Al. Florin ŢENE: Cuvinte despre Dumnezeul din noi

Pentru a-L înţelege pe Dumnezeu e necesar să apreciem lucrările Lui, pentru că ceea ce face Dumnezeu decurge din ceea ce este El. Iată o listă restrânsă a lucrărilor lui Dumnezeu trecute, prezente şi viitoare: Dumnezeu a creat lumea (Genesa 1.1, Isaia 42.5), susţine în mod activ lumea (Coloseni 1.17), Îşi duce la împlinire planul Său etern (Efeseni 1.11), care presupune răscumpărarea omului din blestemul păcatului şi a morţii (Galateni 3.13-14), îi atrage pe oameni la Cristos (Ioan 6.44), Îşi disciplinează copiii (Evrei 12.6) şi va judeca lumea (Apocalipsa 20.11-15).

În Persoana Fiului, Dumnezeu S-a întrupat cum a spus Ioan 1.14. Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul omului şi este, prin urmare, „podul” între Dumnezeu şi om (Ioan 14.6, 1 Timotei 2.5). Numai prin Fiul putem avea iertarea păcatelor (Efeseni 1.7), împăcarea cu Dumnezeu (Ioan 15.15, Romani 5.10) şi mântuirea veşnică (2 Timotei 2.10). În Isus Cristos „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2.9). Astfel, ca să cunoaştem cu adevărat cine este Dumnezeu, tot ceea ce trebuie să facem e să privim la Isus.

O gândire corectă, exprimată prin cuvinte cu privire la Dumnezeu e de maximă importanţă, pentru că o idee falsă despre Dumnezeu este idolatrie. În Psalmul 50.21, Dumnezeu îl mustră pe omul nelegiuit cu această acuzaţie: „Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine.” Ca punct de pornire, o bună definiţie pe scurt a lui Dumnezeu este „Fiinţa Supremă; Creatorul şi Conducătorul a tot ceea ce există; Cel care există prin Sine care este perfect în putere, bunătate şi înţelepciune.”

Ştim că anumite lucruri sunt adevărate în privinţa lui Dumnezeu pentru un singur motiv: în îndurarea Lui, a binevoit să ne descopere o parte dintre calităţile Sale. Dumnezeu este Duh, intangibil prin natura Sa (Ioan 4.24). Dumnezeu este Unul, dar există ca trei Persoane – Dumnezeu Tatăl, Dumnezeul Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt (Matei 3.16-17). Dumnezeu e infinit (1 Timotei 1.17), incomparabil (2 Samuel 7.22) şi neschimbător (Maleahi 3.6). Dumnezeu există pretutindeni (Psalmul 139.7-12), cunoaşte totul (Matei 11.21) şi are toată puterea şi autoritatea (Efeseni 1, Apocalipsa 19.6).

Pornind de la Duhul sfâmt înțeleg că Dumnezeu este Duhul din celula din creierul nostru moștenită de la prima celulă vie din oceanul primordial. Această celulă a trecut prin tot lanțul trofic până la om, devenind Conștiința.Când spunem că “ne vede Dumnezeu “, practic ne vede conștiința noastră, cea care, dealungul mileniilor, a înregistrat și trasmis, din generație în generație bagajul de cunoștiințe etapizate pe societăți în dezvoltare.

Această celulă vie primordială s-a dezvoltat în diferite domenii: vegetal și animal. Practic acesta este Dumnezeu-Creatorul. Niciun om nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Spirit, adică o formă de viaţă superioară creaturilor de pe pământ (Ioan 1:18; 4:24). Cu toate acestea, putem înţelege ce fel de persoană este el observând creaţia sa. De exemplu, marea varietate de fructe şi de flori este o dovadă clară a iubirii şi a înţelepciunii sale. De asemenea, imensitatea universului ne dezvăluie puterea sa. — Citeşte Romani 1:20.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cuvinte despre Dumnezeul din noi” →

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: MAGIA SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ

Vin sărbătorile de iarnă! E gata și bradul meu, doar să-mi vină Moșul, îl aștept și-acum, ca-n fiecare an! Adevărat, bradul meu e tare frumos, strălucește plin de luminițe, globuri și ghirlande, cu steaua care clipește în vârf, înalt până în tavan… nu mă satur să-mi petrec serile pe lângă el, închid ochii și mă las furată de amintiri! Are și el istoria lui, un pom de vârsta fiului meu, cumpărat de mine cu ani în urmă, din primii mei bănuți câștigați în Grecia! E atât de încărcat cu podoabe, că-i atârnă crengile până la poale, având pe el nu numai primele globuri cumpărate, ci și-acelea avute de fiecare în copilărie! Câteva sunt chiar aduse de mine din țară, păstrate ca amintire, altele din copilăria soțului, altele făcute serile împreună cu copiii mei, steluțe, coșulețe, fel de fel, precum făcusem mică la rându-mi cu mama mea, neexistând la acea vreme prea multe! În fiecare an adăugam câte ceva, oricât de mic să fi fost, așa, ca să ne meargă bine anul ce-avea să vină! Deci, poartă pe el toate amintirile noastre adunate, parte din copilăria fiecăruia dintre noi, de la mic la mare! De fiecare dată, după ce-l împodobesc, stăm cu toții în jurul lui să-l admirăm și să ne-amintim care sunt podoabele alese ale fiecăruia de-a lungul anilor, care-s cele făcute de noi, când, cum, cu ce gânduri, ce vise, menit de-a ne aminti că, oricât anii ne-or zbura, rămânem tot copii, retrăindu-ne de fiecare dată basmul și copilăriei.

Peste tot am brăduți împodobiți, în fiecare cameră, colțișor, tot am câte ceva; îmi place noaptea să deschid ochii și printre gene să-mi văd pomișorul cum sclipește, cu globușoarele lui multicolore, cu mici jucărele atârnate de crenguțe, de când eram copil, dar atât de dragi mie, ca apoi, să închid ochii și zâmbind să mă prindă visele în mrejele lor, ducându-mă la anii de demult! Am pus și-o scrisorică pentru Moș Crăciun, așa cum fac în fiecare an, rugându-l să nu mă uite, chiar dacă anii-mi zboară, să-mi vină măcar în vis, ca semn că mi-a trecut! Parcă-l văd și-acum pe Moșul, pe la cinci anișori ai mei, când mi-a venit acasă pentru prima dată, la vreme de seară, pe cărăruia din ogradă, printre nămeții înalți, cu sacul în spinare, plin de daruri… Stăteam cu ai mei în prag, să-l întâmpinăm, cu obrăjorii îmbujorați de emoție și mâini fremătânde, tremurând ca frunza de surpriză și nerăbdare! L-am condus timidă în odaie, lângă cămin, ca să-și încălzească la foc mâinile înghețate, lângă bradul cu artificii și lumânărelele colorate prinse pe crenguțe, așa cum era altădată, între timp aducându-i farfurioara cu dulciuri pregătite de mama și-un păhărel de țuică, așa cum îmi ceruse. M-a așezat apoi pe genunchii lui spunându-mi că-i tare bătrân și obosit, că vine de foarte departe, că știe că am fost cumințică, rugându-mă la sfârșit să-i spun o poezioară și-un cântecel. Apoi, a deschis sacul cel mare, doldora de daruri, lăsându-mi și mie câteva pachețele, de mi-a săltat inima de bucurie, spunând că are drum lung de străbătut, pe la alți copii care-l așteptau, așa cum îl așteptasem și eu! Doamne, ce amintiri minunate…

Îmi venea Moș Crăciun în fiecare an, până când, brusc, a încetat să-mi mai vină, chiar în iarna aceea când s-a stins din viață tata! O întrebam deseori pe măicuța mea: „Mămică de ce nu mai vine pe la mine Moș Crăciun, n-am făcut nimic atât de rău (că doar copil eram, mai făceam câte-o boroboață), braduțul l-am pregătit și scrisorelele, ce, nu mă mai iubește? M-a uitat? Iarna mi l-a furat pe tata, mi l-a luat și pe Moș Crăciun? Am rămas fără niciunul, acum sunt orfană de-amândoi?” Îmi mai zicea sărăcuța de ea, căutând câte-un motiv: ba ca poate nu am fost așa de ascultătoare, ba din cauză că nu mâncam totul din farfurie și-o supăram, ba că n-am fost așa de silitoare la învățat precum ar fi vrut… fel de fel de motive înjgheba… ce să-mi mai spună? Sărăcuța de ea, Domnul s-o aibă în pază!

De-atunci nu mi-a mai venit, dar găseam totuși cadouri lângă brad când mă trezeam, deși încetasem să-i mai scriu! Eram dezamăgită de așteptări și-mi spuneam că, la urma urmei, să-mi aducă el ce-o vrea că doar îmi poate ghici gândurile! În iarna chiar când s-a prăpădit tata, îmi amintesc că, trezindu-mă, am găsit pe pernuța mea, învelite-n celofan, niște milieuri; m-am mirat tare mult și zâmbind i-am zis mamei că, se pare că Moșul, ajuns în cele din urmă și pe la mine și nerămânându-i poate altceva în sac să-mi dăruiască, mi-a pus la repezeală chiar milieurile brodate de dânsa, ce le apretase și călcase cu o seară înainte!?! Și azi le am păstrate, așa cum mi-au rămas atunci și, deseori, le scot la iveală, le miros adânc, îmi pare că încă mai poartă mirosul detergentului și-al mamei, ce le lucrase cu-atâta migală, ca să-și mai omoare serile, așa cum era pe-atunci, întristată și îndurerată, plânsă de pierderea tatălui; parcă văd până azi pe ele lacrimile ei scurse… Mare mi-a mai fost însă surpriza, înseamnă că totuși nu m-a uitat în anul acela, fiind o rază de lumină pe cerul înnourat al vieții mele, atât de devreme… În anul următor însă, îmi lăsase o pereche de ghetuțe speciale de patinaj și patine, cel mai frumos cadou, de nevisat, la care nici nu îndrăznisem să mă gândesc! Știa el pesemne cât le mai jinduiam când le vedeam la alți copii!

Au trecut în șir anii… am crescut, pom de iarnă n-am mai făcut, nici scrisorele n-am mai scris, chiar și pe Moș l-am uitat și m-a uitat și el se pare în vâltoarea vieții, până când, în pragul existenței mele mi-au apărut copiii, întâi băiatul, apoi, după ani fata, un dar minunat de la Domnul! Am simțit o mare binecuvântare, am dat la rându-mi viață și-atunci, odată cu ei, COPILUL din mine iar s-a trezit, mi-am amintit iar și de bunul meu Moș Crăciun! Ahh, Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: MAGIA SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ” →

Elena BUICĂ: SĂRBĂTORILE DE IARNĂ – ÎNTOARCEREA LA OBÂRȘII

Pentru cei care ne aflăm dincolo de graniţele patriei, sărbătorile creştine ne trimit întotdeauna cu gândul și cu inima în țara natală, cu precădere la sate, ca o neîntreruptă întoarcere la obârșii. Zilele Sărbătorilor de iarnă au cea mai puternică atracție spre vatra străbună. Ne bucurăm din plin de toate frumusețile pe care ni le oferă în aceste zile și țara noastră de adopție, Canada, dar printre aceste frumuseți se strecoară nostalgia, fără să ne întrebe și alunecă în acea lume de odinioară, rămasă ca o pecete identitară în adâncul ființei noastre.

Pentru că vremurile s-au schimbat, satul nu mai este cel pe care îl știu cei de-o vârstă cu mine, născuți în prima jumătate a secolului trecut. Întoarcerea spre obârșii este, mai ales, întoarcerea atenției spre valorile spirituale ale satului tradiţional. De câte ori am fost în țară și am vizitat satul meu natal, Tigăneştiul Teleormanului, am trăit inefabilul spirit românesc, m-am simțit învăluită de frumuseți și valori morale ancestrale, asemenea sătenilor de odinioară, ba chiar și asemenea unora care numără mai puțini ani de viață, dar care au crescut în acest spirit. Mai mult, însă, sunt zone din țară care păstrează nealterate bogățiile spirituale moștenite din bătrâni, aceste lucruri evidențiindu-se cu precădere în Sărbătorile de Crăciun, când satul întreg se transformă într-o mare scenă de spectacol, iar sătenii devin actorii principali pentru câteva zile feerice.

Am privit la prefacerile impuse de mersul lumii cu un ochi încărcat de lacrimă, când nu mai regăseam valorile pe care le ştiam, și cu un ochi plin de lumină pentru pasul firesc al schimbărilor cu care se cerea imperativ să se țină ritmul înnoirilor. Pentru noi, cei aflați peste graniţele țării, e o mare primenire a sinelui când retrăim amintirea frumuseții și a sfințeniei acestor sărbători care s-au născut pe vatra satului străvechi. Sunem mândri că civilizaţia poporului român numără câteva milenii bune. Conform recentelor dovezi arheologice, se susține ideea că suntem pe aceste meleaguri de mai bine de 7000 de ani, și, fără niciun dubiu, suntem leagănul civilizației europene. Ne putem mândri că aici, în vatra satului românesc, s-au plămădit aceste comori de cuget şi simţire, care s-au transmis în tot ce au mai bun şi durabil românii de azi. De-a lungul timpului, satul a fost cel care a dat țării pe marii oameni învățați, politicieni, doctori renumiți, dascăli străluciți, inventatori model, etc. Mărirea și înălțarea oamenilor își au rădăcinile în vatra satului, chiar dacă sunt mai multe generații în arborele lor genealogic.

Continue reading „Elena BUICĂ: SĂRBĂTORILE DE IARNĂ – ÎNTOARCEREA LA OBÂRȘII” →

Radu BOTIŞ: NAȘTEREA ȘI COPILĂRIA LUI IISUS HRISTOS

Ca Om adevărat, Iisus a avut o biografie. Dar cum evangheliştii nu încearcă nicidecum să facă vreo separaţie între Iisus şi Hristos, între Om şi Dumnezeu, ei se arată doar foarte puţin preocupaţi de ideea stabilirii unei cronologii precise a vieţii Fiului lui Dumnezeu întrupat. Iată de ce, dacă data morţii pe Cruce a Domnului poate fi stabilită cu destulă exactitate, 7 aprilie (14 nisan, după calendarul iudaic), anul 30 al erei creştine, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre data naşterii Sale, în privinţa căreia aproximaţia este cel puţin 3 ani[1].

Nepotrivirea provine dintr-o eroare săvârşită de călugărul de origine dobrogeană Dionisie, numit „cel Mic”, atunci când, în anul 531, a calculat era creştină. Crezând că Mântuitorul a trăit pe pământ numai 30 de ani, Dionisie a fixat începutul erei creştine la anul 754 de la întemeierea Romei, dar însă Domnul a trăit pe pământ mai mult de 30 de ani.

Cele doua mari întâmplări în jurul cărora se află cheia de boltă a credinţei creştine sunt: căderea în păcat şi răscumpărarea. Taină a fost începutul lucrurilor la facerea lumii, taină a fost şi răscumpărarea, ea făcându-se prin întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria la „Plinirea vremii”. Prorocii au vorbit despre ea şi spusele lor s-au împlinit întocmai, toate. Ele au păstrat credinţa într-un singur Dumnezeu, fiind adevăratele fulgere ale adevărului şi luminând calea spre împărăţia harului. Răscumpărarea a fost determinată în timp şi spaţiu şi arătată prin anumite semne prin a fi recunoscută de toţi[2].

Proorocirile Vechiului Aşezământ deveneau, rând pe rând, adevăr şi certitudine. Timpul şi locul naşterii Mântuitorului făgăduit erau cele de care vorbiseră proorocii iar amănuntele privind viaţa, moartea şi învierea lui Iisus se vor împlini întocmai. Dumnezeiasca solie a arhanghelului Gavril înspăimântase pe Fecioara Maria care s-a cutremurat şi, smerită, a acceptat taina, cu adevărat mare pentru întreaga creştinătate[3].

Mântuitorul Iisus Hristos S-a născut, în istorie, la plinirea vremii (Galateni 4,4), din dragostea lui Dumnezeu Tatăl (Ioan 3, 16)din nevoia de mântuire a omului (Romani 5,8-16) şi pentru ca lumea care prin păcat pierduse comuniunea primordială cu Dumnezeu, să fie îndreptată, ridicată din cădere, aşezată din nou în viaţa harică, în care omul să fie în legătură strânsă, şi un dialog neîncetat cu Dumnezeu (Romani 5,18; I Corinteni 15, 22).

Din Sfintele Evanghelii cunoaştem că Mântuitorul S-a născut în timpul regelui Irod cel Mare (Matei 2, 1; Luca 1, 5), în cel de-al 23-lea an al domniei împăratului roman Octavianus Augustus Caius Iulius Caesar, în al 749-lea an de la întemeierea Romei, cu câţiva ani înainte de anul întâi al erei noastre, eră pe care toate popoarele civilizate o socotesc din ziua în care El S-a născut[4], pe vremea când Palestina era o provincie romană, iar Quirinius ocârmuia Siria (Luca 2, 1-2), Palestina aparţinea, conform împărţirii teritorial-administrative, de Imperiul Roman.

Părinţii Săi după trup, au fost Iosif şi Maria. Iosif, de loc din Nazaretul Galileii (Ioan 1, 45), fiu natural al lui Iacov (Matei 1, 16), din neamul lui David (Luca 2, 4), era de meserie tâmplar. Maria, mama Lui, după tradiţie s-a născut din părinţii Ioachim şi Ana şi a fost unicul lor copil,la bătrâneţe. De mică închinată Domnului, a fost lăsată la templu, de la vârsta de trei ani. După părinţii săi, ea provenea din neamul Împărătesc a lui David[5].

Continue reading „Radu BOTIŞ: NAȘTEREA ȘI COPILĂRIA LUI IISUS HRISTOS” →

Alexandru NEMOIANU: Nașterea Mântuitorului și calea românească

Sfintele Scripturi și Tradiția ne spun că Nașterea Mântuitorului a fost vestită Păstorilor, dar și Magilor de la Răsărit, printr-o stea prealuminoasa. Stea care a și călăuzit pe Magi până la ieslea unde se afla Pruncul -Dumnezeu.

În tradiție “Magii” sunt numiți “craii de la răsărit”. Ei erau în număr de trei și numele lor erau: Melchior, Baltazar și Gașpar. Numele lor au fost păstrate într-o scriptură a Bisericii Armeniei și ei erau, conform acelei scrieri străvechi: Melkon, Regele Persiei, Gașpar, Regele Indiei și Baltazar, Regele Armeniei. După cum se știe acei “Regi” erau și mari preoți și mai ales cititori în stele, astrologi. Ei s-au închinat Pruncului Dumnezeiesc și i-au adus daruri simbolice: aur, ca unui Împărat, Tămâie, ca unui Mare Preot și smirnă, ca simbol al Harului ce îl va revarsă Hristos. Dar iată cum este înfățișată închinarea lor în Sfânta Evanghelie.: ,,Iar ei, ascultând pe rege, au plecat și iată, Steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit și a stat deasupra, unde era Pruncul. Și, văzând ei Steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Și intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, și căzând la pământ, s-au închinat Lui: și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă”””[Matei 2, 9-11]…….(Aurul simbolizează puterea de ,,Împărat al împăraților și Domn al domnilor””[Apoc. 17, 14; 19,16],, tămâia- puterea dumnezeiească, iar smirnă [mirul] semnifică harul pe care îl va aduce Domnul.n.a.)..”Magii, luând înștiințare în vis să nu se întoarcă pe la Irod, precum le-a cerut acesta în mod fals, ca după ce vor află Pruncul să îi spună și lui, deoarece vrea și el să se închine Lui [Matei 2, 7-8],..,,pe altă cale s-au dus în țară lor”””'[Matei 2,12)
Ce aș vrea să reținem este exprimarea, “pe altă cale s-au dus în țară lor”.

“Cale” poate însemna pur și simplu drum, direcție de mers, dar “cale”, mai mult și în acest context cu siguranță, înseamnă alt mod de gândire, alt mod de înțelegere. Căci,așa cum ne spune Troparul Crăciunului:” Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la Stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii şi să Te cunoască pe Ține, Răsăritul Cel de sus, Doamne, Slavă Ţie!”

Magii au primit această nouă înțelegere și cu ea au urmat “calea”. Căci în cele dintâi zile ale Creștinismului, chiar astfel se numea viața creștină,”calea”.

Viața în Ortodoxie este o călătorie. O călătorie din această lume căzută, spre Împărăția veșnică. Fiind o călătorie, în mod necesar, trebuie urmată o “cale” și nu întâmplător, repet, viața creștină, din bun început, a fost numită “calea”. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Nașterea Mântuitorului și calea românească” →

Paul LEIBOVICI: CRĂCIUNUL – pe meridianele lumii

CRĂCIUNUL – această sărbătoare aduce în casele tuturor naționalităților de pe meridianele și paralele globului nu numai lumina veseliei ci și bucurii neașteptate,momente de desfătare și înfrățire. Chiar și la o vârstă înaintată luminițele care pîlpîie,melodiile intonate, textele populare care se repetă din generație în generație reușesc să ne cuprindă, să ne emoționeze. Aș putea afirma, indiferent de colțul lumii unde m-a găsit CRĂCIUNUL, și unde obiceiurile și simbolurile sunt diferite, am trăit momente de relaxare și veselie.

Am putut citii în ochii, sufletele copiilor,tinerilor și a celor cu părul platinat, emoția aprinderii becușoarelor multi-colore, pâlpâitul lumânărelelor și primirea MOȘULUI (sau a altor simboluri ale sărbătorii) care purta în spinare SACUL cu daruri.

Am trăit aceste momente –clipe magnifice în satele modovenești,orășelele care se transformau –pentru o noapte –în basme cu zeci de figuri și melodii populare. Viața vibrantă –care uneori ținea doar o noapte,sau poate trei zile scotea la iveală sentimente ascunse undeva în adâncimea sufletelor, a amintirilor preocupate în zilele obișnuite ale anului de ,,pâinea de toate zilele,,

Chiar dacă nu toate popoarele lumii –a acestui Glob atât de încercat ,de pestriț nu întâmpină în aceiași noapte ,,CRĂCIUNUL,,la aceeași oră,pe acelaș,,MOȘ CRĂCIUN,, cu daruri ca pe la noi în Moldova ,momentul emoției rămîne adînc imprimat .

Mi-a fost dat –prin alegerea profesiei-să mă găsesc vremelnic în unele localități depărtate. Chiar dacă în AUSTRIA-,,KRAPUS,,- un demon despre care se spune că apare doar în acea perioadă și îi bate pe copii care au fost neascultători .În Norvegia –unde temperatura scăzută mult sub Zero grade,vrăjitoarea cucerește locul principal iar, în GROELANDA bunătățile care se digeră –numite,,MATTAK,,nu m-au atras ,căci nu sunt obișnuit cu pielea crudă de balenă, pe care o au la îndemână, savurînd-o, precum noi carnea de purcel. Băștinașii se delectează cu ,,pielea,,a cărei ,,parfum,, adăugat la ,,gust,, nu mi-a oferit o ,,noapte sărbătorească,, ,iar moldoveanul din mine, nici măcar nu a gustat !!!Noroc că păhărelele cu ,,TĂRIE,, erau înșirate și te puteai desinfecta,chiar de la mirosul răspîndit.

În ISLANDA –tradiția e să se cumpere îmbrăcăminte nouă pentru toți membrii familiei ,ca nu cumva să fie YULE –o pisică mitologică-rău impresionată,atunci cînd o întîmpina clanul familiar. Ci dimpotrivă YULE va fi primită în haine strălucitoare,ovații ,cîntece și lumini aprinse ca să-i fie calea cît mai festivă.!!

Atmosfera sărbătorească ,festinul sărbătorii mi-a rămas adînc sculptat în suflet și minte.

Amintind de țări îndepărtate,aproape de POL, de unde legenda povestește că MOȘUL -indiferent de ce nume poartă-a pornit cu sau fără săniuță,pe cărările panamondului .În NOUA ZEELANDA se obișnuiește ,, Pomul se ornează cu o coroană bogată de flori roșii ,denumit Medrosideros,,. Patronul florăriei –la rândul său ,poartă ,,simbolul,,pe cheflie cam vreme de cîteva zile,de cum deschide magazinul și pînă la ultimul buchet.

Vorba românului ,,Câte popoare-atâtea obiceiuri,,!!

Continue reading „Paul LEIBOVICI: CRĂCIUNUL – pe meridianele lumii” →

George PETROVAI: Era ticăloșilor postdecembriști

Se împlinesc trei decenii de la tragicele și dubioasele evenimente din Decembrie 1989, pe care unii (de pildă, Ion Ilici Iliescu și ortacii săi) țin morțiș să le ridice la rangul de revoluție. Numai că, ne averizează Curzio Malaparte în celebra sa carte „Tehnica loviturii de stat” (Editura Nemira, 1996), istoria omenirii n-a cunoscut revoluții, ci doar tehnici insurecționale pentru preluarea puterii. La rândul lui, gânditorul Petre Țuțea consideră că singura revoluție petrecută în timp, în sensul „restructurării” omului, a fost cea înfăptuită de Mântuitor în urmă cu 2000 de ani: „Atunci s-a suprapus teandric omul divinizat și divinitatea devenită om și a fost anulată istoria care era întemeiată pe conversația dintre Eva și dracul” (dialogul Una din minunile lui Dumnezeu din cartea Între Dumnezeu și neamul meu, Editura Arta Grafică, București, 1992).

Vasăzică, adevărata revoluție sau momentul schimbării cursului istoriei nu numai că este rezultatul spectaculos-cutremurător al voinței divine, cu efectiva prezență/ participare a divinității, dar ea trebuie să meargă din interiorul omului spre exteriorul acestuia (familie, instituții, comunitate, omenire), prin irezistibilul proces de iluminare, generat de vorbele și faptele Absolutului devenit om…

Or, ce revoluție este aceea în care, potrivit înțelegerii prealabile de la Malta dintre George Bush și Mihail Gorbaciov, bolșevismul rusesc și din „sateliții” săi europeni este socotit revolut, deci anacronicul și încăpățânatul Nicolae Ceaușescu trebuia mort-copt detronat cu sprijinul serviciilor secrete de pretutindeni (americane, sovietice, maghiare, israeliene etc.), în care deșca bolșevico-iudaică Saul Bruckner (alias Silviu Brucan) cerea cu insistență jertfe umane, inclusiv execuția cuplului Ceaușescu, așa ca revolta stârnită și întreținută din exterior să li se pară românilor ieșiți în stradă și celor din fața televizoarelor (sic!) că-i o revoltă populară cu iz revoluționar, în care nu este capturat nici măcar un singur terorist (adevărații „teroriști” din acele zile infernale erau ingenioasele simulatoare video și audio), iar soldații ajung să se împuște între ei, respectiv în care linia a doua a bolșevicilor autohtoni (moscoviții Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, generalul Victor Atanasie Stănculescu, generalul Nicolae Militaru ș.a.), cu marele ajutor primit din partea generalului Iulian Vlad și a securiștilor săi, înlătură de la putere prima linie (soții Ceaușescu și puținii lor fideli), pentru a umple în mare grabă „vidul de putere” cu avizii lor „oameni de bine” (!), cu toții torturați de ideea unei democrații originale și a unui comunism „cu fața umană”.

Cum o atare operă fesenisto-neobolșevică nu putea fi înfăptuită decât cu cadre de nădejde (foști activiști, securiști și milițieni), iată motivul pentru care Iliescu și tovarășii lui s-au dat peste cap ca să împiedice aplicarea Punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, care prevedea îndepărtarea vreme de minimum 10 ani din politică și funcțiile publice a tuturor lacheilor bolșevici cu mai mult și mai puțin ștaif. Adică acea mult necesară lege a lustrației, prin care Mustafa Kemal Atatürk izbutise să-i îndepărteze de la butoanele treburilor obștești pe foștii demnitari ai defunctului Imperiu Otoman, întru reala și grabnica modernizare a Turciei…

Numai că ceea ce fusese posibil în Turcia anilor treizeci, s-a dovedit cu neputință în România anilor nouăzeci. De ce? Din simplul motiv că Iliescu și ortacii săi (din toată România postdecembristă) nu erau atât de fraieri, încât – printr-o măsură incompatibilă cu etica neobolșevismului biruitor – să-și taie craca politrucianistă de sub picioare. Continue reading „George PETROVAI: Era ticăloșilor postdecembriști” →

Alexandru NEMOIANU: Patriarhul

La sfârșitul vizitei făcute în România, Episcopul Romei, ”Papa” Francisc, și-a exprimat admirația și respectul pentru modul în care a fost primit de către Patriarhia Ortodoxă Română. Iar în plus, același Episcop al Romei, a declarat că ‘Românii trebuie să îi mulțumească lui Dumnezeu pentru Patriarhul pe care îl au.

Cu adevărat Episcopul Romei a exprimat un tulburător fapt: în momentul de față Biserica Ortodoxă Română are, în persoană Preafericitului Daniel, un Patriarh providențial. Un ierarh care, cu mâna fermă și cu dragoste, așează Biserica milenară Ortodoxă Româna pe temelii trainice și care Patriarh face pentru Biserica Ortodoxă Română viitorul cu putință. Se mai poate spune că, rămânând credincios condiției sale de Bănățean autentic, Patriarhul Daniel dovedește din nou că “Banatu-i fruncea”.

În ultima vreme Patriarhia Română și Patriarhul sunt ținta unor atacuri vicioase. Evident este glasul celui rău care se exprimă prin “imbecilii utili” și prin oameni fără minte și suflet. În aceste condiții s-a exprimat opinia că “Biserica a rămas singură”. Biserica nu are cum să rămână “singură”. Biserica Ortodoxă este Trupul mistic al lui Iisus și Ea se află sub o făgăduință mult mai tare, fără asemănare mai tare, decât cea a oamenilor. Dar în aceste împrejurări, a atacurilor iresponsabile și vicioase împotriva Ortodoxiei, să fim deplini conștienți: toți și fiecare vom da seama de modul în care am acționat. Căci ateiștii și sectarii păcătuiesc prin eroare, dar cei care își spun ortodocși și nu spun nimica, păcătuiesc prin tăcere. Să nu ne amăgim: există vorbire în deșert, dar există și tăcere în deșert. Iar acest lucru este mai grav în condițiile în care Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române este un om de excepție.

Biserica este așezământ teandric, întemeiată de către Iisus Hrisos, desăvârșită prin Duhul Sfânt, întărită prin jertfa Apostolilor, a martirilor, a mărturisitorilor, a credincioșilor. Biserica este în întregime unită cu Dumnezeu. Ea este formă de viață nouă după modelul și în asemănarea Sfintei Treimi, o existența în Hristos și în Duhul Sfânt, o viață care se împlinește prin participarea în Sfintele Taine. Biserica este o singură realitate, pământeasca și cerească, văzută și nevăzută, omenească și dumnezeiască. Membrii Bisericii pot, și uneori chiar sunt, individual, păcătoși dar, împreună, în comuniune ei sunt „altceva” decât simpli indivizi. Acest „altceva” este Trupul lui Hristos.. Biserica, între altele, are menirea să promoveze și apere Dreapta Credință, să adune neamurile, să le unească în Pravoslavnicie către slavă Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. În afara Bisericii Drept Măritoare nu există mântuire. Ce se va întâmplă cu cei din afară Ei noi nu știm sau,cum spunea Episcopul Kallistos Ware, „noi știm unde este Biserica, nu știm unde nu este”. Este cu totul fascinant că în Biserica, membrii ei, toți și fiecare, nu devin o masă uniformă. Fiecare persoană rămâne unică, având un rol unic de împlinit. Pogorârea Sfântului Duh s-a făcut prin „limbi” de foc ce s-au așezat peste fiecare dintre cei prezenți. Altfel spus, întotdeauna păcatul este plictisitor și repetitiv și niciodată Sfințenia. Toți membrii Bisericii sunt chemați să mărturisească și propovăduiască Dreapta Credință, dar rosturile fiecăruia sunt diferite. Biserica este a ordinii și nu a haosului și confuziei. Biserica nu este a haosului și dezbaterilor fără rost, este a ordinii și ierarhia ei strictă este în același timp cea mai bună, căci este ierarhia dragostei.

În fruntea Bisericii se află Episcopii, Preoții și Diaconii. Ei sunt cei care slujesc și „drept învață cuvântul adevărului”. Autoritatea supremă stă în Sfântul Sinod Național și în hotărârile celor șapte Sfinte Sinoade Ecumenice. Harul și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Biserică a făcut ca în toate vremile să avem vlădici vrednici, pe măsura vremilor și pe măsura a ceea ce merităm. În momentul de față un asemenea Ierarh vrednic este Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel.

El este un om cu o pregătire teologică superlativă și mai ales, potrivit vremii de confuzie,teamă existențială,îndoială pe care o trăim.

Hotărât și aspru, El inspiră respect și, cred, atunci când este cazul, teamă, frică. Patriarhul Daniel arată că ierarhia Bisericii nu este a haosului, este a strictei ascultării, fiind o ierarhie a dragostei. Despre buna gospodărire pe care o împlinește nu este aici locul să insist. Dar cu totul remarcabil îmi pare modul în care a făcut rânduiala acolo unde nu era și mai ales modul în care a transformat,de fapt a reinventat,modul de a comunica al Patriarhiei.

În momentul de față Biserica Ortodoxă Română are un sistem de informație și comunicare perfect adaptat veacului XXI. Comunicare se face rapid,prin gazete tipărite, prin radio, prin internet. Confruntat cu vipera ateistă și uneltele sale, Biserica Ortodoxă Română răspunde prompt, întotdeauna la obiect, „pune la punct”. La fel de prompt poate răspunde Biserica Ortodoxă propagandei catolice și a cultelor protestante. Ramuri care își zic creștine dar cărora le lipsește înțelegerea teologică și mai ales le lipsește Duhul Sfânt. Sunt ramuri rupte din pomul vieții și care sunt menite veștejirii. Dar chemările lor nocive au încă ecou și acestor chemări le poate răspunde aparatul de informare și comunicare al Patriarhiei pus la punct sub purtarea de grijă a Patriarhului Daniel. Nu pot fi enumerate aici realizările Patriarhiei în vremea păstoririi Prea Fericitului Daniel. Dar doua lucruri esențiale trebuie amintite.

Este vorba de împlinirea visului românesc de a avea o catedrală monumentală în București. Lucru care s-a împlinit cu prisosință. Iar a doua lucrare privește un fenomen colosal din viața Neamului.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Patriarhul” →

Ben TODICĂ: Cu brațele aripi

Toată viața mi-am văzut-o filmic, chiar și atunci când visez.

E o caldură și liniște nebună în Ciudanovița în fața garajului. Nu e țipenie de om prin prejur și doresc nespus să merg la alimentara de sus, de lângă puțul din apropierea turnului de răciere al compresoarelor miniere. Am de ridicat o cutie cu ceva important și nu trece nici o mașină ca să merg cu o ocazie. Unde or fi plecat toți? Mă întreb. Deodată se aude un motor de motoretă și mă bucur. Iată-l, vine de la cinematograf în jos, îi fac semn și se oprește. Îi explic depre ce-i vorba și îmi răspunde că nu are cum și se întoarce împrejur. Depărtându-se realizez că e doar o trotinetă și mi se face rușine că am putut să-i fac o astfel de propunere acestui copil care se joacă. E din nou liniște. Mă uit prin curtea Garajului doar dau de careva. Un nou sunet de motor. De astă dată mai matur, mai serios ca de basculă. Mă întorc spre direcția de unde venea și ce văd? Se oprește frânând brusc în fața mea un om bătrân călare pe două buturugi de lemn, una mare pe care stătea el conducând un volan improvizat. Buturugile conectate aveau trei roți din lemn de cărucior de copii mici. L-am rugat să mă ducă sus la alimentară, că e urgent. Cum să te duc, unde să te pun? Mă întreabă moșul. Îi zic că stau și eu pe buturuga mică. E imposibil, îmi spune și m-am trezit.

Alergăm continuu. Nu avem timp să ne dezmeticim. Suntem bombardați permanent cu idei și filozofii noi, suntem demolați, destructurați ca personalitate de nu mai știm ce suntem, suflet sau mașină. Programați, deprogramați, generație după generație cu forme noi de îndoire după calapodul exploatatorului invizibil. Azi s-a schimbat povestea Continue reading „Ben TODICĂ: Cu brațele aripi” →

Alexandru NEMOIANU: Garanția Unității Românești

“Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumina; care socotesc amarul dulce și dulcele amar”Isaia 5;20

Zilele pe care le trăim sub acest semn se află și acest semn,mai mult decât orice,explică starea de confuzie în care lumea se găsește. În bună măsură această confuzie este datorată ignoranței dar, în același timp, forțe ale răului promovează necontenit acest dezastru.

Urmarea este cea mai dureroasă în relația dintre oameni. Confuzia de care pomeneam așează semnul egalului, sau oricum așa ar dori, între păreri, opinii și chiar credințe. Relativismul cel mai degradant a fost declarat “toleranță”. Iar fermitatea morală și bunul simt au fost declarate “fanatism”. Personal nu cred că este departe vremea când a fi “normal” va fi socotit un delict. Putem întrezări acest lucru uitându-ne la modul în care sodomia este prezentată direct “virtute”. La modul în care sectele și cultele cele mai dubioase, sau direct satanismul, sunt prezentate drept căi existențiale. În cazul Românilor există însă o nădejde, care nu a dezmințit niciodată și există un privilegiu special: Ortodoxia.Despre acest aspect am să încerc să vorbesc în continuare.

Frecvent este întrebuințată,uneori laudativ dar de cele mai multe ori acuzator și ca motiv de “scandalizare”, expresia “Românul este născut Ortodox.” Mai cu seama în vremea din urmă, vremea “globaslismului” și ideologiei lui dizolvanta, expresia este pomenită ca “dovadă” de fanatism, exclusivism și direct abominatie.

Înainte de orice se cere văzut despre ce este vorba.

“Românul este născut Ortodox” este o afirmație și constatarea unei stări. A fi născut “ceva” nu înseamnă de loc rămânerea în aceiași stare și nu înseamnă sfârșitul în aceiași stare. Putem fi născuți chiar în purpură și asta nu înseamnă și nu este garanție că în aceiași condiție vom și muri. Putem fi născuți Ortodocși și putem muri “sectanți” sau chiar și mai rău (dacă asta poate fi cu putință). A fi născut Ortodox, după părerea mea, este cel mai mare privilegiu. Dar a trăi Ortodox și a muri Ortodox înseamnă luptă “până la sânge” zi de zi și clipă de clipă. Este bine știut că celor care îl caută cu stăruință, Dumnezeu le dă suficientă lumină,dar pentru cei care nu îl caută, pe aceia Dumnezeu îi poate lăsa în teribil întuneric. Dar mai departe se cuvine să privim lucrurile mai din aproape și în amănunt.

Este un fapt istoric că Românii,până bine în veacul XX, au fost Ortodocși în zdrobitoare majoritate și au aparținut culturii Ortodoxe aproape în totalitate.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Garanția Unității Românești” →