Teologia naturii este, din fire, Sci-Fi. Ne duce către nişte lumi potenţiale despre care nu credeam că pot să existe vreodată. O lectură a Creaţiei în cheia unui Creator, mai incredibil decât orice scenariu de film SF. Dar pentru asta, trebuie să încetăm să disecăm lumea cu raţionalitatea noastră.
Ce simplă e lumea când o interogăm aşa cum este. Ce simplă în neînţelesurile ei pline de înţelesuri. Ce minunate sunt lucrurile care nu au răspuns, pentru că sunt aşa cum sunt şi nu pot să fie altfel. De ce toarce pisica? De ce ticăie ceasul? De ce bunica are ochelari? Şi tot aşa. Lucrurile în tăcerea lor au evidenţa lor, care se înfăţişează fără pată, în puritatea lor, minţii noastre. Ele fac parte din ţesătura de raţiuni şi înţelesuri ale Creaţiei, sau mai degrabă din acea Minte care a urzit toate aceste evidenţe simple şi nemuritoare pentru noi. Astea sunt feluri de mâncare pe care mintea noastră sufletească le degustă la nesfârşit, şi nu oboseşte niciodată se depene firele înţelesurilor lor. Pentru că mintea noastră profundă e din aceeaşi substanţă, să zicem aşa, cu mintea grandioasă a lui Dumnezeu. Acelaşi fus care se deapănă în noi acum, se deapănă la toate scările creaţiei, de la cele mai mici la cele mai vaste.
Bunăoară, putem să trăim din experienţa acestei întrebări, în sine, fără capăt: „De ce e cerul plin de stele?”.
Dar cum ne întrebăm? Căci felul în care „atacăm” lucrurile defineşte împărtăşirea noastră de realitatea lor. Putem să ne întrebăm ştiinţific, despre dispoziţia geometrică, astronomică a stelelor, şi am ajuns în „bucătăria” problemei. Vom şti să le descriem, dar ne va scăpa semnificaţia lor, conţinutul lor ca idee. Singuri vom da din mână realitatea lor, pentru conţinutul lor informaţional pe care l-am preferat. Cumva, am vrut să ştim din ce sunt constituite stelele, sau cum sunt dispuse, ca să dăm deoparte problema, şi să ne vedem de altele ale vieţii noastre. Dar omul nu e făcut să aibă curiozităţi epidermice, pe care să şi le scarpine cu o pretinsă explicaţie ştiinţifică, şi gata. Ăsta e un nivel primitiv de vieţuire (spirituală), oricât de civilizaţi am fi pe dinafară. Omul e făcut să tacă, să contemple şi să se mire la nesfârşit de înţelesurile lucrurilor din Creaţie. E făcut să împărtăşească această tăcere, fie prin atitudine, fie prin cuvinte care pot vorbi despre ce nu se poate vorbi. Dacă ăsta e sensul cel mai înalt al cuvintelor, să vorbim de ceea ce nu putem vorbi, atunci am încărcat cuvintele noastre de raţiunile cele mai desăvârşite care există. Am ajuns la realităţi.
Aşadar, nu vorbim nici de încântarea nostalgică în faţa frumuseţii stelelor. Căci ăsta e un alt mod de a da deoparte misterul lucrurilor. Ne încântăm un pic, ni se pare frumos şi gata… Hai să ne vedem de viaţa noastră, ce mai era de făcut: X, Y, Z… Scopul nu este să derulăm una din multele emoţii ale afectivităţii noastre, ca atunci când derulăm nişte Wallpaper-uri pe Facebook. Asta e doar o excitare afectiv-cognitivă, mai degrabă, un tip de răspuns emoţional generat de lumea plină de reclame şi oferte în care trăim. Dar lucrurile adevărate nu fac reclamă realităţii lor, şi aşa n-o s-ajungem la ea niciodată. Lucrurile adevărate îşi prezintă realitatea lor minţii noastre tăcute, nedistrase, dumnezeieşti, ele nu vorbesc intelectului nostru spectator TV din viaţa de zi cu zi. Căci scopul cel măreţ şi hrănitor pentru fiinţa noastră lăuntrică, aceea care nu va muri niciodată, este să fim capabili să locuim – iată – în realitatea semnificaţiei stelelor, în noima lor, în lumea lor de sensuri care nu pleacă nicăieri şi stă acolo dintotdeauna. Scopul este ca pentru cele trei minute în care găsim răgazul să medităm la cerul înstelat, să nu mai locuim în realitatea aparentă a trupului nostru, a casei sau a maşinii noastre, ci să simţim vastitatea fiinţei noastre, într-un fel chiar fizică, la dimensiunile creaţiei pe care le-a făcut Dumnezeu. Să simţim trupul vast al omenităţii noastre, făcut nu numai din pământ, ci şi din stihiile naturii – apă, aer, foc, praf de stele, şi, mai presus de toate, suflarea de viaţă a lui Dumnezeu. Să simţim înrudirea noastră cu stelele, cu aştrii şi cu depărtările cosmosului, după cum glăsuia psalmistul David: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?” (Ps. 8, 3-4).
Reluând ideea, ne întrebăm „de ce e cerul plin de stele” nu din perspectiva că am putea şti răspunsul. Nici din aceea că l-am putea afla. Ăsta e un tip de interogaţie care consumă obiectul, şi prin care pierdem imediat ceea ce am avut în mână, şi care era cel mai de preţ: o tresărire în faţa Raţiunii Nesfârşite, o tresărire care ia ea însăşi timpul Raţiunii Nesfârşite. O hrană din care începi să mesteci şi nu termini niciodată, pentru că fiinţa lucrurilor (şi a stelelor) e făcută de Dumnezeu să nu se epuizeze niciodată, indiferent de energia lor fizică, de „mortalitatea” lor. Şi tot aşa nu se epuizează nici „hrana” cognitivă care ne-o dau, precum nici „săltarea” inimii care-o însoţeşte. Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: De ce e cerul plin de stele?”
Categorie: Eseu
Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (73)
Unirea Bucovinei cu România
La 6 noiembrie, primăria oraşului Rădăuţi, prin intermediul colonelului Gheorghiu, comandantul Regimentului 69 infanterie din Dorohoi, trimitea un apel disperat primului ministru român de la Iaşi, generalul Const. Coandă, ,,Veniţi-ne în ajutor, căci altfel ne pierdem”, prin care se cerea sosirea trupelor române. După două zile, la 8 noiembrie, ora 6 dimineaţa, regimentul părăseşte Dorohoiul şi se îndreaptă către vama din Mihăileni, aflată la frontiera Bucovinei, de unde, noaptea târziu, înaintează şi pătrunde în oraşul Siret, prefectul predând oraşul, la ora 23, colonelului Gheorghiu. După alte două zile, la 10 noiembrie, orele 11, ,,a intrat în Rădăuţi, cu trenul ce venea de la Dorneşti, o grupă de 11 soldaţi români, comandaţi de un subofiţer, care a înaintat până la Primăria veche” a oraşului, o mică avangardă a trupelor române ce aveau să sosească în oraş. Ulterior, regimentul a mărşăluit către Cernăuţi.
În această zi de 8 noiembrie, generalul Iacob Zadik sosea la primăria din Suceava, unde lua cunoştinţă despre acţiunile bucovinenilor din Cernăuţi, precum şi despre misiunea deputatului Aurel Onciul, pe care îl primeşte într-o cameră din primărie, propunându-i să-i înlesnească drumul la Iaşi. La 9 noiembrie, sosea la Cernăuţi, compania comandată de slt. Ilie Lazăr, român din Maramureş, din Regimentul 8 honvezi Luoj, venită cu trenul până la Noua Suliţă, iar de aici pe jos până în oraş. Ajuns în Cernăuţi, el a organizat gărzi şi patrule, a arborat tricolorul şi a instaurat ordinea, iar legionarii ucraineni s-au retras din oraş. A doua zi, la 10 noiembrie, generalul Zadik trimitea la Palatul Naţional din Cernăuţi pe ofiţerul Vasile Ungureanu, cu un plic pentru Iancu Flondor, spre a se asigura în privinţa situaţiei din oraş. Armata română s-a oprit în acea zi la bariera oraşului Cernăuţi, în satul Corovia.
La 9 noiembrie, un aeroplan românesc lansa manifeste, prin care anunţa sosirea armatei române eliberatoare şi, în aceeaşi zi, miliţiile ucrainene din Galiţia, care controlaseră Cernăuţii câteva zile, s-au retras în mare grabă peste Prut. Luni 29 octombrie/11 noiembrie 1918, la ora 12, ,,venind pe trei coloane, trupele române, sub comanda generalului Iacob Zadik şi având ca şef de stat major pe colonelul Rovinaru, au intrat în oraş”. La ora 14, generalul Zadik, împreună cu alţi ofiţeri, soseşte în sala festivă a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, unde este întâmpinat de preşedintele Iancu Flondor, cu aceste cuvinte: ,,Domnule general, ca preşedinte al Consiliului naţional român, am datorinţa să binecuvântez falnica oaste română din capitala Bucovinei, acestei ţări care păstrează în sânul ei sfintele moţiune moaşte ale marelui nostru domn Ştefan. Acum când suntem pe cale să întregim moştenirea lui, România Mare, simţim că sufletul lui nemuritor e în mijlocul nostru. (…) Domnule general, daţi-mi voie să vă binecuvântez aşa cum o fac fraţii, cari, după o lungă şi dureroasă despărţire, se întâlnesc pentru a nu se mai despărţi niciodată. O fac, deschizând braţele mele şi strângându-vă la piept. Domnilor, acum să mulţumim din adâncul inimilor noastre celui mai mare şi mai bun român al veacului nostru, Maiestatea Sa Regele Ferdinand”.
La aceste cuvinte, generalul Iacob Zadik răspundea astfel: ,,Onoraţi cetăţeni ai Bucovinei, în urma dorinţei comitetului naţional bucovinean, Maiestatea Sa Regele Ferdinand şi Ţara Română au răspuns chemării şi au adus ajutorul lor pentru ca liniştea acestei ţări să fie asigurată. Sosind, aduc salutul şi sentimentele de iubire frăţească şi, pot spune, de mamă ale României libere către ţara Bucovinei. În acelaşi timp, gândul meu se înalţă către Dumnezeu şi-i adresează mulţămirile României Mari, c-a scos sfânta dreptate la suprafaţă. Sfânta dreptate a biruit. Pentru despărţirea Bucovinei de Moldova a trebuit să se verse sânge, a trebuit să cadă cap de domn; pentru recâştigarea ei însă n-a curs niciun pic de sânge. În aceste momente de bucurie să strigăm cu toţi: Trăiască România Mare, Trăiască Bucovina, Trăiască Regele Ferdinand!”.
A doua zi, la 12 noiembrie 1918, Iancu Flondor, preşedintele Consiliului, adresa un apel ,,Către poporul român”, în care se spunea: ,,Rezbelul mondial, lupta gigantică a dreptăţii şi libertăţii…a dat naştere şi libertăţii naţiunilor subjugate. Românii Bucovinei, folosindu-se şi ei de dreptul suveranităţii naţionale, recunoscut acum de toată lumea, au hotărât, în Constituanta lor din 27 octombrie 1918, să stăpânească singuri ţara lor (Bucovina), sfântul lor pământ strămoşesc. Fostul guvern austriac s-a opus la această cerere îndreptăţită, a cedat însă forţei rutenilor. Astfel a trecut puterea ţării în mâna rutenilor şi s-a dezlănţuit în urmă anarhia peste toată ţara. În faţa acestor împrejurări, Consiliul Naţional, reprezentanţa legitimă a poporului român, a fost nevoit să recurgă la ajutorul fraţilor din Regat, cerând intervenţia oastei româneşti. Maiestatea Sa Regele României, răspunzând la această cerere întemeiată, a dispus intrarea armatei în ţară. Spre a restabili dreptatea şi ordinea, Consiliul Naţional a luat în seamă, în ziua de 10 noiembrie, stăpânirea ţării şi va exercita puterea prin Guvernul său. Locuitorii acestei ţări de altă naţionalitate sunt provocaţi, chiar în interesul lor bineînţeles, să se supuie acestui Guvern, care va şti să ia în considerare interesele lor fireşti”.
La 12 noiembrie 1918, s-a întrunit Consiliul Naţional, în a doua sa şedinţă, care a dezavuat mai întâi acţiunea lui Aurel Onciul: ,,…s-a aflat unul din mijlocul nostru, care a discutat cu rutenii, poate că optima fide, dară uitând că s-a pus astfel în contrazicere cu tot poporul”. Apoi Consiliul a adoptat Legea fundamentală provizorie asupra ţării Bucovinei, document ce cuprindea 12 articole, în care erau precizate atribuţiile Consiliului Naţional, care exercita puterea supremă, corpul legiuitor, şi Guvernul, alcătuit din secretarii de stat, organism executiv. Consiliul Naţional a ales ca preşedinte pe pr. Dionisie Bejan, ajutat de trei vicepreşedinţi, Dr. Eusebie Popovici, Dr. Vasilovschi şi Vasile Alboiu-Şandru (din Câmpulung). Guvernul era alcătuit din 14 secretari de atât, având ca preşedinte pe Dr. Iancu Flondor, care a demisionat apoi din conducerea Consiliului Naţional. Lista guvernului era următoarea: Dr. Sextil Puşcariu, la externe, Dr. Dori Popovici, la interne, Nicu Flondor, la finanţe, George Sârbu, la agricultură, Dr. Radu Sbiera, la instrucţie (învăţământ), Dr. Ipolit Tarnavschi, la culte, Dr. V. Marcu, la comerţ şi industrie, Aurel Ţurcan, lucrări publice, Cornel Ternovieţchi, la comunicaţii, Dr. Octavian Ghorghian, la salubritate publică.
După ce, la 11 noiembrie, în ziua intrării armatei române în Cernăuţi, Consiliul Naţional adresa o telegramă regelui Ferdinand, în care erau aduse ,,omagiile Bucovinei eliberate”, în şedinţa din 12 noiembrie (vezi supra), seara târziu, era primită telegrama regelui României adresată lui Iancu Flondor, în care se spunea: ,,Cu cea mai adâncă emoţiune şi cu inima plină de bucurie patriotică primesc ştirea că trupele mele au intrat în capitala Bucovinei române, aducând ordine şi linişte sufletească pentru toţi acei care, în aceste momente istorice, au simţit şi au lucrat pentru îndeplinirea visului secular. (…) Să dea Atotputernicul ca tot poporul din Bucovina să găsească mereu ocrotire, dreptate şi libertate sub cutele drapelului naţional. Şi preşedintele Comitetului refugiaţilor bucovineni, Ion Nistor, adresa o telegramă omagială regelui Ferdinand: ,,Ca fii ai Bucovinei dezrobite, în numele nostru, al părinţilor şi al fraţilor noştri rămaşi acasă, îndrăznim a aduce prinosul nostru cel mai curat de mulţumire pentru mult aşteptata operă de eliberare şi de realipire …, operă care să rămână pentru totdeauna legată de numele maiestăţii voastre şi al armatei române victorioase.”.
Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (73)”
Mircea Dorin ISTRATE: 1 Noiembrie – ZIUA TUTUROR MORȚILOR
Mai veche decât vechimea, rămas de pe vremea începuturilor noastre, cultul comemorării morţilor ne-a însoţit şi ne va însoţi mereu vremelnica existenţă, pentru că mereu şi mereu vom avea pe cineva drag nouă plecat să-şi veşnicească somnul sub coasta unui deal, în umbroase ţintirime din frumosul, doritul şi pătimitul nostru Ardeal. Acolo, neuitaţii noştri îşi torc somnul de veci, dimpreună cu toţi cei pe care neamul acesta i-a avut, născând şi umplând din fântâna timpului acea neştiută lume pe care noi ne-o dorim mai bună şi mai frumoasă decât cea în care vieţuim acum.
Pe ei, lăcrimaţii noştri cei dragi îi purtăm mereu în umbra tăinuitului gând, cerându-le cu creştinească smerenie şi sfiiciune iertare dacă le-am greşit cu ceva, iar în rugile noastre cele curate şi adevărate înălţate la Măritul, nădăjduim ca El, Iertătorul nostru cel bun, să-i fi pus pe toţi în raiurile Sale cele fără de sfârşit, spre veşnica lor odihnă.
Şi poate tocmai de aceea în datina noastră străbună s-a statornicit din neam în neam, ca în miez de toamnă, lor, celor plecaţi spre necuprinsele ceruri, să le fie hărăzit o zi anume de cinstire, zi în care noi, norocoşii cei vii să-i căutăm pe ei veşniciţii nemuririi, pentru a sta o clipită vremelnică împreună. Şi acolo, la umbra crucii lor, în boaba lacrimilor venite din fântâna sufletului nostru, să punem rugă şi iertare, smerenie şi recunoştinţă pentru tot şi toate câte ei ne-au dat şi ne-au lăsat în trecătoarea lor viaţă prin această mincinoasă şi nemernică lume, să ne mai povestim în gând de câte le-am mai făcut şi desfăcut pe-aici în mişcătoarea vreme cea plină de trudă şi nenoroc. Şi aşa, împăcaţi că ne-am făcut datoria creştinească, să nădăjduim că vom fi pentru o clipă parte din marea bunătate cerească, cea din care izvorăsc toate cele pe care Măritul le aşteaptă să le facem în faptele noastre cele de zi cu zi.
Iar dacă noi, cei întomnaţi în vreme suntem îmbucuraţi de Domnul cu nepoţi, să-i ducem şi pe ei la însfinţitele morminte, pentru a-i învăţa că neamul nostru dimpreună cu toți cei mutați la ceruri, trebuie cinstit şi preţuit pentru toate câte a făcut pentru noi în această lume, pentru toate comorile de gând şi faptă pe care ni-i le-au lăsat, pentru mierea de învăţătură strânsă din florile timpului lor, pentru tot şi toate cele câte nu au murit odată cu ei. Iar mai presus de toate să-i învăţăm pe nepoți a simţi că pe umerii lor stăm noi şi vor sta deopotrivă şi ei, că din firava lor Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: 1 Noiembrie – ZIUA TUTUROR MORȚILOR”
Alexandru NEMOIANU: O stâncă de neclintit
Ceea ce caracterizează Neamul Românesc este statornicia lui, în Ortodoxie, în Tradiție, în mod de gândire,în aprecierea diferenței dintre bine și rău și încăpățânarea de a fi același mereu. Românii nu au doar calități, dar nu au numai defecte. Au și defecte și moduri specifice de a reacționa, care pot fi enervante. Dar acest mod de comportament s-a alcătuit într-o istorie de mii de ani. O istorie care a cunoscut mai multe nenorociri și necazuri decât bucurii. Acestea au fost circumstanțele exterioare și prin ele au trecut Românii cu voință neclintită de a răzbate și de a dăinui; „am fost și om fi”. Dar aceste defecte minore sunt din plin compensate de omenie, echilibru psihic, generozitate, toleranță și neclintita viețuire în Ortodoxie.
Aceste trăsături românești, cu bune și mai puțin bune, sunt cele care ne definesc ca Neam, unic, fermecător, surprinzător. În momentul de față, sub cea mai nătângă lozincă posibilă, se caută distrugerea acestei identități.
Există în momentul de față două tendințe, am putea spune încă mai exact, două ispite, de-a stânga și de-a dreapta, în exprimarea relațiilor cu realitatea covârșitoare numită “țară”. Iar în spațiul românesc, după cum se știe, ”țară” este și patria dar și țărișoarele-văi, din Maramureș și până în Țara Almăjului.
Ispita ‘de-a stânga” află de bine să ponegrească tot ce se referă la “țară”.
Tot ce este românesc, după acești înverșunați, este rău, superficial, neautentic, înapoiat, etc.etc. Aceste generalități negative sunt rostite cu glas tare, fără drept de apel, cu anume bucurie și, culmea, cu aerul unor înțelepciuni speciale. Punctele de referință existențiala pentru Neamul Românesc, de la Ileana Cosânzeana la Făt Frumos și de la Eminescu la Caragiale, sunt minimalizate, calomniate, întinate. Este o manifestare de, cum ziceam, înverșunare fără argument; afirmație și atâta.
Este de spus că orice generalitate, orice afirmație “la grămadă”, este din capul locului suspectă.
Ce înseamnă “tot”? Cine sunt acești “toți”? Care este relația dintre inverșunații cu pricina și restul “toților”?
Fără îndoială cei căzuți în asemenea strășnicie ar trebui să își facă, din când în când, un examen de conștiință, ar trebui să se privească în oglindă și, de vor putea fi sinceri, măcar atunci când sunt singuri, vor vedea stultitia căreia i-au căzut pradă.
Dar în plus de asta cei care se avântă în asemenea aproximații intelectuale sunt chiar cei care pierd. Deci cei care s-au erijat în procurori, avocați și judecători sunt cei care arată întunericul lor interior. Căci capacitatea de a produce doar venin arată frustrare, oportunism, infantilism râzgâiat și neputință existențială. Chiar venite din partea unor opozanți din temperament asemenea afirmații arată lașitate, ranchiună și elementară lipsă de bun simț. Acești oameni practică cu pasiune autofagelarea degradantă.
Cumva în contrast, dar un contrast de coloratură, nu de fond, se află cei care promovează un sovinism tribal, înveșmântat în fraze sforăitoare, neconvingătoare și goale de conținut. Mai grav acești nefericiți leagă dragostea de țară de o anume și vremelnică stăpânire administrativă sau o anume ideologie.
Acești indivizi sunt stăpânitori ai sistemului de injurii, amenințări și promotori ai unei neputincioase uri față de alte neamuri sau față de minoritari. Sunt sinistra adunătură a fanaticilor.
Toți cei pomeniți mai sus nu înțeleg adevărul elementar rostit de către P.P. Carp, ”primul semn al lipsei de civilizație este intoleranța”.
Și mai este un lucru pe care îl uităm.
În cea mai mare măsură necazurile în spațiul românesc sunt datorate unei înclinații bolnăvicioase a celor care s-au erijat în “eminența cenușie” a Românilor (s-au auto uns,fără merit cel mai adesea în această “eminența”) de a imită cu ploconeală modele străine. Această tendința bolnăvicioasă poate fi urmărită de la “bonjuristii” veacului al XIX-lea și până la actualii ‘deja europeni”. Indivizi care nu prea știu nimica despre cele pe care le predică și care nu știu Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O stâncă de neclintit”
Eleonora SCHIPOR: Așa e viața omului…
In memoriam Liudmila Rotaru
Nimeni nu știe când se rupe firul vieții. Fiecare ar vrea să trăiască mult, să aibă de toate, să fie fericit, să lase o urmă pe pământ.
S-a rupt atât de pe neașteptate firul vieții vrednicei bucovinence și românce Liudmila Rotaru din satul Stroiești, r-nul Noua Suliță. Brusc și pe neașteptate. Acest accident stupid a luat-o dintre noi așa deodată. Vestea ne-a îngrozit, ne-a amărât, ne-a umplut sufletele de tristețe. Incă o româncă a plecat dintre noi.
Pe Liudmila Rotaru am cunoscut-o cu mulți ani în urmă. Regretatul ei soț, poetul Grigore Petrescu-Rotaru era originar din satul meu de baștină Pătrăuții de Jos. Cunoștea multă lume de aici, nu odată fusese în ospeție pe la rudele soțului. Anume ea mi-a dăruit cărțile regretatului soț, dar și cartea ei, pe care le păstrez în biblioteca mea.
Țin minte că a participat cu elevii săi la primele ediții ale Festivalului de poezie pentru copii și tineret „Ilie Motrescu” organizat de Liga Tineretului român din regiunea Cernăuți.
De cele mai multe ori ne întâlneam la ceremoniile de la Cernăuți, or, ca membră activă a corului „Dragoș Vodă” era mereu prezentă în haine naționale pe scenă.
Țin minte că ne-am întâlnut cu vreo 2-3 ani în urmă la mănăstirea Putna, ea fiind venită cu profesoarele din Asociația Cadrelor Didactice de Etnie Română, iar noi eram un grup de pelerini de la Pătrăuții de Jos, aflându-ne întru-n pelerinaj, pe la unele mănăstiri din zona Sucevei. A venit la noi, la pătrăuceni, să stea de vorbă cu noi. Întotdeauna se bucura când întâlnea consătenii soțului.
În ultimii ani era una dintre cele mai active membre ale Asociației ACDERU, participa la toate activitățile desfășurate în cadrul Asociației.
Nemaivorbind de calitățile ei de cadru didactic, metodistă, Eminentă a Învățământului public di Ucraina, profesoară de excepție, iubită, stimată, apreciată…
Era ( Doamne, ce greu e acum să rostim la timpul trecut aceste cuvinte) mereu vorbăreață, veselă, iute, ageră, cutezătoare, harnică, pricepută, îndrăzneață… Putea sta de vorbă cu oricine, găsea limbă comună cu toată lumea.
Îmi povestea că a fost și primar ani de zile în satul de baștină Stroiești, din raionul Noua Suliță. Pe urmă s-a trecut cu serviciul în școală.
Participa în cele mai felurite activități, era membră a Prezidiului Societății pentru cultura și literatura română „Mihai Eminescu din Bucovina. I-a ajutat cu câțiva ani în urmă dlui Ilie Popescu, președintele Societății regionale „Golgota” să înființeze filiala Societății regionale respective în satul de baștină, a contribuit nemijlocit la ridicarea crucii comemorative din această localitate. De fapt, cred că multe lucruri de valoare a făcut pentru localitatea de baștină.
În viață a avut parte de reușite, dar și de momente grele. A știut să treacă cu fruntea sus prin toate.
Acum, când ne-a părăsit atât de brusc, ce putem să mai spunem, decât că nu o vom uita, că amintirea și chipul îi va rămâne în inimile noastre.
Pentru membri familiei, pentru colegi, pentru prieteni, cunoscuți va rămânea mereu așa cum am cunoscut-o, neobosită și aceeiași neuitată Liudmila Rotaru.
Dumnezeu să o ierte, să-i fie țărâna ușoară și amintirea veșnică. A lăsat pe acest pământ o urmă neștearsă. Drum luminat în împărăția cerurilor, dragă Liudmila Rotaru.
———————————-
Eleonora SCHIPOR
Vavila POPOVICI: Despre vanitate
„Jumătate din răul făcut pe această lume se datorează oamenilor care vor să se simtă importanți.”
– George Eliot
Vanitatea este o credință exagerată în propriile abilități sau în atractivitatea față de alții. Dicționarul o definește ca ambiție neîntemeiată; o asemuiește cu dorința de a face impresie; orgoliu, trufie, îngâmfare, înfumurare, deșertăciune, zădărnicie. Răsfoind mai multe dicționare mai găsim: „încredere exagerată în calitățile proprii”, „atitudine de superioritate nejustificată față de alții; semeție, fală; fudulie”, „opinie foarte avantajoasă, de cele mai multe ori exagerată, asupra valorii sau importanței personale”, „părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială”, „atitudine de înfumurare sfidătoare și disprețuitoare” s.a. Peste tot conotația atitudinii este negativă și de repudiat.
Anterior secolului al XIV-lea, acest termen nu avea astfel de nuanțe narcisiste și însemna doar deșertăciune. Expresia slavă deșartă este considerată acum ca un sinonim arhaic pentru vanitate, dar inițial a însemnat mândrie inutilă, adică lăudăroșenie nejustificată.
În multe religii, vanitatea, în sensul său modern, este considerată o formă de auto-idolatrie prin care omul se compară cu măreția lui Dumnezeu de dragul propriei imagini. În învățăturile creștine, vanitatea este un exemplu de mândrie, unul dintre cele șapte păcate capitale. Din punct de vedere filozofic, vanitatea poate fi considerată o formă mai largă de egoism și mândrie.
În arta occidentală, vanitatea a fost adesea simbolizată de un păun sau în termeni biblici de „Desfrânata Babilonului”. În timpul Renașterii, vanitatea era reprezentată invariabil ca o femeie goală, uneori așezată sau întinsă pe o canapea, care se pieptăna și se uita în oglindă. Oglinda este, uneori, ținută de un demon sau de un amoraș, alte simboluri ale vanității fiind bijuteriile, banii.
Care mamă, mă întreb, nu a citit copiilor povestea Fraților Grimm „Alba-ca-zăpada și cei șapte pitici”, în care împărăteasa trufașă, înainte de culcare întreba: „Oglinjoară din perete, oglinjoară,/ Cine e cea mai frumoasă din țară?” Și aștepta răspunsul oglinzii pentru a se liniști: „Măria ta ești cea mai frumoasă…”.
Trufia este unul dintre păcatele capitale, grele din Biblie, care-l despart pe om de Dumnezeu. Interesant este sfatul lui Petre Țuțea privind înfrângerea vanității, din cartea sa „Între Dumnezeu și neamul meu”: „Să te disprețuiești în fiecare zi, pentru ca să aibă loc Dumnezeu în vidul lăsat în tine”.
Întrebarea este ce ne face să adoptăm o astfel de atitudine? Evident, dorința de a-i impresiona pe alții, de a accede pe scara socială, de a ne acorda importanță, de a ne vedea cu alți ochi. Și-atunci ne găsim multe „calități” dacă suntem firi orgolioase, iar oamenii cu caracter urât, dovedesc și mai multă vanitate.
Vanitoșii au o nemăsurată încredere în propriile lor puteri, ceea ce nu ar fi rău dacă ar exista bunul simț, cântarul, cel care îți arată unde și când să-ți oprești mândria. S-a constatat că primele semne de vanitate apar atunci când omul vede proști în jurul său și i se pare că este cu mult mai sus decât ceilalți, că are puterea să-i domine. Pot fi mulți oameni superiori nouă, iar pentru a face o apreciere justă, trebuie să dăm atenție cântarului, adică să știm „cât cântărim noi” și să încercăm să-i punem „pe cântar” pe ceilalți – așa se face o selecție, un concurs – , dar cu corectitudine și cu adevăr. Mă gândesc la Socrate care a fost intrigat de cât de apreciată i-a fost înțelepciunea, alături de alți mulți deștepți și pregătiți în anumite domenii și a început să dialogheze cu ei, cântărindu-le cunoștințele și comparând. Astfel a ajuns la concluzia că într-adevăr este mai deștept ca ei, s-a liniștit, a folosit această „emblemă„, dar, pe lângă admiratori au apărut și mulți dușmani.
Vanitatea ajunge să se manifeste sub diferite forme, precum: acte de violență publică, acte de teribilism social, acte de terorism, acțiuni militare disproporționate etc. Asociată cu amoralitatea și răutatea determină o combinație socialmente explozivă, din perspective multiple, întrucât au loc schimbări semnificative de comportament. În realitate, toate categoriile socio-profesionale sunt „ciupite de drogul vanității” (artiștii, oamenii politici, profesorii ș.a.). Artiștii vanitoși devin ursuzi, oamenii politici vanitoși devin mizantropi, oamenii talentați cad în vanitatea egoismului, oamenii politici vanitoși ratează misiunea politică. Toți pierd din valoarea lor, vanitatea urâțindu-i sufletește dar și trupește (priviți-le mimica feții!).
La întrebarea: „Ce folos are omul la toată truda pe care și-o dă sub soare?” există un singur răspuns, zice Ecleziastul: „ O, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune și goană după vânt”.
Un excelent ghid în această direcție îl găsim în această carte biblică a Eclesiastului. În ea se află „cuvintele fiului lui David, rege în Ierusalim“. El a fost regele Solomon a cărui celebritate, grație a înțelepciunii trecuse hotarele țării lui. Cartea Eclesiastului conține sfatul său atât cu privire la lucrurile lipsite de valoare, cât și cu privire la cele de o valoare autentică.
Ben TODICĂ: Spectrul Libertatea
Am plecat din România cu un tablou național pe care erau brodate încrustate o Nadia Comăneci, un Ilie Năstase, un Ion Creangă, un Eminescu, Ispirescu, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, un Vlad Tepeș, un Decebal, un Făt Frumos, o Ileana Cosânzeană și o Punguță cu doi bani, Mama și Tata, Fratele și Sora, un Munte și o Mare, chiar Neagră dar o aveam, era a noastră că de aceea învățam la școală Țara Noastră – Casa Noastră, Colegii și Dascălii mei, Blocul, Cinematograful, Școala și Șantierul Minier Ciudanovița. Am uitat să amintesc de Ceaușești, dar și pe aceștia i-au împușcat de Crăciun și nu am vrut să îmi pătez pânza cu ei. Asta am dus cu mine în străinătate.
În occident am realizat cât de liber și treaz eram în România, în lumea acelor vremuri așa-zise dictatoriale. Cu toate că atunci nu știam decât de Dictatorul lui Chaplin și ăsta era comic, te făcea să râzi. Este adevărat că dacă mă gândesc acum, atunci râdeam cu poftă la bancurile comuniste. În Australia unde am ajuns nu sunt bancuri. Aici nu am avut timp să râd că a trebuit să-mi plătesc chiria la casă și ratele la mașină. Am muncit încontinuu ca să mă bucur de libertatea de a alerga de la serviciu la Bancă pentru a-mi plăti datoriile pentru lucrurile închise în casă, bunăstarea democrației și libertății capitaliste. Azi sunt pensionar trăind doar pentru asta. Nu am mai râs în grup și nu ne-am mai ascuns de nimeni fericiți. Fericiți e plural, iar aici, în vest există doar individual fericit, ascuns în casă și nu numai, dar și casa ascunsă după garduri și zăbrele, cică pentru a nu te fura hoții. Să nu-ți fure averea din casă pentru care ți-ai riscat viața când ai trecut fraudulos frontiera.
Acestea sunt noile lanțuri ale libertății: bunurile material, pe care nu le poți arăta altora ca să te mândrești pentru că toți au lanțuri și tu nu poți fi mai prejos. Începi să delirezi numai la gândul minciunii speciei umane. Viața e un joc de Pocker, ne mințim încontinuu, ne tragem în piept, ne momim nu numai peștii cu boaba de porumb în undiță, dar și pe noi. Natura întreagă e îngrozită de comportamentul speciei umane, de imaturitate, iresponsabilitate, lăcomie și prostie. Și animalul mănâncă, dar nu ca omul, ci el știe cât îi trebuie, restul lasă, așa din respect pentru echilibrul vieții. Îi înțeleg pe extratereștrii că nu vor să ne contacteze. Imaginează-ți omul să dorească să intre într-o căcănărie pentru a contacta muștele pentru un schimb de experiență. Vă simțiți jigniți de comparație, dar cam așa se vede de sus. Mai repede te-ai grăbi să contactezi un gândac în balega din drum. Asta mă duce cu gândul la aborigenul care aleargă de unul singur prin deșert cu sulița în mână după vânat. Mai repede mă gândesc că extraterestrul i-ar contacta pe ei și poate chiar că i-a și contactat deja ca dovadă picturile lăsate pe stâncile răzlețe ale marelui continent. Acești aborigeni de cincizeci de mii de ani au trăit aici fără limbă scrisă și fără o istorie violentă, fără exercițiul timpului ca unitate de măsură a gândirii și călătoriei în viață. Pentru ei nu exista trecut și viitor ci doar prezent. De asemeni când se naște sau moare omul nu părăsește această lume, pleacă în aici și tot de aici vine. Deci ei și noi trăim de fapt în lumi paralele. Ca să înțeleg mai bine încep cu lumea noastră, cum o vedem și percepem noi. Imaginați-vă spectrul electromagnetic în care trăim ca pe o coardă de chitară sau sârmă care vine din infinit și se depărtează spre un infinit pe care sunt întinse ca rufele la uscat începând cu cele cunoscute nouă; razele gama, razele X, ultravioletele, apoi cele vizibile ochiului nostru, lumina alb, negru și culorile, aici fac o paranteză să informez că materia din univers, spun specialiștii nu are culoare ci doar proprietatea de a reflecta lumina albă în spectrul frecvenței culorii respective, dacă obiectul e roșu va reflecta frecvența roșie, dacă e verde atunci va reflecta frecvența specifică verdelui și așa mai departe. După spectrul vizibil urmează razele infraroșii, radiațiile Terahertz, microundele, undele radio și altele necunoscute nouă spre un maxim infinit. Acesta este spectrul electromagnetic popular lumii noastre. Când vorbim de mai multe lumi pe înțelesul aborigenului australian atunci să ne închipuim pe lângă spectrul cunoscut nouă, adică coarda de chitară un număr infinit de corzi adică de lumi paralele. Aboriginalul își imaginează că atunci când te naști, vii de pe o altă coardă (ceva asemănător cu ce spunea într-un interviu Oana Pellea că și-a ales părinții înainte de a se naște), iar când mori te duci pe o altă coardă, adică alt spectru electromagnetic. Deci, există un număr infinit de lumi paralele într-un infinit de universuri. Visarea e și ea o călătorie. Azi-noapte am fost în acest oraș în timpul Imperiului Roman, eram turist. În fața mea se ridica un zid imens, cu porți falnice de vreo douăzeci de metri înălțime, patru uși solid închise. Eram pe un fel de trotuar înalt, iar în stradă o pereche agitată să se pozeze. Doamna vine la mine și mă roagă politicos, înmânându-mi aparatul să le fac o poza cu peisajul din față. Aparatul de fotografiat era de mărimea unei banane, cu un ecran mic de ceas de mână și privind imaginea zidului cu poarta încadrat pe ecran, observ cum poarta începe să se dizolve în zid. Doamna era lângă mine. Prin fața noastră trece o namilă de om care obturează imaginea din față și pe domnul pereche. În timp sincron, ea mă sărută pe obrazul stâng, șoptindu-mi că nu mai e nevoie de poză. Tresar surprins, familiar și mă trezesc. Ea a vrut doar să mă sărute. Nu m-am prins. Sunt cazuri în care sunt ființe care pot călători de pe un spectru pe altul sau să pătrunzi cu vederea sau să comunici audiovizual cu ființe sau cunoscuți din aceste lumi. Sunt anumite plante pe pământ sau chiar dintr-un accident corpul nostru poate să genereze anumite substanțe în creier care să ofere posibilitatea de a vedea în unele din aceste lumi.
Să vorbești de pildă cu o persoană dragă, pierdută sau chiar străini, cu strigoi de exemplu. Imaginați-vă că vizionați un film cu Mihai Viteazul și deodată pe ecran mai apare o proiecție cu un alt film, din al doilea război mondial cu Hitler, de acum sunt două lumi și eroii se observă și încep să vorbească unul cu celălalt, apoi mai apare o proiecție cu Superman care îi vede pe primii doi, dar îi ignoră din cauza vitezei. Imaginați-vă cât de ocupați am fi dacă am avea acces la toate rețetele și chimicalele care să ne ajute să accesăm un număr infinit de lumi. Am schimba canale încontinuu până am înnebuni. Acum înțelegeți de ce nu aveți voie să consumați droguri?
Se mai spune că timpul e o noțiune inventată de om și că în realitate toate lucrurile se întâmplă simultan. Într-un apartament în Blocul A , la ultimul etaj era o conferință de presă la care eu eram invitat să spun câteva cuvinte despre inginerul Iulian Topală care trebuia criticat azi, în democrație că a servit Comunismul, dar am fost dat afară pentru că i-am scos în evidență patriotismul, dedicația lui pentru locul natal și profesionalismul eminent și inventiv de care a dat dovadă în perioada vieții și a serviciului sau a adus exploatării miniere EMB Oravița, prin invențiile și inovațiile sale și nu mai puțin titlul sau la catedra Institutului Politehnic din Timișoara, lucruri care ar trebui să ne onoreze. Continue reading „Ben TODICĂ: Spectrul Libertatea”
Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (72)
Unirea Bucovinei cu România
La 6 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Ucrainean difuza în oraşul Cernăuţi manifeste în limbile ucraineană, română şi germană, prin care anunţa preluarea puterii administrative, în timp ce soldaţii Legiunii ucrainene ocupau Palatul Naţional, somând să le fie predată puterea. În timp ce soldaţii legiunii ucrainene devastau Palatul, fruntaşii Consiliului Naţional Român se refugiau în reşedinţa Mitropoliei Bucovinei. Guvernatorul Etzdorf, supus constrângerii, preda puterea de guvernământ asupra Bucovinei, încheindu-se următorul proces verbal sau protocol de transmitere a ei: ,,La 11,35 (în ziua de 6 noiembrie), au apărut în faţa mea domnii deputaţi în Parlament, Nikolai Semaka şi Ilie Smenu, însoţiţi de Omelian Popowicz, membru în Comitetul ţării, împreună cu lt. Ilie Popowicz, în numele Radei naţionale ucrainene. Deputatul Semaka mă anunţă că palatul administrativ este ocupat de miliţia (legiunea) ucraineană şi mă somă să transmit puterea administrativă în teritoriile ucrainene din Bucovina, precum şi în oraşul Cernăuţi, asupra Radei naţionale ucrainene de la Liov. Am răspuns că cedez în faţa forţei…; în faţa acestei situaţii, am declarat că sunt gata să transmit puterea guvernamentală în ţara Bucovinei asupra reprezentanţilor naţiunii române şi a celei ucrainene, în înţelegere mutuală. După comunicările ce mi s-au făcut, la orele 4 după amiază, delegaţii Radei ucrainene şi deputatul Aurel Onciul, care mi-a declarat că este delegatul Consiliului naţional român (sic), se declarară gata de a lua în primire puterea guvernamentală în înţelegere mutuală. În consecinţă, transmit puterea guvernamentală în ţara Bucovinei asupra suspomeniţilor domni, reprezentanţi ai naţiunii române şi ai celei ucrainene. Semnează: Etzdorf, Semaka, Onciul”. Acesta este actul istoric din 6 noiembrie 1918, care consemnează sfârşitul stăpânirii austriece în Bucovina, după 143 de ani.
În cele din urmă, guvernatorul Etzdorf a încercat să-i determine pe români să ajungă (încheie) la un compromis cu ucrainenii, consimţind la împărţirea Bucovinei într-o regiune ucraineană şi alta română, după sistemul cantonal elveţian. Dar Consiliul Naţional Român din Cernăuţi a refuzat să stabilească o înţelegere cu delegaţii Radei ucrainene din Liov, pentru împărţirea Bucovinei pe criterii etnice. În condiţiile acestui refuz, Aurel Onciul, neîmputernicit de nimeni, cu de la sine putere, consimţea la împărţirea teritorială a Bucovinei şi, la 6 noiembrie 1918, semna o proclamaţie în acest sens. Textul proclamaţiei avea următorul conţinut (reprodus după I. Nistor): ,,Guvernul împărătesc, considerând încheiată misiunea sa în Bucovina, ne-a predat astăzi nouă, în calitate de comisari naţionali ai românilor (poporului român!), pe de o parte, şi ai ucrainenilor (poporului ucrainean), pe de altă parte, puterea în Bucovina, fără să o împartă. Puşi în faţa acestui fapt îndeplinit, noi, ca să împiedicăm anarhia şi să menţinem ordinea şi siguranţa publică, am stabilit următoarele”. După acest preambul, acordul propriu-zis conţinea 6 puncte: pretenţiile teritoriale ale celor două părţi rămân identice, aşa cum au fost formulate de reprezentanţii lor legitimi, iar decizia definitivă o va lua congresul de pace, situaţia etnică din comunele provinciei era stabilită pe baza recensământului din 1910, iar oraşul Cernăuţi, ,,capitala ţării”, rămânea sub administraţie interimară, până la stabilirea înţelegerii între guvernele român şi ucrainean. Acordul intra în vigoare imediat, fiind semnat de O. Popowicz, comisar naţional ucrainean şi de A. Onciul, comisar naţional român.
Un manifest similar, semnat de deputaţii ucraineni din Parlament şi Dietă, precum şi de şefii partidelor ucrainene din provincie, era adresat locuitorilor ucraineni din Bucovina. Ambele manifeste (proclamaţii), român şi ucrainean, aveau drept temei procesul verbal de transmitere a puterii, din 6 noiembrie 1918. Din cuprinsul manifestului ucrainean se observă că administraţia interimară a Cernăuţiului, precum şi toate oficiile din oraş, trecuseră în mâinile ucrainenilor, Aurel Onciul fiind ignorat. Mai mult, asumându-şi titlul de ,,administrator al Moldovei de Sus”, el (Onciul) s-a deplasat la Iaşi, pentru a stabili legături cu guvernul român, dar tentativa sa a eşuat (în gara Iaşi, el a fost întâmpinat cu violenţă de refugiaţii bucovineni şi silit să părăsească oraşul). Stăpânirea austriacă luase sfârşit în Bucovina, dar situaţia rămânea confuză, după predarea puterii de către guvernatorul Etzdorf. Din păcate, în provincie, lucrurile au luat o întorsătură primejdioasă. Soldaţii ucraineni, care se întorceau de pe front, întăreau rândurile legiunii ucrainene, constituiţi în unităţi de haidamaci, ei tulburau ordinea publică, se dedau la dezordini şi terorizau populaţia, pătrunzând până şi în Palatul Naţional, unde îşi avea sediul Consiliul Naţional Român.
În aceste împrejurări dramatice, Consiliul Naţional a decis să se adreseze guvernului român de la Iaşi, pentru ajutor militar, trimiţând în acest scop un emisar special, V. Bodnărescu. Acesta a prezentat situaţia din Bucovina şi a pledat pentru intervenţia grabnică a trupelor române, pentru a pune capăt acţiunilor miliţiilor ucrainene. Între timp, la Iaşi, la 6 noiembrie 1918, se constituise un nou guvern condus de generalul Const. Coandă, iar reintrarea României în război era iminentă. Guvernul român a hotărât să trimită, în Bucovina, Divizia 8 infanterie, sub comanda generalului Iacob Zadic. În foarte scurt timp (practic, două zile), divizia a fost pusă pe picior de război, cu oamenii disponibili, reuşindu-se organizarea a trei detaşamente, Dragoş, Alexandru cel Bun şi Suceava. Aceste detaşamente cuprindeau câte 600 de oameni, care proveneau din soldaţii regimentelor de infanterie 16, 29 şi 37, la care s-au adăugat grănicerii şi jandarmii ce asigurau securitatea frontierei Bucovinei. Fiecare detaşament era completat cu mici unităţi de cavalerie, baterii de artilerie şi grupuri de mitraliere. Efectivul total al diviziei nu depăşea 3000 de oameni, modest echipaţi şi aprovizionaţi, dar cu moralul foarte ridicat, anume selectaţi şi conştienţi că aveau de îndeplinit o misiune specială.
La 8 noiembrie 1918, trecând vechea graniţă fixată de austrieci, aşa – numitul ,,cordon” (,,corduna”, cum era numită popular), generalul Iacob Zadic a adresat locuitorilor Bucovinei o proclamaţie: ,,Răspunzând la chemarea Comitetului Naţional Bucovinean, Armata Română, din înaltul ordin al M. S. Regelui Ferdinand I al României, a păşit pe pământul Marelui Voevod Ştefan, pentru a ocroti viaţa, avutul şi libertatea locuitorilor de orişice neam şi credinţă, împotriva bandelor de criminali, care au început opera lor de distrugere în frumoasa noastră ţară. Trecând hotarul pus între noi de o soartă vitregă, acum 100 şi mai bine de ani, hotar care n-a putut niciodată să ne despartă şi inimile, trupele române sosesc în mijlocul vostru aducându-vă dragostea şi sprijinul lor, pentru libera înfăptuire a dorinţelor născute din dreptul legitim al popoarelor de a dispune de soarta lor. Stăpâniţi de aceste sentimente şi cu credinţa în sinceritatea cererii voastre de ajutor, invităm poporul Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (72)”
Gheorghe Constantin NISTOROIU: ÎNTÂLNIRE PESTE TIMP ȘI TIMPURI
„Toamna şi-a întins marama de aramă pe zăvoi;
Taie aerul cu zboruri mici şi frînte rîndunele;
Frunze cad şi-n praf de aur, de la munte după ele
Pică şi treptat se umflă gîrla turmelor de oi.”
(ION PILLAT)
Octombrie şi-a gătit Caleaşca princiară, pornindu-şi solia sa angelică, dincolo de timp, dincolo de spaţiu, dincolo de ţărm, dincolo de mare, dincolo de deal, dincolo de munte, dincolo de soare, dincolo de vânt, dincolo de codru, dincolo de ţară, dincolo de cântare, dincolo de nostalgie, dincolo de stele, dincolo de legendă, dincolo de Sydney, înspre Oradea, marea Cetate a Bihariei Voievodului martir Menumorut.
Buna vestire, aleargă, se bucură, tresaltă, vălurindu-mi inima într-un mănunchi de grădină pe sub care s-au strâns dumitriţele albe ca la o vecernie de Toamnă în Mănăstirea voievodală Putna a sfântului Ştefan cel Mare, unde Lumina lină, se pogoară cu mantia PRIETENIEI sale cereşti sub acoperământul căreia mă cuprinde într-o caldă îmbrăţişare, întâlnirea istorică, de suflet, de Rug aprins, de romanţă, de poezie cu poetul şi scriitorul GEORGE ROCA.
Providenţa a ţesut mai de mult cu borangicul vrerii şi luminii Sale, broderia de aur a prieteniei noastre, urmând ca la plinirea vremii, peste timp şi spaţiu să ne contopim în azurul unei întâlniri serafice, a unor zori binecuvântaţi ai lui OCTOMBRIE – 17- 2019.
Glasul buciumului care a pregătit această întâlnire sublimă a sunat prin viersul dulce al Vestalei lirice, MARIANA GURZA – Timişoara, emina noastră dragă şi prin trâmbiţa unui alt PRIETEN ales, colonelul (r) dr, CONSTANTIN MOŞINCAT, în Cetatea sa de la ORADEA, cu prilejul invitaţiei la sărbătoarea CENTENARULUI 1919 – 11 Octombrie – 2019, cinstită în sânul cald, familial al Cercului Militar Oradea.
Frunzele arămii ale lui Octombrie cad într-o melancolie cernută a azurului, precum zborul rătăcit al Păsărelelor gingaşe, zburdalnice. Sus, stau de veghe şi ard permanent Luceferii în Candela lor mare, albastră. Nucul din poartă tremură cu braţele sale de monah centenar, podidindu-şi lacrimile în frunzele sale de borangic.
Toamna pentru iubitorii de Frumos, pentru Oamenii – Copii ai Creaţiei harice, lumina nu mai vine de sus, ci se pogoară din splendoarea de Păun a Codrului Împărat. Pentru Prieteni însă, lumina se prelinge din Icoana sufletului lor aprins de Iubire. Parcă de aici, din Sânul cald al PRIETENIEI cereşti, răsare şi PATRIA lor dragă.
În inima mea înflăcărată de VALAH creştin ortodox mi-a pătruns o sublimă cântare, cu un refren celest, repetându-se ca într-o RAPSODIE a lui Ciprian Porumbescu sau ca într-un purpuriu AZUR de ROMANŢĂ, unde tainele PRIETENIEI sacre, se risipesc în Iubire, dăruind doldora împrejururi FRUMUSEŢEA întru podoaba ei serafică.
Vântul cu o adiere mirabilă îmi deschide larg poarta, pe care intră, Doamna mea, MARIA NUŞA NICOLETA cu vestea cea bună: Domnul Colonel Moşincat te invită la Centenarul Oradei, unde va fi prezent şi prietenul tău drag George Roca. Mergem? Când? Dimineaţă! La drum…
Joi-17 Octombrie 2019, părăsim hotelul, păşind în cadenţă amândoi, cu bucurie, cu emoţie prin Cetatea Bihariei în braţele ei calde, apretate, primitoare.Purcedem prin centrul Capitalei dătătoare de cultură. Oraşul fascinează la fiecare pas. Clădiri impunătoare, gotice, frumoase, străzi curate, oameni cu priviri şi mers domol. Vrem să-l salutăm pe Mihai Vitezul dar îl găsim pe soclu pe regele Ferdinand, care-şi lasă privirea în pământ în Piaţa Unirii.
Facem câteva poze, până la venirea colonelului Moşincat, care bucuros ne ia în primire la pas în drumul grăbit spre întâlnirea marei surprize pregătite…, adică îmbrăţişarea cu GEORGE ROCA. Numai că, eu vorbisem cu MAGISTRU la telefon pe 16 Octombrie, Miercuri pe la ora 12,00, în drum spre Gară, în drum spre Oradea, în drum spre el.
Ajungem la intersecţia cu strada Eminescu, pe care stă prezentă, peste timp, clădirea înaltă de piatră în care se regăsesc de un veac apărătorii hotarului Bihariei, Casa Armatei – Cercul Militar.
Aveam să aflăm că lipită de Casa Armatei este Casa Doamnei Roca,urmată doar la câteva case de Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ÎNTÂLNIRE PESTE TIMP ȘI TIMPURI”
Ierodiacon IUSTIN T.: Să nu te-ncrezi în om – dar să-l iubeşti
(“Iată Omul”, Iisus în arta muzeului din Israel)
Iubirea cere exerciţii. Ca s-o înţelegi, ca să meditezi la natura ei. Cere întrebări fertile, care-i răscolesc ascunsurile şi posibilităţile neexplorate. Şi iată o dimensiune a ei demnă de cercetare: încrederea iubirii. Dacă am formula ca întrebare, ar fi cam aşa. Putem să nu ne-ncredem în cei pe care-i iubim? Poate fi iubirea neîncrezătoare? Sau are voie să fie neîncrezătoare…?
Adevărurile adevărate, adevărurile frumoase, dumnezeieşti sunt paradoxale. Ele pun în cui mintea noastră. Par că opun două categorii, două realităţi ireconciliabile. Dar exact asta e frumos: Universul însuşi e făcut în antiteze aparent ireconciliabile. De pildă, iată, Domnul nostru Iisus Hristos e şi om şi Dumnezeu. Paradoxul acesta n-o să-l putem împăca niciodată cu mintea noastră raţională. Maica Domnului e şi maică şi fecioară. Un alt adevăr antinomic cu care raţiunea umană n-o să se concilieze niciodată. Dar în faptul că n-o să se concilieze niciodată – tocmai în asta – stă veşnicia acestor adevăruri. Stă eternitatea, imuabilitatea şi desăvârşirea lor.
Şi iată, să propunem un alt adevăr cu care logica noastră umană nu se poate concilia în veci: Să nu te-ncrezi în om – dar să-l iubeşti.
Hmm… Şi cum vine asta? Nu sună oare ca acele triste iertări pe jumătate: „Să ierţi, dar să nu uiţi…”?
Nicidecum, pentru că în acest adevăr minunat încap două planuri de existenţă. Pentru că noi încă trăim în trup, încă vom muri, încă n-am ajuns în Împărăţia Cerurilor. Acolo va cădea cuvântul „să nu te-crezi”. Acolo va rămâne numai „să-l iubeşti”. Dar pentru că n-am ajuns încă acolo, adoptăm acest sanitar şi igienic: „să nu te-ncrezi”. Însă, în acelaşi timp, pentru că spaţiul nostru temporal este înţepat de veşnicie deseori – adică am spune că Împărăţia deja trage cu ochiul în timpul nostru – îl adoptăm pe „să-l iubeşti”, care este, cumva, din viitorul acelui „dintotdeauna”. Un paradox frumos şi minunat. În cele din urmă, şi ideile morale şi rezonabile pot să fie frumoase. Dar au mortalitate în ele, au o vlăguire. Însă ideile paradoxale lărgesc mintea noastră la nesfârşit. Fiindcă au parfum de veşnicie.
Şi totuşi… cum adică? Să nu te-ncrezi. Atunci de ce să mai iubeşti? La asta se poate ante-răspunde numai într-un mod supra-raţional, cu exemplul Bunului nostru Mântuitor. Mântuitorul păşea pe pământ şi iubea oamenii. Dar, spune Evanghelia, „Iisus nu Se încredea în ei (…) căci El însuşi cunoştea ce era în om”. (Ioan 2, 24-25). Domnul, pentru că era nu numai Bun, ci şi Înţelept, ştia că în oameni se ascunde potenţialitatea răstignirii lui Dumnezeu. De aceea înţelegea aluatul lor de coruptibilitate, schimbabilitate şi raţiune slabă. Dar îi iubea în pofida acestor failibilităţi, mai presus de ele, de dragul a ceea ce erau oamenii în lumina Lui: creaţiile Lui, lucrurile mâinilor Lui. Chipul Lui. Chiar şi cu o raţiune atrasă de iad şi cu posibilitatea actualizării lui, Dumnezeu era pregătit să-i iubească. Or asta e o contradicţie „revoltătoare”. Revoltător de… frumoasă. Şi dumnezeiască. Pentru că miroase a felul în care gândeşte şi se poartă Dumnezeu.
Dar putem să vrem să nu gândim ca Dumnezeu? Desigur că putem. Dar ştiţi ce se-ntâmplă atunci. Negăm de fapt dualitatea noastră, care este şi a lui Dumnezeu. Iisus este şi om şi Dumnezeu, şi gândeşte şi ca om şi ca Dumnezeu. Când noi alegem să gândim doar ca oameni, ca şi cum n-am avea nicio treabă cu dumnezeirea, şi nici cu veşnicia, gândul nostru se sfârşeşte undeva, în gol, duce la faliment. Şi tocmai pentru că Dumnezeu ştie că suntem cu un picior pe pământ şi cu un picior (deja) în Veşnicie, ne dă astfel de adevăruri pentru noi. „Să nu te-ncrezi în om” sună a ceva foarte pământesc, şi suspicios, şi, pe alocuri – chiar paranoic. Dacă rămâne de unul singur, da, poate să fie. Dar atunci vine cealaltă faţă a adevărului, care e din Cer: „…dar să-l iubeşti”. Şi asta curăţă, vindecă, desăvârşeşte orice coruptibilitate a primului adevăr, a celui aparent lumesc. E uimitor cum Dumnezeu poate să adauge o „coadă” la un gând slab şi falit al nostru şi să-l transforme într-un gând dumnezeiesc. Cel mai clar şi cotidian exemplu este: „sunt păcătos…”. Gând corect, raţional, dar care, lăsat singur, duce uşor-uşor la împietrire sau deznădejde. Dar Dumnezeu vine şi zice aşa: „Ţine gândul acesta. Nu-l arunca de la tine. Însă adaugă la el pe acesta: <Dar Eu te iubesc>”. Şi e minunat aşa. Pentru că niciunul nu poate subzista de unul singur. Iubirea lui Dumnezeu nu există în eter. Ea cade peste o natură umană concretă, failibilă şi mai totdeauna păcătoasă, peste o persoană concretă. Iar eu nu pot fi păcătos în eter. Eu sunt păcătos în faţa lui Dumnezeu, faţă de iubirea Lui. Căci dacă n-ar fi iubirea Lui să mă ţină, ca o plasă, nu m-ar opri nimic ca din păcatul meu să mă arunc în braţele neantului. Formulat antinomic, ca un adevăr paradoxal, ar suna aşa: „Sunt păcătos, dar iubirea Lui mă prinde”.
Dar oare acesta e un gând pentru lumea de azi? Să nu te-ncrezi în om şi să-l iubeşti în acelaşi timp? În logica omenească – nu. Dar în logica dumnezeiască – e singurul viabil. Adică un gând care puterea de a salva lumea, şi pe tine, şi, potenţial, pe celălalt. Şi dacă e să-l aplicăm, el capătă cele mai neaşteptate frumuseţi cognitive, ca nişte răsfrângeri al unei Raţiuni orbitoare în nenumărate vieţi concrete.
De pildă, cum să nu mă-ncred în prieteni? Nu asta e fundaţia prieteniei – încrederea? Cum să nu mă-ncred în colegi, în partenerii de afaceri – nu aşa se construiesc relaţiile sociale? Cum să nu mă-ncred în soţie, în soţ, în copii – nu aşa se construieşte familia? Răspunsul este da şi nu. Nimic, dar absolut nimic în lume, nu se construieşte – adevărat şi după voia lui Dumnezeu – pe o încredere omenească. Nici măcar lucrurile care ni se par cele mai curate şi frumoase. Încrederea omenească este doar liantul provizoriu care face ca lucrurile să funcţioneze până mâine. Sau până poimâine. Sau până la proba contrarie. Ceea ce funcţionează cu adevărat este încrederea în Dumnezeu şi iubirea oamenilor dinăuntrul acestei încrederi, dar neîncrederea în oameni per se. Rezerva aceea de neîncredere definitivă în oameni şi în posibilităţile lor – deşi poate părea paranoică – este portiţa care lasă, tocmai ea, lumina orbitoare şi desăvârşită a încrederii nelimitate în Dumnezeu şi în posibilităţile lui nesfârşite de lucru cu oamenii. Ceea ce e cu totul altceva.
Şi revenind, să nu avem încredere în cei dragi ai noştri? Fiindcă aici e întrebarea care doare. Omul nu poate trăi în suspiciune, fiindcă asta ar fi toxicitatea zilnică a vieţii lui. Aici am cădea în domeniul mult mai vulgar, mult mai pe înţelesul nostru, al geloziei. Dar nu e vorba despre asta. Deloc. Ci de ceva mult mai curat, mai sănătos, mai igienic – atât pentru relaţia noastră cu semenii, cât şi pentru relaţia noastră cu Dumnezeu. Căci ştie Dumnezeu, iubitorul de oameni, că dacă vrem să avem încredere în oameni „până la capăt”, de fapt, se-ntâmplă altceva cu noi: avem încredere în oameni mai mult decât în Dumnezeu, sau altfel spus, ajungem la punctul cel mai delicat: îi iubim pe oameni mai mult ca pe Dumnezeu. Adică din încredere (omenească), ajungem, în cele din urmă să trădăm Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Să nu te-ncrezi în om – dar să-l iubeşti”