Ecaterina CHIFU: Florica Cristoforeanu – privighetoarea de la operă

Celebra cântăreaţă de operă, operetă şi liduri, FLORICA CRISTOFOREANU, născută în România, la Râmnicu Sărat, la 16 mai, 1886, decedată la Rio de Janeiro, la 1 martie, 1960, a avut o carieră lirică strălucitoare, cântând pe cele mai renumite scene ale lumii. Ea a publicat în anul 1964, la Editura muzicală cartea autobiografică „Amintiri din cariera mea lirică”, o carte impresionantă care dezvăluie ce sacrificii a făcut familia ei s-o ajute să-şi facă studiile, imensul efort făcut să ajungă la inima miilor de spectatori, dragostea şi perseverenţa cu care s-a dăruit cântăreaţa carierei sale.

Ea a purtat cu mândrie numele său real, ca o adevărată româncă, refuzând să şi-l schimbe la propunerea impresarilor sau directorilor de teatru. Totdeauna, când avea ocazia, în timpul spectacolelor sau în reuniuni private cântăreaţa interpreta muzică populară românească şi era foarte apreciată. Pe lângă toate calităţile sale vocale, cântăreaţa stăpânea foarte bine arta dramatică, orice apariţie a sa pe scenă fiind un triumf. Frumuseţea fizică şi cea de caracter a celebrei cântăreţe au făcut un model demn de urmat de tinerii interpreţi, au ridicat valoric cultura română în lume.

Continue reading „Ecaterina CHIFU: Florica Cristoforeanu – privighetoarea de la operă” →

Vavila POPOVICI: Unirea Principatelor Române

„Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!”

– Vasile Alecsandri

În fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, sărbătorim Unirea Principatelor Române – „Mica Unire”, care a avut loc la jumătatea secolului XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara Românească. Unirea a avut la bază apropierea culturală și economică între cele două țări, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Cu prilejul acestei sărbători ne amintim și de cei care au pus umărul la realizarea Unirii.

Ideea Unirii Moldovei şi a Ţării Româneşti, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 – 1856), o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât şi pe plan internaţional. Situaţia externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei şi hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât împăratul Napoleon al III-lea, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (1856) prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”. La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei – favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Țării Românești, şi prin documentele redactate au pus bazele fuzionării celor două principate. De fapt, Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ şi erau alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, ţărănimii clăcaşe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea Unirii Principatelor Române. Între ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era şi vrânceanul Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii români de pretutindeni. Desfiinţarea hotarului de la Focşani (Vrancea) echivala cu Unirea celor două Principate şi crea premisele punerii temeliei statului naţional unitar român.

În ziua de 5 februarie 1859, când Domnitorul Cuza a fost oaspetele oraşului Focşani, mii de oameni i-au ieşit în cale, în drumul dinspre Mărăşeşti, pe unde Cuza venea de la Iaşi. Se consemnează că în cinstea Domnitorului s-au ridicat, pe şosea, pe uliţele pe unde trebuia să treacă, arcuri de triumf împodobite cu verdeaţă şi înfăşurate în pânză tricoloră; tarafuri de lăutari, cântau Hora Unirii, valuri de flori se revărsau în calea Domnitorului, care cobora din diligenţă. Despărţit în două – Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteniei – de un braţ al Milcovului, oraşul întruchipa, în acea vreme, situaţia celor două ţări vecine şi surori. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, şi a chemat la el pe cei doi soldaţi care făceau de strajă la hotar: un moldovean şi un muntean. Le-a spus că sunt fraţi şi i-a pus să se îmbrăţişeze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui şi să comunice comandanților că de azi înainte şi pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, la Focşani. Însoţit de mai marii oraşului şi de mulţimea de oameni, Cuza a mers până în centru, la Podul de Piatră, unde au dansat cu toţii Hora Unirii.

Poetul focşănean Dimitrie Dăscălescu, scria cu acest prilej poezia „O zi frumoasă”, aşa cum a rămas în inimile românilor ziua de 5 ianuarie: „Azi, Românul dovedeşte/ Că-n sfârşit s-a deşteptat,/ Și că-n faptă vredniceşte/ Libertatea ce-a visat.” Aici, în Moldova, a fost ales în unanimitate, la 5-17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naţionale”. Deoarece în textul Convenţiei nu se stipula că domnii aleşi în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naţionale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească.

Adunarea electivă a Ţării Româneşti era dominată de conservatori, care deţineau 46 din cele 72 mandate. În această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi al ţăranilor din împrejurimi. Zeci de mii de oameni s-au aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră şi să o silească să proclame ca ales pe alesul Moldovei”. Așa s-a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, această alegere fiind acceptată în unanimitate. Era un pas important către definitivarea Unirii Principatelor Romane, înfăptuirii statului naţional român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, alegerea ca domn al Ţării Româneşti a lui Alexandru Ioan Cuza și-a găsit confirmarea deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului naţiunii în capitala munteană. Problema următoare era recunoaşterea internaţională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă şi de Austria drept o încălcare a Convenţiei de la Paris. Situaţia creată în cele două Principate a determinat Conferinţele internaţionale de la Paris, din 26 martie – 7 aprilie și 25 august – 6 septembrie. La cea de a doua Conferință, sub presiunea evenimentelor internaționale – războiul dintre Franța și Sardinia împotriva Austriei fiind pe cale să înceapă – marile puteri europene au fost nevoite să accepte unirea înfăptuită de români. Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoașterea sa fiind limitată numai pe durata vieții acestuia.

Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea Unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea Unirii Principatelor Romane pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare şi un singur guvern.

După realizarea Unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreună cu colaboratorul său cel mai apropiat, ministru și apoi prim-ministru Mihail Kogălniceanu, au iniţiat importante reforme interne, cele mai importante fiind: secularizarea averilor mânăstireşti (1863), reforma agrară (1864) și reforma învăţământului (1864), care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, au consolidat actul de la 1859.

Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite au început să se numească oficial România. Cuza însă, în anul 1866, a fost obligat să abdice; o coaliţie a partidelor vremii, denumită şi „Monstruoasa coaliție” a hotărât aceasta din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei, l-au constrâns pe domnitor să abdice într-o noapte a lunii februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, s-a arătat dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin).

A fost exilat și a trăit la Viena și Florența. A murit în 1873 la Heidelberg (Germania), dar a fost adus în țară și înmormântat la castelul familiei sale de la Ruginoasa (județul Iași), apoi înhumat la Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași.

În fiecare an, în luna ianuarie, sărbătorim Unirea, „Mica Unire” cum i se mai spune, dar fără de care nu s-ar fi putut săvârși faptele mari de mai târziu. Unul dintre cei care a pus umărul la realizarea acestei uniri a fost Ion Roată, intrat în istorie ca o legendă, cunoscut şi sub numele de „Moş Ion Roată”, un ţăran român, deputat în Divanul Ad-hoc, susţinător înflăcărat al Unirii Principatelor Moldova și Valahia şi al reformei agrare din Principatele Unite Române. Se spune că semna prin punerea degetului muiat în cerneală, fiind neștiutor de carte, oficial semnând cu parafa primită în Divanul ad-hoc, dar era înzestrat nativ cu o minte ageră și o judecată dreaptă, fiind cunoscut ca un om cinstit, „cu gâdilici la limbă”, adică spunea adevărul fără menajamente, neavând „ascunzători în suflet”, după cum îl caracteriza Ion Creangă. Pentru spiritul său de dreptate, Ion Roată a fost considerat de către țărani ca fiind puternic, cel mai dârz și mai competent reprezentant al lor, care să le poată apăra interesele. A avut, se spune, o apariție meteorică pe scena istorică a țării.

Eminescu la cei douăzeci de ani ai săi, deci în 1870, aflându-se la Viena, împreună cu o delegație de studenți l-au vizitat de Anul Nou pe Cuza care trăia în exil la Viena în acel moment, în districtul Dobling, pentru a-i demonstra astfel „solidaritatea, ataşamentul ideologic şi admiraţia”. Poziţia adoptată de Mihai Eminescu faţă de Cuza l-a determinat pe marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc să afirme: „Cultul lui Eminescu pentru Alexandru Ioan Cuza se explică prin importanţa ce-o acordă reformelor sale, realizate într-un timp scurt şi fără sprijin dinafară” şi prin faptul că poetul este necruţător cu participanţii la complotul detronării.

Hora Unirii are o semnificație sfântă pentru noi românii. Citind cartea „Ultimul tren spre Romania” a lui Anatolie Paniș, m-a impresionat figura lui Constantin Stere, remarcabil om de cultură (jurist, profesor, gazetar, scriitor, om politic) care a trăit între anii 1865 și 1936. Acest scriitor, în alt moment al istoriei țării, a cerut unirea cu România, spunând: „Frații mei basarabeni, a sosit clipa marii noastre izbăviri! Suntem la un pas de a ne desăvârși libertatea! Acum ori niciodată…” El a citit delegațiilor ruși și ucraineni, hotărârea țăranilor din județul Hotin: „Ținând seama că timp de 14 veacuri Basarabia a fost ținut al României, că a făcut parte din același neam… cerem astăzi în mod solemn în fața lumii întregi, Unirea Basarabiei cu România.”

Autorul povestește cum în 1918 Basarabia s-a alăturat României nu prin război, ci prin conștientă vrere, cum s-a înfiripat cea mai formidabilă horă din toate câte s-au cunoscut, cuprinzând în mijlocul ei o piață și mai apoi străzile de jur împrejur ale Chișinăului, hora care a ținut o noapte, cum două zile mai târziu, mai povestește, deputații basarabeni erau alături în parlamentul și guvernul României, alături de rege și regină, hora cuprinzând de data aceasta întreaga piață de la Iași.

Hora este un dans popular cunoscut în Balcani, în România. Pentru cine nu știe, hora se dansează pe muzică cu un ritm specific, într-un cerc închis, dansatorii ținându-se de mână, făcând trei pași înainte și unul înapoi. Se dansează la aniversări, diferite festivaluri și în spațiile rurale; tradiția la noi, la români era, ca în fiecare sfârșit de săptămână, țăranii din sate să se îmbrace în costume naționale și să danseze acest dans, bucurându-se de comuniune.

Să amintim că „Hora Unirii”, poezia scrisă de Vasile Alecsandri, a fost publicată pentru prima dată în 1856, în revista Steaua a lui Mihail Kogălniceanu, că muzica a fost compusă de Alexandru Flechtenmacher și că în ziua de 24 ianuarie când s-au unit Moldova cu Țara Românească, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dansat și s-a cântat această Horă a Unirii.

Ion Creangă a descris frumos pledoaria pentru unire, într-un dialog: „…Și Roată se duce și vrea să ridice bolovanul, dar nu poate. – Ia, du-te și dumneata moș Vasile, și dumneata… În sfârșit, se duc ei vreo trei-patru țărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umeri și-l aduc lângă boier. – Ei, oameni buni, vedeți? S-a dus moș Ion și n-a putut face treaba singur; dar când v-ați mai dus câțiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu ușurință, greutatea n-a mai fost aceeași. Povestea cântecului: Unde-i unul nu-i putere,/ La nevoi și la durere;/ Unde-s mulți puterea crește/ Și dușmanul nu sporește. Așa și cu Unirea, oameni buni…”

Continue reading „Vavila POPOVICI: Unirea Principatelor Române” →

Maria FILIPOIU: Unirea Principatelor Române – Actul politicii Naționale și Europene

Ajută-ne, Doamne să trăim uniți și să murim fericiți, înfrățiți și cu dragoste de patrie și popor!

(Maria Filipoiu – Recurs la Unire/ pag. 49)

Din 24 ianuarie, 1959, românii de pretutindeni sărbătoresc, în fiecare an, Unirea Principatelor Române, numită şi „Mica Unire”, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voinţă politică a celor două principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească, prima etapă în crearea statului român, unitar și modern – România.

Ideea de unitate a început să se contureze tot mai pregnant în conștiința națională a românilor, încă din secolele XVII-XVII, prin deschizători de drum – cărturarii moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin – care au insistat asupra originii comune a celor trei neamuri românești, manifestându-se cultural în publicistica vremii. Apoi, episcopul greco-catolic Inocențiu Micu-Klein și reprezentanții de seamă ai Școlii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior) au contribuit la elaborarea și afirmarea unei ideologii naționale.

În primele decenii ale secolului XIX, ideea unirii politice a românilor de pretutindeni a ajuns să se impună ca o necesitate obiectivă. Revoluțiile de la 1821 si 1848 au întărit glasurile celor care afirmau unitatea de neam și țară, iar lupta tuturor românilor pentru împlinirea acestui nobil deziderat s-a intensificat, devenind o problemă europeană.

Astfel, în urma Războiului Crimeii (1853 – 1856), în care Marile Puteri ( Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman) au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus, s-au reunit în cadrul Conferinţei de la Paris (1956), finalizată cu o Convenţie, încheiată la 7/19 august, care s-a referit şi la situația provinciilor române. Era evident că Unirea putea fi realizată atât din interior, cât și din exterior. Pe baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate în fiecare principat de către un domnitor și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora funcţionaseră cele două ţări române până atunci.

Reglementările au avut la bază şi sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion francez, pentru a contracara influența Rusiei.

Practic Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domnitori, două adunări elective și două guverne.

Pe plan intern s-a stabilit consultarea populației din cele două Principate Române (Moldova și Țara Românească), privind problema unității statale, prin organizarea unor adunări ad-hoc ale liderilor unioniști, care au întemeiat o formațiune politică numită „Partida Națională”.

Aceștia au exprimat prin rezoluțiile adoptate, dorința unirii Principatelor sub numele de România, având la conducere un principe moștenitor al Tronului.

În Moldova, la 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă (formată din 48 de deputați) l-a ales în unanimitate ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza – șeful partidei unioniştilor moldoveni.

În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie 1859, locțiitori domnești fiind antiunioniști, Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că au fost mobilizați bucureștenii pentru a susţine candidatura lui Cuza, care a fost votat în unanimitate. Fracțiunile conservatoare au fost înfrânte în cele din urmă de către unioniști, sub presiunea populației, Alexandru Ioan Cuza, înfăptuind Unirea Principatelor Române într-un singur stat – primul stat unitar român.

Prerogativele Unirii Principatelor Române fiind îndeplinite, domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a adresat națiunii în „Proclamația de la Iași” – 11 decembrie 1861:

„Unirea este îndeplinită. Naționalitatea Română este întemeiată. Acest fapt măreț, dorit la generațiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante și s-a înscris în datinile Națiunilor. Dumnezeul părinților noștri a fost cu țara, a fost cu noi. El a întărit silințele noastre prin înțelepciunea poporului și a condus Națiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 și 24 Ianuarie ați depus toată a voastră încredere în Alesul nației, ați întrunit speranțele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiți Patria, veți ști a o întări. Să trăiască România!” – Alexandru Ioan Cuza

În anul 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două principate, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând astfel unirea politică.

Cuza a fost primul Domn al Principatelor Unite și al statului național România și a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și Puterile Garante, pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române, urmând înfăptuirea unității constituționale și administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută ca „Monstruoasa Coaliție” din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.

Plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, Cuza a manifestat interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși a fost scurtă (1859-1866), a România a cunoscut perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi a primului Guvern unitar, cât și prin reformele sale – adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului – domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării României moderne.

După exilul său(1866), Unirea a fost consolidată prin aducerea pe Tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen/ Carol I

Constituția adoptată la 1 iulie 1866, consfinţeşte denumirea oficială, România.
Mica Unire de la 24 ianuarie 1859, înfăptuită se Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a constituit temelia pentru înfăptuirea României Mari – Marea Unire – la 1 decembrie 1918, prin unirea Transilvaniei cu România.

Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, făcând numeroase demersuri în acest sens, dar a fost respins de fiecare dată de Pricipele Carol I, care a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din cel moment. A fost răpus de boală şi s-a stins din viață la Heidelberg unde plecase la tratament, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani, departe de România – pe care a ctitorit-o și a iubit-o până în ultima clipă a vieții lui.

Sursa: Viața și opera lui Cuza Vodă – Constantin C. Giurescu, Editura Științifică, 1966

Wikipedia – Alexandru Ioan Cuza

Continue reading „Maria FILIPOIU: Unirea Principatelor Române – Actul politicii Naționale și Europene” →

Valeriu DULGHERU: Calea spinoasă a Unirii Principatelor Moldova și Muntenia

Astăzi se împlinesc 162 de ani de la marele eveniment istoric – realizarea visului de secole de Unire a principatelor românești. La 24 ianuarie 1859 prin alegerea domnitorului moldovean Alexandru Ioan Cuza, ales la 5 ianuarie 1859, domnitor și al Munteniei avea loc Mica Unire, prima reîntregire a poporului român. Premisele Unirii principatelor au fost mai multe evenimente care au avut loc în ambele principate. Un pas spre unire a fost elaborarea la 1842 a unui proiect de unificare „al măsurilor și greutăților”. La 1 ianuarie 1848, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu face primul pas spre unirea Principatelor, desființând Vama din Focșani, care era cel mai important punct vamal între cele două țări, realizându-se astfel uniunea vamală între Moldova și Țara Românească. Un rol decisiv în promovarea unirii celor două principate l-a avut mişcarea revoluţionară de la 1848 din Principate, care făcea parte din conglomeratul de revoluţii europene. Revoluția română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (imperiile țarist și Austro-ungar), în timp ce Moldova și Muntenia erau constrânse să accepte protectoratul Rusiei țariste și suzeranitatea Imperiului Otoman.

În momentul izbucnirii războiului Crimeii, alături de alţi mari prieteni ai românilor din presa occidentală, a fost cunoscutul jurnalist francez Saint Marc Girardin. În articolul său scris în favoarea românilor, „Poziţia viitoare a Principatelor de la Dunăre”, din mai 1854, reia discuţia despre drepturile principatelor cuprinse în capitulaţii: „ele au o existenţă aparte şi un guvernământ deosebit; ele au legiuirile şi aşezămintele lor…Hospodarii Moldovei şi ai Valahiei ascultă de sultan ca de suzeranul lor…Ei sunt o naţionalitate distinctă şi recunoscută de către puterile europene”.

În perioada Congresului de la Viena, Girardin reia discuţia despre drepturile românilor bazate pe istorie în „Articol privind Principatele Române, prilejuit de deschiderea Conferinţei de la Viena”: „Sperăm că Congresul de la Viena, când o fii să ieie o hotărâre asupra soartei Prinţipatelor nu va trece cu vederea dreapta cerere a moldo-valahilor în ceea ce priveşte naţionalitatea consfinţită prin vechi tractaturi… când ele s-au văzut silite a se închina armelor sultanilor, chiar atunci au făcut pe învingători ca să recunoască naţionalitatea lor, primind suzeranitatea iar nu giugul acestora….Neatârnarea şi autonomia neamului moldo-valah este deci un drept vechiu şi legiuit…şi negreşit că va fi luat în seamă de Congresul Vienei. Patrioţii din Moldo – Valahia aveau toată dreptatea de a se rezema pe acele tractaturi când, anul trecut, cerea arme Turciei şi Europei ca să mute teatrul războiului chiar în sânul Basarabiei” [137, p.118].

Deznodământul războiului Crimeii (care a durat din 28 martie 1853 până în 1856), a creat la un context european prielnic realizării unirii. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context benefic pentru punerea în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III^-lea, împăratul francezilor, dorea un bastion răsăritean convenabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească și să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar la destrămarea monarhiei austro-ungare.

Pacea s-a încheiat prin Tratatul de la Paris (30 martie 1856), care cuprindea următoarele clauze pentru Principate [66, p. 606]:

Se retrocedează Moldovei trei judeţe din Basarabia;
Protectoratul ţarist este înlăturat, Principatele rămânând sub suzeranitatea Porţii, dar cu garanţia marilor puteri europene ;
Regulamentele organice vor fi revizuite potrivit dorinţelor românilor. În acest scop, se va convoca în fiecare principat câte un divan ad-hoc, reprezentând toate clasele societăţii. Dorinţele acestor divanuri vor fi examinate de puterile europene şi rezultatul final – exprimat printr-o convenţie, care se va încheia tot la Paris.
Libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre.

Înfrântă în Crimeea, de către Marile Puteri aliate Turciei, Rusia este nevoită, în 1856, să întoarcă Principatului Moldovei o bună parte din Bugeac: vestul și toată linia Dunării, inclusiv o îngustă ieșire la mare în dreptul satului Jibrieni, cu o suprafață totală de 10.977 km².

Votul popular, favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857, a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri (Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia, Imperiul Otoman și Austria), prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:

– Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte puteri;

– Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având instituții proprii;

– Se înființau instituții comune precum Comisia Centrală de la Focșani

(care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiție și Casație, armata;

– Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor în stat, desființarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea individuală);

– Dreptul de vot rămânea cenzitar.

Convenția de la Paris avea să joace rolul unei veritabile Constituții a Principatelor. Au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza. În Moldova, în urma alegerilor din 5/17 ianuarie 1859, a fost ales în unanimitate liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Alegerea nu a fost simplă. Iniţial doreau să-l susțină pe Grigore Sturza, fiul fostului domnitor, Mihail Sturza, și agent al Rusiei. Acesta, susținut de Rusia, viza și el unirea celor două țări, dar sub domnia sa și sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus. Cu două zile înainte de votul pentru alegerea domnitorului, unioniștii au înțeles jocul lui Sturza și au hotărât să-l respingă și să desemneze un candidat al lor. După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul micii armate moldovene, Alexandru Ioan Cuza (care nu participase la întâlnire). La adunarea propriu-zisă, Cuza a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali (francofili). Oamenii lui Sturza au fost surprinși să constate că acesta este respins și în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza. S-a uneltit pentru uciderea liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu (pe al căror sprijin contase Sturza, dar care au votat pentru Cuza) și a domnitorului Cuza. Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei.

Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Acolo însă, Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 de mandate. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”.

Deosebit de înflăcărat a fost discursul rostit de deputatul Vasile Boierescu în adunarea electivă din Bucureşti, la 24 ianuarie 1859: „Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri?” Oare nu suntem toţi fiii aceluiaşi mume? Care este cauza diviziunii noastre? Care este mărul discordiei dintre noi?”. Alexandru I. Cuza a fost votat în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală. Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește o unire politică. Orientarea unionistă a domnitorului a făcut însă ca acesta să acționeze pe parcursul următorilor doi ani în sensul unirii pe toate planurile.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Calea spinoasă a Unirii Principatelor Moldova și Muntenia” →

Maria FILIPOIU: Mihai Eminescu – promotor al Unirii Principatelor

Simbolul culturii naționale – Mihai Eminescu – rămâne un reper fundamental în istorie, unire, tradiție, limbă și neam, cultura națională și universală, valori ce reprezintă poporul roman ca fiind creator de valori spirituale, prin opere de dimensiune cosmică, ce străbat veșnicia.

Ca poet național și mare jurnalist din istoria neamului, remarcabil prin profunzimea gândirii, Eminescu a depășit granițele patriei în care s-a născut, încă din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, fiind în același timp imaginea-simbol a zbuciumului pentru idealul unirii provinciilor istorice românești, care se aflau sub stăpânire străină. Identificat cu însuși sufletul poporului roman, din sânul căruia a ieșit ca un miracol spre a se înălța în cultura universală, poetul de geniu a cuprins în potențialul său creativ, spiritul critic și patriotic la toate problemele majore ale epocii în care a trăit – o perioadă istorică de mari frământări – când națiunile europene își conturau statalitatea.

„Eminescu este o conștiinţă de cultură completă.” – Constantin Noica

Ca spirit entuziast al veacului emancipărilor naționale, informat și cu o viziune largă asupra atmosferei generale europene, cu o luciditate fantastică și cunoscător foarte bun al situației dureroase a românilor din teritoriile românești ocupate, Eminescu nu putea să nu se angajeze în lupta pentru o națiune românească modernă, cum s-au implicat alți mari creatori contemporani progresiști din centrul și sud-estul european, pentru propășirea idealurilor naționale și eliberarea statelor de sub dominația imperiilor expansioniste.

În viziunea tânărului Eminescu – ca și în cea a ctitorului României moderne – Țara Românească nu era numai Regatul propriu-zis, ci cuprindea provinciile istorice locuite de români aflate sub ocupație străină, pe care le dorea unite politic și administrativ, având în vedere legătura indestructibilă de limbă, istorie, tradiție, cultură, remarcate în jurnalele peregrinărilor ca adolescent din „Ducatul Bucovinei” (Moldova), din Ardeal, Banat, Muntenia, folosind termenul de România în scrisoarea trimisă lui Iosif Vulcan, care îl publicase ca debutant în „Familia”numărul din 25 febr./ 9 martie 1866) cu poezia – „De-aş avea” .

„Mult stimate domnule şi amice, mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vrodată-n viaţă. În România domneşte demagogia: şi în politică, şi în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viaţa publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităţilor, a acelei şcoale care crede a putea înlocui talentul prin impertinenţă şi prin admiraţie reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al României, din Oradea-Mare”. – Mihai Eminescu – Scrisoare către Iosif Vulcan

Același termen este folosit în sintagma „poporul mare, românesc”, apoi în poemul ce a înflăcărat inimile a zeci de generații de români „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” (textul original : „Ce-ți doresc eu ție, dulce România”) publicat la vârsta de doar 17 ani, dar care denotă maturitate și profunzime a gândirii și trăirii pentru un ideal național. Astfel, Eminescu vede România rotundă, la fel cum o văzuseră Kogălniceanu (la 1843), Dimitrie Cantemir și alți cărturari patrioți, ca întregul teritoriu în care se vorbește românește, „de la Nistru pân-la Tisa” – nemuritoarea Doină.

El și-a asumat misiunea de scriitor patriotic, așa cum au făcut marile personalități europene ale vremii, dedicate națiunilor pe care le reprezentau: „…nu ezita nicio clipă să vorbească despre visele sale măreţe privind soarta la aceea dată a Principatelor Române”. – Theodor Ștefanelli (coleg la Cernăuți)

Concludentă este și afirmația lui Ioan Slavici în „Eminescu-omul” (volumul “Amintiri”).

„N-am cunoscut om stăpânit deopotrivă cu dânsul de gândul unităţii naţionale şi de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc. Tânărul poet era un naționalist şi foarte pornit spre intoleranţă când venea vorba de naţia română şi România.” – Ioan Slavici

Întotdeauna, adolescentul Eminescu era animat de un singur gând: unirea românilor și eliberarea de sub stăpânirea austro-ungară. După înființarea (împreună cu alți tineri) a cercului „Orientul” (1 apr. 1869), care avea ca scop strângerea textelor referitoare la cultura și istoria națională, publică în „Federatiunea” din Pesta, articolele incendiare: Să facem un congres! În Unire e tăria și „Echilibrul”care pun în valoare maturitatea gândirii sale, faptul că era foarte bine informat, dovedind o bună cunoaștere a situației politice din Europa („Federațiunea”, nr. 34-366, din 10/22 apr. 1870; nr.38-370, din 22 apr./4 mai 1970; nr. 39-371 din 29 apr./11 mai 187).

„Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminoasă, cu sufletul plin de duioşie şi cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândiri ademenitoare.” – Ioan Slavici

Evenimentele vremii arată că Mihai Eminescu a avut aceste convingeri unioniste, încă din din copilărie, fiind familiarizat cu dragostea faţă de românism, insuflată de către dascălii săi de la Cernăuți: Aron Pumnul și Nicolae Pătrașcu. În anul Unirii Principatelor – 24 Ianuarie 1859 – deși avea doar 9 ani, copilul Mihai Eminescu, în viziunea lui de mărire a ţării începea să i se trezească patriotismul.

„ În ajunul Unirei, tatăl său plecă la Iaşi, iar el, auzind de la ţăranii strânşi în faţa casei Popii Vasile că se va înfăptui a doua zi actul Unirei, se întoarse repede acasă strigând de bucurie: «-Ura! Trăiască Unirea! » Şi, fără să mai aştepte, începu de cu noapte să împodobească gardul şi pridvorul casei cu ramuri de brad verde şi ferestrele cu hârtie colorată. A doua zi, cântece și veselie pe toţi ţăranii din sat, care cu micul Eminescu printre ei jucau de cutremurau dealurile şi răsunau pădurile” – Nicolae Petraşcu.

Domnia lui Cuza şi reformele sale l-au găsit pe Mihai Eminescu în etapa formării școlare, manifestând o preţuire aparte faţă de domnitor. Personal, l-a vizitat pe făuritorul Unirii Principatelor – Alexandru Ioan Cuza – la Döbling în 1870 (când studia la Viena), vizită care îl va marca definitiv: „Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn.” – „Timpul”, 27 februarie 1882.

Pe 24 ianuarie 1882, Eminescu a înfiinţat societatea secretă „Carpaţii”, pentru unirea tuturor românilor, care a fost desființată brutal la 28 iunie 1883, pregătindu-i-se scoaterea din viaţa publică, sub acuzaţia că ar avea probleme psihice. De atunci a început calvarul vieții lui, cu spitalizări repetate în țară și străinătate. S-a stins din viață în ziua de 15 iunie 1889 (în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9), moartea lui fiind anunțată în Ziarul „Românul” în ziua următoare: „Eminescu nu mai este.” A fost înmormântat la Cimitirul „Belu” din București, devenit loc de pelerinaj pentru poeții din toate generațiile, dar și pentru cei care l-au iubit ca poet și jurnalist de marcă.

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață, cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivit vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. – George Călinescu

Mihai Eminescu a devenit Simbolul Culturii Naționale, fără de care am fi mai săraci și neînsemnați.

„Fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci.” – Tudor Vianu

Eminescu este identitatea culturală a poporului român.

Cinstiți memoria poetului, citindu-i opera!

Continue reading „Maria FILIPOIU: Mihai Eminescu – promotor al Unirii Principatelor” →

Al. Florin ȚENE: 131 de ani de la nașterea scriitorului Boris Pasternak -forțat să refuze premiul Nobel de către regimul de teroare din URSS

Boris Leonidovich Pasternak s-a născut pe 29 ianuarie1890, iar pe stil nou la 10 februarie, la Moscova, fiind fiul unor artiști cunoscuți și talentați: tatăl său era pictor și ilustrator al operelor lui Tolstoi, mama sa un cunoscut pianist de concert. Educația lui Pasternak a început într-un gimnaziu german din Moscova și a continuat la Universitatea din Moscova. Sub influența compozitorului Scriabin, Pasternak a început studiul compoziției muzicale timp de șase ani, din 1904 până în 1910. Din anul 1912 renunță la muzică, constatând că aceasta nu este chemarea sa în viață și a mers la Universitatea din Marburg, Germania, pentru a studia filosofia. După patru luni acolo și o călătorie în Italia, s-a întors în Rusia și a decis să se dedice literaturii.

Primele cărți de versuri ale lui Pasternak au trecut neobservate. Cu Sestra moya zhizn, în traducere „Viața mea de soră”, 1922, și Temy i variatsii, care se traduce în românește „Teme și variații”, apărută în 1923, acest volum din urmă este marcat de un stil extrem, deși sobru, Pasternak a câștigat mai întâi un loc ca poet de frunte în rândul contemporanilor săi ruși. În 1924 a publicat Vysokaya bolezn (Sublime Malady ), care a descris revolta din 1905 așa cum a văzut-o, și Detstvo Lyuvers (Copilăria lui Luvers), care era o descriere lirică și psihologică a unei tinere fete în pragul femeii. O colecție de patru nuvele a fost publicată în anul următor sub titlul Vozdushnye puti (Căi aeriene). În 1927, obsedat de revoluția din 1905 Pasternak s-a întors din nou la acea perioadă, ca subiect pentru două lucrări lungi: Leytenant Shmidt , un poem care exprimă tristețea pentru soarta locotenentului Schmidt, liderul revoltelor de la Sevastopol și a zeului Devyatsot pyaty, publicat în anul anul 1905 , un poem puternic, dar difuz, care se concentrează asupra evenimentelor legate de revoluția din 1905. Autobiografia reticentă a lui Pasternak, Okhrannaya gramota, în traducere „Conduită sigură”, a apărut în 1931 și a fost urmată în anul următor de o colecție de versuri, Vtoroye rozhdenie.(A doua naștere) aflate în librării în 1932. În 1935 a publicat traduceri ale unor poeți georgieni și ulterior a tradus dramele majore ale lui Shakespeare, a mai tradus câteva dintre operele lui Goethe, Schiller, Kleist și Ben Jonson și poezii de Petöfi, Verlaine, Continue reading „Al. Florin ȚENE: 131 de ani de la nașterea scriitorului Boris Pasternak -forțat să refuze premiul Nobel de către regimul de teroare din URSS” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (26) – Auguste Comte

„Ideile conduc lumea sau o aruncă în haos; cu alte cuvinte… întreg mecanismul social se bazează pe opinii.”

– Auguste Comte

Germania, țară aflată în centrul Europei nu numai din punct de vedere geografic ci și din punct de vedere economic, politic și cultural, cu oamenii, limba și tradițiile care fac cultura germană să fie unică, a fost influențată și modelată de-a lungul istoriei, de când țara avea să fie parte a Sfântului Imperiu Roman, până când a devenit una dintre cele mai mari forțe economice mondiale. A fi german înseamnă a fi punctual, corect și onest. Germania are o lungă istorie de contribuții majore la cultura lumii. Germanii au dominat muzica clasică cu Bach, Beethoven, Haendel, Brahms, Mendelssohn și Wagner, iar numărul filozofilor germani este la fel de impresionant incluzându-i, și îi menționez doar pe câțiva: Kant, Hegel, Schopenhauer, Comte, Nietzsche și lista poate continua.

Ultimul despre care am vorbit a fost Schopenhauer. Astăzi – despre Comte.

Auguste Comte (1798-1857) a fost un sociolog și filozof francez, fondator al școlii de filozofie cunoscută sub numele de pozitivism, care a dat naștere la utilizarea metodei științifice în studiul societății, în timpul secolului al XIX-lea. Ca orice filozof – cercetător al conceptelor, legiuitor al rațiunii umane, dascăl al idealului, Comte a fost cel care a inventat termenul „sociologie”, împrumutând concepte din fizica socială și științele naturii (de exemplu, statică și dinamică).Teoriile sociale ale lui Comte au culminat cu lucrarea „Religia umanității” care a prevestit dezvoltarea organizațiilor umaniste – religioasă și umanistă seculară non-teistă. Este posibil ca el să fi inventat și cuvântul „altruism”.

Isodore Marie Auguste Francois Xavier Comte s-a născut în Franța, la Montpellier. A crescut și a urmat cursurile universității din orașul natal, Montpellier, care fusese în centrul războaielor religioase dintre protestanți și catolici, fortăreață a contrarevoluției. După ce a excelat la liceul său, a studiat cu Daniel Encontre, un profesor de matematică strălucit și teolog protestant. Cu timpul, pierzându-și credința în Dumnezeu, Comte nu mai împărtășea credința religioasă a profesorului său. Cu toate acestea era impresionat de insistența cu care Encontre dorea să creeze o societate republicană dreaptă. În plus, Encontre era familiarizat cu științele, cu literatura și cu teologia, așa încât Comte aprecia gândirea lui largă și abordarea filozofică și enciclopedică a cunoașterii. În 1814 a fost admis la „École polytechnique” din Paris. Deoarece în 1816 instituția s-a închis pentru reorganizare, Comte și-a continuat studiile la o școală medicală din Montpellier. La redeschiderea școlii din Paris, nu a mai solicitat reînscrierea la cursuri. Unii au spus că a fost expulzat de la „École polytechnique” pentru insubordonare.

Dar, la întoarcerea în orașul natal, a remarcat diferențe între ideile proprii și convingerile catolice și monarhiste ale familiei sale. Răzvrătindu-se împotriva părinților, el a devenit devotat științelor, pe care revoluționarii francezi și Napoleon le promovaseră pentru a combate influențele religioase, astfel că s-a reîntors la Paris, pentru a-și câștiga existența din diverse slujbe mărunte.

În perioada 1817 – 1824 a fost secretar al lui Henri de Saint-Simon, un teoretician și om de afaceri, politician, economist și socialist, a cărui gândire a avut o influență substanțială asupra politicii, economiei, sociologiei și filozofiei științei. El a creat o ideologie politică și economică cunoscută sub numele de Saint-Simonianism care susținea că nevoile unei clase industriale, pe care o considera drept clasă muncitoare, trebuie recunoscute și îndeplinite pentru a avea o societate eficientă și o economie eficientă. Ideologia sa politică a inspirat și a influențat apoi socialismul utopic, precum și marxismul cu reprezentanții lui de seamă – Karl Marx și Friedrich Engels.

Dezvoltarea intelectuală a lui Comte își datorează rădăcina în asocierea cu Henri de Saint-Simon din acea perioadă, până când gândirea fiecăruia a luat calea sa. În mod curios, înclinația sa științifică a fost strâns întrețesută cu dorința de a vedea progresul în societate, făcându-l, chiar un reformator înflăcărat. A văzut societatea ca una în care indivizii „puteau trăi în armonie și confort”, de fapt o utopie susținută și de socialism. Henri de Saint-Simon a fost cel care a întrebuințat pentru prima oară termenul de „filozofie pozitivistă”, însă, lui Comte i-a revenit meritul de a fi elaborat un sistem coerent, cu o logică și o bază științifică superioare față de Saint-Simon.

Comte i-a împărtășit lui Saint-Simon îngrijorarea față de faptul că oamenii de știință erau incapabili să lucreze împreună pentru binele mai mare al societății. Într-una dintre primele lucrări pe care le-a scris pentru Saint-Simon, Comte a atacat oamenii de știință pentru că nu au o filozofie comună și s-au scufundat atât de complet în specialitățile lor, încât nu au putut discuta cu cercetători din afara propriului domeniu. În alte lucrări scrise în acea perioadă, el a ridiculizat oamenii de știință, în special matematicienii, pe care i-a acuzat de lașitate, egoism și răceală. Dificultățile sale ulterioare cu oamenii de știință nu au făcut decât să-i intensifice dezgustul față de îngustimea lor și i-au întărit dorința de a uni societatea încurajând cooperarea socială și reunind toate ideile ca modalitate de a crea un consens intelectual. În proiectul său dur, pe care nu l-a rafinat niciodată, el a subliniat că filozofia a fost „viziunea asupra întregului” și că filozofii întregului aveau „abilități” diferite față de oamenii de știință care cultivă detalii. A echivalat specializarea științifică cu egoismul moral și îngustimea intelectuală și filozofia generală cu puternicul sentiment social și cel al sensibilității. Comte a îndemnat la formarea unor filozofi pozitivi, care să se specializeze în „studiul generalităților științifice”, inclusiv în cele referitoare la sociologie, noua știință pe care a creat-o. Acești filozofi ar constitui noua putere spirituală, care ar înlocui clerul. Alți oameni de știință ar învăța munca acestor generaliști, astfel încât propriile lor specialități să profite din cunoașterea întregului, indiferent dacă este vorba despre gama largă de cunoștințe științifice sau de nevoile întregii societăți. În acest fel, filozofia pozitivă ar asigura unitatea cunoașterii umane, lucru pe care oamenii de știință au dorit întotdeauna să îl realizeze. Mai mult, Comte a insistat că geniile științifice trebuiau controlate de obiective morale pentru a preveni apariția „vanității lor nesociabile” și a „pretențiilor lor absurde de a domina lumea în numele abilităților”.

Viața intelectuală a lui Comte a fost în contrast cu viața sa personală. A trăit și a murit ca un avar, a experimentat o nebunie, a divorțat de prima soție, a devenit văduv în timpul recăsătoririi cu o altă femeie. A fost considerat arogant, violent, o fire care se „aprindea” ușor. A murit la Paris și a fost înmormântat la Cimitirul Père-Lachaise, cel mai mare cimitir din Paris, unul din cele mai renumite din lume.

Lucrările lui: „Sommaire appréciation de l’ensemble du passé moderne” (1820); „Considérations sur les sciences, les savants et le pouvoir spirituel” (1825); „Considerations philosophiques sur les sciences et les savants” (1825); „Considerations sur le pouvoir spirituel” (1826); „Cours de philosophie positive”, 6 vol. (1830-1842); „Traité élémentaire de géométrie analitique” (1843); „Traité philosophique d’astronomie populaire” (1844); „Système de politique positive ou Traité de sociologie instituant la religion de l’humanité”, 4 volume (1851- 1854); „Catéhisme positiviste” (1852). Publicate postum au fost: „Confessions et testament d’Auguste Comte” (1884 și 1902-05).

Sistemul său pentru realizarea „progresului” în societate este prezentat în „Cours de philosophie positive” (1830-42), lucrare în care Comte analizează relația evoluției sociale și etapele științei. Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (26) – Auguste Comte” →

Alexandru NEMOIANU: Modele istorice

Oamenii din toate vremile au trăit și continuă să trăiască, sub iluzia că viețile lor și circumstanțele timpului istoric pe care îl străbat sunt nu numai unice și irepetabile, lucru perfect adevărat, dar că sunt fără precedent sub specia “modelului”. Această nesocotință şi de fapt trufie, are și a avut consecințe foarte grave. Între altele, acestui fel de gândire îi este datorat în bună măsură incapacitatea societăților omenești de a învăţa din trecutul lor, a indivizilor de a învăţa din exemplul înaintaşilor lor și finalmente, acest mod de gândire este vinovat de neputinţa oamenilor de a învăța unii din viața altora și a putea comunica în bună credință. Pentru a fi mai lămurit.

Este fără îndoială că fiecare existența omenească, fiecare neam şi fiecare societate sunt chemate şi aduse în existenta spre a avea un rol unic. În același timp fiecare existență cuprinde elemente care se pot întâlni şi în alte existente şi cel care va studia categorii mai mari şi cât de cât semnificative, va trebui să observe că anume “modele”, anume “tipuri”, sunt mereu repetate, completate, extinse şi şlefuite spre desăvârşire. Este limpede că fiecare existenţa omenească este supusă şi repeta un ciclu biologic, naştere, tinereţe, maturitate, bătrâneţe, moarte, şi, în chip necesar, va “repeta” forme care au fost şi vor continuă să fie. Unor modele obligatorii le sunt supuse şi societăţile omanesti. Fiecare societate sau sistem omenesc va experimenta,într-un anume chip particular, forme care sunt comune celorlalte societăţi omanesti care au preexistat sau vor urmă. Într-o asemenea înţelegere putem vedea că unele “modele” sunt bune şi altele rele. Pe măsură ce categoria studiată creşte în spaţiu şi timp, devine mai cuprinzătoare; pe măsură ce amănuntul,detaliul,devin mai puţin relevante,”modelul” poate fi desluşit mai limpede şi are o mai mare importantă. Astfel este cazul marilor alcătuiri omenești sau, altcum zis, al “imperiilor”.

Au existat mai multe “modele” imperiale în istoria omenirii, dar dacă vom restrânge cazul la zona euro-mediteraniana şi prin extensie logică la zonele care îi aparţin cultural, America de Nord, Rusia “asiatică”, vom vedea că două modele au existat şi încă există. Unul, întemeiat pe extinderea unor principii, a unor stări organice (dinastice) şi altul întemeiat pe pragmatism, materialism, câştig imediat şi eficientă. Cele două “modele” sunt al Romei şi al Cartaginei.

Din capul locului trebuie înţeles că aceste “modele” sunt tipare generale şi circumstanţele timpului istoric, sub care aceste două “modele” au fost şi sunt întâlnite, diferă foarte mult. Dar esenţa lor de “model” a rămas neschimbată în ceea ce este esenţial.

Cazul “modelului” roman (al Romei) este mai simplu şi mult mai bine cunoscut. Este exemplul “bun”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Modele istorice” →

Ionuț ȚENE: Tudor Vladimirescu: un revoluționar al ”partidei naționale” de la 1821!

La 200 de ani, mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu naște și astăzi controverse. În perioada comunistă s-au dedicat filme eroului oltean, care s-a ridicat cu arma în mână pentru drepturile țării și ale țăranilor. Filmul ”Tudor” din 1963 regizat de Mihnea Bratu, cu un scenariu de Mihnea Gheorghiu, era paralel cu adevărul istoric, evidențiind un lider al țăranilor săraci în luptă cu boierii, turcii și marile imperii ale vremii. Încă atunci, arta realismului – socialist mai făcea ravagii în epocă. Istoriografia românească a oscilat în interpretarea acțiunii lui Tudor Vladimirescu și în perioada comunistă, conform epocilor schimbătoare și ale regimurilor politice diferite dictate de secretarii generali. Pentru unii istorici, Tudor a fost mandatar al Eteriștilor, pentru comuniștii sovietici un răsculat al țăranilor, iar pentru Ceaușescu un naționalist revoluționar autonom. Eram student la Istorie, când dezbateam la seminarii înfocat cele doua curente istoriografice despre Tudor: teoria academicianului Andrei Oțetea, ușor filo-sovietică și internaționalistă. În cartea ”Tudor Vladimirescu și revoluția de la 1821” apărută în 1971, istoricul îl prezenta pe Tudor ca a fost mandatar și subordonat Eteriei la 1821, un aventurier care a semnat o înțelegere cu societatea secretă pentru eliberarea Greciei și nu a mai respectat-o, de aceea fiind ucis la ordinul lui Alexandru Ipsilanti, liderul mavroforilor. Teoria lui Oțetea era simplistă și nu lua în calcul toate informațiile și complexitatea epocii controlate la nivel european de Sfânta Alianță. Caracterul mișcării lui Tudor se prezenta mai degrabă ca o răscoală pentru a minimaliza rolul românilor în mersul istoriei moderne. Tot în regimul trecut, la începutul anilor 1980 s-a exacerbat și teoria lui Gh. Iscru sprijinită de istoricii ceaușiști Ardeleanu și Mușt, că olteanul a fost un revoluționar naționalist autonom si chiar cu accente anti-rusești, pe placul lui Nicolae Ceaușescu, fapt ce era total neadevarăt. Personalitatea extraordinar de complexă a lui Tudor Vladimirescu nu poate fi schematizată. Tudor a fost un bărbat autentic care a pornit de jos, un autodidact și un spirit intreprinzător care avea ușile deschise pentru membrii din toate clasele sociale. Era o personalitate carismatică care a reușit să urce treptele dregătoriilor, a micii boierimi, cu relații în lumea marii boierimi. Vorbea mai multe limbi. Era vătaf la Cloșani, pe graniță cu Transilvania austriacă, știind să vorbească limbile germană și greacă. Tudor a luptat în războiele ruso-turce de la începutul secolului XIX, devenind locotenent în armata rusă și sudit rus, adică un fel de cetățean sub protecția consulatului Rusiei de la București. A primit decorația rusă Sf. Vladimir și a ajuns comandant de panduri. Era adulat în Oltenia și respectat la București.

Tudor Vladimirescu nu a apărut din neant. Era produsul în acțiune a boierimii emancipate. El a știut foarte bine ce face și ce va intreprinde. Pentru liderul pandurilor izbucnirea ”zaverei” grecești, cum o numeau ironic cronicarii filo-turci, a fost ”ocazia, nu cauza revoluției”, parafrazând un citat de Nicolae Bălcescu de la 1848. Colaborarea cu Eteria nu a fost o subordonare, ci o înșelegere așa cum spun cercetătorii mai noi. Tudor Vladimirescu în înțelegere și colaborare cu ”partida națională” și divanul boieresc a declanșat revoluția în Oltenia. Boierimea dorea lepădarea jugului fanariot, domni români și constituție sub influența revoluției franceze. Au fost boieri care i-au scris lui Napoleon. Nu intru în detaliile revoluției care sunt arhicunoscute, dar pot spune că Tudor s-a folosit de Eterie și relațiile acesteia cu Rusia pentru a porni revoluția în interesul ”partidei naționale”, împotriva fanarioților și pentru instaurarea domniilor pământene și a realizării unei oblăduri constituționale în favoarea tuturor claselor sociale. El s-a comportat în preludiul acțiunii de la 1821 ca un revoluționar, care avea legături cu clasele sociale de la țărani, meșteșugari, boieri și membrii casei domnitoare, plus relațiile sale din lumea militară a pandurilor și poliția reprezentată de arnăuți. Când a ridicat sabia a știut că a ”îmbrăcat cămașa morții”. Trei mari boieri ai Ţării Româneşti, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, îi dau pe 15 ianuarie 1821 o împuternicire lui Tudor Vladimirescu, mandatându-l să declanşeze acţiunea militară: „Fiindcă este să se facă obştescul folos neamului creştinesc şi patriei noastre, drept aceea ca nişte buni şi credincioşi fraţi creştini toţi şi iubitori neamului, pe dumneata sluger Teodore te-am ales să ridici norodul în arme şi să urmezi precum eşti povăţuit”. Pe 19 ianuarie 1821 moare domnul Ţării Româneşti, Alexandru Şuţu. Acesta se pare că a fost otrăvit de medicul său. Este posibil chiar ca el să-şi fi dat obştescul sfârşit ceva mai înainte. Căimacămia constituită în urma decesului lui Şuţu şi care urma să administreze ţara până la numirea unui nou domnitor de către Poartă era condusă de aceiaşi trei mari boieri cu care Tudor încheiase înţelegerea din 15 ianuarie 1821. Încă din noaptea precedentă anunţului morţii domnitorului, 18/19 ianuarie 1821, Tudor plecase spre Oltenia, spre a declanşa acţiunea convenită cu marii boieri. Tudor ajunge cu o ceată de arnăuți la Târgu Jiu. De la început Tudor afirmă cunoscuților că știe ce face. La Târgu-Jiu, unde trage la casele prietenului său, Vasile Moangă, îi destăinuie acestuia că răscularea poporului se va face cu consimţământul boierilor patrioţi. Sceptic, Moangă îi replică că din această întreprindere „nu va scăpa cu viaţă”. Răspunsul lui Tudor a intrat deja în legendă: „Ştiu, prietene, dar din ceasul în care m-am născut m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii”.

Continue reading „Ionuț ȚENE: Tudor Vladimirescu: un revoluționar al ”partidei naționale” de la 1821!” →

Alexandrina TULICS: De-ale colectivului !

„Picior” îl chema pe perceptorul care schimba fericirea vacanțelor mele când țipa Lena, vară-mea: „Mămică, Picior, Picior! Picior!”. Ne răspândeam fiecare cu macatele, caerele de lână, putina cu brânză, afumăturile și mierea, fugind în dosul grădinii sărind pârleazul la ai lu’ Curcă, tremurând când o auzeam pe Baba, mama unchiului meu cum țipa la el proptită în baston, parcă să poată zbiera mai tare: „Ce iar veniși? Ce sa-ți dau? Ce sa-ți dau?” și-l amenința cu bâtul subțire ca ființa-i îmbrăcată în negru, cu cipicii tricotați de nu o auzeai când se apropia… „Iar veniși? n-ai ce lua!” țipa Baba iar noi tremuram și transpiram ascunse în porumbii mari care miroseau a lapte dulce…

Când amenințările de-o parte și de alta încetau, mai stăteam ceva timp și ieșeam încet, ca atunci când furam merele Tienii a lu’ Zdârnea și spășite ieșeam după ce le mâncam, să nu ne vadă… Seara nimeni nu vorbea despre Picior, grădini, pârleaz, ci, ne așezam la masa joasă, încât ni se încurcau picioarele sub ea și mai chicoteam cu fețele pline de râsul nevinovat dar „ne trecea repede” când mătușă-mea Fineta striga: „Ce vă e? nici la masă nu stați potolite?”.

Cum să fim „potolite” când noi nu terminasem la umbra serii de scălămbăiat fața lu’ Picior care se făcea că o sperie pe Baba dar aproape fugea din bătătură cu amenințările în gură. Niciuna dintre noi, fetele, nu voia să fie Picior… era dezonorant să fii dușmanul bucuriei, hranei, păcii și zbieretelor Babii! Ooo și încă ce mai adăugam după ce Baba încetase! Câte-i strigam în urma nevăzută! Baba se făcea că nu ne aude dar zâmbea „o gaură din gura fără dinți”, grimasă ce nu reușeam să o imităm, până-ntr-o zi când eu mi-am lipit în jurul gurii o frunză de porumb găurita la mijloc și… țipam la Picior. Era delir!

Femeile din sat se întâlneau la fântână cu cănțile în cap, pe oblanic, își răspundeau tot prin țipete și nemulțumiri la „vizita” făcută de perceptorul Picior care plecase din casa unei văduve și cu hainele de mormântare pentru că nu avea nici de acea dată să-și plătească dările impuse. Își răcoreau sufletul în vorbele aruncate celui care pândea ca hoțul; binele, bucătura și liniștea familiei, a satului.

Eram pentru o lună, două, membră în comunitatea satului, implicată în poveștile lui bune, rele, triste și horele, nedeile care se țineau cu cea mai mare dăruire în ospețe bogate. Când începeau nucile să-și crape coaja, mâncam din ele din struguri și pere iar după 15 august la S’tă Mărie mă apuca o neliniște sufletească, știind că trebuie să mă întorc acasă, ce semăna cu jalea când am văzut un ied atârnat de două belciuge pe o bârnă, căruia unchiul Gicu îi tăiase porțiuni mici de blană, la picioare băgase niște tulpini scurte și tari prin care sufla aer cu putere , de-i ieșeau globii oculari, salivând mult. Suflul puternic făcea ca pielea să se desprindă de pe ied după ce se umflase. Atât de mult sufla că se roșea la față… Mă uitam atentă, speriată dar nu mă mișcam până când începea să tragă cu putere pielea care pârâia când era desprinsă, lăsând să se vadă un corp nenorocit de pofta omului ce-l punea pe proțap deasupra unui foc aprins sau în groapa cu jar alături de alți iezi, miei… (așa era la sărbători!) Atunci… mă apuca un rău din stomac, aș fi vrut să plâng dar și plânsul îmi era speriat de grozăvia văzută. Eu nu mănânc miei, iezi, porci … Mă dor sărbătorile barbare cu sacrificii de viața celor pe care-i îmbrătișam, pupam nu-i lăsam să plece din îmbrătișarea noastră, nici când începeau să zbiere după mamele lor.

Întâlnirile cu neamurile venite erau de nedescris! Primeniți cu haine țesute la război, cusute de mâinile harnice ale mamelor, femeilor dar mai ales ale fetelor ce erau trecute de 14 ani, veneau din alte sate râzând de bucurie că se por revedea. Fețele le erau arse de soare, nădușite în hainele purtate de cele mai multe ori incomod pe trupurile spălate cu apă și sare, oțet în care se dospise pelin, busuioc și izmă. Se îmbrățișau, vorbeau tare, se mirau când întrebau de noi:

– Ale cui sunt fetele Finetă?

– Ale lu’ Ionică, frate-miu de la oraș!

– Aaa,da,se vede că nu sunt arse de soare ca ale noastre, ziceau ele, cuvinte ce nu-mi picau bine, căutând să „repar” anunțând cu voce mai tare:

– Noi mergem cu Mioara, Lena cu caprele, vacile, oile, ziceam curajoasă și mândră de implicare în grupul ce se aduna când copii mici, mari, fete și băieți, ne adânceam picioarele desculțe în colbul ca o pudră gri, bej, aproape fierbinte, ce ne făcea să sărim mai mult decât să mergem în urma vitelor ce-și semnau prezenta cu roți de baligă.

Continue reading „Alexandrina TULICS: De-ale colectivului !” →