legitimitate deplină, transcendentă sau imanentă, pentru a fi în măsură de a formula o astfel de cerință, cea mai mare, cea mai înaltă spiritual, fără a fi dezmințită de dezertare. Acest lucru nu se poate realiza decât în cazul în care majoritatea își găsește, într-un fel sau altul, locul său în națiune; nu ca o unitate a unei entități etnice, religioase sau economice, ci ca un membru al unei comunități politice totale. Totuși, acest lucru pare insuficient pentru a mobiliza, fiind încă necesară crearea unor reprezentări în conștiință (Forstellungen) care să pregătească oamenii să accepte acest sacrificiu, fără a compromite nici transcendența istorică a statului și nici ordinea internă „naturală“ pe care pretinde a fi întemeiată, astfel încât integrarea în sfera politică este dublată, de asemenea, de partea sa de sacrificiu[11]. Însă, interesele economice se opun uneori voinței statului sau cel puțin doresc să influențeze într-un mod care nu este întotdeauna cel care promovează puterea politică ca atare, iar reversul este, de asemenea, valabil. Dacă tot mai mulți oameni au drept de vot, adică puterea teoretică și practică de a decide prin intermediul reprezentanților lor cu privire la orientarea politicii (în termeni schmittieni: aceștia dețin, prin urmare, puterea de a determina cine este inamicul și, prin urmare, cine este prietenul), atunci puterea votului universal a devenit o amenințare reală pentru clasele dominante, care rămân la fel, după cum se arată în numeroase studii istorice asupra permanenței elitelor (de exemplu, în Franța, de la Restaurare și până la începutul secolului XXI, și chiar de mai mult timp în Marea Britanie).

Acest paradox între integrarea masivă a oamenilor în viitorul economic general și integrarea lor în puterea politică de stat a fost analizat în timpul Revoluției franceze de către un gânditor conservator ca Joseph de Maistre. Momentul în care ia naștere presa așa numită „de informare“ – care va înlocui încet presa de opinie – marchează începutul integrării generale a salariatului în jocurile politice ale statului-națiune. Această integrare se realizează prin generalizarea serviciului militar (unde, în principiu, toate clasele sunt reunite pentru apărarea patriei), prin generalizarea învățământului primar (unde se impune saga eroică a națiunii-Patrie) și prin accesul la votul universal. Într-adevăr, contrastul dintre presa de opinie de dreapta și cea de stânga lasă față în față două grupuri sociale antagonice și în cele din urmă dă clasei muncitoare noi arme, anume propria presă. Balzac, în Grandeur et misere des courtisanes, descrie în primul rând apariția ziarelor de informare, de scandal și de fapt divers (tabloidul contemporan) și pivotul său, figura unui jurnalist salariat și interschimbabil a cărui sarcină este de a manevra opinia în direcția dorită de către proprietarii de presă. Dacă Hegel a fost capabil să scrie că lectura matinală a ziarului de dimineață este boala omului modern – dar în timpul său acest lucru nu era decât o boală a copilăriei –, ce se poate spune despre prezent, despre televiziunea sa și despre „telefoanele inteligente” globalizate? Aceasta nu este o boală, ci o pandemie foarte gravă, care include popoare întregi fascinate în fața ecranului cu o mie de iluzii.

Mass-media de știri a fost o creație a claselor dominante, cu scopul de a oferi tuturor oamenilor dintr-o țară suverană reprezentări standardizate sub formă de reportaj și interviu ce se presupune că sunt „obiective“, realizate de un jurnalist care ar trebui să reprezinte această entitate abstractă a „opiniei publice“, adică un popor unit, un popor a căror opinii nu sunt supuse intereselor politice și economice singulare și divergente, chiar antagonice. Aceasta este aceeași presă care înainte de 1914 pregătea entuziasmul războinic al opiniei publice franceze, engleze și germane pentru realizarea fără prea mult tam-tam, cel puțin în primii doi ani, a marilor dansuri macabre din 1914-1918.

Țările în care s-au dezvoltat simultan democrația politică a maselor și mașinile de producere-consum în masă au creat simultan marea mass-media cu tiraje uriașe și cu un rol din ce în ce mai important atribuit reclamelor ca sursă de profit. Astfel, a apărut figura jurnalistului modern, prezentat ca luceafăr al omului care spune adevărul în același timp în care are loc evenimentul: figură care a fost ilustrată cu prisosință în romanele polițiste și în cinemaul negru american – imaginea unui erou al timpurilor moderne în lupta împotriva forțelor întunecate ale minciunii. S-a născut astfel o nouă versiune a luptei binelui împotriva răului. Dar, dacă ne uităm mai atent, este vorba aici despre Continue reading „Al. Florin ŢENE: Prin adevăr, cinste, insistență și talent ziaristul poate contribui la influențarea istoriei” →

Valeriu DULGHERU: Pisica Dodon și șoricelul Plahotniuc

„Jocul între Plahotniuc și Dodon este ca între pisică și șoarece”

(O declarație de odinioară a jurnaliștilor).

„Se va vedea cine va fi pisica!”

(A menționat ceva timp în urmă I. Dodon)

Acest joc între Plahotniuc și Dodon durează de mai mulți ani. De fapt Dodon este creatura lui Plahotniuc. Plahotniuc l-a făcut președinte, să fie un președinte ascultător. Dodon a fost de mai multe ori suspendat temporar din fincție de către Plahotniuc (când avea nevoie să-și promoveze legile sale), dar Plahotniuc niciodată nu a pus problema demiterii lui Dodon. Șoricelul ascultător Dodon îi convenea de minune.

Iată că lucrurile s-au inversat. Crearea acordului politic între PSRM și ACUM a spulberat planurile lui Plahotniuc de a rămâne la putere pentru a păstra toate schemele criminale sclipuite cu atâta migală, fapt ce l-a făcut să dea bir cu fugiții. Acum încetul cu încetul se demontează sistemul mafiot al lui Plahotniuc, sunt deconspirate tot mai multe scheme frauduloase folosite de Plahotniuc pentru finanțarea acțiunilor extrem de costisitoare promovate de SRL-ul său PDM. Procesul ar putea decurge mult mai rapid dacă partenerul din Acord PSRM, în special Dodon, ar fi un partener cinstit. Se pare că Dodon are alte interese – substituirea sistemului Plahotniuc cu sistemul Dodon. Se pare că acum, după detronarea lui Plahotniuc, Dodon se consideră pisică în acest joc între cei doi. Ultimul omor (nu suicid cum este vehiculat oficial) al apropiatului lui Plahotniuc Iu. Luncașu este o dovadă în plus.

Dar și alte acțiuni ale lui Dodon confirmă acest fapt. Modul cum Dodon își promovează oamenii săi în funcții cheie este alarmant. Aceasta pune sub pericol înseși principiul dezoligarhizării și depolitizării instituțiilor de drept în stat. După promovarea în funcția de director SIS a protejatului său A. Esaulenco, după promovarea secretarului general în aparatul președintelui R. Flocea în funcția de director CNA, ultimul caz privind alegerea lui V. Țurcan în funcția de președinte al Curții Constituționale este unul grăitor că Dodon nu dorește depolitizarea acestor instituții de stat ci înlocuirea „crîșei” politice a lui Plahotniuc cu a sa. Vechea componență a Curții Constituționale a fost demisă tocmai din cauza politizării excesive și serviciului adus lui Plahotniuc. Noua CC condusă de comunistul-socialist V. Țurcan nu va fi mai brează decât cea a lui Poalelungi.

Din mărturiile membrului CC L. Șova modul de alegere a președintelui CC a fost trucat, rezultatul fiind cunoscut din timp. Șova a spus că a primit un mesaj de la un angajat al Parlamentului, care îi sugera să-l înainteze pe Vladimir Țurcan la funcția de președinte, iar acesta o va numi președintă în absența lui. „Judecătorii constituționali trebuiau să aibă un minim de decență și să nu aleagă în funcția de președinte un judecător afiliat politic, iar cei cu background politic trebuiau să demonstreze măcar un pic de respect față de instituție și să nu se autopropună în calitate de președinte. Îmi pare rău de comportamentul unora din ei… Știu că instituția pe care o prezint a dat-o în bară cu votarea acestor două candidaturi politice (D. Manole și V. Țurcan!)…Noi avem bătălii mult mai mari de dat în continuare pentru justiție, nu mai avem dreptul să greșim încă o dată”, a declarat deputatul Radu Marian. Continue reading „Valeriu DULGHERU: Pisica Dodon și șoricelul Plahotniuc” →

Alexandru NEMOIANU: ,,Locul” ca semn veșnic

Vremea istorică pe care o trăim este dominată de conflictul și competiția între Neamuri, trupuri istorice și duhovnicești și „globalism”,ideologia „noului Babilon” și a platitudinii planetare. Acest conflict se desfășoară peste tot și în toată vremea, în mare și în mic. Sunt conflicte care cuprind țări sau imperii, civilizații și continente dar, în același timp aceleiași mari confruntări au loc în săli de clasa, în gazete, între paginile unor cărți, în sufletul fiecăruia dintre noi. Uneori pare că a rezistă puternicilor zilei, „stăpânirilor”, ar fi un exercițiu în inutilitate și o luptă cu morile de vânt.Dar adevărul este altul.

În primul rând actualul conflict, ”lupta” zilei de azi,cea dintre “globalismul-sodomit” și cei care iubesc identitatea locală, ”nativiștii”, nu este un conflicto „vertical” ci unul „orizontal”. Anchilozați în modele de gândire depășite,modele ale “războiului rece”, globalist –sodomiții caută să prezinte acest conflict ca fiind între “blocuri” și “alianțe” statale. Dar acest conflict este “orizontal”, el se da între idei și viziuni despre lume, care nu au și nu pot fi determinate geografic. Viziunea “nativista” cuprinde pe oamenii de bună credință din toată lumea, iar globalist-sodomia ține de interesele sinistrei cabale transnaționale, marxist-sorosiste. În fiecare clipă și în orice parte din lume, o singură persoană poate face o diferență între bine și rău căci, tot în fiecare clipă și tot în tot locul, fiecare dintre noi alege între bine și rău. Că așa este în veci ne este arătat de către Sfânta Carte, care ne spune că Domnul era gata să cruțe Sodoma dacă între hotarele ei ar fi viețuit zece drepți drept. În importanța colosală a fiecărei persoane, în capacitatea ei de a influența cursul evenimentelor, stă de fapt toată frumusețea istoriei. Această libertate a persoanei face din istorie un proces care nu poate fi prevăzut și nu poate fi dirijat, oricât de mult ar dori-o „puternicii” zilei, „stăpânirile” care, Slavă Domnului, s-au dovedit a fi întotdeauna trecătoare, vremelnice.

Căci procesele istorice nu se dezvoltă în creștere egală, ci în una ondulatorie. Sumedenie de amănunte, care niciodată nu pot fi controlate ori dirijate,asigură pentru totdeauna imposibilitatea „planificărilor”. (În cuvintele lui Friedrich von Hayek nimeni nu poate stăpâni,”cunoașterea tuturor circumstanțelor particulare, în timp și spațiu”.)

Nu știm cum se va încheia conflictul vremii noastre. Dar știm că el se va termina altcum decât ne imaginăm și cu toată siguranță altcum decât au dorit și doresc cei care l-au pus în mișcare. Dar dincolo de acest fapt rămâne limpede că fiecare Neam și încă mai mult, fiecare individ are de făcut o alegere, are de spus „da” ori „nu” la întrebări și situații limită, între bine și între rău. Iarăși nu trebuie să devenim dramatici sau să ne imaginăm că în chip necesar ni se cere să fim „eroici”. Există situații imediate care țin de moștenirea istorică și de „locuri”, care întotdeauna au memoria lor și propria lor voință de a fi. Ar trebui să avem doar minimală băgare de seama, discernământ, un strop de bun simț și de smerită îndrăznire. Căci există „locuri” în care se poate rezista la ispita vremii. Ca exemplu pot fi oferite „țările” românești, micile depresiuni intramontane care au ținut Neamul Românesc în făgaș neschimbat de mii de ani, între ele și „țara” Almăjului din Banatul muntos.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Locul” ca semn veșnic” →

Elena BUICĂ: Oglinda gândului și a sufletului

Reflecții despre gândurile și sentimentele ascunse prin cine știe ce tainițe le trăim în mare parte a timpului nostru. Uneori nu le chemăm, dar alteori vin de la sine și ne trezim cu capul plin de gânduri. Când ni se comunică ceva, atenția se ascute și, în timp ce ascultăm, cântărim în minte valabilitatea acelor informații. La fel și când noi avem de comunicat, căutăm cele mai potrivite forme de a transmite gândurile cântărind ce, cât și cum trebuie spus. Dacă spunem tot ce gândim și simțim, oricui și oricând, e ca atunci când ne-am expune fără haine în fața lumii. Devenim vulnerabili și ușor de rănit. Dacă suntem de partea cealaltă și ne ascundem gândurile și sentimentele prea mult, ni se taie punțile care duc chiar și la cele mai apropiate făpturi cu care conviețuim. Nu ne mai intră nimeni în casa noastră, nu ne mai oblojește nimeni rănile când sângerează, nu vedem pe nimeni vibrând pentru noi, așa cum nici noi nu rezonăm pentru nimeni. Cei mai mulți oameni încearcă mereu să găsească linia cea mai potrivită în acest univers de gânduri atât de diferite: simple sau complexe, fulgerări de gânduri sau gânduri stăruitoare, scoase la suprafață sau ascunse, gânduri izvorâte din diferite surse, despre viață și moarte, despre comportamentul semenilor noștri, despre religie, sex, fericire, durere, o listă care pare a fi nesfârșită. Tot ce facem sau nu reușim să facem, toate sunt rezultatele gândirii noastre.

Nu e ușor să găsim cea mai bună linie de comportament, fiindcă adesea există o neconcordanță între ceea ce lăsăm să apară la suprafață și ceea ce rămâne ascuns în interiorul nostru, acele neîmpliniri pe care le trăim cu năduf în deplină tăcere. De multe ori ne vine greu să ne uităm cu toată sinceritatea în propria noastră oglindă. Refuzăm să admitem adevărul, în cazul că îl conștientizăm și îl înlocuim cu o altă fațetă care ne convine mai mult, precum pisica din imaginea cunoscută în care ea se vede leu privindu-se-n oglindă.

Nu există ființă omenească să nu recurgă la asemenea substituiri, numai că acestea sunt distribuite în diferite grade. Fiecare om își construiește un anume contur al personalității și își prefigurează propriul său comportament în societate și tinde să ajungă acolo, dar dorința poate să o ia înainte de a-și atinge acest țel.

Nu de puține ori, ne folosim de autosugestie pentru a ne situa pe acel podium spre care aspirăm. Au dreptate specialiștii în domeniu care afirmă că această autosugestie nu e gândul nostru, ci este glasul celor din jur care așteaptă de la noi o anumită ținută. Preferăm să arătăm altă față, deoarece nu putem să ne asumăm în totalitate responsabilitatea pentru cine suntem cu adevărat. Ne temem că putem fi judecați, că putem pierde stima celor care așteaptă de la noi altceva. E o eternă tăinuire fără sens a unei alte tăinuiri .

Continue reading „Elena BUICĂ: Oglinda gândului și a sufletului” →

Magdalena ALBU: Industria morții

CONCEPTELE SACRE DE FEMEIE ȘI BĂRBAT, VICTIMELE UNEI SOCIETĂȚI PROXENETO-CRIMINALE DECADENTE

Antropologic vorbind, bărbatul și femeia sunt definite în mod eronat drept produse culturale ale epocii contemporane. Pentru a avea o viziune de ansamblu asupra fenomenului ca atare, problema trebuie abordată, în mod evident, din mai multe puncte de vedere, ce vizează atât perspectiva corectitudinii non-politice postmoderne, cât și cea educațională, de asemeni, unghiul optic mentalist, teologic, medical și, nu în ultimul rând, conștiința specifică a fiecărui individ în parte. Să le luăm în dezbatere succintă, așadar, pe toate, în ordine cronologică.

Filozofia decadentă a postmodernității a formulat o nouă concepție despre noțiunea actuală de Ființă umană, transformând, atât femeia, cât și bărbatul, în simple produse de consum comunitar, vectori alcătuiți exclusiv din carne și hormoni, fără spirit critic de analiză și dimensionare corectă a unei situații date, numai buni de râșnit în malaxorul unei industrii pornografico-infracționale pentru care au fost, decenii la rând, „instruiți” prin intermediul feluritelor manipulări publice. Cu alte cuvinte, prăbușirea, într-un timp foarte scurt, a Omului din stadiul înalt de Persoană, în cel inferior de obiect vandabil, reprezină una dintre tarele societății consumeriste contemporane, o societate care limitează, în mod voit, libertatea individului de a se situa pe un nivel superior de evoluție spiritual-cognitivă. Corectitudinea non-politică postmodernă a devenit, iată, după cum lesne se poate observa, un obstacol concludent în ceea ce privește devenirea și cunoașterea de sine a Ființei umane create de Dumnezeu.

În tot acest marasm al prezentului, educația deține, la rândul său, unul dintre rolurile fundamentale în sfera Cetății, în evoluția sau, dimpotrivă, în decadența dirijată a oricărei societăți istorice. La ora actuală, accentul deplasat cu intenție, de pe axul dezvoltării superioare a Persoanei pe cel al analfabetizării și sexualizării ei forțate (de la cele mai fragede vârste, când discernământul sexual al copilului respectiv nu este conturat încă), semnifică forma cea mai cruntă și rapidă de sclavizare a Omului de către zeul proxeneto-criminal al momentului. Faptul că fiziologia masculină și cea feminină sunt exploatate la nivelul cel mai josnic și violent cu putință, în epoca tehnologiilor avansate ale secolului XXI, reprezintă, de fapt, un eșec total al Ființei umane în fața propriilor sale încercări de a interveni în planul divin. Needucarea, la nivel familial și școlar, a faptului că bărbatul trebuie să respecte, din toate punctele de vedere, fata/femeia, ci, dimpotrivă, inducerea, prin diverse metode persuasive, a exacerbării instinctului primar, care transformă individul, din ființă creatoare, în sclavul propriilor sale patimi, și animalizarea, astfel, voită, a sferei umanului prin modificarea comportamental-agresivă a sexului masculin față de cel feminin, sunt baze perfecte către nașterea unui nou model comunitar, anume acela al unei societăți incapabile a se controla singură și, prin urmare, asupra căreia se poate institui, în orice moment, un soi de monitorizare generală. Lipsa de cultură a indivizilor îngustează, însă, enorm capacitatea de viziune asupra propriei lor stări existențiale degradate, fapt ce oferă acces liber și neîngrădit exploatatorilor globali spre a-i supune cu ușurință, pentru satisfacerea intereselor infracționale de grup.

Din punctul de vedere a întregului complex de mentalități existente, în momentul de față, pe palierele societale, individul profund abrutizat al actualității se definește drept o rezultantă mentalistă milenară, asupra căreia a „lucrat”, la nivel de experiment concret, fiecare epocă istorică în parte. Amprenta de tip epistemologic a costat extrem de mult umanitatea, de-a lungul propriei sale existențe îndelungate. Altfel spus, dacă Antichitatea și, mai târziu, Renașterea au pus accentul pe corp și pe satisfacerea plăcerilor lui efemere și perverse, nașterea creștinismului, cu două mii de ani în urmă, a venit să abroge această latură hedonistă, incriminându-i consecințele negative devastatoare asupra trupului și asupra spiritului, propovăduind o lume bazată pe forța constructivă și luminoasă a Iubirii. Faptul că există, iată, și în secolul XXI, noțiunea de sclavaj al femeii prin prostituție și proxenetism, dar și mentalități patologice masculine de genul că femeia nu este altceva decât locul de refulare a bărbatului sau că „militarii f…t și ei, ca orice bărbat” (îmi cer scuze pentru acest exemplu periculos și negativ din presa românească, dar el intră în discursul bulversant și manipulatoriu al actualității) ori că soția îndeplinește acest rol, liber consfințit, doar pentru satisfacerea nevoilor fiziologice ale soțului, iar exemplele pot continua, la nesfârșit, pe această latură insalubră moral, ei bine, toate acestea la un loc demonstrează, din unghi mentalist, un diagnostic de o gravitate maximă al societății românești și globale, anume, că gradul de anulare a respectului față de demnitatea și libertatea Persoanei în sine – respectiv, a femeii de către bărbat -, dar și anularea conceptului de moralitate general-comunitară sunt cvasidominante, iată, în cultura națională de tip masculin a prezentului.

Spectrul teologic prezintă rolul fundamental în indicarea unui fapt deosebit de important, de altfel, în tot acest context al analizei fenomenologice, un fapt care anulează, definitiv, sclavia umană în raport cu propria persoană și cu grupul, anume, acela că păcatul este echivalent cu pierderea libertății de sine a Ființei umane. A fi liber ca Persoană, spunea Părintele Dumitru Stăniloae, făcând apel la exemplul Fecioarei Maria (prima ființă umană din istorie cu adevărat liberă, după categorisirea teologului occidental Marc-Antoine Costa de Beauregard), înseamnă a nu-ți pierde sensul existenței, a nu fi robul propriilor patimi și plăceri egoiste, a te îndepărta de superficialitatea Continue reading „Magdalena ALBU: Industria morții” →

Al. Florin ŢENE: Viitorul omenirii va consta în coeziunea dintre țări pe afinități culturale

Persistă o întrebare între oamenii politici, sociologi și filozofi: care sunt motivele ca afinitățile culturale să înlesnească cooperarea și coeziunea între oameni și popoare, iar diferențele culturale să faciliteze divergențele și conflictele, chiar armate.

Fiecare popor, neam, trib și om au identități multiple, care, așa cum s-a dovedit de-alungul istoriei, pot rivaliza sau se pot completa reciproc, sau cel puțin tangenția în unele cazuri. Aici, fiind vorba de rudenie, domeniul profesional, culturală, teritorială, instituțională, educațională, ideologică, partizană, etc. Identificările după o dimensiune sau alta pot intra în conflict cu cele după o altă dimensiune. În istoria țării noastre pot să dau un exemplu: în 1918, după Marea Unire, maghiarii au trebuit să aleagă între identificarea etnică cu neamul românesc din Ardeal și identificarea națională cu poporul României Mari.

În prezent, lumea contemporană este interesată de identificarea culturală ce dobândește o importanță mai mare și în evoluție, în comparație cu alte dimensiuni ale identității. Individul privește identitatea ca cea mai semnificativă la nivelul său de persoană. Am constatat că identitățile mai restrânse nu intră în conflict cu cele mai largi.Un scriitor, sau ziarist se poate identifica instituțional cu organizația din care face parte. De asemenea, o persoană poate să se identifice cultural cu familia, cu clanul, etnia, naționalitatea, religia și civilizația din care face parte. Importanța sporită a identității culturale la niveluri inferioare îi poate crește importanța la niveluri superioare. După părerea mea dragostea pentru întreg nu este anulată de preferința pentru o parte. Atașamentul față de o subdiviziune, dragostea față de mica organizație de care aminteam, este principiul al afecțiunii pentru societate, în ansamblu. Într-o lume cuprinsă de globalizare în care cultura este apreciată și contează, organizațiile de care vorbeam sunt triburile și grupurile etnice, ansamblurile sunt națiunile și țările sunt civilizațiile. Se obsearvă că la începutul secolului XXI oamenii se diferențiază mult mai mult după principii culturale, ceea ce înseamnă că tocmai conflictele dintre grupuri culturale sunt din ce în ce mai importante; civilizațiile sunt entități culturale cele mai mari; prin urmare, conflictele dintre grupuri aparținând unor civilizații diferite devin centrale în politica globală.

Un exemplu din țara noastră, un maghiar poate să se identifice cultural cu religia, etnia, civilizația și tradiția din care face parte, sau un țigan din clanul său. Se observă că oamenii se diferențiază mai mult în acest secol după principii culturale, civilizațiile sunt entității culturale cele mai mari, conflictele dintre grupurile de care am făcut vorbire, devin centrale în politica globală.

De-a lungul istoriei, relațiile dintre state sau dintre alte entități din aceeași civilizație au fost diferite de relațiile dintre state sau dintre entități aparținând unor civilizații diferite.S-au aplicat coduri diferite față de cei care erau ca „noi” și față de „barbarii” care nu erau ca noi.În istoria noastră tătarii, sau popoarele migratoare, inclusiv otomanii, nu arau ca noi, le consideram barbari, ca noi au fost romanii, apoi francezii. Rgulile care au guvernat relațiile dintre țările creștine au fost diferite de cele aplicate în relațiile cu turcii și alți păgâni.

Diferența între grupul „noi”civilizațional și grupul „ei”extracivilizațional este o constantă în istoria omenirii. Aceste diferențe de comportament intra și extracivilizațional ce derivă din: sentimente de superioritate, uneori de inferioritate față de oameni considerați foarte diferiți. La noi se întâmplă cu etnia țiganilor. O altă problemă este neâncrederea față de aceștia. Urmează apoi dificultățile de comunicare provocate de diferențele de limbă și de cod de comportament social.Exemplu fiind rușii care s-au comportat ca niște criminali cu poporul român. Iar ultimul punct este necunoașterea principiilor, motivațiilor, relațiilor și practicilor sociale ale altora.

În prezentul secolului XXI progresele din transport și comunicații au permis interacțiuni mai frecvente, mai intense, mai echilibrate și mai puțin exclusive între oameni aparținând unor civilizații diferite. Această latură este un element ce contribuie la globalizare. Francezii, germanii, belgienii, olandezii și românii se consideră din ce în ce mai mult europeni. Musulmanii din Orientul Mijlociu se identifică cu bosniacii și cu cecenii și se raliază în sprijinul lor. Chinezii din toată Asia de Est consideră că interesele celor din China continentală sunt și ale lor. Rușii se identifică cu sârbii și cu alți ortodocși și îi sprijină. Aceste niveluri superioare de identitate civilizațională implică o conștiință mai profundă a diferențelor dintre civilizații și a necesității de a proteja ceea ce ne distinge pe noi de ei.

Sursele conflictelor dintre state și grupuri aparținând unor civilizații diferite sunt, în mare măsură, cele care au generat întotdeauna conflicte dintre grupuri: dorința de a controla oameni, teritorii, bogății și resurse, inclusiv de a dobândi putere relativă. Asemenea animalelor care își apără teritoriul, cucerind și alte spații. Conflictele dintre grupurile culturale pot implica probleme culturale.Diferențele ideologice dintre marxism-leninism și democrația Continue reading „Al. Florin ŢENE: Viitorul omenirii va consta în coeziunea dintre țări pe afinități culturale” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, Religia și Știința (5)

STOICISMUL ROMAN

„Trebuie să alegem un loc sănătos, nu numai pentru corp, dar și pentru moravurile noastre. ” – Seneca

În eseul anterior am vorbit despre Stoicism, ca fiind o școală a filozofiei elenistice fondată de Zeno din Citium, la Atena, la începutul secolului al III-lea î.Hr. O filozofie a eticii personale, inspirată de sistemul de logică a lumii naturale. Conform învățăturilor sale, calea către fericire a omului începe din momentul în care acceptă să nu fie controlat de dorința de plăcere sau teamă de durere, folosind mintea pentru a înțelege lumea, când oamenii lucrând împreună se comportă corect unul față de celălalt.

Filozofia stoică ne vorbește despre libertate, fericire și virtute. Scopul stoicilor era, în primul rând libertatea interioară, sufletească – scut împotriva nedreptății și tiraniei. Ei considerau că „Virtutea este singurul bine” pentru ființele umane, iar lucrurile exterioare – cum ar fi sănătatea, bogăția și plăcerea – nu sunt bune sau rele în sine, dar ele trebuie străbătute de virtuți.

Alături de etica aristotelică, tradiția stoică formează una dintre principalele abordări fondatoare ale eticii virtuții occidentale. Astfel, Stoicismul promovează înțelepciunea practică, având în vedere că orice om trece prin momente grele, orice om se gândește că într-o zi va muri, orice om este dezamăgit uneori de cineva din jurul său și orice om dorește să fie fericit. Sunt principalele sale dorințe, principalele sale obsesii. Pentru a trăi o viață bună, omul trebuie să înțeleagă că totul este înrădăcinat în natură. Stoicismul este o filozofie pentru viața de zi cu zi, care încearcă să dea un răspuns printr-un mod de gândire și acțiune. Se pune preț pe comportament, pe fapte și nu pe vorbe. Multe din problemele ivite sau închipuite le consideră ca fiind creații ale minții noastre care ne chinuiesc și care poate nici nu vor exista în realitate vreodată.

În câteva cuvinte, este o filozofie a cunoașterii de sine, a împăcării cu lumea, cu întreg universul.

Mereu actual pentru înțelegerea corectă a ceea ce poate însemna o înțelepciune practică, aplicabilă, curajul, onoarea, dreptatea și cumpătarea, stoicismul oferă – am mai spus – avantajele simplității față de alte sisteme filozofice mai sofisticate și mai abstracte. Când auzim cuvântul „stoic” ne gândim la o persoană care rămâne calmă, chiar în situații foarte grele, deci care are un autocontrol, ne gândim la o persoană virtuoasă, tolerantă.

Gândirea stoică s-a răspândit în secolele următoare, fiind adoptată de importanți oameni de stat din Roma. Acest nou stoicism din timpul imperiului roman, a fost reprezentat în primele două secole după Hristos, prin Seneca, Musonius Rufus, Epictet și împăratul Marc Aureliu; la Roma a dăinuit chiar până în secolul VI, perioadă în care s-au stabilit unele contacte sporadice ale noului stoicism, în noua religie – creștinismul.

Seneca și Epictet au subliniat că „virtutea este suficientă pentru fericire”, un om înțelept fiind rezistent emoțional la nenorociri. Această credință este similară cu semnificația expresiei „calmul stoic”. Spre deosebire de alte curente filozofice care încearcă să-și imagineze o lume ideală, stoicismul încearcă să se descurce cu lumea așa cum este ea și să ne ofere un ghid pentru viață.

Cel mai însemnat reprezentant al stoicismului la Roma este Lucius Annaeus Seneca (4 î.Hr. – 65 d.Hr.), spaniol de origine. El a intrat în viața politică, strălucind prin talentul său. A fost preceptor al împăratului Nero. În vremea împăratului Tiberiu, învățatul stoic Attalus, profesorul lui Seneca, a fost alungat din Roma, ca măsură de prigonire a stoicilor. Reacția lui Seneca a fost decizia de a părăsi Capitala. A plecat în Egipt, la Alexandria, unde a rămas, până în anul 31d.Hr. A fost exilat de către Claudius în Corsica, unde a stat opt ani, după care a fost rechemat de Agrippina, mama lui Nero, pentru a-i încredința educația fiului său. În anul 62 fiind implicat într-o conjurație care dorea înlăturarea lui Nero, a fost condamnat să-și ridice viața. Seneca și-a tăiat venele fără nici o tresărire, sinuciderea sa oferind un model de stoicism în acțiune.

S-a opus lui Cicero, pentru care viața socială și datoria de cetățean se aflau pe primul loc. Înțelepciunea lui Seneca consta în cultivarea voinței omului de a-și găsi fericirea în virtute, și nu în hazardul bogăției materiale. Originalitatea lui constă în pătrunderea cu care a surprins viciile și relele contemporanilor săi, de asemeni locul pe care l-a acordat milei și omeniei față de sclavi, de gladiatori. Ideile sale au făcut ca el să fie consultat nu numai de filozofi, ci și de Părinții Bisericii și de moraliștii creștini.

Presimțirea unui început de lume care se năștea și tonul creștin al recomandărilor sale morale, împreună cu stilul său plin de strălucire au asigurat filozofului o îndelungată supraviețuire și o puternică înrâurire atât asupra scriitorilor creștini cât și asupra Franței în secolele 16 și 17.

Scrisorile trimise de către Seneca către Lucilius, procurator (magistrat roman) al Siciliei în acea vreme (domnia lui Nero) obsedat de dorința de a urca mai mult în rândurile administrației publice și de a găsi/defini fericirea, constituie o colecție superbă de sfaturi despre prietenie, plăcere, înfrânare și viață bine trăită. Este opera ultimilor ani ai lui Seneca, în care se dovedește a fi nu atât filozof, cât un mare moralist.

Transcriu câteva idei din aceste scrisori:

– Câteodată și să trăiești necesită curaj.

– Nu avem la îndemână puțin timp, ci pierdem foarte mult timp!

– Să exprimăm ceea ce simțim, să simțim ceea ce exprimăm; vorba să semene cu fapta.

– Viața seamănă cu o poveste. Ceea ce contează nu e lungimea ei, ci valoarea ei.

– Nimic grandios nu se-mplinește dintr-o dată, nici boaba de strugure, nici smochina. Și dacă spui că vrei smochine, te voi sfătui să ai răbdare ca să-nflorească, să rodească, să se pârguiască.

– Bogăția este sclava omului înțelept, stăpâna celui prost.

– Ceea ce-ți rămâne nu este copilăria, ci, ceea ce este mai trist, nesocotința copilăriei.

– Cei mai mulți se zbat neputincioși între frica morții și chinurile vieții; nu vor să trăiască și nu știu să moară.

– Cine și-a disprețuit propria-i viață devine dușmanul vieții tale.

– De când ne-am născut mergem spre moarte.

Filosoful grec asociat gânditorilor creștini Epictetus (55 d. Hr. – 135 d.Hr.) a fost sclav la Roma pe vremea lui Nero. În timp ce era încă sclav, Epictet a studiat cu profesorul stoic Musonius Rufus. Maltratat de stăpânul său din sclavie cu lovituri repetate peste picior, până la urmă rămâne șchiop pentru tot restul vieții sale. Izgonit din Roma și din Italia, pe vremea când Împăratul Domițian a alungat toți filozofii de la Roma, s-a stabilit la Nicopolis în Epir, unde a întemeiat o școală celebră și a continuat să-și expună filozofia, numeroșilor admiratori care-l căutau.

Epictet a cărui școală de stoicism a înflorit în secolul al II-lea, spunea: „Unele lucruri sunt sub controlul nostru și unele lucruri nu sunt sub controlul nostru”. Și dacă ceva nu este sub controlul nostru, considera că nu merită să cheltuim energia. Propovăduiește prețuirea esențialului interior, nu înșelătoarea aparență; stăpânirea de sine care Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, Religia și Știința (5)” →

Eleonora SCHIPOR: Maria Ștefureac, la vârsta frumoasă a împlinirilor

Ne-am cunoscut cu peste 50 de ani în urmă, pe când ambele eram eleve în clasele mici ale școlii medii din Pătrăuții de Jos. De atunci și durează relațiile noastre de prietenie și colaborare.

Și iată, zi după zi, an de an, așa au trecut toți acești ani. Iar la ușa vieții doamnei Maria Ștefureac din Pătrăuții de Jos a bătut cu sfială jubileul de 6 decenii de viață. Spun cu sfială, căci privind la ea, deși a muncit și muncește mult în viață, seamănă cu mult nai tânără.

La școală Maria a învățat bine, și-a continuat studiile la școala de bibliotecari a unei instituții de învățămînt din republica Moldova. Revenind la baștină s-a angajat ca bibliotecară, mai întâi în satul vecin Pătrăuții de Sus, apoi a venit cu serviciul la Pătrăuții de Jos. De circa 40 de ani este biblioitecară. De peste 30 de ani, bibliotecară-șefă a Filialei N.17, a bibliotecii centrale din satul de baștină.

Doamna Maria Ștefureac, a fost întotdeauna un om cu simțul responsabilității. A muncit și muncește cu multă însuflețire și dăruire de sine în acest domeniu. Își îndeplinește cu sârguință toate obligațiunile profesionale, având mereu rezultate frumoase și făcând față cu brio tuturor cerințelor ce-i stau în față.

În afară de obligațiunile de serviciu, în toți acești ani, harnica doamnă a organizat zeci de expoziții de noi cărți, întâlniri cu oameni deosebiți, cercuri literare, prezentări de carte, omagieri, jubilee, iar în ultima vreme și saloane de Carte care au loc prin bibliotecile noastre. O atenție deosebită acordă doamna Maria întâlnirilor cu cititorii, atât cu cei mici, cât și cu cei mari. Cu multă atenție, răbdare și bunăvoință îi îndeamnă să citească, căci cititul cărților este o îndeletnicire minunată, îi ajută cu plăcere să-și aleagă tema potrivită, le dă sfaturile necesare. De multe ori cititorii vin să citească ziare și reviste, iar în ultimul timp se pot folosi și de serviciile Internetului dacă au nevoie.

În biblioteca pătrăuceană își desfășoară activitatea diferite cercuri, mai ales pentru elevi, dar și pentru maturi. În deosebi cercul literar „Lira”, condus pe principii obștești de subsemnata. Cu câțiva ani în urmă am scos la tipografia din Storojineț broșura „Începătorii”, cu versurile primilor membri ai acestui cerc.

Doamna bibliotecară șefă a inițiat și unele expoziții permanente de literatură: cărți, reviste, ziare, buclete, fotografii, ilustrate, pe anumite teme, așa ca: religia, istoria, cultura, sportul, îndeletniciri vechi, oamenii de vază ai satului, noi apariții editoriale etc. În una din sălile bibliotecii este și un colț de etnografie.

Astfel că tuturor le este plăcut să facă vizite la bibliotecă, unde întotdeauna domnește o atmosferă deosebită, e curat, e comfortabil, iar doamna bibliotecară șefă te întâmpină cu voie bună și amabilitate.

În lucrul ei a fost ajutată ani de-a rândul de colega de serviciu, bibliotecara fruntașă Elena Clioț. La cealaltă bibliotecă din cătunul Arșița lucrează de aproape jumătate de veac, doamna Maria Malițcaia, lucrător Emerit al culturii din Ucraina și Polonia. Împreună doamnele colaborează activ, organizând măsuri cultural-literare pe cele mai diferite teme. Cu vreo câțiva ani în urmă la una din editurile cernăuțene a văzut lumina tiparului cartea mea „Viața culturală a satului Pătrăuții de Jos”, cele trei principale compartimente din această voluminoasă carte sunt dedicate căminului cultural, bibliotecilor și ansamblului artistic polonez „Wianeczec”, și desigur oamenilor ce muncesc în aceste frumoase domenii ale culturii. Toate trei bibliotecare sunt pe tabla de onoare a bibliotecii raionale.

Chiar și în timpul apropiat vom discuta organizarea unui jubileu al primului cetățean de Onoare al satului Pătrăuții de Jos, doctorului în științe filologice Ilie Popescu, ajuns la frumosul jubileu de 80 de ani.

Eu personal, sper să pot organiza cu activiștii satului nostru, o seară tematică dedicată doamnei Maria Ștefureac, care toată viața ne-a invitat și ne-a prezentat în această bibliotecă, unde au fost invitați scriitori, ziariști, folcloriști, politicieni, profesori, oameni de știință, reprezentanți din sfera culturii, ai învățământului, ai altor sfere sociale, din diferite părți, s-au discutat atâtea lucruri de valoare, s-au organizat tot felul de măsuri importante și interesante.

La ceas jubiliar neobosita doamnă este felicitată cu multă dragoste și respect deosebit de întreaga ei familie: mama Aurora, sora Rodica cu familia ei din Moldova, soțul Vasile, ficele Diana, Cristina, fiul Mircea cu familiile lor, de nepoței, de fini, cuscri, veri, alte rude, de toți prietenii, colegii, vecinii, sătenii, membri diferitor Societăți și Asociații, a căror membră activă este și sărbătorita.

Toți împreună îi dorim doamnei Maria Ștefureac sănătate deplină, succese și împliniri, voie bună, bucurii de pe urma copiilor și nepoților, prieteni devotați, aceiași dragoste de viață și un sincer „La mulți ani!”

————————————

Eleonora SCHIPOR

Pătrăuții de Jos, Ucraina

8 august 2019