La 23 august 1924 se năștea la București viitorul dramaturg Paul Everac pseudonimul lui Petre Constantinescu. A fost fiul lui Alexandru Constantinescu, prof., și al Eugeniei (născută. Morarescu).
A urmat Liceul „Moise Nicoara” din Arad, luând bacalaureatul în 1942; a făcut studiile de drept, luând licența în 1947, absolvind și facultatea de filosofie în anul 1948 la Universitatea din București. Între anii1949 și 1958 lucrează ca înregistrator, contabil, director de filiala CEC la Arad, director de muzeu la Buzău și muzeograf la Sighișoara în perioada 195l-l954, a fost jurisconsult la Fălticeni între anii1954-l956, șef de protocol la Prezidiul Marii Adunări Naționale între anii1956-l958.
A debutat cu schița Generalul în revista Tânărul scriitor (1949); și a debutat editorial cu volumul Logodna (1962), urmat de Cântec din fluier (1963), O întâlnire neobișnuită (1964) etc.
O serie de piese sunt publicate în fascicule si broșuri: Și la stânga, trei ciocane! (1967), Cheta (1970), Chirița pe șantier (1970), Trepte (1972), Consiliul (1975), Suplinitoarele (1977) etc. Cele mai realizate lucrări dramatice ale lui Paul Everac sunt adunate în volum Cinci piese de teatru (1967), Teatru (1975), Viața lumii (1982), Parabole dramatice (1983), Teatru (1984) și Aventura umană (1989).
A publicat și câteva volume de schițe, tablete, reflecții, intervenții, dialoguri, eseuri: Reflecții despre inteligență (1967), Dialoguri contemporane (1971), Încotro merge teatrul românesc? (1975). Debutul dramaturgie se produce cu piesa Poarta (1959), reprezentata pe scena Naționalului din Iași.
I-au urmat numeroase spectacole, unele de succes, cu Urme pe zapada, Camera de alături, A cincea lebădă, Un fluture pe lampă, Cartea lui lovița etc, Paul Everac fiind, după Aurel Baranga, cel mai jucat autor român din perioada comunistă. A primit premiile: Premiul Ministerului Culturii (1959); Premiul „V. Alecsandri” al Casei Centrale a Creației Populare (1964; 1965; 1966; 1967); Premiul „I.L. Caragiale” al Acad. (1973); Premiul Asoc. Scriitorilor din București (1976); Premiul Uniunii Scriitorilor (1968; 1971; 1980). Prin mesajul destul de explicit și prin natura întregii opera dramatice, piesele lui Paul Everac se vor reacții polemice în fața inerției, șabloanelor, birocrației și platitudinilor existenței sociale și, prin reflex, moduri ideale de comportament.
Poarta (1959), prima piesa a dramaturgului, deși conjuncturală prin subiect, e în multe privințe superioară producțiilor de mai târziu. Pe fondul colectivizării agriculturii, autorul reia din altă perspectivă problema triunghiului conjugal, însa realizează și o frescă a existenței campestre într-un limbaj ardelenesc, surprinzând reacții violente, paradoxale, provocate de simțul proprietății private. Pamântul înseamnă, pentru eroul Stancu, rodul vieții, dar și garanția libertății individuale, încât orice atentat, fie chiar aluziv, la știrbirea proprietății ii reactualizează umilința ancestrală. Atmosfera, intimitatea relațiilor, jovialitatea sau ranchiuna, predispoziția pentru sentință si zeflemeaua au ceva moromețian.
Cu piesele următoare, atenția dramaturgului se îndreaptă și mai apăsat spre realitățile momentului, o importanță covârșitoare dobândind modificarea conștiinței în raport cu colectivitatea și cu imperativele sociale. Ferestre deschise (1959), Ștafeta nevăzută (1959), Ochiul albastru .(1961) sunt, în acest sens, relatări de la locul de muncă, cu scopul de a înfațișa diversitatea manifestărilor umane, surprinse între lene și angajament, între șmecherie și onoare. Superficialitatea și graba dogmatică sunt sancționate lozincard, iar succesele sunt sărbătorite într-o jubilație generală, cam euforică și caragialiană. Piesele sunt teziste, conflictul e dirijat, problematizarea fiind mai mult o chestiune de atitudine auctoriala. O mai mare acuratețe a dezbaterii și un conflict mai verosimil caracterizează creația de după 1970, când dramaturgul renunță la teatrul de circumstanța, orientându-se spre dramă și monologul dramatic. Subsolul (1967), piesa ce folosește diverse procedee moderne (colaj, monolog interior, teatru in teatru), dezvăluie trivializarea umanului în circumstanțe confuze. Excepțional este dialogul lui Matei Rizea cu vântul, sugestie a spaimei obscure, a anxietății și derutei existențiale. Piesa este o ilustrare, din păcate oarecum incoerentă, a patru ipostaze vitale: existența tragică, raționalismul, ludismul și alienarea. O „dramă a ființei” e și Camera de alături ( 1970). Pavel Cristian, luptător ardent pentru adevăr, chiar cu riscul de a-și îndepărta semenii, intră într-un conflict ireconciliabil cu cei din jur în special cu Bondoc), care simulează adevărul din inerție și confort. Eroul suferă o „criză a personalității” și o derută a conștiinței, având revelația înstrăinării într-o lume infamă. Paul Everac ratează cu prea mare nonșalanță premisele, împingând conflictul când spre schematism, când spre prețiozitate, cum se întâmplă și în Un fluture pe lampă (1974), piesa compromisă din pricina lipsei de subtilitate. Ovidiu Petrescu, transfug entuziast, e confruntat treptat cu realitatea vicioasă a Occidentului, care-i revelează conștiința erorii. Intriga e transparenta, rezolvarea previzibilă.
Interesantă prin substanță e si A cincea lebădă (1979), o pledoarie pentru eliberarea existenței de constrângeri și convenții. Astfel de piese (unele subintitulate „eseu”) sunt adesea defectuoase din cauza problematizării ostentative.
Aparența incisivitate a unor comedii ca Ordinatorul, Viata e ca un vagon?. Piatra la rinichi vine din supralicitarea satirica a unor metehne arhicunoscute. Verva dialogului, eliberarea limbajului de prejudecăți stilistice, parodia suculentă sunt calități incontestabile care produc un umor reconfortant. Scriitorul s-a exersat și în piesa istorică, începând cu Iancu la Halmagiu (1967), dar mai ales prin cele trei episoade dramatice inspirate din momente disparate (secolele al XVII-lea – al XlX-Iea), dar unite prin accentul pe eroul tragic, din Viața lumii( 1982), fără îndoială cele mai realizate creații în acest gen. In proză a scris Don Juan din Gradina Icoanei (1968), relatare despre un seducător. Inadecvării lexicale, capabilă să creioneze un caracter mediocru. în schițele și tabletele din Ședința balerinelor (1978), satira e rezultatul subtil al deturnării amănuntelor, aparent nesemnificative. Fabule, parafraze mitologice si compoziții umoristice se întâlnesc în Poeme discursive (1972), nu fără o transparență lirică. Scriitor prolific, abordând cu precădere problema intransigenței morale, interesat mai mult de atitudine și mesaj, având însă un acut simț al replicii dramatice, Paul Everac face din teatru o propagandă activă, piesele sale fiind mai cu seamă un îndreptar etic și spiritual.
Ziua de 23 august mai are o semnificație.Tristă pentru poporul român.În înțelegerea dintre doi dictatori- criminali, Hitler și Stalin, Germania nazistă și Uniunea Sovietică semnau la Moscova, Pactul Ribbentrop-Molotov, un tratat de neagresiune, în prezenţa lui Stalin, de ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov și de ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop.Scopul declarat al pactului era ca al Treilea Reich să-și asigure flancul estic după invadarea Poloniei, petrecută o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. În schimb, URSS dorea să câștige timp şi să prevină o invazie germană, deoarece Armata Roșie avea prea puțini ofițeri superiori, după executarea multora dintre ei din ordinul lui Stalin, sub pretextul unui complot imaginar.Era vorba, de fapt, de o înţelegere între Hitler şi Continue reading „Al. Florin ŢENE: 23 august zi de doliu pentru poporul român, lumina zilei pentru Paul Everac”