Alexandru NEMOIANU: Înaintemergătorii

Trecutul și viitorul se întâlnesc în clipa prezentă. În veșnicie această precizare nici nu mai exista, un prezent continuu este starea. În acestă înțelegere trebuie sa fim conștienți ca toate generațiile conlucrează și contribuțiile lor sunt mereu actuale.Tot în această înțelegere trebuie sa acceptam ca unele generații au avut contribuții mai substanțiale decât altele dar, valoarea și importanța lor se măsoară nu după “realizări”, se măsoară după statornicia în ROST, în Tradiție, în înțelegere morală, în Credință.

Comunităţile umane organice; familii, neamuri, naţiuni, toate au putut avea rost semnificativ câtă vreme s-au întemeiat și s-au putut adresa unei păreri de sine comun împărtăşite, unei “memorii colective”. Această “memorie colectivă” este suma credinţelor, obiceiurilor, amintirilor, a înţelegerii, comun împărtășite, a diferenţei dintre “bine” şi “rău”.

Toate acestea alcătuiesc, cum spuneam, ”memoria colectivă” şi în lipsa ei un “model existenţial” real nu poate există.
Această “memorie colectivă” este o realitate vie, care se transmite din generaţie în generaţie. Ea nu este şi nu poate fi osificată ori sclerozată. Fiecare generaţie îi adaugă ceva nou şi semnificativ dar care adaus întotdeauna rămâne consecvent aceluiaşi semn. ”Memoria colectivă” rămâne întotdeauna credincioasă şi consecvenţă sieşi şi ea este de fapt criteriul critic al vieţii istorice.

Fiind o realitate vie, memoria colectivă vine din trecut, este trăită în prezent şi este proiectată, că aşteptare a fi împlinită, în viitor. Iar garanţia acestei realităţi este elementul pe care s-au întemeiat şi dezvoltat toate marile civilizaţii omeneşti: mormântul strămoşilor.

Plecând de la singură certitudine a condiției omenești, mortalitatea, în mod paradoxal, ”mormântul strămoşilor” devine calea vieţii.

Timpul este un întreg și, după cum orice trecut acționeaza asupra viitorului, tot așa, orice prezent acționează transformator asupra trecutului. Existau, astfel, lucruri care, în trecut, nu erau reale și pe care prezentul le face reale. Aici se vede importanța “cultului strămoșilor”. Trăind drept ca oameni, ne înălțăm părinții, după cum fructul justifica pomul. Respectul pentru strămoși și modelul lor de existență este o datorie vitala. ”Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința”(Sf.Pavel,Evrei,13;7)

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Înaintemergătorii” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: REFORMA în TRANSILVANIA

„Totdeauna furtunile m-au fascinat. Oricât ar fi

fost de dramatice le contemplam dezlănţuirea

cu o bucurie ciudată, cu un sentiment pe care

l-aş numi frică contemplativă, chiar dacă termenul

este hazardat.”

(Ana Maria Marin von Saanen)

În Octombrie 1542, prin oficierea missei evanghelice, celebrată de Johannes Honterus, Braşovul devine primul centru al Reformei. În Dieta din Alba Iulia-1543, au fost prezentate Reformationsbuchlein. Un an mai târziu, 1544, la Universitatea Săsească cu prilejul adunării de Sf. Ecaterina s-a adoptat acceptarea Reformei la oraşe, iar la sate în 1545. În 1547, între radicali şi moderaţi s-a redactat un compromis: Kirchenordnung aller Deutschen in Siebenburgen, care va căpăta în 1550 caracterul legal al Mărturisirii de credinţă. Paul Wiener a fost ales şi numit prim-preot al Sibiului în 1553. Din Braşov, Reforma s-a extins rapid în cele Trei Scaune: Sepsi, Kezdi şi Orbai. Între 1551-1552 s-a format prin teologul Szegedi Kis Istvan un alt centru al Reformei în Banatul timişan. După moartea episcopului Ioan Statilius de Alba Iulia, în 1542, scaunul a rămas vacant, iar forma de organizare a fost înlocuită prin: fraternităţi preoţeşti, decanate şi vicearhidiaconate. Decanatul de Sibiu a introdus în 1543 formula de hirotonisire aplicată la Wittenberg, adoptată şi de comunităţile maghiare. Arhidiaconatul Oradei s-a organizat în 1544, iar cel al Sălaj-Sătmarului în 1550. În 1553 s-a ales un superintendent pentru decanatele săseşti, astfel că Transilvania avea în 1557, 3 superintendenţe: două maghiare la Cluj şi Sătmar şi una a saşilor. Regina Isabela a Ungariei şi Petru Petrovics-locţiitorul princiar al Transilvaniei aduc schimbări în politica religioasă, secularizând episcopiile de Oradea şi Alba Iulia. Din 1556, Clujul devine oraş protestant.

Prin sinodul de la Czenger din 1559, Ungaria acceptă Confessio hungarica, pentru ca la următorul sinod de la Debreţin din 1567, calvinismul să devină confesiunea oficială a ungurilor.

În Transilvania calvinismul prin Gaspar Heltai (sas maghiarizat) i-a câştigat pe principii şi pe nobilii maghiari, centrul lor devenin Cluj-Napoca.

Ioan Sigismund (1559-1571) principele calvin al Transilvaniei a oficializat în 1564, în dieta de la Aiud, calvinismul ca religie de stat. ( Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu în recenzia la lucrarea: Fr. Wendel, Calvin. Source et evolution de sa pensee, Paris-1950, în <<Ortodoxia>>, XII (1960), nr. 2, p. 299-306)

Să urmărim varianta cercetătorului Ovidiu Ghitta privitor la unirea cu Roma.

Conciliul de la Trento a impus procesul de convertire la <<dreapta credinţă>> catolică, de îndreptare a “ereticilor” şi a “schismaticilor” pentru a putea fi integraţi în Biserica latină. În urma dialogului posttrentin cu liderii Bisericilor locale din statele conduse de suverani latini, Proiectul de “unire” a debutat cu Polonia-Lituania (1595-1596) şi Croaţia-Slovenia (1611).

Prima încercare de convertire a “schismaticilor” ortodocşi a făcut-o iezuitul bănăţean Gheorghe Buitul pe la 1625, cu ierarhul Vadului, dar a eşuat.

În secolul al XVII-lea confesiunea calvină în Ardeal devenise religie de stat, ridicându-se astfel împotriva extinderii ameninţătoare a catolicismului.

Mişcarea clerului rutean din Ucraina Superioară favorabilă unirii, l-a determinat pe principele Ardealului Gheoghe Rakoczi I, să-l convingă pe vlădica de la Muncaci, Vasile Tarasovici, să adere deschis la unirea cu Roma în 1640.

Transilvania de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea, trecea prin mari tulburări, socio-politice graţie stăpânirii habsburgice, instaurată după înfrângerea Turciei din 1683. Mihail Apaffi principele Ardealului (1661-1690) prin acordul de la Viena 1686 şi tratatul încheiat cu habsburgii la Blaj în 27 Octombrie 1687, a pus la dispoziţia imperialilor care au pătruns cu armata în principatul românesc 12 cetăţi şi oraşe, întreţinerea şi contribuţii băneşti substanţiale, în schimbul domniei ereditare a principelui. Sub presiunile generalului Caraffa, la 9 Mai 1688, Dieta Transilvaniei acceptă protectoratul Austriei.

Împăratul Leopold I (1658-1705) a emis la 4 Decembrie 1691, Diploma leopoldină-Constituţia Transilvaniei în 18 puncte, care rămâne valabilă peste un secol şi jumătate. Principatul urma să fie condus de un guvernator ales de Dietă, confirmat de Curte, un guvern şi o <<Cancelarie aulică transilvană>>, cu sediul la Viena.

Toate aceste măsuri aveau drept scop pierderea pentru totdeauna al oricărui vis al Transilvaniei de a-şi recăpăta independenţa.

Diploma leopoldină prevedea privilegii doar pentru cele trei etnii: ungurii, saşii şi secuii şi drepturi pentru 4 religii: catolică, luterană, calvină şi unitariană. Poporul român şi religia sa ortodoxă împământenite milenar erau doar “acceptate”, legiferându-se astfel jugul întreit: naţional, social şi religios.

Pacea de la Carloviţ din 26 Ianuarie 1699, aduce Transilvania sub jugul habsburgic până la Consfinţirea Marii Uniri de la 1918.

Consolidarea stăpânirii habsburgice în Ardeal şi-a asumat-o Biserica romano-catolică, care a trecut imediat la măsuri extreme faţă de creştinii ortodocşi români, privind atragerea acestora la unirea cu Biserica papei şi ruperea relaţiilor lor cu fraţii din cele două Ţări valahe ortodoxe. Preoţii ortodocşi din Ardeal aveau aceeaşi stare cu iobagii, graţie prozelitismului calvino-luteran impus de conducătorii calvini.

Istoricii iezuiţi şi cei greco-catolici au impus samavolnic acelei epoci tulbure: un pretins sinod de <<unire>> în 1697.

Pretinsa unire cu Roma a fost o distribuţie presupusă, propusă şi ajustată după un scenariu papal foarte prost, chiar pontifical de prost.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: REFORMA în TRANSILVANIA” →

Olimpia MUREȘAN: Aer de Colibița

MOTTO:

Dacă un singur soare și un singur aer există pentru toți, atunci de ce unii oameni vor cu tot dinadinsul să polueze aerul și apa, poluându-se?

În lipsa aerului omul nu poate supraviețui mai mult de câteva minute. Putem spune că aerul este un dar de la Dumnezeu, este „viață eternă” iar noi trebuie să-i mulțumim pentru acest dar. De câte ori vedem un obiect creat de om ne întrebăm cine este autorul. Când ne uităm la Univers-la apă și aer, n-ar trebui din nou să ne întrebăm cine le-a creat? Oare nu aceeași forță energetică superioară care ne-a creat și pe noi-oamenii? Pentru atei Dumnezeu Creatorul nu există și ei zic că între religie și știință ar fi un zid de netrecut, și că ar fi domenii diferite de studiu. Dar și teologia e tot o știință, o știință din zona celor umaniste, de aceea nu e de mirare dacă în Biblie vor găsi și idei care expun teorii științifice. Se zice că Einstein ar fi afirmat că „știința fără religie e șchioapă și religia fără știință e oarbă.”

Despre aerul pur, curat și ozonat din România voi scrie în cele ce urmează, relatând o întâmplare care m-a impresionat în mod deosebit. Iată împrejurările!

Am hotărât verișorii primari, care am ajuns la o anumită vârstă-având copii și nepoți să ne întâlnim cu toții la Bistrița acolo unde locuia Genu (Eugen); Zis și făcut! Fiecare aducea tot ce avea mai bun pe acasă în vederea organizării unui picnic la o pensiune din zona Colibița unde vom sta două zile. De fapt e o stațiune neoficială, nu are canalizare, apă, gaz; din lacul de acumulare artificial Colibița se aprovizionează orașul Bistrița, e o apă curată de munte, aer foarte bogat în ozon; vilele care primeau oaspeți sezonieri erau particulare.

Cu un„ Doamne, ajută!” am pornit la drum vreo zece persoane spre relaxare și odihnă, unii cu mașina personală, alții cu trenul. Înainte, pe vremea lui Ceaușescu satul Colibița avea statut de stațiune balneoclimaterică, acum, în zilele noastre ca și alte stațiuni se găsește în faza de reconstrucție și revenire la forma precedentă, Pensiunea unde am fost cazați era ca un colț de rai, un loc care te lăsa fără grai; și acest lucru se întâmpla nu numai din cauza naturii mirifice, ci și a originalității acelor sate de munte înconjurate cu un verde intens al arborilor. Locul ca atare îți taie răsuflarea și te gândești imediat cum să faci ca să vizitezi pădurea prin potecile primitoare ale ei pline de ciuperci ce se ascundeau prin frunze și ferigi de pădure.

Lacul Colibița era la un kilometru depărtare, acestuia i se spune„ Austria de România” sau „marea de la munte”, pensiunea noastră se găsea în partea de est a lacului care putea fi zărit doar printr-o a doua deplasare pe care însă n-am făcut-o-fiind fascinați de locul apropiat.

În prima zi de ședere la taifas am vorbit foarte puțin cu gazdele care erau o familie foarte prietenoasă și primitoare; ne-au pus la dispoziție bucătăria unde am pregătit platourile cu ce ne-am adus de acasă, apoi ni s-au dezlegat limbile în depănarea amintirilor de pe vremea când eram mai tineri, mergând spre cameră la odihnă la o oră destul de târzie.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Aer de Colibița” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (77)

Unirea Transilvaniei cu România

Intrarea României în război şi pătrunderea trupelor române în Transilvania, în august 1916, a provocat entuziasmul locuitorilor români care întrevedeau în această acţiune înfăptuirea unirii naţionale. Dar autorităţile maghiare au reacţionat cu promptitudine şi duritate la reacţiile fireşti ale populaţiei româneşti. La 31 august 1916 (la trei zile după intrarea trupelor române), într-o circulară confidenţială adresată prefecţilor din judeţele Transilvaniei, ministrul de interne ungar dădea instrucţiuni pentru ,,ferirea” locuitorilor români de urmările ,,dăunătoare” pe care le-ar putea avea activitatea ,,instigatorilor”. El cerea ,,să se urmărească cu maximă vigilenţă mişcările naţionaliştilor”. Numai în judeţul Solnoc – Dobâca, în 1916, se alcătuise o listă de 179 persoane acuzate de ,,instigare contra naţiunii maghiare şi legilor maghiare”. Prefectul judeţului Braşov era îngrijorat de intensele legături dintre românii din Vechiul Regat şi cei din Transilvania, pe care le aprecia ca fiind ,,prea frecvente” şi ,,dăunătoare”, atât ,,din punct de vedere politic cât şi militar”. El propunea ,,revizuirea tuturor paşapoartelor eliberate şi parţial chiar retragerea lor”, iar pentru intelectualii români să fie eliberată o ,,autorizaţie specială”.

Numai în primele zile, după declaraţia de război a României, au fost reţinuţi (ridicaţi) aproximativ 10 000 de locuitori români, care au fost deportaţi dincolo de Szolnok, pe Tisza. Alte 400-500 de persoane au fost internate în lagărele de la Taplosulye şi Ostffyajsonyfaja (Destrămarea monarhiei austro-ungare). Numeroase lagăre, precum cele de la Arad, Komardin, Seghedin, Kecskemet, Cseglad, Dobo şi Bihacs, erau neîncăpătoare pentru deţinuţii politici (,,naţionalişti”) ai popoarelor asuprite din monarhie. Cei mai mulţi români erau internaţi la Sopron (Seghedin) şi în temniţele de la Cluj. După intrarea trupelor române, numărul proceselor pentru ,,agitaţie”, pentru ,,trădare de ţară” au crescut apreciabil, condamnările fiind destul de aspre. Numai în septembrie 1916, ministerul de justiţie ungar consemna judecarea a 257 de români, ţărani şi intelectuali. Concomitent cu aceste măsuri represive, au fost luate măsuri de deznaţionalizare forţată a locuitorilor români, 311 şcoli confesionale au fost desfiinţate, iar 1600 de şcoli elementare au fost închise. Aceste acestor măsuri au protestat învăţătorii români ardeleni, cei aflaţi în Regat şi voluntarii de la Darniţa. În parlamentul maghiar, opoziţia liberală cerea retragerea guvernului Tisza.

O dată cu retragerea trupelor române, în toamna lui 1916, mulţi tineri români şi numeroşi intelectuali (cam 50%) din judeţele Sibiu, Făgăraş şi Braşov au trecut peste munţi în România. În acelaşi timp, guvernul maghiar cerea autorităţilor militare germane de ocupaţie, un control riguros al cetăţenilor unguri de origine română aduşi din Transilvania de trupele române, pentru că ,,majoritatea dintre ei nu sunt victime ale invaziei româneşti, ci elemente cu totul dubioase, care s-au alăturat de bunăvoie trupelor româneşti în retragere…”. După retragerea acestora, sub pretextul de ,,înaltă trădare”, un mare număr de români (mai ales ţărani şi intelectuali) au fost arestaţi, internaţi în lagăre sau traduşi în faţa curţilor marţiale (vezi raportul lui V. Stoica către legaţia română din Washington). Astfel, printre cei arestaţi se aflau prof. I. Lupaş, internat în lagărul de la Sopron, şi marele compozitor Gh. Dima de la Braşov, care a stat trei ani în temniţă la Cluj, acuzat că a compus cântece iredentiste. Împotriva condamnărilor şi a confiscării averilor celor refugiaţi făcea o interpelare în Parlamentul austriac, deputatul bucovinean Isopescu – Grecul. Rezultatul concret al interpelării a fost anularea condamnării la moarte a unor români din sudul Transilvaniei (judeţele Braşov, Făgăraş şi Sibiu).

Conform unor date incomplete, imediat după retragerea trupelor române, au fost reţinute (ridicate) 293 persoane din jud. Sibiu, 264 din jud. Hunedoara, 205 din jud. Făgăraş, 198 din jud. Braşov şi 134 din Alba Inferioară. Interpelarea din Parlamentul vienez aminteşte că a fost arestat un număr mare ,,de familii româneşti şi peste 6000 de persoane internate, împotriva cărora, în cele mai multe cazuri, s-au pornit şi procese de trădare de patrie” (textul cuvântării lui Isopescu – Grecul în parlament). Mulţi intelectuali şi ţărani erau acuzaţi că au primit cu flori armata română, că au condus (călăuzit) peste munţi soldaţii români şi pe tinerii care voiau să părăsească Ungaria. Din rândurile românilor au fost recrutaţi peste 10 000 de persoane pentru munci de război, fiind ,,mobilizaţi pe loc” la fabricile de muniţii şi armament Ministerul de interne şi cel de război au organizat în cele mai mici detalii supravegherea celor bănuiţi de ,,iredentism” din rândurile categoriilor urbane şi intelectuale române, a radicalilor din cadrul P.N.R. Listele ,,suspecţilor” erau periodic comunicate de prefecţi ministerului de interne, unde era organizată şi o secţie specială a deportaţilor şi viitorilor internaţi români. Majoritatea intelectualilor români erau internaţi în 12-15 comune din jurul oraşului Sopron, numărul fiind de 2000-3000 de persoane.

Pătrunderea trupelor române în Transilvania a servit guvernului maghiar drept pretext pentru înfiinţarea aşa-numitei ,,zone culturale” la acesteia cu România. În acest fel, au fost desfiinţate 311 şcoli confesionale româneşti, unde funcţionau 477 de învăţători, cărora, prin hotărârea din 2 august 1917, a ministrului instrucţiunii Apponyi, li s-a retras ajutorul de stat. În locul şcolilor confesionale, desfiinţate, urmau să se deschidă şcoli de stat în care predarea disciplinelor, în afară de religie, trebuia să se facă în maghiară. În acelaşi timp, a fost votată o lege care prevedea o autorizaţie specială la vânzarea pământurilor în această parte a Transilvaniei. Aceste măsuri au provocat proteste, astfel, ,,România mare”, foaia voluntarilor români din Austro-Ungaria, care apărea la Kiev, protesta în numărul său din 27 iulie 1917, împotriva desfiinţării şcolilor româneşti şi a suprimării presei române din Transilvania. Voluntarii se opuneau şi măsurilor de control asupra şcolilor normale iniţiate de ministerul instrucţiunii ungar, ceea ce-l determina pe I. Agârbiceanu să-şi exprime indignarea faţă de maghiarizarea forţată.

Autorităţile maghiare aveau planuri ,,mari”: apelându-se la ajutorul lui Ugron Gabor, guvernatorul Transilvaniei, omul lui Apponyi, se urmărea colonizarea zonelor româneşti cu ceangăi din Moldova! În acelaşi scop, guvernul Tisza îşi dăduse acordul pentru colonizarea a 20 000 de familii de germani din Rusia în Transilvania, conform aşa-numitului plan Wolff, un fruntaş al saşilor ardeleni.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (77)” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (9) – Toma de Aquino

„Sufletul se face cunoscut prin faptele sale” – Toma de Aquino

THOMA de AQUINO a fost un teolog și filosof care a realizat o vastă sinteză între aristotelism și creștinism. Este, poate, cea mai mare figură a filozofiei scolastice în perioada ei de înflorire a secolului 13, scolastica fiind perioada filozofiei creștine care nu se mai mulțumește cu apologia dogmei – așa cum o făcea filozofia părinților bisericii – ci vrea să fondeze sistematic, rațional, doctrina bisericii. Speculația filozofică, capătă, față de dogma teologică, o independență mai mare, un conținut propriu. Scolastica este un ordin cavaleresc al spiritului care trebuie să cucerească țara sfântă a misterelor dumnezeiești având, ca scut, credința, și ca sabie, rațiunea speculativă. Numele de scolastică vine de la școlarii școlilor mănăstirești în care se predau pe lângă „artele liberale”, științele, dar în special filozofia și teologia. În ce privește teologia, universitățile din Paris, Köln, Oxford au jucat în secolul 13, un rol însemnat. Scolastica este caracterizată prin influența predominantă a aristotelismului, asupra filozofiei creștine. Aristotel fusese mai înainte condamnat de biserică, iar în sec 13 doctrina lui este aceea cu ajutorul căreia se formulează dogma bisericii. Aristotel era de acum bine cunoscut, în special prin intermediul filozofiei arabe, prin comentariile savante ale lui Avicenna și Averroes. Nimeni nu a făcut mai mult pentru fixarea doctrinei bisericii prin aristotelism decât Albert cel Mare și elevul său Toma.

Data nașterii lui Toma de Aquino (ital. San Tommaso d’Aquino) nu este cunoscută cu exactitate, se presupune că este 25 ian. 1225, dar se știe că s-a născut într-un castel aproape de Napoli, fiind al șaptelea fiu al contelui Landulf din marea casă feudală Aquino. La vârsta de 5 ani, Toma a fost trimis de tatăl său la mănăstirea benedictină de la Monte Cassino. După nouă ani de studii elementare și-a întrerupt educația atunci când mănăstirea a fost ocupată de trupe în cursul unui conflict dintre papă și împăratul romană-german. A fost trimis la Universitatea din Napoli, unde a studiat cele șapte arte liberale ale gramaticii, logicii, retoricii, aritmeticii, geometriei, muzicii și astronomiei. Și-a început educația în filozofie odată cu studiul „artelor” logicii și astronomiei, timp în care citește tratatele logice ale lui Aristotel și comentariile învățaților ulteriori și este familiarizat cu lucrările științifice și cosmologice ale lui Aristotel, de către un profesor numit Peter din Irlanda. În 1244 Toma devine călugăr dominican, spre marea supărare a familiei, care aștepta cu nerăbdare ca el să ajungă monah și abate benedictin. Tatăl lui Toma murise, însă restul familiei își manifestase supărarea, fapt care i-a determinat pe dominicani să decidă trimiterea lui la Paris, pentru mai multă siguranță. Pe drum a fost răpit de frații săi mai mari și închis mai mult de un an într-un castel. Câtă vreme a fost închis, Toma a scris două mici tratate de logică formală: un manual de greșeli care pot apărea în exemplele de raționamente standard și un fragment asupra propozițiilor modale.

La câtva timp după ce a fost eliberat din celula sa, Toma a plecat la școala dominicană de la Kӧln, unde a studiat din 1248 până în 1252 cu Albertus Magnus. Sub influența lui, Toma a învățat să aprecieze geniul enciclopedic al lui Aristotel, ale cărui lucrări complete deveniseră abia cu puțin timp înainte disponibile în traducere latină.

A fost un elev tăcut și meditativ, avea o constituție masivă, era lent în mișcări și imperturbabil de calm; colegii îl tachinau spunându-i „Bou Taciturn” însă erau plini de admirație pentru notițele lui. „Acest bou taciturn va umple întreaga lume cu mugetul său”, spusese Albertus.

În 1252 avea 27 de ani, era de doi ani preot, însă prea tânăr conform standardele vremii pentru a începe studiile avansate. Albertus l-a convins pe Magistrul General al dominicanilor de excepționala capacitate a lui Toma, care a fost trimis la Paris spre a obține bacalaureatul canonic și spre a începe să țină cursuri teologice apte de a-l califica pentru titlul de licențiat canonic.

În 1256 a căpătat titlul de Magistru și a preluat catedra de teologie, iar în 1259 a plecat pentru șase ani în Italia. Cea mai importantă realizare a primei părți din acest sejur italian a fost ducerea la bun sfârșit a unei lucrări începute la Paris: „Summa contra Gentiles”. Toma a fost luat în slujba papei, ca scriitor de rugăciuni și imnuri. În 1265, după moartea papei Urban, Toma a fost trimis la Roma pentru a deschide o școală dominicană. În 1268 a fost trimis înapoi la catedra pe care o deținuse la Paris.

În timp ce ținea liturghia la 6 decembrie 1273 a avut o experiență misterioasă, pe care unii au interpretat-o drept viziune, iar alții ca o prăbușire mentală, care a pus capăt întregii sale activități de savant. Nu a mai scris sau dictat niciodată nimic, iar când secretarul său l-a îndemnat să-și continue lucrul la Summa, a răspuns: „Nu pot, pentru că tot ceea ce am scris mi se pare că sunt paie”.

În 1274 a fost convocat să participe la o întrunire, solicitată de papa Grigore al X-lea privind reconcilierea bisericilor greacă și latină; deși cu sănătatea șubredă a pornit în călătorie, însă o rană căpătată accidental la cap l-a forțat să se oprească la castelul nepoatei sale, aproape de Fossanova. După câteva săptămâni a fost transportat la o mănăstire din apropiere, unde a murit la 7 martie 1274. Procesul canonizării lui Toma a fost început de Papa Ioan al XXII-lea în 1316 în 1316 și a fost sanctificat la data de 21 iulie 1323.

Toma de Aquino a lăsat o operă imensă. Rezumând filozofia tomistă, putem spune că el a admis teza lui Augustin după care Dumnezeu conține în sine toate ideile lucrurilor, El fiind cauza tuturor cauzelor. Sufletul este o formă spirituală, se naște odată cu corpul, dar nu moare odată cu el. Admite supremația puterii spirituale, plecând de la definirea divinității ca ființă necesară. Observă că există lucruri contingente (care se produc printr-o întâmplare, se nasc și pier). Dacă ar presupune, prin absurd, că toate lucrurile sunt contingente, ar ajunge la concluzia că a fost un timp în care nu exista nimic. Or, cum din nimic nu poate proveni decât nimic, iar în prezent există lumea noastră, respinge presupoziția că toate sunt contingente și admite că există o ființă necesară. A admis o dublă cale spre adevăr, una a credinței și alta a rațiunii. Pentru ideea dublului adevăr și pentru o anumită îndreptățire a filozofiei la autonomie și demnitate, tomismul a fost condamnat și interzis (1277), apoi recunoscut, în formă renovată de neotomism, ca filozofie oficială a catolicismului.

Toma este spiritul cel mai sistematic al întregii filozofii medievale. Cele 612 întrebări cu 3000 articole ale Summei teologice fixează prin „obiecțiuni” și răspunsuri la obiecțiuni, toate punctele de doctrină care pot intersecta poziția creștină. Toată doctrina este aristotelică. Termenii aristotelici, de materie – formă, putere – act, devin mijloace pentru a fixa, precis, rațional, doctrina bisericii.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (9) – Toma de Aquino” →

Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (V)

Sentimentul trecutului, din care au luat naştere romanele sale istorice, printre ai săi de la Verşeni a început să i se dezvolte nepotului lui Gheorghe Ursachi, ascultând crâmpeie din istoria comunităţii satului, multe dintre acestea fiind istorisiri ale bunicului său. „Ochiul treaz” al celui ce avea să devină marele prozator „distinge rănit chipurile de contrast ale oamenilor pământului, umbrite de grija persistentă şi de o tristeţe iremediabilă”. Mai mult, a ajuns, cu timpul, să descopere – cum însuşi mărturiseşte – că „sufletul acestor rînduri de oameni ai tristeţei şi ai suferinţei pe care îi aveam în mine ca un venin” şi care „aspiră spre altă lume şi altă viaţă, mama mea mi l-a trecut mie”.

La Verşeni, Sadoveanu s-a simţit ca acasă, ceea ce înseamnă, dacă raportăm asta la un concept al lui Mircea Eliade, că meleagurile bunicilor din lunca Moldovei erau pentru nepotul lui Ursachi „un centru universal”. Spaţiul Verşenilor era pentru Mihail o „geografie paradisiacă […] scutită de traume” şi fertilizată de „lumina de basm”, o adevarată „forţă tonifiantă”. Aici, în „climatul auroral de la Verşeni”, copilul născut în târgul Paşcanilor „trăieşte deschis aventurii”, fiindcă la apa Moldovei e „raiul, spaţiul etajat pe fundaluri de munţi, în brume albastre” .
Comuniunea fizică cu spaţiul geografic al Verşenilor a durat însă până când copilul Mihail s-a împlinit în tânărul cu „deprinderile ciudate ale orăşeanului”, îmbrăcat în vestimentaţie nemţească, asociată cu a primarului sau a preceptorului. Satul pe care l-a căutat cu atâta fervoare a început să-l respingă. S-a întâmplat asta tocmai atunci când se împrietenise deja cu câţiva flăcăi, cărora le-a „împrumutat optica”, în legătură cu surtucarii, precum primarul şi notarul. Începuse să vină la hora satului, să se lase îndemnat la joc şi atras la clacă. Imita de-acum „o anume gravitate a gestulu şi a vorbei, se învăţa a călca apăsat, rar şi temeinic, precum gospodarii făloşi ai Verşenilor” .

Despărţirea fizică de Verşeni avea să fie una graduală. Pe la douăzeci de ani, mărturiseşte scriitorul, încă organiza „în dulceaţa verii”, expediţii „cinegetice şi de pescuit în zăvoaie şi gîrle (…) la apa Moldovei” . După stabilirea la Fălticeni, scriitorul va reveni rar la Verşeni. Meleagurile copilăriei de pe valea Moldovei erau însă mereu în centrul preocupărilor lui.

Gheorghe PÂRLEA

ADDENDA
„Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei”, publicat aici in cinci fragmente, e un subcapitol al eseului monografic „Mihail Sadoveanu, fiul țărăncii din Verșeni”, inserat în volumul cu același titlu (coord. conf. dr. V. Șoimaru, Ed. „Balacron” Chișinău, 2015).
Demersul acesta, se pare, e singura întreprindere care inventariază argumente care să susțină ideea că Verşenii, nu mai prejos decât Humuleştii, reprezintă un alt univers literar al copilăriei. Din păcate, nu au existat preocupări de scoatere a Verșeniului din umbra satului de pe malul Ozanei „cea repede curgătoare și limpede ca cristalul”. Cele două arealuri mirifice ale literaturii noastre sunt, geografic, într-o alăturare de mare proximitate, la 20-25 kilometri unul față de altul. La târgul din Tupilați (reședița comunei care a inclus temporar satul Verșeni) se întâlneau adesea neguțători din cele doua sate imortalizate în literatură, iar râul Ozana are confluența cu râul Moldova chiar în preajma satului Verșeni).
Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (V)” →

Laura OPARIUC: Rochia roșie

M-aș topi în umbra ta ce trece plutind peste pietre, dar mai întâi dă-mi mâna să mă ridic de sub ele… M-am odihnit puțin să respir, timpul a oprit clipa, iar inima a căzut pe loc în praful subțire. E clipa când nu mai pot face alegeri și e greu… Nu m-am gândit vreodată că nu pot alege. Nu înseamnă nimic, decât că ți-aștept aripa de umbră, că sunt acum din nou copil și aștept salvare.
Știi, rochia mea roșie s-a sfâșiat în coltul pietrelor… Am găsit un petic de iarbă cu frunze reci, umede-n apăsare, mi-am lipit obrazul drept și a fost cald deodată, chiar când umbra ta a venit și atunci m-am topit… De-acum am timp pentru toate, iar puțină fericire și liniște sunt bune după zbatere… Vezi, aș vrea să mă ridic, dar nu pot, mă ține ceva de pământ, pe spatele meu au crescut fire lungi, atât de lungi încât le trage pământul cel greu… Am stat prea mult? Căldura mea a încolțit trupul în rădăcini… E bine, iubire, e bine și-așa… Să vii la primăvară să simți parfumul nou din florile crescute-n palme…Roșii, ca rochia mea… Vezi ce dar frumos mi-a făcut Dumnezeu în lipsa ta?… Mi-a dat pământul, să fie mereu lângă mine când cad, să nu-mi fie greu…

—————————-

Laura OPARIUC

Fragment din eseul ,,Rochia roșie ”

(pictura, Jimmy Lawlor)

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (76)

Unirea Transilvaniei cu România

La sfârşitului anului 1914, pentru românii din Transilvania era evident că înfăptuirea unei autonomii în cadrul Ungariei era lipsită de perspectivă. Încă din octombrie, în contextul participării unei delegaţii la înmormântarea regelui Carol, Şt. Ciceo Pop exprima această convingere într-o discuţie cu Czernin, spunând că ,,în Tisza nu se poate pune nădejde, pentru că este prea meschin şi desigur că nu va face nimic pentru români” (raportul lui Czernin, din 16 octombrie 1914).

Exponenţii grupării radicale în frunte cu Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, trecuţi în România, în toamna anului 1914, au desfăşurat o vie agitaţie în favoarea unirii. Împreună cu alţi români veniţi în ţară, ei au organizat ,,Cercul bucovinenilor şi transilvănenilor din Bucureşti” şi au editat gazeta săptămânală ,,Ardealul”, militând pentru o intervenţie a României în Transilvania. Guvernul lui Tisza protesta energic la Viena împotriva atacurilor ziarului şi cerea interzicerea pătrunderii lui în monarhie. Vasile Lucaciu plănuia răspândirea în Transilvania a unui manifest pentru unire în 100 000 de exemplare.

În acelaşi timp, pentru a nu angaja P.N.R. în acţiunile organizate împotriva Austro-Ungariei, V. Lucaciu şi O. Goga au demisionat, la 23 decembrie 1914, din Comitetul Executiv al partidului. În declaraţia lor, cei doi arătau că programul P.N.R. din Transilvania nu mai corespundea noilor împrejurări în care se ducea lupta pentru realizarea ,,ideii unităţii politice” a românilor (cf. ,,Românul”, din 23 decembrie 1914). În timpul acesta, Oct. Goga şi S. Mândrescu încercau să organizeze o legiune de ardeleni, care să fie pregătită pentru o eventuală acţiune în Transilvania şi care număra cam 5000 de oameni, la începutul lui 1915. Se urmărea atragerea unui număr cât mai mare de oameni, românii ardeleni erau îndemnaţi prin publicaţii secrete să menţionează că legiunea intenţiona să introducă în Transilvania ,,cărţi revoluţionare”, pentru a pregăti o revoltă a românilor atunci când va începe marşul armatei române. La începutul lui 1915, după unele date, circa 20 000 de oameni părăsiseră Transilvania şi se îndreptau spre România. Liga culturală, în conducerea căreia se afla V. Lucaciu şi O. Goga, sprijinea acţiunea iniţiată de radicalii transilvăneni. Într-un articol din ,,Neamul românesc”, N. Iorga vorbea despre mobilizările românilor din Ardeal, care îşi vărsau sângele pe diferite fronturi şi luptau pentru steagul ,,unuia şi altuia”, dar care ,,nu e al naţiei româneşti” (,,Neamul românesc”, din 10 august 1914).

Folosirea românilor din Transilvania într-un război străin de interesele lor era abordată critic şi de ziarul ,,Românul”. Astfel, într-o scrisoare din 6 august 1914, adresată lui Goldiş, Tisza îl admonesta pentru faptul că, în aceste timpuri războinice, ,,tocmai ziarul Românul nu s-a sfiit să scrie că, în realitate, numai românii se duc la război, (fiind) consideraţi drept carne de tun şi împotriva cărora există şi azi încă ură”. Lipsa de convingere a soldaţilor români din armata austro-ungară era semnalată de guvernul maghiar, care se plângea la Viena că ,,unităţile româneşti nu se comportă de loc deosebit în luptă” (telegrama lui Tisza din 22 septembrie 1914). Neliniştea lui Tisza era exprimată într-o scrisoare către episcopul greco-catolic V. Hossu: ,,…Tu singur spui că, dacă România ar interveni în contra noastră, aceasta ar putea să aibă consecinţe de care să ne ferească bunul Dumnezeu. Situaţia aceasta nu este satisfăcătoare şi voi, conducătorii români cu idei patriotice, ar trebui să vă folosiţi în viitor cu mai multă hotărâre de puterea voastră, ca să îndrumaţi sufletele tinerilor preoţi şi învăţători pe calea patriotismului” (scrisoare din 2 septembrie 1914).

Îngrijorarea sa persista şi la începutul anului următor, într-o scrisoare adresată comisarului guvernamental din Cluj, el relua problema atitudinii românilor ardeleni faţă de conducerea ungară, fapt care-l nemulţumea profund (scrisoarea lui Tisza din 7 ianuarie 1915). Presa română din Transilvania nu răspundea aşteptărilor guvernului, deoarece nu publica declaraţii de fidelitate şi articole binevoitoare faţă de politica statului maghiar (scrisoarea lui Tisza către prefectul jud. Braşov, din 10 martie 1915). Radicalizarea mişcării pentru unitate naţională a influenţat atitudinea unor fruntaşi români din Transilvania. Guvernul maghiar considera pe Iuliu Maniu şi V. Goldiş ca exponenţi ai ,,radicalismului extremist” în Comitetul executiv al P.N.R., iar Tisza regreta că, ,,la rugămintea agitatorului naţionalist V. Goldiş, redactorul celui mai agresiv şi naţionalist ziar, ,,Românul”, a suspendat procesele de presă…” (scrisoarea lui Tisza către Berchtold, din 22 august 1914). Dar V. Goldiş nu cedează, ceea ce-l determina pe Tisza, care constata că în general ,,se manifestă o rezervă în majoritatea cercurilor naţionaliste” şi că ,,tocmai cei de la Arad fac parte din specia cea mai rea”, să ceară prefectului de Arad ,,să strângă dovezi compromiţătoare împotriva lor”. El adăuga că, după război, va trebui ,,să facem o distincţiune între aceia care s-au purtat cinstit şi între oamenii lui Goldiş” (scrisoare către baronul Urban, din 18 mai 1915).

Alături de gruparea de la Arad se situau şi principalii fruntaşi ai P. N. R. cu vederi ferme, radicale, cercuri largi urbane şi intelectuale române din Transilvania. Prestigiul grupării conduse de Iuliu Maniu, V. Goldiş, Şt. Ciceo Pop, Ioan Suciu, Aurel Lazăr, V. Branişte a crescut mult, în anii războiului, în rândurile românilor din Transilvania şi a celor din Vechiul Regat. Astfel, întrebat de legaţia austro-ungară dacă concesiile guvernului maghiar, exprimate în scrisoarea lui Tisza către Meţianu, sunt suficiente pentru românii ardeleni, Brătianu răspundea să fie consultat în primul rând Iuliu Maniu (telegrama lui Tisza către Berchtold, din 26 septembrie 1914). Reprezentantul legaţiei replica: ,,după câte ştiu, revendicările românilor cresc fără întrerupere şi radicalii, după cum este cunoscut, ridică pretenţii peste măsură…”.

În iunie 1915, situaţia Austro-Ungariei se complica prin intrarea Italiei în război, de partea Antantei, iar la ministerul de externe al monarhiei erau elaborate trei variante în perspectiva cedării unor teritorii către România. În acelaşi timp, la sugestia guvernului german, era organizată la Viena, o conferinţă la care au fost invitaţi A. Popovici, Iuliu Maniu şi V. Goldiş, ca reprezentanţi ai românilor din Transilvania. Scopul urmărit era de a exercita noi presiuni asupra lui Tisza, pentru acordarea de concesii locuitorilor români din Ungaria. Aceasta cu atât mai mult, cu cât la conferinţa de la Teschen, la care participaseră şi cei doi miniştri de externe, Jagow şi Burian, Tisza ,,a răspuns cu un îndărătnic non possumus – în problema românilor” (din memoriile lui Vaida). Guvernul maghiar şi-a arătat nemulţumirea faţă de această acţiune şi, la 17 iunie 1915, Tisza pleca la Berlin pentru convorbiri. Dar cum România îşi păstra neutralitatea, după intrarea Italiei în război, problema concesiilor în favoarea românilor nu mai era de actualitate pentru guvernul maghiar.

Dar şi la Berlin şi la Viena exista promisiunea de a recunoaşte pretenţiile României, prin cedarea către aceasta a părţii din Bucovina locuită de români, cu condiţia cooperării ei împotriva Antantei. Cât despre Transilvania, guvernul german urma ,,să intervină pe lângă guvernul ungar pentru ca acesta să dispună măsuri în favoarea românilor, facilităţi electorale, şcolare şi bisericeşti”, dar aceste măsuri, (doar promise!), erau prea puţin şi prea târziu! (cf.proiectul de telegramă, din 21 iunie 1915, trimisă din Viena către Czernin). Dar şi acum, în al doisprezecilea ceas, guvernul maghiar tergiversa măsurile promise, lipsind de speranţă chiar şi pe federalişti ca Aurel Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (76)” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Blocajul României sau alegerile care nu schimbă nimic…

I. Aceeaşi realitate politică
Care sunt cele mai bune reflecţii care le putem face după alegerile politice? Să găsim prilej de meditaţie la natura sufletului nostru, la tiparele noastre de gândire, la reprezentările noastre mentale ale lumii, care, în cele din urmă, se traduc în alegerile noastre – politice sau nepolitice. Altfel spus, să descoperim adevăratele gânduri din spatele acţiunilor noastre.
Rezultatul ultimelor alegeri politice a fost previzibil. N-a dezamăgit pe nimeni, decât pe cei care aşteptau cu adevărat o schimbare de discurs şi de valori în România, şi care, de obicei, se regăsesc în minorităţile de votanţi. Care aleg pe acei candidaţi ce nu înregistrează, individual, mai mult de 2-5 procente. Altfel spus, majoritatea românilor se pot declara (relativ) mulţumiţi de rezultatul alegerilor.
Dar, paradoxal, tocmai asta e problema. Majoritatea se pot declara mulţumiţi. Mulţumiţi de nişte alegeri care, realmente, nu schimbă, nimic. Mulţumiţi de nişte alegeri făcute pe tiparul unei gândiri-buclă, care alege alte măşti, alţi actori – dar aceleaşi roluri.

II. Impasul gândirii
Poporul român are, din acest punct de vedere, comportament şi tipare de dependent. E ca omul ce fumează ţigări de 30 de ani, şi caută să-şi însănătoşească stilul de viaţă alegând alte mărci de ţigări, mai cu filtru, mai electronice, ori cu câte-o gumă de mestecat. Dar continuă să fumeze. Căci niciodată nu s-a gândit că rezolvarea problemei lui este să renunţe cu totul la ţigări. Aşa şi noi. Fumăm aproape aceleaşi idei, de 30 de ani, cu mici variaţii, aceleaşi clişee interşanjabile, ajustabile, rebranduibile, înregistrate în programul candidaţilor mainstream care cumulează peste 80-85% din voturi. Şi prin asta nu lăsăm aproape nicio şansă unor alte idei, mai autentice, mai non-mainstream, mai dureroase dar mai sănătoase în acelaşi timp, care rămân, cumulat, undeva sub zona de 10-15% din spectrul voturilor. Şi prin asta, ca narcomanul sau dependentul de ţigări, ne asigurăm că rămânem „în buclă”, şi continuăm perpetuarea ciclului.
Şi oare unde gândim greşit? Să luăm 3 tipare de gândire care sar primele în faţă, şi după care se orientează la vot – prioritar măcar – poate 80-85% din români. Fiindcă tiparele de gândire sunt simptomele cele mai relevante ale diagnosticului stării noastre. Ele ar putea fi reduse şi simplificate în felul următor: „Să nu se mai fure”; „Vrem o schimbare”; „Vrem un nivel de trai mai bun”. Pâine şi justiţie. Până aici toate par în regulă. Sunt dorinţe rezonabile, sunt drepturi, sunt necesităţi. Dar, oricât de ciudat şi paradoxal ar părea, tocmai ele sunt parte a problemei. Adică, atâta timp cât vom pune aceste dorinţe în faţă, primele – să nu se mai fure, vrem o schimbare – setăm realitatea politică în aşa fel încât ne asigurăm că va continua să se fure, şi că nu va fi, realmente, nicio schimbare. Doar o rocadă de roluri şi de imagini. Pare ciudat şi absurd, nu-i aşa? Dar să vedem, în logica duhovnicească, de ce nu e. Căci nimic pe lume, nici măcar alegerile politice, nu se pot sustrage legilor duhovniceşti pe care le-a lăsat Dumnezeu.

III. Materia care fură spiritul
Iată, lumea e un amestec de materie şi spirit. Prin orice facem pe lume, ne înclinăm, ne deplasăm uşor mai mult către materie sau mai mult către spirit… Nimeni nu poate trăi pur în spirit, şi nici pur în materie. Dar e suficient să prefere ca omul materia spiritului, e suficient ca materia să reprezinte 60%, sau 70% sau 85% sau 90% din viaţa unui om, ca organismul lui fizico-spiritual să se îmbolnăvească. E suficient să pună în faţă, ca priorităţi, acele gânduri, idei, motivaţii care conduc la îmbunătăţirea – din punctul lui de vedere – a traiului material, ca traiul lui general să fie compromis. Şi chiar ideea de justiţie, în forma în care e exprimată – „Să nu se mai fure” – a ajuns o paradigmă tot a existenţei materiale. O justiţie a pâinii. Oare la asta să se fi redus adevăratul spirit al justiţiei? Căci iată, chiar şi în domeniul politicii – sau mai ales în domeniul politicii –, a lăsat Dumnezeu să funcţioneze această lege imuabilă a sănătăţii existenţei: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate acestea [mâncarea, îmbrăcămintea – n.n.] se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Traducând mai pe înţelesul vieţii cetăţii, am spune: căutaţi mai întâi lucrurile care vă fac bine spiritual, care vă educă, care vă însănătoşesc spiritul, care vă cultivă ca oameni integri, şi aşa veţi găsi o împlinire raţională şi cumpătată şi a nevoilor voastre materiale. Căutaţi să vă vindecaţi mai întâi de ideile, de poftele, de „nevoile” care vă îmbolnăvesc gândirea, şi care vă fac să nu aveţi acces aproape niciodată la fericirea de lucrurile pe care le aveţi. Care vă deposedează de bucuria lucrurilor pe care le aveţi, aproape imediat ce le-aţi dobândit, sau care vă împiedică să le dobândiţi vreodată, fiindcă aveţi o gândire care asigură că veţi abuza de ele şi le veţi risipi. Gândul lui Dumnezeu, parafrazat, ar putea fi următorul: „Dragii mei, sunteţi prea împătimiţi de ideile materiale şi de justiţia pentru lucrurile materiale pentru a fi vrednici să stăpâniţi, cu adevărat, materia”.
În România, de 30 de ani, se reproduc, în genere, aceleaşi idei înrudite cu materia, şi foarte puţin cu spiritul: salarii mai bune, pensii mai mari, medicamente compensate, autostrăzi, locuri de muncă etc. etc. Desigur, cu justiţia aferentă. Printre ele, îşi fac locul, timid, şi alte idei, care îndrăznesc să spună, cumva, că spiritul trebuie să stea înaintea materiei: întâi educaţia sănătoasă, susţinerea familiei şi a căsătoriei, a vieţii religioase, a culturii de calitate, a naşterii şi natalităţii, a femeilor în criză de sarcină, protejarea drepturilor românilor din afara graniţelor etc. S-ar părea că aceste din urmă idei n-au nicio utilitate pentru nivelul de trai imediat, şi de aceea, cei mai mulţi români le resping, sau le socotesc naive. Şi totuşi, s-ar putea ca tocmai aceste idei pe care urechea noastră le refuză, de 30 de ani, să fie acea recuperare a spiritului care ne va ajuta să stăpânim materia, să ne chivernisim mai bine economia, să devenim stăpâni mai raţionali şi mai cumpătaţi peste nevoile noastre. Să ieşim din roata hamsterului care pedalează într-una pentru „nivelul de trai”, o roată care nu se opreşte niciodată. Aceste idei, simplificate, ar putea suna aşa: „Să se ajute familia să nască şi să crească copii”; „Să avem educaţie, cultură şi viaţă religioasă respectată”; „Să muncim şi să facem lucruri de calitate pentru noi”. Bineînţeles că oamenii care pun în faţă aceste valori îşi doresc şi ei un nivel de trai mai bun. Bineînţeles că şi ei îşi doresc un viitor pentru copiii lor. Dar înţeleg, cumva, drumul către acel viitor nu poate trece decât printr-o aşezare sănătoasă, disciplinată, a spiritului în faţa problemelor materiei. Că au nevoie de nişte resurse prime, de natură mai degrabă spirituală, ca să poată să gestioneze şi să stăpânească universul material.
Şi acum, scurt-circuitul pentru gândirea noastră! Unde ne duc mereu, iarăşi şi iarăşi, acele idei materiale puse ca priorităţi pentru viaţa noastră – „Să nu se mai fure; vrem un nivel de trai mai bun”. Pâinea şi justiţia pâinii. Iată unde ne duc. Oamenii care tind să considere aceste idei ca prime valori, care le setează ca priorităţi, sunt gata să facă acel gen de alegeri în viaţă care – tocmai ele – subminează de la temelii întemeierea unei societăţi drepte, responsabile, capabile să-şi creeze şi să-şi gestioneze bogăţia. Implicit să şi-o apere. Mai concret, iată unde ideologia „unui trai mai bun” loveşte societatea românească exact în resursele de bază, care i-ar fi asigurat o viaţă dezvoltată şi echilibrată: natalitatea, forţa demografică şi de muncă şi familia.

IV. Blocajul traiului mai bun – avortul şi familia „planificată”

Astfel, românii care urmăresc cu dinadinsul „un trai mai bun”, mai înainte de orice altceva, sunt setaţi mental ca nişte patroni capitalişti. Ei vor să maximizeze profitul, în toate sectoarele vieţii, fără nicio consideraţie pentru bunăstarea întreprinderii şi calitatea vieţii lucrătorilor. De unde vine şi se susţine, de fapt, profitul. De pildă. Tinerii vor un trai mai bun, mai întâi de toate. Prin urmare, vor să-şi asigure, mai întâi, o carieră, un viitor, un trai cât mai „stabil”. Şi cât mai repede, dacă se poate. De aceea, nu sunt pregătiţi să se căsătorească, să-şi realizeze acel „trai mai bun” prin motorul familiei, prin alocarea resurselor într-o comuniune naturală binecuvântată de Dumnezeu, şi care le-ar da imboldul spiritual să prospere. Consideră că responsabilitatea de tată şi de soţ le-ar încurca dezvoltarea lor ca fiinţe economice, ca homo oeconomicus. De aceea, nu-şi cer prietenele în căsătorie (mai ales dacă şi ele vor să se „stabilizeze” mai întâi), şi, dacă le lasă însărcinate, le cer să nu nască (să avorteze), fiindcă le-ar incomoda toate opţiunile de viitor pe care ei le-au gândit pentru un „trai mai bun”. Prin asta, se văduvesc ei înşişi şi văduvesc România de un om care-l trimite Dumnezeu pe lume pentru români, şi care – dacă-l gândim în termeni economici – înseamnă forţă demografică, forţă de muncă şi tineri care vor sprijini şi vor asigura pensia populaţiei vârstnice. Fac mai târziu un copil (rareori doi), către vârsta de 30-35 de ani, şi se opresc acolo, poate din cauze obiective şi relativ justificate, anume că se apropie infertilitatea precoce sau alte probleme de sănătate. Relativ justificate, fiindcă ei înşişi au împins ciclul naturii umane către „târziul” vieţii, din punct de vedere al procreaţiei. Dar intervin, cel mai adesea, preferinţele subiective, adică părinţii putând încă să aibă al 2-lea sau al 3-lea copil, blochează naşterea celorlalţi (prin avort sau contraceptive), ca să nu le afecteze stabilitatea şi nivelul de trai pe care ei înşişi l-au conceput ca fiind dezirabil. În paranteză, legile demografiei ne spun că România se va stinge încet dacă fiecare familie nu naşte în jurul mediei de 2,5-3 copii sau mai sus. Revenind, acei 1-2 copii din familie, când ajung la vârsta facultăţii, tind să urmeze pattern-ul de gândire al părinţilor lor (eventual chiar încurajaţi de aceştia), caută un „nivel de trai mai bun”, emigrează şi nu se mai întorc, lăsând ţara fără o resursă, tradusă inclusiv în PIB, şi părinţii fără un suport real, cu un viitor de bătrâni singuri. Nu se întâmplă întotdeauna, dar se întâmplă suficient de des ca să devină o problemă cronică. Aici, modelul vicios de gândire, prioritatea „traiului mai bun” se perpetuează la următoarea generaţie, cu efecte mai dureroase pentru generaţia anterioară, care-şi vede consecinţele în timp ale alegerilor sale la scara a 20-30 ani. Aşadar, iată unde loveşte ideea bunăstării cultivate cu orice preţ: chiar în copii, în familie, în vârstnici şi în viitorul ţării. Pune „traiul bun” în faţă şi distrugi o ţară… Ciudat, nu-i aşa? Dar după legea spiritului care trebuie să primeze materiei, după legea lăsată de Dumnezeu, nu e deloc ciudat. E urmarea de neevitat.
O, ce fireşti sunt legile lui Dumnezeu! Ce-ar zice înţeleptul nostru Mântuitor, dac-ar veni pe pământ şi ne-ar vedea cum spumegăm împotriva unui partid, împotriva păcatelor şi a furturilor lui, dar cu desăvârşire orbi la ale noastre…? Ar zice aşa, poate întocmai ca lapidatorilor femeii desfrânate, gata să ridice piatra: „Aceşti oameni au furat bani şi bunuri, dar voi, prin avort, aţi furat fiecare o viaţă, aţi furat o ţară de copii ei. Aţi furat viitorul ei. Cine are mai mare păcat?”. Şi ce am putea răspunde logicii dumnezeieşti a Mântuitorului nostru?

V. Pariul pierzător al emigraţiei
Şi-acum, iată, am atins al doilea vlăstar vicios al ideologiei „traiului mai bun”: emigraţia. Economia românească era mult prea slab pregătită să deschidă porţile românilor pentru a lucra în afară, după aderarea la UE în 2007. Altfel spus, nu eram pregătiţi să pierdem 3-4 milioane de români, aproape un sfert din populaţia şi din forţa de muncă a economiei actuale. Desigur, e dreptul fiecăruia să-şi caută o viaţă în bunăstare, aşa cum o înţelege el. Dar iată ce se întâmplă când „bunăstarea” devine ideea principală care tractează viaţa, şi dictează alegerile de muncă, de familie, de mediu cultural şi, în cele din urmă, de românitate în sine: se subminează însăşi „jocul”…! E ca o parabolă religioasă, aproape. Românii, unii dintre ei, au plecat pentru o şansă de a-şi afirma talentul, posibilităţile şi, poate, chiar identitatea. Aceia, fie că s-au întors, fie că au rămas, îşi afirmă şi îşi susţin acolo unde sunt tradiţia şi identitatea de români, prin educaţia şi credinţa lor şi a copiilor lor. Alţi români, poate cei mai mulţi, au plecat cu prioritatea acelui „trai mai bun”, lăsând românitatea pe planul doi, şi lăsându-şi copiii să crească în altă cultură şi credinţă, şi dezangajându-se în mod real de bazinul demografic şi uman care i-a creat. Însă şi unii, şi alţii, indiferent de motivele personale, sunt parte inevitabilă a acestei ecuaţii nerezolvabile. Nu înseamnă că e de nevindecat, chiar şi de la distanţă, dacă fiecare compătimeşte, nu judecă, şi pune inima „acasă”. Poate că România este o mamă săracă – comparativ cu alte standarde de viaţă – dar este totuşi, „mama”! Ea a crescut aceşti copii, bine-rău, cum a putut, şi există o lege a compensaţiei lăsată tot de Dumnezeu, o poruncă divină ce spune aşa: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l va da ţie” (Ieşirea 20, 12). Poate ni se pare nedreaptă această lege. Poate ni se pare absurdă, şi fiecare are libertatea lui. Poate ni se pare că n-are nicio legătură cu economia. Şi totuşi, românii plecând fără întoarcere, în număr tot mai mare, ceva se întâmplă cu ei, dar şi cu noi. Cu toţii pierdem un fel de… binecuvântare. Binecuvântarea „mamei”. Căci foarte uşor îţi vine, uitând de tine, să uiţi s-o mai cinsteşti pe „ea”. Şi nici nouă, şi nici lor, în mod real, nu ne e „mai bine”, şi nici nu ştim dacă „vom trăi mulţi ani pe pământ”. Sau poate că asta e ideea – fie că trăieşti mulţi sau puţini ani pe pământ –, acei ani să fie binecuvântaţi, să fie lângă „mama”… Şi aşa se explică şi paradoxul: românii pleacă de-acasă ca „jocul să fie jucat mai bine”. Şi-ajunşi peste graniţe, votează şi-aşteaptă ca acasă jocul să fie jucat mai bine. E conştiinţa fiecăruia şi nimeni nu poate să dicteze altcuiva viaţa. Dar există o lege minunată care spune: „cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7, 2). Adică, dragi români emigraţi, fraţi şi surori, meditaţi un pic la acest adevăr lăsat de Sus: „fără voi, jocul nu poate fi jucat mai bine”! Toate entităţile umane, toate inteligenţele, toate pasiunile, toate creierele şi posibilităţile româneşti care ar fi putut îmbunătăţi „jocul” – au ieşit din joc. Şi dacă au votat tot pentru acei candidaţi din spectrul 80-85% care fac apologia „traiului mai bun”, înainte de orice altceva, dacă au votat tot pentru „schimbare şi să nu se mai fure”, dacă au votat tot contra unui partid, în loc să dea o şansă acelor candidaţi din spectrul 5-10% care pun spiritul şi caracterul românesc înaintea bunăstării cu orice preţ – înseamnă că „jocul” nu se va schimba niciodată. Trăim şi batem cuie singuri în crucea poporului român, în devenirea lui, pentru că nu vedem altceva decât o salvare prin pâine şi prin materie. Şi prin justiţia pâinii şi a materiei. Ochii noştri sunt incapabili să distingă lumina, să adulmece lucrurile perene, durabile, care nu se pierd de pe o zi pe alta, şi pe care se construieşte cu adevărat un trai bun, stabil şi cumpătat.
Iată, să stăm din nou în parabolă cu Bunul şi Dreptul nostru Mântuitor. Tocmai pe tema emigraţiei şi a politicii de-acasă. Oare nu ni se vor muia picioarele…? Poate ne vom plânge la Mântuitorul şi vom aştepta îndreptăţire din partea Lui: „Doamne, uite cum politicienii de-acasă lipsesc ţara de resursele ei…”. Dar dacă judecăm aşa, vom fi judecaţi după aceeaşi măsură. Şi ce vom zice dacă vom auzi teribilul răspuns: „Da, dragul meu, dar tu ai lipsit ţara de tine însuţi”. Dacă am fi tăcut, nici Domnul nu ne-ar fi judecat că am emigrat. Ştie El că toţi căutăm un soi de stabilitate vieţilor noastre. Dar am dat drumul gândului de judecată: „Dar cei de-acasă…”. Şi iată, s-a întors judecata Domnului către noi. Teribil şi minunat! Iată cum veşnica logică îndreptăţită e corectată de Domnul. Iată cum numai logica pocăită, a asumării răului personal, are şansă să clintească lumea spre o fărâmă de bine şi de schimbare reală.

VI. Ieşirea din logica acuzării
În final, avem cu toţii ochi şi urechi: „Cine are urechi de auzit să audă” (Matei 11, 15). Şi nu vom putea spune că „n-am ştiut”, „n-am auzit”, fiindcă ne uităm toată ziua la Pro-Tv sau la Antene, sau ascultăm Europa Fm sau Radio Zu, sau citim Adevărul, şi nu apucăm să auzim şi altfel de candidaţi, şi altfel de programe, şi altfel de idei… În adâncul sufletului nostru, ştim ce ne îmbolnăveşte, dar refuzăm, batem din picioare, ne revoltăm şi ne îndreptăţim. Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Blocajul României sau alegerile care nu schimbă nimic…” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Arhitoleranţa românilor creştini uzurpă Adevărul ceresc şi pământesc (cazul Boia Lucian)

„A fi român în ţara ungurească era o

crimă în faţa cârmuitorilor acestei ţări,

clădite, din veac, pe temelia fărădelegilor.”

(pr. dr. SEBASTIAN STANCA)

Arhitoleranţa creştinilor români ortodocşi este împotriva Iubirii şi a Dreptăţii lui Dumnezeu, Care ESTE ADEVĂRUL – VIAŢA – IUBIREA – LIBERTATEA absolută.

Arhitoleranţa creştin-ortodoxă a vlaho-românilor nu este nici ceva firesc, uman, nu este nici o virtute cardinală şi nici o virtute evanghelico-creştină, fiindcă am asuma Iubirea lui Hristos, Dragostea lui Dumnezeu, fără evidenţa Dreptăţii Sale, uzurpând astfel Adevărul absolut, nemaiavând deci nimic din moştenirea spirituală divină, nici Iubire, nici Dragoste, nici Dreptate, nici Adevăr, nici Libertate, nici Veşnicie.

Vina cea mare nu o poartă sfertodocţii, semidocţii, parveniţii, proletarii comunicării, slugoii dezinformării, calomniatorii, detractorii, alogenii, urâtorii de Frumos, de Adevăr, de Hristos, de România – Grădina Maicii Sale, ci toţi Românii creştin – ortodocşi care nu iau ATITUDINE prin cuvânt grăit, prin cuvânt scris, prin faptă, prin instituţii, prin organisme neguvernamentale, prin asociaţii culturale, prin cenacluri, prin reviste, prin Sinodul Bisericii Ortodoxe, prin forumul Academiei din România, prin Uniunea Scriitorilor din România, pardon, îmi cer iertare, ultimile trei entităţii dau semne că nu mai sunt de mult în slujba lui Dumnezeu şi a Neamului său drept măritor creştin.

Atitudine se poate lua prin orice fel de manifestare, dar ATITUDINE SĂ FIE!

Faptul că după ATITUDINEA diversă a unor ROMÂNI VEGHETORI de ŢARĂ, ei, epigonii, pigmeii, blasfemitorii rămân aceeaşi, continuând însă cu şi mai multă ură viscerală să profaneze Neamul, adică Biserica lui Hristos, deci pe Însuşi Dumnezeu, ne autorizează să fim fermi, să fim verticali, să fim dârzi, să stăm de veghe, să nu ne clătinăm, să nu îngenunchem, să ne apărăm, să luptăm, să nu ne dezbinăm, să nu ne lăsăm frânţi, să putem birui pururea vrăjmaşii Naţiei noastre.

În faţa Naţiei noastre şi a lui Dumnezeu nu putem merge şchiopătând, nu putem merge târâşi, nu putem sta pe loc, nu putem da înapoi ca racul. Îngenunchem în faţa lui Dumnezeu şi a Neamului pentru rugă şi binecuvântare, pentru a ne ridica întăriţi, zeloşi crezului şi elanului nostru de neatârnare, de libertate, de suveranitate.

Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune în parabola Sa, să întoarcem şi celălat obraz, adică obrazul drept, nu se referă la lovire, la pălmuire, la înjosire, la vasalitate, la robie, la stigmatizare, ci la ATITUDINE în spiritul Dreptăţii, în spiritul Adevărului.

A întoarce spatele DREPTĂŢII Neamului înseamnă a uzurpa ADEVĂRUL divin!

A întoarce spatele ADEVĂRULUI ceresc înseamnă de fapt a răstigni DREPTATEA Neamului întru care l-a hărăzit Dumnezeu!

În evidenţa ATOTŞTIINŢEI, în AULA Autorităţii Divine Hristice Absolute, Întreita Putere – Autoritate a lui IISUS HRISTOS ca Învăţător – Profet, Preot – Arhiereu şi Împărat – Judecător, cei care dezertează de la ADEVĂR, adică LAŞII, MIŞEII, TRĂDĂTORII de pe orice treaptă s-ar afla, se automutilează spiritual, se chircesc moral şi devin sterpi sufleteşte. Adică, pierd din perspectiva realizării întregului ca fiinţă şi persoană, rămânând o dâră fizică cu fîlfâirile unor zdrenţe de conştiinţă, precum oastea lui Hamza paşa, înfiptă în pădurea de ţepi de la Giurgiu a celui mai drept Voievod vlaho-român VLAD ŢEPEŞ, atârnând între stârvurile descompuse şi trenţele rupte fluturânde.

V L A D Ţ E P E Ş

… Măria Ta, îndură-te şi scoală,/ De sub povara lespedei bătrâne,/ Dă iar prin veac un iureş, o năvală,/ Stropşeşte ţeasta hoardelor păgâne// Şi fă să crească rânduind în vârfuri/ Călăii toţi traşi în frigări ca mieii,/ Priveliştea pădurilor de stârvuri,/ Să tremure de-a pururi toţi mişeii! (Dr. Ionel Zeană, armân, deţinut religios, poet, Golgota Românească, Soc. Cult. Lamura – 1995)

Cei care decad din misiunea şi vocaţia de învăţător – profesor (plinătatea de îndrumător, formator, educator), nu mai ajung nici măcar la înălţimea CATEDREI.

Faptul că s-a îngrijit editorial de Trilogia MARIA Regina României, nu-i aduce nici o prestanţă, ci cel mult o ipostază ştiinţifistă, care nu-l apropie de VATRA ROMÂNEASCĂ a ISTORIEI, ci de nişte tăciuni fumigeni prefăcuţi în cenuşă.

Ce doreşte profesoraşul Boia Lucian?

Trădând Adevărul şi slugărnicind mistificarea ne cere să facem acelaşi lucru?!

Să folosim ca surse pentru adevărul istoric acceptat de maghiari, doar „născocirile”, „dovezile”, „teoriile” cardinalului Leopold Kollonich, Franz Joseph Sulzer cu fantoma sa Geschichte des transalpinischen Daciens, Johann Christian Lieser Engel cu trucajul agoniei Geschichte des Ungarischen Reiches und seiner Neberlander, Halle-1804; Fortsetzung der allgemeinen Welthistoire durch eine Gessellschaft von Gelehrten in Deutschland und England ausgeferigel, John Iacob Gebaur cu Geschichte des Ungarischen Reiches, Viena-1813; ori himerele, ororile şi fărădelegile unor Verboczi Istvan, Albert Apponyi, Lajos Kossuth, Istvan Tisza, Julius Wlassics, Francisc Fodor, Albert Berzeviczy, Oliver Eottevenyi, Miklos Horthy, George Lukas, Bela Foldes, Emil Nagy, Eugene Horvath, Joseph Karl Eder, Robert Roesler, Mihai Roller, Endre Barabas, Tom Lantos, George Soros, Victor Orban, Laszlo Tokes, K.W. Johannes, Kelemen Hunor etc.

Să nu fi auzit oare profesoraşul Boia Lucian de marii noştri Înaintaşi ISTORICI, FILOSOFI, TEOLOGI, POEŢI, STOLNICI şi PEDAGOGI thraco-geto-daco-români, Luminaţii Şcolii Traco – Geto – Dace Ortodoxe pre /post Hristos: Aristophan, Herodot, Strabon, Seneca, Cato Major, Diodor din Sicilia-Tracul, Pliniu cel Bătrân, Cotys I, regele-poet, sf. Dionisie-Areopagitul, Pomponius Mela, Carpacrat din Alexandria, Tertulian, Dexip, Berosus, Eutropius, Eusebiu de Cezareea, episcop, sf. Împărat Constantin cel Mare (307-337), sf. Ioan Casian, Procopiu de Cezareea, Iordanes Gotul, Clausius Claudianus, Paulus Orozius, Zosimes, Ştefan de Bizanţ, Anicius Manlius Severinus Boethius, Leonţiu de Bizanţ, Ioannes Lydes, Isidor de Sevila, Nestor, Niketas Choniates, Gheorghe Kedrinos, Mihail Psellos, cel mai mare enciclopedist al veacului al XI-lea, Kekaumenos, Theodoros Prodomos, Ioannes Kinamos, Nicolaus Calicles, Nicephoros Blemmyotes, Alonso de Cartagena, episcop, Gonzalo de Hinoso, episcop, Leonic Calcocondil, Claudius Salmasius, Joanes Magnus Gothus cu celebra sa Historia de omnibus Gethorum Sueonumque Regibus, Poggio Bracciolini, în Diseptationes convivales, 1451, Enea Silvio Piccolomini-papa Pius al II-lea, în Historia rerum ubisque gestarum locorumque descriptio, 1489, Nicolaus Olahus, mitropolit vlahoromân, regent şi vicerege maghiar, J. Vadianus în, Epitome trium trerae partium, Asiae, Africae et Europae compendiarum locorum descriptione, continentes, Tiguri, 1534, Johannes Lebel cu, De oppido Thalmus, 1542, Antonius Bonfinius, cu Rerum Ungaricarum decades quatuor cum dimidia, Basilae, 1568, Bonaventura Vulcanis Brugensis, cu faimoasa lucrare De literis et lingua Getarum sive Gothorum, Lyon, 1597, Carolus Lundius, Antonio Maria Graziani în De Ioanne Heraclide Despota, Johann Troster cu Das Alt-und Neu-Teutsche Dacia. Das ist Neue Beschreibung des Landes Siebenburgen, Nurnberg, 1666, Udrişte Năsturel, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Andrei Şaguna, Miron Costin, Ion Neculce, Eudoxiu Hurmuzaki, Constantin Hurmuzaki, Nicolae Densuşianu, Ioan Inochentie Klein, episcop greco-catolic, înnobilat baron de Maria Tereza şi expulzat de papa-vicarul lui Hristos 19 ani pe un maidan al ghenei sale pontificale, Simion Bărnuţiu, Aurel Popovici, George Pop de Băseşti, Ioan Georgescu, Ioan Hannia-vicepreşedinte al ASTREI (1867-1870), Nicolae Popea-episcop de Caransebeş, mb. al Academiei Române (A.R.), Ilarion Puşcariu-arhiereu vicar, al Arhiepiscopiei Sibiului, preşedinte al ASTREI (1889-1901), mb. A.R., A. D. Xenopol, Nicolae Bălcescu, Nicolae Bălăşescu, afirma pe la 1848, în Gramatica sa, Cazabo Emmauskoe Sveatoe Blagovestvovanie, că, că românii, în suta XII, pe la anul 1100 d. Hr. ar fi avut în limba română tradusă Liturghia”, Mihail Eminescu, Bogdan Petriceicu Hajdeu (vorbitor a 22 de limbi), Ioan Crişan, dr. în Istorie cu teza Beitrager zur Geschichte der Kirklichen Union der Rumanen in Siebenburgen unter Leopold I-Sibiu, 1882, dr. Nicolae Bălan-Mitropolit al Ardealului, mb. A.R., dr. Ioan Lupaş, mb. A.R., dr. Silviu Dragomir, mb. A.R., dr. Onisifor Ghibu, mb. A.R., dr. Romulus Cândea, mb. A. R., dr. Nicolae Colan, mitropolit al Ardealului, mb. A.R., dr. dr. dr. pr. prof. univ. Dumitru Stăniloae, mb. A.R., doctor honoris causa al mai multor Universităţi de prestigiu, dr. dr. Nicolae Popoviciu, episcop de Oradea, dr. dr. dr. Teodor Bodogae (vorbitor a 12 limbi), dr. dr. dr. Nicolae Mladin-mitropolit al Ardealului, dr. dr. pr. prof. univ. Ştefan Lupşa din Miersig-Bihor, mb. ASTRA, dr. dr. pr. prof. univ. Sofron Vlad, dr. dr. dr. pr. prof. univ. Milan Şesan (vorbitor a 7 limbi), dr. pr. prof. univ. Mircea Păcurariu, mb. A.R., dr. Nestor Vornicescu-mitropolit al Olteniei, mb. A.R., dr. dr. Antonie Plămădeală-mitropolit al Ardealului, mb. A.R., dr. dr. prof. univ. Theodor M. Popescu (vorbitor a 8 limbi), mb. A.R., Constantin Gane, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, P.P. Panaitescu, Gheorghe I. Brătianu, Ion Nistor, A. Gociman, Constantin Giurăscu, Dinu Giurăscu, Constantin Papanace, Pr. Ion Moţa, Pr. Dumitru Bălaşa, Pr. Dimitrie Bejan, dr. pr. prof. univ. Gheorghe Drăgulin, Ştefan Pascu, mb. A.R., David Prodan, dr. Şerban Milcoveanu, Vasile Posteucă, Gheorghe Racoveanu, Iosif Constantin Drăgan, Mircea Muşat, Ion Pătroiu, Narcis Zărnescu, George Giuglea, Vladimir Colin, pr. dr. Sebastian Stanca,dr. Marija Gimbutas,dr. Aurora Petan, Silvia Păun, Maria Dogaru, Ioana Vintilă Rădulescu, Ecaterina Goga, Ana Maria Coman, Maria Bărbulescu, Gheorghe Gabriel, Nicolae Miulescu, Pandele Olteanu, dr. Artur Gabriel Silvestri-filosof al culturii, prof. univ. dr. Mihail Diaconescu, prof.univ.dr.hbt.Gheorghe Buzatu, Radu Stan Carpianu în Lex antiqua Valachorum, Cornel Bârsan,prof.univ.dr.Ioan Scurtu,prof.univ.dr. Gheorghe D. Iscru, gen.(r) Radu Theodoru,prof.univ.dr. Ion Coja,prof.univ.dr.comandor(r)Jipa Rotaru, dr.gen.(r)Grigore Stamate,prof.univ.dr.Cristian Troncotă,prof.univ.dr. Corvin Lupu, Alexander E. Ronnett,prof.univ.dr Ioan-Aurel Pop- președintele A.R., Ioan Popoiu, Paul Păltănea, dr. prof. univ. arhid, Constantin Voicu, Teroarea horthistă în Nordul Transilvaniei, Biserica Strămoşească din Transilvania în Lupta pentru Unitatea Spirituală şi Naţională a Poporului Român,dr.col. Constantin Moşincat, George Roca, Constantin Mustaţă, Ion Măldărăscu, Ion Mazere-Luneanu/ Gelu Neamţu, cu Masacrul de la Luna-Septembrie 1848, sau cercetători care nu s-au dezis de adevărul istoric precum, Edward Gibbon, I.C.Schuller, Jawaharlal Nehru, Lovendhal-Papae, Paul Joseph Schafarik, J.F. Neigebaur în (Beschreihing der Moldau unde Walachei- <<Cronologie>>, Breslau, Joh. Urban Kern, 1859), Franknoi Vilmos cu tulburătoarea A Hunyadiak es a Jagellok Kora 1440-1526, Budapest, 1896, ori Ekstrom Par Olof, Louis de Valle Poussin în magistrala lucrare (Histoire du monde, Indo-europeens et indo-iraniens. L’inde vers 300 av. J.C.), Karl Marx cu celebrele sale Însemnări despre români, Jaques Matter, J.A. Vaillant, La Roumaine, I, 1844, A.de Gerando, La Transylvanie et se habitants, Paris 1845, Amedee Thierry, Julius Jung,, E.A. Bielz, L. A. Florus, Jerzy Colendo, Jacob Ziegler Landav, Iulius Jungetu, A. Dopsch, C. Tagliavini, K. Jaber, Ernst Gamillscheg cu Uber die Herkunft der Rumanen, Berlin, 1940, Gustav Kisch, F. Altheim, Giono Lupi, Paul Bataillard, Jules Michelet, Edgar Quinet, Elias Regnault, jurnalistul evreu-american Milton G. Lehrer cu La Transylvanie – terre roumaine, R.W.Seton-Watson, în A History of the Roumanians from Roman times to the completion of Unity, Cambridge, 1934, sau de Paul Veyne care atrage atenţia celor hărăziţi să slujiească ISTORIA, că le este interzis categoric şi imperativ să construiască „realităţi” pe fundaţia unor pseudo teorii, în Comment on ecrit l’histoire suivi de Foucault revolutionne l’histoire – Cum se scrie istoria, Foucault revoluţionează istoria, Editions du Seuil, 1971, ori de celebrii jurnalişti contemporani de la CERTITUDINEA, Miron Manega, Nagy Attila, sau chiar de maghiarii Csallany Deszo, Huszti Andras, cu O es ujj Dacia, 1791, Josef Kemeny, Josef Ladislau, sociologul Joseph Diner-Denes cu La Hongrie. Oligarchie. Nation.Peuple, Tibor Joo cu provocatoarea <<Nouvelle revue de Hongrie>>, chiar mentorul lui Boia Lucian, Endre Barabas, discipolul lui Joseph Karl Eder şi al lui Robert Roesler, persecutorul Şcolii româneşti din Ardeal, recunoştea totuşi evidenţa majoră şi milenară a valahilor, Az erdelyreszi nepfajok birtokarandya în „Kozgazdasagi Szemle, 1905.

Să nu fi auzit săracul profesoraş nici de celebrele CULTURI ale civilizaţiei dacice: Antina-Mehedinţi, Precucuteni,/ Cucuteni,/ Dudeşti,/ Hamangia,/ Starcevo-Criş,/ Gârla Mare,/ Basarabi/ Sân-Nicolau Mare, Sanctuarul de la Căscioarele, lângă Dunăre (cca. 5000 de ani î.d.Hr., Biertan, Moigrad, Moineşti/ Poduri-Bacău, (Soborul zeiţelor – 21 de statuete feminine/ Vestalele, cultul focului), Arcul de Triumf de la Salonic (sec. IV.d.Hr., Enisala/ Babadag – Tulcea, Trufeşti-Bacău, Liubcova Caraş Severin, Cârna/ Dunăreni – Dolj, Savestari – Durostor, Cernavodă, Techirghiol, Sălcuta, Boian, Vadastra, Teiu, Gumelniţa, Petreşti, Hârşova, Sighişoara, Porolisum, Potaisa – Turda, Cioclovina – Tismana – Gorj, Drobeta – Turnu Severin, Izlaz, Celei/ Sucidava, Buridava, Histria, Romula – Reşca – Mehedinţi, Băiceni – Iaşi, Agighiol -Tulcea, Sîncrăieni – Harghita, Şimleul Silvaniei, Pietroasele – Buzău, Herăstrău -Bucureşti, etc.

Sau mai recenta consacrare a cetății de la Sântana –Arad, descoperită de un colectiv format din : dr. Peter Hügel, Victor Sava (Complexul Muzeal Arad), Florin Gogâltan (Institutul de Arheologie şi Istoria Artei Cluj-Napoca), Baoqūan Song (Ruhr-Universität Bochum, Germania), Dorel Micle (Universitatea de Vest Timişoara).

Echipele de arheologi au reuşit să descopere doar o mică parte din uriaşa cetate de la Sântana. În schimb, cu ajutorul tehnologiilor de ultimă generaţie, au fost efectuate măsurători magneometrice, cu ajutorul cărora a fost „desenată” cetatea. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Arhitoleranţa românilor creştini uzurpă Adevărul ceresc şi pământesc (cazul Boia Lucian)” →