Valeriu DULGHERU: Suntem un ram de neam bătut de soartă

„Cine suntem soro, frate, / Umiliți și puși la zid./

Dacă moftul, rânzele umflate, / Soarta noastră ne-o decid”.

(C. Oboroc, ex-prim vicepremier).

Este strigătul la cer al lui Constantin Oboroc, fost prim-vicepremier în primele guverne democrate Druc și Muravschi. Mare patriot, chiar dacă nu s-a bătut cu pumnul în piept și nu a trâmbițat cum au făcut-o pe atunci Iu(da) Roșca. Împreună cu echipa sa guvernamentală el a zădărnicit petrecerea referendumului în a. 1991 privind păstrarea urss, lucru dorit foarte mult de fosilele sovietice de atunci – Voronin și ciracii lui, de separatiștii transnistreni instigați și susținuți de Kremlin, de separatiștii găgăuzi, care astăzi se erijează în mari adepți ai moldovenismului primitiv și așa numitului curs „ProMoldova”. Prin organizarea adunărilor locuitorilor practic în fiecare localitate cu prezentarea proceselor verbale, prin publicarea rezultatelor în ziarul guvernului „Moldova socialistă”, C. Oboroc a dejucat planul Kremlinului. dând dovadă de curaj, de adevărat curaj, punându-și în pericol nu doar propria viață, dar și a apropiaților săi.

Un alt act de mare curaj al Domnului C. Oboroc a fost scoaterea monumentului idolului bolșevic V. Lenin din Piața Marii Adunări Naționale, în care a stat mai bine de patru decenii în fața Guvernului. Pentru demontarea monumentului s-a pronunțat, încă în anul 1990, primarul de atunci al Chișinăului, Nicolae Costin. Însă nu era atât de ușor de făcut acest lucru. Conducerea de atunci se afla sub o presiune enormă a Kremlinului și generalilor din Armata Sovietică, aflați pe teritoriul Basarabiei. Ei voiau să serbeze cu mare fast pe 28 iunie „marea eliberare de sub jugul românesc moșieresc”. Ședințele guvernului și ale biroului președinției erau aprinse. „Da? Dacă ești așa de deștept, noi plecăm toți din oraș și tu rămâi la pupitru și răspunzi cu capul, dar Lenin să nu mai fie aici”, i-a spus președintele M. Snegur lui C. Oboroc. Și au plecat lăsându-l să se descurce. Constantin Oboroc, fiind inginer de profesie, cunoscând domeniul construcțiilor, a analizat structura de rezistență a postamentului, a angajat două echipe de muncitori și pe 28 iunie 1991 monumentul nu mai era în piața, fiind dus la „Centrul Realizărilor Sovietice” MoldExpo.

Structurilor militare, existente pe teritoriul Republicii Moldova de atunci, și KGB-ului nu le plăcea acest liberalism al prim vicepremierului, și nu numai. Să ne amintim de soarta primului primar al Capitalei din perioada modernă Nicolae Costin, care a făcut atât de mult pentru Chișinău și care a fost iradiat. C. Oboroc pur și simplu și-a făcut datoria fără a se ascunde după comisii, decizii ale diverselor consilii, ale șefilor. Atunci când nu s-a mai văzut solicitat s-a retras din politică, s-a dus într-un autoexil de peste 23 de ani la țară să „crească varză”, mai corect vie. Revenind acum din propriul exil este profund dezamăgit de cei pentru care a făcut acest lucru. „Dacă noi nu vom înțelege rădăcinile răului care domină, nu cred că avem un viitor, nu cred… Noi avem partide reale? Aceasta este sărăcia noastră. Noi nu avem forța oamenilor, atâta lume inteligentă, puternică, elevată, dar n-avem ciurul care să-i selecteze pe cei mai buni, integri. Ciurul, despre care se vorbea la prima Mare Adunare Națională, care să aleagă grâul de neghină, a fost spart… Situaţia din Republica Moldova o găsim descrisă dacă o să căutăm prin caietele elevilor – lăcomie plus prostie înmulțit cu fudulie egal cu sărăcie… În campaniile electorale se întrec nu personalitățile care să ne arate calitățile lor profesionale, ci artiştii cei mai mari, bannerele cele mai mari, pomenile cele mai mari, cârnaţii, conservele, artificiile”, spune cu adâncă amărăciune Constantin Oboroc. „După târgul din scrutine / Ne trezim vânduți noi toți. / Prefăcuți cum lor le vine / Într-o țară de netoți!” (C. Oboroc).

Este un strigăt la cer al acestui militant pentru dreptate C. Oboroc, un strigăt pe fundalul mizeriei materiale, morale, spirituale, în care a fost adusă majoritatea acestei așchii de popor, a acestui „ram de neam bătut de soartă” (C. Oboroc), pe fundalul unui exod alarmant al tinerilor peste hotare, nevăzându-și rostul în propria țară. Doar unificarea forțelor eurounioniste mai poate salva această barcă naufragiată pre nume Basarabie. Dar ca el sunt mulți, foarte mulți, dezamăgiți: o bună parte a primului parlament, care a fost cel mai profesionist din istoria modern a acestui colt de țară: o bună parte de intelectuali; nemaivorbind de tineret care, în semn de protest, pleacă pe un cap. Dar tocmai aceasta dorește Dodon cu camarila sa: cu cei rămași, bătrâni năpăstuiți te descurci mai ușor cu pomeni de grecikă și tușonkă.

Și atunci ce facem, ce facem!!! Este absolut necesar de regândit strategia și tactica pe segmentul de dreapta-centru dreapta. Cea mai apropiată piatră, de care s-ar putea să se poticnească cu urmări grave pe viitor segmental eurounionist, este scrutinul din circumscripția de la Hâncești. Ca și în alte dăți aceștia consideră (cu mici excepții) că este doar un trivial scrutin pentru alegerea unui singur deputat în parlament, care nu hotărăște nimic. Iată că kremlinezul Dodon, care se pare are suficient sprijin, ocupând de mult timp primul loc la capitolul „susținere populară”, gândește altfel. În emisiunea sa de pe Yotube „Președintele Răspunde” Dodon spune că în aceste zile are în jur de 18! întâlniri cu locuitorii raionului Hâncești. Ce caută acest „președinte al întregului popor” acolo unde se bat partidele politice pentru un simplu loc de parlamentar? Se duce să-și facă piar, campanie electorală pentru alegerile din toamnă (pe banii noștri!). Candidatul de pe dreapta – centru dreapta nu are nevoie de campanie electorală! Alegerile din Hâncești kremlinezul le vede altfel decât ceilalți (are polittehnologi în spate). El știe (spre deosebire de eurounioniști!) că alegerile din 15 martie au o miză mai mare decât o simplă completare a componenței parlamentului cu un singur deputat. Acest scrutin este o repetiţie generală pentru următoarele competiții politice (prezidențială și foarte probabile parlamentare anticipate!), mult mai importante.

„Exact ca și acum un an, Igor Dodon își bate joc din nou de Constituție și de legile țării pe care o conduce. Vom sesiza organele competente în vederea sancționării PSRM și a lui Igor Dodon pentru acțiuni ilegale”, a scris deputatul PAS Sergiu Litvinenco. E foarte bine dar nu e suficient. Și „acțiunile” cu câteva sute de participanți (în loc de sute de mii!) organizate de mișcarea „Unirea” nu sunt suficiente. Nici acțiunile dispersate ale PPDA, ale lui O. Țâcu, ale Maiei Sandu, oricât de frumoase ar fi, nu sunt suficiente. Acest Dadon se uită cu dispreț la „câinii care latră” și-și căută de treaba lui. Doar o amplă coalizare a tuturor forțelor eurounioniste îl poate pune cu fundul pe jar pe kremlinezul Dadon. Un început, un bun început, ar fi aceste alegeri din circumscripția Hâncești. Este absolut necesar ca pe această circumscripție să rămână doar un singur candidat eurounionist cu cele mai mari șanse de câștig. Dacă sondajele arată că acesta este Grigore Cobzac (sondajul din 12-16 februarie arată că ar acumula cel mai mult – 16,7%! Oricare ar fi marja de eroare este clar că acești doi sunt favoriți) să rămână el, unul împotriva socialistului Șt. Gațcan. Toți actorii politici implicați în acest scrutin electoral trebuie să dea dovadă de maturitate politică, să-și retragă candidații în favoarea celui cu mai multe șanse: și stimatul D. Chirtoacă să se retragă; și dna Maia Sandu trebuie s-o retragă pe stimata doamnă O. Stamati, dacă tocmai ea dorește ca și posibilii candidați eurounioniști de la prezidențialele din toamnă să procedeze la fel. Salutăm gestul preşedintelui PLDM, Tudor Deliu, și al Biroului Permanent Central de ași îndemna „…alegătorii din circumscripţia 38 Hânceşti să meargă, pe 15 martie, la vot şi să-l aleagă pe candidatul pro-european cu şanse reale de a câştiga acest scrutin… PLDM a intrat în această cursă electorală în speranţa că va putea iniţia, măcar în ceasul al doisprezecelea, o platformă de dialog cu ceilalţi candidaţi de pe dreapta eșichierului politic pentru a stabili cine are şanse mai mari şi pentru a oferi, astfel, alegătorilor o alternativă sigură şi viabilă. Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat… De cealaltă parte, candidaţii care reprezintă arcul guvernamental, folosesc, în spiritul celor mai vechi şi condamnabile tradiţii, resursele administrative şi pomenile electorale, pentru a se poziționa cât mai avantajos în preferinţele alegătorilor” spune cu regret reputatul om politic T. Deliu. Dacă forțele eurounioniste vor rămâne în continuare dispersate același lucru se va întâmpla și în alegerile prezidențiale din toamnă. „Acum stau şi mă gândesc: oare cu ce am greşit noi în faţa lui Dumnezeu de nu ne dă mintea cea de pe urmă, de ce ne-a înzestrat cu o rânză mare şi cu o greblă, p…” se întreabă internauta A. Crucerescu. De aceștia sunt zeci de mii. Este o constatare tristă domnilor lideri de partide. Scrutinul de la Hâncești ar putea fi un prim exercițiu spre coalizarea forțelor eurounioniste în scrutinul de la prezidențialele din toamnă.

Deocamdată pe fundalul dezbinării totale a eurounioniștilor kremlinezul trădător Dadon vine cu noi și noi aberații, cu noi atacuri asupra democrației, cât a mai rămas în acest colț de țară, ultimul atac fiind tentativa de modificare a Constituției privind excluderea posibilității de unire cu România. Este hotărât să rezolve această problemă în următorul său mandat. Mișcarea politică „Unirea” din Republica Moldova (MPU) a reacţionat imediat. „Pentru a-şi putea realiza planurile geniale, Dodon trebuie să modifice nu numai Constituţia, dar şi Declaraţia de Independență şi Actul Final de la Helsinki, precum şi alte documente internaţionale, lucru evident imposibil şi chiar fantasmagoric… În lipsa unor soluţii reale la problemele Republicii Moldova şi în disperare de cauză, Igor Dodon încearcă să-l copieze pe stăpânul său, (preşedintele Vladimir) Putin, care vrea să modifice Constituţia Rusiei, astfel încât tratatele internaţionale şi hotărârile CEDO să nu mai aibă valoare în Rusia”, susţine formaţiunea într-un comunicat. Nu aș fi atât de sigur, cu regret, că nu-i va reuși, dacă noi prin dezunirea noastră îi vom acorda încă un mandat acestui kremlinez. Și stăpânul lui Dadon Putin este dispus să facă totul, chiar cu riscul de ași pierde și ultimii vasali (vasali, nu prieteni. Putin nu are prieteni! Doar prostul Dadon crede în prietenia sa cu Putin), pentru a reface imperiul. Este și cazul celui mai apropiat dintre vasali de Putin – dictatorul bielorus A. Lukașenko. „În a. 1941 am intrat în bordeie, din care am ieșit doar în anii 50. Rușii spun: „Lukașenko nu va cumpăra petrol norvegian, venezuelean…”. Voi cumpăra, chiar dacă va fi mai scump! Putin mă întreabă: de ce Sașa vei cumpăra mai scump? Ca pe data de 31 decembrie în fiecare an să nu stau în fața ta în genunchi (vă imaginați un astfel de răspuns din partea valetului Dodon? În vecii vecilor, nu)…”.

Și totuși ce-i de făcut? Dacă dorim să scăpăm de Dodon trebuie să folosim toate oportunitățile posibile, inclusiv, să ne schimbăm pe noi înșine. Din păcate continuă discursurile masochiste din partea dreptei-centru dreptei împotriva guvernului Maiei Sandu, mesaje preluate gratis și cu „argumente” de dușmanii noștri, adepții lui Dodon. Unii eurounioniști continuă să spună (după 100 de zile de guvernare socialistă catastrofală!) că Maia Sandu l-a adus pe Dodon la putere absolută, uitând că în altă variantă de guvernare astăzi i-am fi avut pe toți cei trei crai de la răsărit – Plahotniuc, Dodon și Șor. Cel puțin am scăpat de doi dintre ei. Cu acest al treilea ne-am descurca mai ușor dacă am fi uniți. Alți eurounioniști fac paralelă directă între declarația fostului ministru de externe Nicu Popescu și a actualului agent al Rusiei A. Ciocoi, care numai ministru de externe al Republicii Moldova nu este. Este o mare diferență. Primul a comis o „gafă pe care o regretă”, sunt sigur că a fost sincer. „Folosirea acestei sintagme a fost o gafă, o gafă pe care o regret și sper să depășim acest moment de neînțelegere în comunicarea mea publică”, a declarat Popescu. A fost, probabil și din cauza tinereții dar și aflării îndelungate în afara Republicii. „Atunci când un ministru calcă prin străchini, eu nu știu unde să mă bag de rușine… Nu vă jucați, vă rog, cu cuvintele!” scrie stimata deputat M. Ciobanu. O înțeleg perfect fiindcă astfel de declarații ale oficialilor sunt folosite de neprieteni în scopurile lor meschine. Cât privește Declarația lui A. Ciocoi nu a fost o greșeală cum au înghițit-o repede deputații din fracțiunea PDM. A fost o declarație asumată, impusă de Dodon pentru a pava calea spre Tiraspol pentru federalizare. Continue reading „Valeriu DULGHERU: Suntem un ram de neam bătut de soartă” →

Alexandru NEMOIANU: Memoria colectivă

Comunităţile umane organice; familii, neamuri, naţiuni, toate au putut avea rost semnificativ câtă vreme s-au întemeiat şi s-au putut adresa unei păreri de sine comun împărtăşite, unei “memorii colective”. Această “memorie colectivă” este suma credinţelor, obiceiurilor, amintirilor, a înţelegerii, comun împărtășite, a diferenţei dintre “bine” şi “rău”.

Toate acestea alcătuiesc, cum spuneam, ”memoria colectivă” şi în lipsa ei un “model existenţial” real nu poate exista.

Această “memorie colectivă” este o realitate vie, care se transmite din generaţie în generaţie. Ea nu este şi nu poate fi osificată ori sclerozată. Fiecare generaţie îi adaugă ceva nou şi semnificativ dar care adaus întotdeauna rămâne consecvent aceluiaşi semn. ”Memoria colectivă” rămâne întotdeauna credincioasă şi consecvenţă sieşi şi ea este de fapt criteriul critic al vieţii istorice.

Fiind o realitate vie,memoria colectivă vine din trecut, este trăită în prezent şi este proiectată, ca aşteptare a fi împlinită, în viitor. Iar garanţia acestei realităţi este elementul pe care s-au întemeiat şi dezvoltat toate marile civilizaţii omeneşti: mormântul strămoşilor.

Plecând de la singură certitudine a condiţiei omenesti, mortalitatea, în mod paradoxal, ”mormântul strămoşilor” devine calea vieţii.

“Mormântul strămoşilor” este certitudinea că suntem parte a unei cai pe care trebuie să o străbatem. ”Mormântul strămoşilor” ne spune limpede că existenţa nu se sfârşeşte cu nici unul dintre cei care mai trăim, aşa cum nu s-a sfârşit cu nici unul dintre cei care au fost. ”Mormântul strămoșilor” ne obligă să înţelegem că avem o datorie de împlinit şi faţă de cei care au fost şi faţă de cei care au să vine. ”Mormântul strămoşilor” ne spune răspicat că în această lume nu suntem” singuri. “Mormântul stramoșilor” este dovada solidaritatii între generații. ”Mormântul strămoşilor” ne obligă pe toţi şi pe fiecare să facem cea mai solemnă făgăduinţă, că nu vom uita niciodată ceea ce datorăm acestor înaintașilor.

Această nu înseamnă să credem că toţi strămoşii au fost sfinţi, dar trebuie să ne încredinţeze că unii dintre ei sunt Sfinţi! Şi pentru aceşti Sfinţi şi prin ei suntem şi stăm în fiinţă.

Acest respect pentru “mormântul strămoşilor” şi pentru “memoria colectivă” într-o ultima analiză constituie o mărturisire.

Este amintirea Raiului din care am fost alungaţi şi a cărui nostalgie,în vorbele Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia,”ne va chinui întotdeauna”.

Pentru Români înţelegerea şi practicarea acestor adevăruri a fost pentru foarte multă vreme simplă. Dat fiind faptul că orice Român şi oricum orice familie românescă îşi are obârşia într-un sat aceste adevăruri se aşezau fără nici o dificultate. Comunitatea sătească,acea aşezare miraculoasă având existenţa “din veci”, asigura nu numai existenţa fizică dar mai ales pe cea sufletească. Orice abatere de la “rânduiala” era sancţionată şi îndreptată. De aceea ura sălbatecă împotriva satului ,care a existat întotdeauna dar care în ultimul veac a devenit devastatoare, nu trebuie să surprindă. Ce este trist este faptul că acestor forţe ale răului le-a stat complice şi le stă complice neghiobia unor personaje penibile. Personaje penibile care au avut lipsa de bună cuviinţă să dea până şi numelui sfânt de ŢĂRAN o conotaţie peiorativă. Repet indivizi care împletesc prostia cu un vid de rost existenţial. Personaje care trăiesc degeaba. Iar lor li se alătura alogeni animate de o ură demonică pentru tradiția si credința românească, indivizi care căuta să penalizeze până și întrebuințarea portului popular românesc.

Această ura împotriva satului este parte din furia cu care “memoria colectivă” românească se doreşte a fi distrusă şi înlocuită cu jalnice iluzii sau abominaţii.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Memoria colectivă” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (95)

România în perioada interbelică (1918-1939)

Regimul carlist (1938-1940). La 10 februarie 1938, regele a numit un nou guvern, condus de patriarhul României, Miron Cristea, care a asigurat trecerea de la regimul parlamentar democratic la regimul autoritar carlist. Guvernul s-a constituit de fapt în noaptea de 10/11 februarie, fiind alcătuit din miniştri, secretari de stat, cuprindea cinci foşti prim-miniştri (Vaida, Averescu, Iorga, Mironescu, Tătărescu), Maniu şi Goga au refuzat, iar Barbu Ştirbei nu a fost invitat. În aceeaşi noapte, s-a introdus starea de asediu, cenzura, iar autorităţile militare au preluat controlul administraţiei, s-au numit noi prefecţi dintre ofiţeri, iar alegerile parlamentare au fost amânate. La 20 februarie, a fost elaborată o nouă Constituţie, aprobată prin plebiscit şi apoi promulgată, la 27 februarie 1938. Noua constituţie oficializa noul regim autoritar carlist. O nouă lege electorală, elaborată în mai 1939, stabilea că drept de vot au bărbaţii de la 30 de ani în sus, numărul deputaţilor era redus la 258, votau cei ce ştiau carte, numărul alegătorilor s-a redus la jumătate. La 30 martie 1938, a fost înfiinţat Consiliul de Coroană, alcătuit din consilieri regali şi, în aceeaşi zi, fapt grav, s-a hotărât dizolvarea partidelor politice. La 14 aprilie 1938, a fost dat decretul pentru apărarea ordinei în stat.

Mai târziu, la 14 august acelaşi an, a fost efectuată o nouă reformă administrativă, prin care se înfiinţau ţinuturile, ca unităţi administrative, conduse de rezidenţi regali, numiţi de rege. Primarii erau şi ei numiţi, desfiinţându-se dreptul de alegere care aparţinea cetăţenilor. Sindicatele au fost dizolvate şi, prin decretul-lege din 12 octombrie 1938, au fost înfiinţate Breslele. Prin decretul-lege din 15 decembrie 1938, se înfiinţa Straja Ţării, alcătuită din tineri, între 7 şi 21 ani, fete şi băieţi, condusă de rege. În 19 octombrie 1938, s-a înfiinţat Frontul Naţional Studenţesc, din care făceau parte în mod automat toţi studenţii. Ca mijloc de propagandă a fost editat ziarul ,,România”, care avea ca redactor şef pe Cezar Petrescu. După moartea patriarhului Miron Cristea, a fost numit prim-ministru Armand Călinescu, în martie 1939. Încă în luna decembrie 1938, s-a constituit Frontul Renaşterii Naţionale, care avea ca preşedinte pe regele Carol.

Au fost organizate alegeri parlamentar, în iunie 1939, şi s-a constituit parlamentul carlist, listele fiind propuse de către F.R.N. După moartea lui Călinescu, ucis de legionari, la 21 septembrie 1939, s-a constituit un guvern condus de generalul Gh. Argeşanu, care a decis executarea fără judecată a sute de legionari (peste250), ca măsură de represalii faţă de uciderea lui Călinescu. Apoi s-a constituit un guvern în frunte cu C. Argetoianu (septembrie-noiembrie 1939), urmat de un guvern Gh. Tătărescu (noiembrie 1939-iunie 1940). Mişcarea legionară a fost supusă unei represiuni crunte de regimul carlist. Astfel, după ce a fost condamnat iniţial la 6 luni de închisoare, pentru o scrisoare adresată lui Iorga, în mai 1938, a fost organizat procesul lui C. Z. Codreanu, un proces politic, urmat de numeroase arestări şi percheziţii ale sediilor legionare. În cadrul procesului au fost citaţi 117 martori, între care Maniu, Antonescu, N. Crainic, Nae Ionescu. La 27 mai, pe baza unor acuzaţii false, Codreanu a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică, în absenţa unor probe evidente. El a fost închis la Jilava, apoi la Râmnicu-Sărat. În noaptea de 29/30 noiembrie 1938 (Noaptea de Sf. Andrei), din ordinul regelui, Codreanu, împreună cu alţi 13 legionari, au fost ucişi prin ştrangulare în dreptul pădurii Tâncăbeşti (Jud. Ilfov), sub pretextul că au încercat să evadeze. Apoi, cei ucişi au fost îngropaţi în secret în curtea închisorii Jilava.

După prăbuşirea Franţei, în iunie 1940, şi cedarea Basarabiei, Bucovinei de nord şi a nord-vestului Transilvaniei, regimul carlist, unanim detestat, s-a prăbuşit în ruşine şi dezonoare. Noul guvern Gigurtu, numit în iulie 1940, a iniţiat o politică externă de apropiere de Germania, s-a instituit Partidul Naţiunii, ca partid unic, totalitar, dar aceasta n-a împiedicat prăbuşirea regelui Carol II, silit să părăsească ţara, la 6 septembrie 1940.

Politica externă a României (1919-1939). Tratatele de pace din anii 1919-1920, semnate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris-Tratatul de la Neuilly (noiembrie 1919), Trianon (iunie 1920) şi Paris (octombrie 1920) – prin care României i se recunoșteau drepturile sale naţionale, politice şi teritoriale în noua ordine europeană după 1918, marcau inaugurarea unei noi epoci în relaţiile externe ale României. Statul român îşi propunea, după 1918, apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale în cadrul nou al politicii de securitate colectivă, promovată de Societatea Naţiunilor şi statele învingătoare Franţa şi Anglia, în cadrul sistemului versaillez.

În perioada guvernului Averescu 1920-1921 (ministru de externe fiind Take Ionescu), Romania a urmărit strângerea relaţiilor cu Polonia, stat vecin şi, la 3 martie 1921, la Bucureşti, s-a semnat Convenţia de alianţă între România şi Polonia şi Convenţia militară dintre cele două state. Această convenţie a fost urmată de semnarea Tratatului cu Polonia, la 26 martie 1926.

În primii ani după marea unire, a fost constituită o alianţă regională, prima de acest gen din Europa, în spiritul pactului Societăţii Naţiunilor. Mica Înţelegere s-a constituit prin tratate bilaterale încheiate între 3 state. Astfel, mai întâi, la 14 august 1920, la Belgrad, s-a semnat Convenţia de alianţă între Cehoslovacia şi Iugoslavia, apoi, la 22 aprilie 1921, Convenţia de alianţă între România şi Cehoslovacia, iar la 7 iunie 1921, a fost semnată Convenţia de alianţă între România şi Iugoslavia. În acest fel, în anii 1920-1921, s-a închegat această alianţă regională defensivă care-şi propunea menţinerea păcii şi securitatea în zona centrală europeană. În ianuarie 1922, alianţa cu Iugoslavia a fost completată cu o Convenţie militară, semnată la Belgrad, între România şi Iugoslavia. Mica Înţelegere era privită, în general, ca un instrument de apărare a statqoului teritorial, o alianţă cu caracter defensiv.

După 1920, România a urmărit încheierea unui tratat cu Franţa, pentru consolidarea sistemului versaillez, a securităţii şi integrităţii teritoriale a României. După negocieri laborioase, tratatul dintre România şi Franţa, a fost semnat la 10 iunie 1926, de A. Briand şi C. Diamandy. Dar guvernul francez nu a acceptat completarea tratatului printr-o intervenţie militară, de aceea tratatul nu avea o valoare practică, ci mai curând una diplomatică morală. În paralel, guvernul român a angajat negocieri pentru încheierea unui tratat cu Italia. Tratatul de amiciţie şi colaborare cordială între România şi Italia a fost semnat la Roma, în 16 septembrie 1926.

Prin semnarea tratatelor de pace din anii 1919-1920, România a devenit membru fondator al Societăţii Naţiunilor, organizaţie care-şi propunea menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale. România a participat la Conferinţa de la Genova (aprilie-mai 1922), cu o delegaţie condusă de primul ministrul I. I. C. Brătianu, dar care s-a încheiat printr-un eşec. Ulterior România a salutat semnarea Pactului de la Locarno (octombrie 1925), prin care marile puteri Anglia, Franţa, Germania, Italia îşi garantau reciproc frontierele, dar nu garanta şi frontierele statelor răsăritene, Cehoslovacia şi Polonia, care ar fi dorit un Locarno oriental. În ceea ce priveşte statutul Dunării, definitivat şi semnat la Paris în iulie 1921, se prevedea navigaţia liberă şi deschisă tuturor statelor lumii. În legătură cu problema Strâmtorilor, România a participat la conferinţa de la Lausanne din iulie 1923 (care a pus capăt conflictului greco-turc), unde delegaţia română a apărat libertatea Strâmtorilor, fără a fi lezate interesele legitime ale Turciei.

Problema reparaţiilor de război, pe care ţările învinse urmau să le plătească statelor învingătoare, subiect dificil şi care a necesitat mulţi ani de discuţii şi controverse, a fost rezolvată în defavoarea României, care a primit o sumă extrem de mică, raportată la cuantumul pagubelor suferite în timpul războiului. La 27 august 1928, a fost semnat la Paris, Pactul Briand-Kellog, prin care se renunţa la război în relaţiile dintre state, la care România a aderat şi a fost ratificat de parlament, în ianuarie 1929. De asemenea, România a semnat Protocolul de la Moscova, din 4 februarie 1929 şi a acţionat pentru o intrare în vigoare a acestuia. După 1930, România a acţionat pentru consolidarea şi reorganizarea Micii Înțelegeri, pentru transformarea acesteia într-o organizaţie permanentă. La Societatea Naţiunilor, la sesiunile căreia România a participat regulat, s-a impus prin intervenţii şi atitudini, N. Titulescu care, în anii 1930-1931 a fost ales preşedinte al acesteia. De asemenea, România a luat parte activă la Conferinţa pentru dezarmare de la Geneva, din anii 1932-1934 şi a susţinut ideea unei dezarmări generale, care să asigure securitatea tuturor statelor. În aceeaşi perioadă, România a semnat Convenţia de la Londra, din iulie 1933, prin care se definea agresorul.

În perioada interbelică, România urmărind să-şi consolideze securitatea proprie, a iniţiat strângerea relaţiilor cu ţările din sud-estul Europei şi, în urma negocierilor intense, purtate, la 9 februarie 1934, a fost semnată la Atena, Înţelegerea Balcanică. Aceasta era o nouă organizaţie regională, care se adăuga Micii Înţelegeri din anii 1920-1921 şi era expresia unei politici de securitate colectivă, promovată de România în aceşti ani. În cursul anului 1934, după ce aliatele sale, Franţa şi Cehoslovacia şi-au reglementat relaţiile cu URSS, România, la rândul ei, a stabilit relaţii diplomatice cu aceasta, dar problemele teritoriale au rămas în suspensie. Adeptă a respectării tratatelor internaţionale, în litera şi spiritul lor, după ocuparea Abisiniei (Etiopiei) de către Italia (1935-1936), România a propus aplicarea de sancţiuni împotriva Italiei, ceea ce a atras nemulţumirea acesteia.

După ocuparea Etiopiei, în martie 1936, Germania a ocupat zona demilitarizată a Rinului, acţiune care evidenţia, încă o dată, eşecul politicii de securitate colectivă. La Conferinţa de la Montreux, din 21 iulie 1936, în problema Strâmtorilor, România a sprijinit Turcia, aliata sa, în demersurile acesteia de a apăra interesele sale de securitate. România a încercat, în acelaşi timp, să negocieze un tratat cu Rusia, tratat care a fost parafat de cei doi miniştri de externe, Titulescu şi Litvinov, însă după înlocuirea lui Titulescu în august 1936, semnarea acestui tratat nu a mai avut loc.

După 1936, linia generală a politicii externe a rămas aceeaşi, dar, în România, se auzeau voci care cereau abandonarea politicii ,,unidirecţionale” orientate spre Societatea Naţiunilor, Franţa şi Anglia şi adoptarea unei politici externe mai realiste, de apropiere de Germania şi Italia. În acelaşi timp, cele două puteri occidentale, Franţa şi Anglia, erau foarte atente ca România să-şi menţină orientarea externă anterioară. Statele din Înţelegerea Balcanică încă nu ajunseseră la o cooperare militară, însă la 10 noiembrie 1936, s-a semnat Convenţia militară, dar aceasta era semnată doar de trei state membre ale organizaţiei, România, Iugoslavia şi Turcia. Efectul acestei convenţii va fi practic nul, fără niciun fel de consecinţe practice. Astfel, după 1936, ţările mici, printre care şi România, puteau doar să reacţioneze la ,,jocul” marilor puteri, fără a putea să aibă nici un fel de iniţiativă. Ulterior, Turcia împreună cu Iugoslavia, de teamă să nu ,,provoace” Italia, au tergiversat aplicarea prevederilor convenţiei. Înţelegerea Balcanică a încheiat un acordul cu Bulgaria, în iulie 1938, iar Mica Înţelegere, un acord cu Ungaria în august 1938, dar fară nici un efect practic, cele două state şi-au menţinut politica revizionistă.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (95)” →

Magdalena ALBU: „De ce atâta ură? De ce atâta mârșăvie?…”

„Am fost mândră că sunt româncă

și am fost blajin-împăcată că sunt ortodoxă.”

(Dr. ZOIA CEAUȘESCU-OPREAN)

De trei decenii încoace, asupra matematicianului și omului Zoia Ceaușescu-Oprean s-a produs o adevărată crimă sub dublu raport: imagologic și identitar. Faptul că destinul a hotărât ca un intelectual atât de analitic și de profund ca ea să fie copilul natural al soților Elena și Nicolae Ceaușescu i-a maculat fundamental existența în ultimii ani de viață. De fapt, Zoia a plătit pentru ceea ce niciun om de pe această planetă nu poate fi considerat, vreo clipă, vinovat, căci genitorii reprezintă un dat al divinității, niște borne fixe de hotar în definirea identității personale, dar și o verigă imuabilă între trecut și viitor, purtătorii de zestre genetică mai mult sau mai puțin spectaculoasă.

Autorii direcți, care, începând cu data de 24 decembrie 1989, au contribuit la distrugerea Zoei Ceaușescu-Oprean ca ființă și, deopotrivă, ca matematician, se cunosc, deja. Unii mai sunt printre noi, alții, nu. Însă, reparația morală și restabilirea cu obiectivitate a adevărului curat și simplu, nemistificat cu bună știință, din varii motive, se cuvin, acum, mai mult ca oricând, după treizeci de ani de la arestarea sa din 12 ianuarie 1990, a fi așezate în matca firească a curgerii istoriei noastre reale și a timpului.

Spre deosebire de mulți dintre noi, care, dintr-o cauză sau alta, renunțăm la a ne mai acorda încă o șansă în căutarea iubirii adevărate, Zoia Ceaușescu-Oprean a avut curajul să-și caute această iubire, pe care destinul i-a hărăzit-o, finalmente, în persoana profesorului Mircea Oprean. Natura ignorantă a unora, însă, nu-i putea înțelege atunci, cum nu-i poate înțelege nici azi unei ființe profund sensibile și pasionale, așa cum a fost Zoia, rostul în sine al căutării universului afectiv potrivit. Misiunea ingrată de a i se construi, în mod voit, o imagine total nepotrivită în raport cu sfera sentimentală, prezentând-o societății într-o cheie fățiș imorală de către securiștii veroși ai timpului, misiunea aceasta, deci, a avut scopul concret de a-i minimaliza completamente aspectele pozitive multiple ale personalității ei deosebite. Căci strigoii Kominternului ”democrat” nu au fost deloc niște năluci, niște plăsmuiri literare. Ei au existat în carne și oase, au avut și au, încă, unii dintre ei, o identitate precisă, făcând parte dintre privilegiații regimurilor ante- și postdecembriste. Răzbunarea lor pe matematicianul dr. Zoia Ceaușescu-Oprean a fost una dintre manevrele de joasă speță ale ultimilor ani ai secolului XX. Practic, „24 decembrie 1989” a reprezentat fatifica dată astrală, când destinul Zoei s-a mutat, definitiv, în zodia dramei personale impuse, o dramă din care proaspăt instaurații la putere șacali neokominterniști au și început să-i înșface, diabolic de violent, ca niște vulturi nesătui, hălci imense de suflet…

„E atât de sinistră tăcerea serilor acum, atât de înspăimântător prevestitoare a unei nopți rele, nemilos chinuitoare, e atât de sufocantă teama strigătului fără răspuns și atât de plumburie deznădejdea chemărilor neauzite!”, scria matematicianul Zoia Ceaușescu-Oprean în volumul „237 de zile-n mormânt”. Hotarul, pe care l-a trecut pe 24 decembrie 1989, a fost încărcat de un simbolism aparte, el constituind pragul definitoriu dintre două lumi, dintre două ere. Cu alte cuvinte, Ajunul de Crăciun al anului 1989 exact semnificația aceasta a avut-o pentru ea – de barieră între paliere existențiale diametral opuse. Un antagonism spectacular, pe care nu numai că l-a înțeles deplin, dar l-a și acceptat, finalmente, cu inteligența-i înnăscută și profunzimea interioară ce o caracterizau în mod fățiș. „E prea grea, prea apăsătoare suferința… Simt cum mă strivește…(…) e prea necruțătoare, prea nimicitoare încleștarea acestei dureri… Nu mai am nicio scăpare. E din ce în ce mai beznă, mai înghețat și mai încremenit în pustiul din mine.” și „oricât de neîntrerupt mi-ar fi plânsul, tot va rămâne cineva sau ceva drag de jelit”, nota ea în paginile aceleeași cărți. Și nu avea cum să fie altfel, pentru că marea istorie îi atinsese, deopotrivă, matematicianului și omului Zoia Ceaușescu-Oprean, cu aripa sa greoaie și rece, pentru totdeauna, destinul…

„Aceeași tristețe lugubră, aceeași suferință copleșitoare… Toată nefericirea din lume deasupra mea și de jur împrejur mlaștina deznădejdii în care mă scufund… (…) În afară de mârșăvia de a fi frustrată de libertate, de a fi nedrept și jignitor acuzată (…)”, îi scria Zoia, pe data de 6 august 1990, soțului ei, din carcera Securității – Rahova. Frumoasă, deșteaptă, dăruită segmentului profesional ales, matematicianul dr. Zoia Ceaușescu-Oprean a fost acuzată în mod completamente nedrept, la fel ca și frații săi – Valentin și Nicu Ceaușescu -, de o infracțiune pe care nu a săvârșit-o niciodată, anume, subminarea economiei naționale (art. 165, alin. 2, Cod penal), și, ulterior, arestată, pe 12 ianuarie 1990, în baza mandatului nr. 517/P/1989/22, emis de către Direcția Procuraturilor Militare.

Bocancul igmoranței și răutății tipic securiste lovise din plin, iată, într-unul dintre cele mai nobile suflete de intelectual, care se luptase atât de mult, cu propria sa mamă, pentru binele matematicii românești. Căci cercetătorul Zoia Ceaușescu-Oprean a deschis nenumărate căi acestui domeniu pe plan global, dar și unor specialiști ai momentului, fapt care nu i s-a recunoscut niciodată, în țară, după momentul „Decembrie 1989”, cu excepția străinătății, unde a devenit singura femeie-matematician din România a cărei teoremă (Teorema ”Arseni-Ceaușescu-Foiaș”) i se studiază în universități. Datorită pasiunii sale pentru Analiza funcțională, dr. Zoia Ceaușescu-Oprean a devenit fondatoare a deosebit de apreciatului, la nivel international, „Journal of Operator Theory” – realizat de către Secția de matematică a Institutului Național de Creație Științifică și Tehnică din București (INCREST), în parteneriat cu American Mathematical Society (AMS) -, unde matematiciana româncă figurează cu nu mai puțin de 22 de lucrări înscrise în baza de date a acestui for științific renumit. De asemeni, Conferințele anuale de Teoria operatorilor, a căror organizator a fost, au adus la vremea respectivă, în spațiul mioritic, cele mai apreciate personalități ale matematicii mondiale de atunci.

Procesul de maculare voită, însă, a personalității omului și matematicianului Zoia Ceaușescu-Oprean a fost unul, repet, construit pe filiera securistă a orizonturilor roșii. O comandă eronată, care a lovit puternic într-un om fără absolut nicio vină, doar pentru a diversifica și întregi, astfel, circul abject al unui eveniment istoric sângeros: „(…) în afară de faptul că sufletul mi-a fost zdrobit și pustiit, (…), ÎNSĂȘI CALITATEA DE OM, DE FIINȚĂ UMANĂ MI-A FOST DESCONSIDERATĂ ȘI, DE FAPT, ANULATĂ (subl. n.)”, mărturisește, copleșită de durere, Zoia. „Am fost pentru totdeauna frustrată de libertatea de a mă mai bucura de Credință și de Iubire și aceasta este crima monstruoasă și de neiertat care s-a săvârșit împotriva mea.” Însă, hămesiții șacali ai Kominternului postdecembrist, ca orice prădători nativi, nu aveau capacitatea de a înțelege sensul unor cuvinte atât de mari precum Iubire și Credință și nici sufletul ei sensibil.

„De ce atâta ură? De ce atâta mârșăvie? Nu pot crede că toți sunt atât de idioți încât să nu priceapă că este o eroare. Nu pentru că suntem nevinovați. Asta o știu toți foarte bine (…). Este o eroare să-și închipuie că arestarea noastră ar folosi la ceva. Înțeleg că orice revoluție are victimele ei (…), înțelegem că sunt unul dintre cei nedrept sacrificați, dacă acest sacrificiu ar fi avut o minimă utilitate. Dar este complet gratuit. (…) A fost o măsută globală, pripită și fără discernământ (…)”, menționa Zoia pe 10 august 1990, o foarte bună analiză, de altfel, a realității momentului respectiv. Vinovatul fără vină, aceasta ar fi cea mai corectă definiție a patimilor nerostuite din ultimii săi ani de viață. Târâtă fără de rost prin mâlul inept al răului absolut, declanșat asupra ei cu intenție, aceasta și-a așezat durerile în miezul de foc al cuvintelor: „Mizeria și-a multiplicat chipul scârbos și rânjește satisfăcută din toate colțurile, jignirile și umilințele m-au înlănțuit și mă târăsc batjocoritoare prin mocirla degradării umane.” Cultura individuală aparte a intelectualului Zoia Ceaușescu-Oprean și limba română putem spune că i-au salvat oarecum sufletul de la deznădejde. Condei sprinten, bine articulat, rod al lecturii temeinice, matematicianul de vocație era dublat exemplar, iată, de scriitorul pătimaș și sincer, o coexistență doar de tip aparent a contrariilor, care a contribuit novator chiar, putem spune, la dezvoltarea stilului epistolar, prin intermediul confesiunilor zguduitoare cuprinse în volumul „237 de zile-n mormânt”, o carte apărută, în anul 2007, la București, sub îngrijirea soțului său, profesorul universitar Mircea Oprean.

Mărturisirii de principiu a omului corect privind onestitatea sa indubitabilă de-a lungul vieții, i se adaugă logica fără de cusur a matematicianului strălucit, care a fost Zoia Ceaușescu-Oprean: „Am trăit cinstit și drept toată viața, fără a înșela, fără a face rău, fără a trișa sau mistifica… Nu există nimic de care să mă jenez, nimic ce aș vrea să ascund, nimic ce să-mi reproșez… Și, cu toate acestea, mă aflu în pușcărie, sunt considerată o delincventă periculoasă și sunt tratată ca atare! Nici nu mai am forța să mă revolt și nu am nicio dorință să mă apăr. E absurd să lupți pentru a impune evidența, când aceasta este estompată de rea-credință.”

Da, așa este, este completamente absurd să lupți pentru a impune un lucru mai mult decât evident, concret, definit prin parametri exacți, nesupuși dubiului ori interpretărilor de tot felul. „Nevinovăția mea, onestitatea și integritatea mea sunt totale, sunt absolute, continuă Zoia în epistola adresată soțului său, în data de 7 august 1990, încât nu mai trebuie să fie demonstrate. Nu am de ce, pentru ce să mă apăr. Dacă se vrea să se facă dreptate, se va face. Dacă se vrea să se afle adevărul, se va afla.” Premonitoriu, ea adaugă următoarea frază: „Oricum, pentru mine va fi prea târziu, este deja prea târziu.”

După exact treizeci de ani de la arestarea abuzivă, pe 12 ianuarie 1990, a Zoei Ceaușescu-Oprean, mica noastră reparație de ordin moral este, evident, una extrem de tardivă pentru ea, dar necesară. Cu toate astea, nu putem șterge dintr-o inimă rănită, fie și în postumitate, hărțuirea, calomnia, terfelirea și îmbăloșarea îndurate de sufletul respectiv, căci, vorba sa, „oricât de limpezi și purificatoare ar fi încrederea, stima, prietenia și dragostea unor oameni, nu vor reuși să mai curețe stratul jegos și mocirlos al înjosirilor lipit etanș de mine. Am suferit și am plâns cu atâta disperare, încât nu voi mai zâmbi niciodată din toată inima (…). Senzația că sunt murdară și rău-mirositoare va persista (…)”. Contemporaneitatea rămâne datoare să realizeze, desigur, multe alte reparații morale față de mari personalități puse la zid, în mod circumstanțial și nedrept, precum, spre exemplu, eroinele neamului Smaranda Brăescu și Ioana Cantacuzino, de către variile regimuri politice, care au scris, de-a lungul vremii, destinul trist și dureros al acestei patrii.

Continue reading „Magdalena ALBU: „De ce atâta ură? De ce atâta mârșăvie?…”” →

Vasilica GRIGORAȘ: Veșnicia românului cu cetățenie în diasporă?

Crezul poetului Lucian Blaga este că „veşnicia s-a născut la sat” şi reprezintă „sufletul satului”. Sămânţa acestei veşnicii este sădită în gândul şi inima românilor, rodeşte „cu miros de iarbă tunsă”, vindecă și împlinește „setea de mântuire”. Am putea spune că pentru generaţii de români această afirmaţie a fost un truism, o aserţiune de la sine înţeleasă. Acceptată, însuşită, împărtăşită fără rezerve, fără reţineri. Observând ceea ce se întâmplă astăzi, ne cuprinde îndoiala şi ne întrebăm dacă nu cumva şi-a pierdut valabilitatea. O fi avut termen de garanție și o fi expirat cumva?

Asistăm la o adevărată degringoladă în contextul globalizării, ale cărei intenţii nu sunt tocmai favorabile românilor şi României. Scara de valori este răsturnată atât în lume, cât şi în interiorul ţării. Românii se confruntă cu mari încercări, haosul pune stăpânire pe viaţa acestora şi iau drumul pribegiei. Oamenii şi-au luat lumea în cap şi au plecat unde au văzut cu ochii. Nu există român, persoană din România să nu aibă pe cineva din familie ori prieteni plecaţi. Oriunde în lume, în cele patru zări, în ţări de pe toate continentele globului.

Şi pe vremea comunismului au plecat, fiind exilați de regimul totalitar, însă cei mai mulţi în ultimii 30 de ani. Şi atunci, iarăşi ne întrebăm: Oare şi-au uitat veşnicia acasă, ori au luat-o cu ei? Și dacă au luat-o în bagajul inimii, aceasta a obținut cețățenie străină? Doresc românii să o sădească în pământ străin? Este prielnic solul de pe alte meridiane unei asemenea însămânțări? Poate veșnicia să prindă rădăcini oriunde? Dacă, da, atunci se naște o altă mare și îndreptățită întrebare: Să se fi mutat România profundă din satul românesc în diasporă?

E adevărat și faptul că astăzi exodul oamenilor dintr-o țară în alta se manifestă la nivel mondial. Din multe țări, oamenii pleacă în altele din varii motive. În principal pentru o viaţă mai bună! Unii din spirit de aventură, alții în necunoștință de cauză sau poate pentru a fi în trend cu vremurile.

Întorcându-ne la fenomenul emigrării românilor, ceea ce este deosebit de trist este faptul că au plecat intelegenţa şi hărnicia într-o proporție covârșitoare. Am devenit o ţară exportatoare de creiere hărăzite de bunul Dumnezeu cu inteligenţă, oameni instruiți şi educați în şcolile din România. Exportăm oameni de cultură, scriitori, poeţi, istorici, actori, muzicieni, artişti plastici, ingineri, medici de toate specialităţile şi asistenţi medicali, profesori de la învăţământul preşcolar până la cel post-universitar, oameni de ştiinţă din toate domeniile, muncitori cu diverse meserii. Exportăm fiinţe vii, apte de muncă și creație în interesul dezvoltării altor state și societăți străine. De fapt, cred că nu este bine spus că exportăm. Nu este export pentru că nu primim nimic în schimb. Nici măcar investiţia statului român pentru şcolarizarea acestora. Noi dăruim, oferim pe o tavă de argint „delicatese” intelectuale, științifice, culturale, artistice, spirituale… Nu spun că n-au mai rămas români destoinici, adevărați profesioniști în România. Sunt destui, însă ceea ce-i mai grav este faptul că nu-i bagă nimeni în seamă. Nu se mai aude mai nimic despre cercetarea științifică românească, despre Academia Română, despre… Sporadic, pe ici colea și într-o proporție minimală se mai se aude glasul gutural și sacadat al mișcării culturale și artistice. Cu întreruperi exagerate, aceste manifestări nu au cum să dea coerenţă misiunii și rolului unor înalte instituţii ale statului român.

Ce se întâmplă în România? E de ajuns să facem o simplă şi sumară radiografie, nu chiar o tomografie computerizată pentru a ne edifica. Se observă cu ochiul liber starea de dezbinare, ură, furtul la drumul mare, opulenţa în opoziţie cu sărăcia, pervertiri de toate felurile… Simptome evidente ale unei maladii care tinde să se cronicizeze. Cei rămaşi acasă plutesc în meandrele tulburi ale românismului; unii sunt la limita sărăciei și abia supravieţuiesc. Acesta este un pol al societăţii româneşti de astăzi, celălalt pol este cel al îmbuibaţilor, al furilor. Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Veșnicia românului cu cetățenie în diasporă?” →

Alexandru NEMOIANU: Sfinții Închisorilor

În România infernul,”fenomenul” detenției politice exterminatorii,a durat aproape treizeci de ani(1938-1964). În această perioada, în România, au existat închisori și lagăre al căror scop expres a fost exterminarea celor care erau considerați a avea o altă convingere decât cea profesată de regimurile politice atunci în autoritate. Există o vastă literatura, memorialistică și de cercetare istorică, despre această perioada și acest fenomen. Fiecare pagină îngrozește și silește la reflecție. În acele pagini întâlnim răul fără urmă de mască, rânjind triumfător, îmbătat de sânge omenesc. Se socotește că în acest infern concentraționist românesc au pierit zeci de mii de oameni și au suferit, după unele aprecieri, mai mult de un milion. Sunt cifre înspăimântătoare, aproape cu neputință de contemplat.

Așa cum am spus acest fenomen,care a durat aproape treizeci de ani, a fost prezentat în foarte numeroase lucrări.În anii din urmă s-au creat și muzee care caută să prezinte această pagină, cea mai neagră, din istoria Românilor. Dar cred că fenomenul a fost prezentat cumva unilateral. Au fost prezentate suferințele, crimele, parte din cei care au comis aceste crime și parte din cei care au fost victime. Dar cred că nu s-a încercat o analiză a semnificației acestui fenomen. Un fenomen istoric de asemenea dimensiuni, asemenea intensitate, a avut un rost în planul creației și a avut un rost în istoria Românilor. Un rost care a fost scris cu sânge și cu suferință umană inimaginabilă. În cele ce urmează am să încerc să prezint un punct de vedere, o părere, despre ce va fi fost rostul acestei imense pagini de suferință din istoria Neamului nostru.

În primul rând este necesar să fie stabilită esența,caracteristica și intenția permanentă a infernului detenției politice exterminatorii din România.

Asemenea inferne concentrationiste au existat în multe țări, comuniste dar nu numai. Fiecare dintre ele a avut o trăsătură dominantă. Spre exemplu ,în Germania nazistă, universul concentrationist avea ca “scop” curățirea rasială. În Rusia sovietică “arhipelagul Gulag” avea scopuri economice și de distrugere a oricărei posibilități de rezistență anti-sovietică. În România, de la bun început, universul detenției politice exterminatorii a avut ca scop “reeducarea”, preschimbarea și eliminarea trăsăturilor care definesc Neamul Românesc: Credință, dragostea de Neam și loc. În acest context este iarăși necesar să subliniem că aceste “programe” de “reeducare” și exterminare au fost concepute, puse în practică și bună vreme controlate direct, de alogeni, nu de Români și această “reeducare” a Românilor prin alogeni, cel mai adesea Ovrei, continuă și azi.

Fără îndoială că vremea comunismului a reprezentat apogeul acestui fenomen,manifestarea lui plenară și dezlănțuită. Dar ar fi o colosală greșeală dacă nu am recunoște că sistemul detenției politice exterminatorii a fost așezat înainte de instalarea comunismului în România.

Fenomenul a fost început de către regimul dictaturii regale și, încă mai exact, de către Regele Carol al II-lea.

În vremea lui și din porunca lui, deținuți politici aflați în închisori, aflați în custodia statului, sub garanția statului, au fost executați, uciși, iar unii dintre ei au fost expuși în piețe publice, prin ordin extra judiciar, din frică și lașitatea unui Rege netrebnic. Carol al II-lea este cel care a dezlănțuit infernul detenției politice exterminatorii în România. Carol al II-lea a fost cel care a dezlănțuit exterminările adversarilor de idei. Iar prin aceste crime Carol al II-lea a eliminat orice fel de autoritate morală a dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen în România, pentru el și pentru urmașii lui. Carol al II-lea a făcut monarhia sub Hohenzollern-Sigmaringen cu neputință pentru Români.

Acest sistem a fost extins de către regimul generalului Ion Antonescu. Regimul lui a făcut din închisoarea din Aiud temniță de exterminare și, este tragic dar și simbolic, că în anii comunismului acolo și-au sfârșit zilele mulți dintre colaboratorii lui Ion Antonescu. Mai mult Ion Antonescu a înființat “batalioanele” de la Sărata. Unități militare de sacrificiu alcătuite din tineri din închisorile politice care se înscriau voluntar. Acele unități urmau a fi trimise în misiuni sinucigașe, de maxim risc. Dar pentru a încununa crima, Ion Antonescu a alăturat un ordin după care, membrii acelor unități nu puteau fi reabilitați decât “post mortem”. În mod cinic Ion Antonescu călca în picioare orice urmă de conduită și cinste militară, se dovedea un “moș Teacă” ucigaș și, personal, nu am îndoială că semnarea acelui ordin a însemnat pentru Ion Antonescu propria condamnare la moarte.

Faptul că fenomenul detenției politice exterminatorii a început în România încă înaintea celui de al doilea război mondial, arată că lupta împotriva Neamului Românesc și a valorilor sale supreme, Credință și dragostea de Neam, era în planul “celui rău” de mult.

Dar fenomenul detenției politice exterminatorii,sub comunism, a căpătat dimensiuni de masă.

Sute de mii de oameni, din toate straturile sociale, au fost aruncați în pușcării și lagăre, sub cele mai absurde învinuiri. Acele temnițe, având drept comandanți călăi sadici, psihopați și sociopați de felul lui Maromet, Goiciu, Crăciun, Visinescu și alte asemenea gunoaie umane, au ucis, chinuit și devastat, după unele calcule, peste un million de oameni și au ucis zeci de mii. Vârfurile Neamului Românesc au fost exterminate; clerici, oameni politici, intelectuali, țărani și muncitori. Numărul celor care au trecut și au fost victime directe ale infernului detenției politice exterminatorii a fost atâta de mare încât cei care au suferit trebuiau să stea și să se regăsească sub un semn comun. Ei nu au fost reprezentanți ai unor curente politice, al unor partide, ei au fost reprezentanți ai Neamului Românesc în ceea ce are el mai autentic, în valorile care îl definesc că Neam unic și cu rost istoric unic și ei au stat pentru Credință și Neam. Împotriva acestor valori a lovit sistemul detenției politice exterminatorii, început de Carol al II-lea, dezvoltat de Ion Antonescu și generalizat de bestiile comuniste. Iar scopul acestui infern, trebuie repetat, a fost “reeducarea”, eliminarea valorilor românești.

În lagărele morții, deținuții nu au mai fost nici legionari, nici țărăniști, nici liberali, nici socialiști au fost pur și simplu mărturisitorii ai Neamului Românesc și Ortodoxiei în ce au ele mai autentic și mai sfânt!

Acolo acei oameni au arătat că se poate trece demn prin infernul impus,acolo acei oameni au arătat că Iov nu este o poveste, este un exemplu care se repetă în istorie. Există nespus de multe dovezi în acest sens.

Sunt mărturiile celor care au trecut prin infern și care vorbesc de politețea desăvârșită care există între deținuți, care povestesc despre cei care dădeau fărâmă lor de pâine celor bolnavi, despre cei care îi încălzeau pe cei bolnavi cu propriul trup, aceia care se rugau fierbinte, care iertau pe călăi, cei care au avut supremă noblețe sufletească să spună, ’să nu ne răzbunați”. Acelea nu erau simple acte de omenie, erau manifestări de eroism desăvârșit și de trăire creștină maximală!

În paginile “Jurnalului Fericirii”, lăsat de către Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia, cel care a fost condamnat la treisprezece ani de temniță pentru vină de a fi “ovrei-legionar”!, găsim mărturisiri care cutremură. El vorbește despre celula 34 de la Jilava unde..”în mijlocul celei mai teribile mizerii, cei aflați acolo trăiau fericirea”…vorbește el despre atmosfera din acea celulă..’atmosfera alcătuită din curaj, dragoste de paradox, încăpățânare, sfântă nebunie și voință de a transcende cu orice preț mizerabila condiție umană..”. Tot Nicolae Steinhardt vorbește despre superioritatea morală a deținuților “tineri”, cei care se aflau în temnițe din vremea odiosului rege și egal odiosului general, cei care au învățat pe ceilalți deținuți solidaritatea, demnitatea și “crezul” deținutului politic, ”să nu crezi în administrație, să nu îți fie frică, să nu cerșești”. De fapt în universul detenției politice exterminatorii a fost încercată în foc autenticitatea valorilor Neamului Românesc. Iar acele valori au fost dovedite autentice, au fost lămurite prin foc și atunci, prin suferință, s-au deschis lăcașuri ale inimii nebănuite. În asemenea condiții mulți dintre deținuți au devenit Sfinți, Martiri și Mărturisitori. Numele lor este cunoscut doar lui Dumnezeu dar faptul că moaște ale le lor săvârșesc minuni este dovadă de netăgăduit că acolo, cu adevărat, au fost Sfinți. Aceștia sunt Sfinții Închisorilor!

Cei care au supraviețuit au ieșit mai buni, mai înțelepți, mai Români. Jertfa lor și a întregului fenomen a avut rostul să dovedească autenticitatea valorilor românești, caracterul lor indestructibil. Într-o manieră mai mult decât simbolică, întregul Neam Românesc, s-a “cuminecat” prin cei jerfiți în temnițele infernale de care am pomenit.

Faptul că în momentul de față pare că această pagină,cea mai neagra din istoria Neamului nostru, este, sau pare, a fi uitată, nu are importantă. Este doar trist și descalificânt pentru cei care trăiesc azi la întâmplare și indobitociți de propaganda “celui rău”. Căci, să nu ne amăgim, programul celui rău, încercarea de “reeducare” a Neamului Românesc, este continuată azi cu furie, prin promovarea relativismului moral cel mai degradant și prin odiosul concept al ‘societății deschise” și cam prin aceeași etnie care a “reeducate” în anii comunismului. Vedem rezultatele acestei lucrări demonice în mulțimea celor care trăiesc fără nădejde și fără credință în Dumnezeu.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Sfinții Închisorilor” →

Alexandru NEMOIANU: Emanoil Gojdu și „Fundația Gojdu”

Cred că nu a fost suficient scoasă în evidență o împrejurare cu totul remarcabilă a istoriei spațiului transilvan (ardealo-banatic) din veacul al XIX-lea, împrejurare care a făcut de altcum cu putință „Marea Unire” din 1918.

Este vorba de faptul că trei macedo-români au creat realitatea faptică, terenul, care a îngăduit unirea spațiului ardealo-banatic cu România, într-o manieră care uluiește și azi, prin eficacitatea și repeziciunea cu care s-a făcut.

Acești trei oameni au fost: în domeniul organizării politice, Alexandru Mocioni, în cel duhovnicesc, Andrei Șaguna iar în cel cultural-economic, Emanoil Gojdu. Dar poate cel mai de seama și trainc efect l-a avut acțiunea lui Emanoil Gojdu.

Născut în Oradea în Februarie, 1802, din părinți macedo-români săraci, el avea să ajungă unul dintre cei mai de seama avocați ai Ungariei și bun prieten cu Deak Ferenc, (numit de către contemporanii lui unguri, „părintele patriei” și pe care Gojdu îl consideră că fiind tot macedo-român de neam dintr-o familie, Pescaru). Gojdu era mândru de originea lui macedo-română și de credință lui Ortodoxă pe care nu le-a ascuns-o nici când a ajuns conducător al „casei magnatilor” și comite al celui mai românesc „comitat” din spațiul ardealo-banatic, Caraș. Era un Ortodox convins și în casa lui se vorbea doar românește sau dialectul macedo-român. Cu mari onoruri va fi înmormântat în cimitirul central din Budapesta. Curând acolo se va ridica un superb mausoleu care s-a sfințit prin Protopopul militar Pavel Boldea, străbunicul matern al semnatarului acestor rânduri.

Cea mai de seama înfăptuire a lui Emanoil Gojdu a fost stabilirea „Fundației Gojdu” care cuprindea practic întreaga avere colosală a lui. Singurul scop al fundației era să dea burse studenților și elevilor români din spațiul ardealo-banatic. (Emanoil Gojdu a fost cel mai de seama binefăcător al studenților ardealo-banatici și el a fost urmat în acest domeniu de către boierul basarabean, Vasile Stroescu.)

Acea fundație a fost cu mare grijă așezată și plănuită a dăinui cel puțin două sute de ani. Fondul principal urmă să crească mereu, vreme de cincizeci de ani, și în acei ani burse urmau a fi acordate din, ceea ce superb testamentul numea, „camătă cametelor” (dobânda adăugită,”compound interest”). Apoi, treptat, se putea trece la extinderea programului și deci atacarea „principalului”, dar numai până la 1/5 din valoarea lui, după care din nou acest „principal” trebuia să fie crescut la valoarea inițială. Cu o intuiție fenomenală Gojdu a investit majoritatea averii sale în bunuri imobiliare care și azi sunt în picioare, în Budapesta, unde au valoare de piață colosală.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Emanoil Gojdu și „Fundația Gojdu”” →

Ierod. IUSTIN T.: Cununia trebuie să fie „pretextul” omului de-a iubi întreaga Creație

Oare de ce simțim că Taina Cununiei nu e, simplu, unirea bărbatului cu femeia, ci întregirea a Ceva mult mai măreț și cuprinzător?

Intuiția noastră adâncă ne spune că da, așa este. Ne-am cununat cu Ceva prin soțul nostru, soția noastră.

Adică, într-un fel tainic, simțim că prin soție, prin femeie, ne-am cununat cu restul Creației. Iar soția simte ca prin soț, prin bărbat, s-a cununat cu cealaltă „jumătate” de Creație. Adică ceea ce au avut Adam și Eva la început. O cununie a întregii Firi umane.

Atunci și soția devine „pretextul” bărbatului de a iubi acea Jumătate a Creației pe care o simte că-i ascunsă în ea. Și soția se vede atrasă să iubească cealaltă Jumătate a Lumii, pe care o simte ascunsă în el.

Astfel că termenul de iubire – „jumătatea mea” – trebuia dintotdeauna să reprezinte nu ceva îngust, limitat la cele două singurătăți ale noastre. Ci o parte a Totalității pe care simțim că o reprezentăm. Soțul și soția să-și spună unul altuia: „Tu ești Jumătatea mea de Creație”.

Și aici se depășește perspectiva solitară, și cumva tristă: ” noi doi vs. restul lumii”. Taina Cununiei nu e în răspăr cu „restul lumii”. Ci, într-un mod minunat, ea înseamnă tocmai: „prin noi doi – și restul lumii”. În felul acesta Cununia se trăiește ortodox cu adevărat, ca o integrare în întreaga Umanitate. Care e de fapt trupul lui Hristos. Care, la rândul ei, e o gustare a ideii mărețe și atotcuprinzătoare de… Biserică!

Așa că ce Fericire mai mare decât ca soții să înțeleagă că ei au făcut o Nuntă mult mai mare ? Că au „legat” prin simbolul inelelor cele două Jumătăți ale Creației? Că ei, acum căsătoriți, își sunt „pretext” unul altuia să iubească Restul Creației. Așa va fi în Veșnicie. „Și nu se însoară, nici se mărită, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu din ceruri”, spune Mântuitorul. Fiindcă atunci vom avea acea Totalitate pe care am presimțit-o și pregustat-o prin soțul nostru. Și, împreună cu ea, și pe el/ pe ea, fără să se piardă nimic.

Să gândim, deci, Cununia, dincolo de romantismul cumva comercial al lumii noastre. Ea nu a fost făcută niciodată să ne insingureze într-o idilă gen „noi doi”. Ea a fost făcută să simțim cum întreaga Umanitate este iubită, mângâiata și vindecată prin „noi doi”. Este Lumea exprimată prin noi. Ca soțul și soția să-și poată spune, în sfârșit:

– Tu ești „pretextul” meu ca să iubesc Întreaga Lume.

Continue reading „Ierod. IUSTIN T.: Cununia trebuie să fie „pretextul” omului de-a iubi întreaga Creație” →

Ben TODICĂ: A fi, de ce sunt?

Când am deschis ochii în Iezer am auzit un sunet uriaș,

m-am urcat pe coșerul cu porumb ca să văd de unde vine;

era un acoperiș ruginiu

în zare cu o cruce în vârf

și am zis Uaaaaa!

în fundulețul gol

din scutece.

Satisfăcut am privit de sus ca să cobor și mi s-a făcut frică.

Toată ograda cu porci, găini și rațe

cu tot cu casă, grajd și boi

era într-un mare balon de cer albastru

și mama cu joarda.

Mi-am fript coițele-n pirostie,

am început să plâng și m-am cățărat pe sub acoperiș,

plonjând înăuntru

peste știuleții de porumb roșii auriu

până a venit mămuța

și m-a luat

să nu mă mânce porcii.

A fost prima mea Aventură și Dar pe pământ. De aici Dumnezeu nu m-a mai lăsat singur și de-atunci se joacă mereu cu mine. Cutreieram dealurile Ciudanoviței prin poienele cu fân înalt în bătaia soarelui amurgului îmbrațișat de miresme, clopot de capre și miei și sunetul gâzelor, tril de păsărele și foșnet de șarpe sau viperă cu corn a Caraș-Severinului fără frică de nimic, doar emoționat de frumusețea lumii și energia vocilor naturii, pluteam. Eram liber și iubit de viață. Ah! Ce înseamnă să poți gusta din mireasma florilor și tremurul vântului, strălucirea razelor luminii care se ascundeau încet după deal și apoi ajuns târziu acasă să iei o mamă de bătaie că nu ți-ai făcut temele pentru mâine și că ai rupt pantalonii prin spinii pădurii umblând după afine și fragi. Ce contează? Așa îmi descărcam fericirea prin plâns. Era ca un paratrăsnet prin care se scurgeau fulgerele în pământ. Dumnezeu îmi proteja sufletul.

Să fiu cuminte însemna să mă joc prin jurul blocului cu Aurel, eram cu sora sa în clasă, pe care o chema Doinița cea frumoasă și silitoare, dar încrezută și mândră. Era prea serioasă să ne bage pe noi în seamă care ne chinuiam pe ascuns în bucătărie să-i despletim mamei sale plasa de nailon ca să ne împletim noi rombulețe pentru chei. Cu această ocazie mi-am crestat degetul mic de la mâna stângă și am ajuns acasă plângând. Am mai plâns noi și când ne-am întors odată plini de păduchi dintr-un grajd de cai de pe lângă casa lui Mihuț și mamele noastre au strigat una la alta „păduchioaso”, crezând că ne-am dat păduchii unul altuia din tezaurul familiei. Ani mulți am făcut năzbâtii împreună până când într-o bună zi, tatăl lui care era milițian a primit ordin să ne aresteze; Doamne ferește! Glumesc, a fost transferat de la Ciudanovița la Oradea și a trebuit să plece. Asta însemna și despărțirea noastră și automat pierderea unui prieten de joacă. Noi, familia mea eram mai săraci, dormeam în paturi de fier, iar ei mai sus în societate, în mobile de lemn, însă asta nu ne-a oprit să împărțim bucuriile copilăriei până în momentul plecării când vecinul de deasupra, un șarlatan descurcăreț care ura miliția m-a pus, văzându-mă că plâng după Aurel, când urcau lucrurile în camioane gata să plece, m-a pus să strig dupa el „bozgore trozgore” și să alerg după el, și să-l lovesc cu un pumn în spate. Acesta a fost momentul când mi-am pierdut inocența, onoarea și demnitatea în fața Domnului, acest lucru m-a șocat atunci și cu mulți ani mai târziu l-am înțeles. Am terminat o prietenie de ani de zile sub imboldul unui pervers om bătrân care a râs în sinea lui de noi doi copii nevinovați, și-a bătut joc. Iuda și-a băgat coada în imaculatul suflet.

Din acest moment nu am mai trăit acel sentiment de primă libertate. Restul vieții au fost pentru mine variațiuni și interpretări la libertate, concepte care mă opreau din gândirea firească, mă transformau în mașină și toate experiențele mele din copilărie nu se mai potriveau cu noua lume și definițiile ei pentru succes și fericire în care am ajuns să trăiesc. Am descoperit că specia umană se omoară dintotdeauna. Când îi aud pe oameni că ei luptă pentru ea, că ei o caută, că ei se refugiază ici și colo ca s-o trăiască, mi se face milă. Libertatea nu se poate măsura fizic și nici material ci doar spiritual. Trăim în concepte și manipulăm valoarea cuvintelor după plăcerea manipulatorilor. Toate aceste calități: loialitate, credință, onoare, curaj, patriotism, demnitate, datorie, jurământ etc. sunt convenții ale orânduirilor și chiar a indivizilor dar nu și a familiilor și părinților noștri a căror valori și interpretare diferă de sistem. Comuniștii nu credeau în Dumnezeu, însă seara părinții ne puneau în genunchi pe marginea patului să ne rugăm înainte de culcare. Ziua la școala foloseam limbajul de lemn care nu ne afecta în credință și am descoperit dintr-o dată cât de săracă și nesigură e limba prin care comunicam și cât de perverși și perverse sunt capriciile oamenilor. În timp ce românii își strigau nefericirea când l-au dat jos pe Ceaușescu, eu am trăit un sentiment de milă. Odată cu progresul civilizației cu noile artificializări crește și trauma împletirii limbii divine cu cea fabricată din topor prin necesitatea funcționării și participării la nivel, la standardul impus. Limba părintească are puteri magice, vindecătoare. Copilul de cum se naște și intră în societate e luat la plămădit. I se rupe inima de creier și e transformat în robot.

Ne sunt vândute tot felul de concepte noi ale fericirii. Tu crezi că libertatea înseamnă a avea tot ce-ți dorește sufletul? Păi ți le dau pe toate și atunci când le ai, te sinucizi „poate”… sau vei fi dezamăgit și te vei apuca de „improvizații”, ieși din norme. Uiți să mai fii, uiți cine ești, nu știi că poți fi tu însuți și ce ar trebui să fii. Ești sclavul ȘMECHERULUI, JIGODIEI. Ai devenit produsul lui.

Libertatea nu o găsești în altă parte decât în tine. Depinde ce dorești să afli de la ea. Nu în altă țară sau pe altă planetă ci în tine se află, în locul unde te ești. Dumnezeu te-a lăsat în locul potrivit ca să-ți trăiești libertatea CU CARE TE-AI NĂSCUT. E în fața ta. Depinde ce vrei să afli despre tine sau vrei doar păpică, Kent și Whiskey.

Celelalte, Curajul și Onoarea pe care le-am învățat în România Comunistă și filmele anilor ’50-’70 Hollywoodiene sunt diferite de Curajul și Onoarea de azi. Eu am simțit că îmi apăr țara și am curaj să mă sacrific pentru ea pe când în armata americană „să zicem”, ducându-mă peste alte națiuni, făcând prăpăd nu cred că are aceeași interpretare. Continue reading „Ben TODICĂ: A fi, de ce sunt?” →

Vavila POPOVICI: În ce lume trăim?

„Ceva în lume s-a schimbat. / Cineva a trădat. / Privighetorile tac, / primăverile întârzie, / trupurile-şi pierd frăgezimea, / ploile-s meschine, / verile-s prea calde, / florile se ofilesc / prea repede, / gândurile-și pierd trăinicia. / Cineva a trădat, / Ceva în lume s-a schimbat.//

Din vol. „Nopți albe” editat în 1995

Trăim într-o lume bizară, agitată, obositoare, cu un sistem de valori răsturnat, și rămânem perplecși, încremeniți în fața unor întâmplări cu oameni care ne surprind cu comportamentul lor. De fapt, se disting trei categorii de oameni: Unii care sunt lucizi, își dau seama de această situație și încearcă să facă o schimbare, alții cărora li se potrivește expresia „gură cască”, care privesc și nu iau nici o atitudine fiindcă nu le pasă, și alții care se împotrivesc, se agită ca râmele și fac ce fac și destabilizează societatea. Inconștient sau conștient. Cei indiferenți ar trebui să știe că dacă vor o viață liniștită, trebuie să-i intereseze și politica. Viața fiecărui om este politică, fiindcă este o luptă în vederea atingerii unui scop, cel al binelui.

Ceva s-a întâmplat și continuă să se întâmple în detrimentul stabilității, al armoniei, al binelui – în general. Se poate vorbi despre o dereglare de la normalitate. Ritmul rapid al progresului a schimbat și schimbă în continuare lumea, dar și modul în care ne trăim viața. Schimbările care au intervenit în viața noastră datorate tehnologiei avansate, au adus cu ele schimbări în psihicul omului, și în loc să-l liniștească, l-au iuțit, omul a început să gândească precipitat, haotic, și să acționeze aidoma. Avantaj – dezavantaj? Ne întâlnim cu situații de care nu am mai auzit, evenimente dramatice au luat amploare și chiar dacă ele au existat cândva și au constituit anormalități, acum s-au transferat în sfera așa zisei normalități, pe care suntem nevoiți, de multe ori, s-o acceptăm, în speranța că va liniști cât de cât spiritul nostru. Or, nu este așa! Starea de agitație existentă în exterior, se repercutează înspre interiorul nostru sufletesc.

Mulți, în grabă, se lasă seduși de ideile unor oameni fără valoare, fără principii morale; se trece cu îngăduință peste greșelile care se fac și care tulbură viața întregii societăți. Cercul greșelilor crește, haosul se mărește și se propagă în spațiu ca undele sonore. Parcă am adormit cu toții și nu ne mai trezim, nu mai deschidem ochii să privim cu interes ce se petrece în jurul nostru; mai sunt și unii care parcă nu mai au vioiciune, se târăsc ca niște muribunzi printre cei cocoțați la conducere și care-i manipulează cum vor. Există o nepăsare pentru adevăr, dreptate, cinste. Oamenii care se încadrează în sfera celor cu principii morale nu sunt ajutați în acțiunile lor și rămân într-o stare de relativă pasivitate. Atunci cine să lupte pentru normalitate? Cine să le vină oamenilor în ajutor? Dumnezeu te ajută dacă te ajuți și tu. Și, în acest mod crește numărul celor indiferenți, a celor care nu iau nici o atitudine față de actele nemernice luate în detrimentul societății. Nu-i mai interesează traiul în armonie, acceptă toate disensiunile ivite, nu privesc în viitor, nu le pasă de viața generațiilor viitoare. Trăiesc clipa prezentă și urmăresc numai interesul material. Atitudinea este îmbrățișată de oamenii superficiali, egoiști, care refuză să gândească spre viitor, refuză să-i intereseze ce lasă în urma lor drept moștenire spirituală. Omul din această categorie nu mai este interesat de armonia din familie, armonia dintre cei cu care lucrează, armonia din propria țară. Ca și cum armonia care are la bază iubirea n-ar mai conta în lumea aceasta globalizată; caracterul omului nu contează, fiindcă el se pierde în „lumea mare”, nu se vede, poate fi ascuns. Poți trăda, poți fura, poți minți, poți ucide suflete, de ce nu și trupuri? În democrația pe care ne-am dorit-o s-a câștigat dreptul la libertate, pe care unii au furt-o pentru ei, au pervertit-o pentru a acapara toată puterea politică, a controla toată puterea statului, iar poporului i-au lăsat doar rolul de spectator. Nici măcar societății civile nu i-au lăsat dreptul, libertatea de a se exprima. Bunăstarea a fost clădită și realizată doar pentru un grup – „baronii” din partidul conducător – PSD (partidul social democrat). Acum, când poporul și-a dat votul pentru un alt partid, punându-și speranțele în acesta – PNL (partidul liberal, cea mai veche formațiune politică din țară), s-au mai trezit oamenii din „somn” și au început să spere că lucrurile se vor schimba în bine. Partidul Național Liberal este promotorul libertății individuale, sociale, economice și politice, prin concepție, prin acțiune și prin tradiție. El este continuatorul gândirii liberale din România. În plan politic, Partidul Național Liberal este ferm atașat valorilor democrației, pluralismului și statului de drept. Pentru promovarea noii clase politice și a partidelor cu responsabilitate politică, Partidul Național Liberal promovează competiția deschisă în viața politică internă. Nu ar trebui ca celelalte partide să sprijine partidul care și-a asumat răspunderea pe un pachet de legi importante și să nu dușmănească acest partid, ci să dialogheze civilizat cu partidul votat, ca acesta să poată lua decizii înțelepte, având în vedere că acest popor a plătit în 1989 cu sânge dreptul la libertate, la democrație, dreptul de a se delimita de comunism.

Nu au trecut decât câteva luni și meschinăriile, cinismul, ura, viclenia, obrăznicia acelorași personaje cândva la putere a renăscut (bazându-se pe slaba memorie a poporului, desigur!) și, în loc să ajute la unirea spirituală și stabilitatea țării, au început să se lupte în continuare folosind diferite metode și planuri meschine, pentru a-și redobândi puterea, cu promisiuni caragialești de clădire a viitorului, critici severe și răutăcioase la adresa noului guvern pe care nici nu l-a lăsat „să respire”, îmbrobodind totodată poporul cu discursuri aride și la fel de vulgar-caustice, amânând planurile de redresare a economiei pe care le dorește guvernul instalat. Guvern acum dărâmat, spre a fi din nou reinstalat…

Personalitatea omului nu se schimbă, comportamentul nici el fiindcă nu a intervenit factorul educațional la acești indivizi; așa au fost de când au intrat în politică, și acum pot să cadă în genunchi să ceară iertare poporului pentru greșeli și comportament, poporul nu-i va ierta, fiindcă are memorie și mai cred că este momentul să li se spună: domnilor, până aici! Lăsați-ne să guvernăm liniștiți, fără ura care vă caracterizează, să respectăm intereselor poporului, și în primul rând cu oameni noi, valoroși, bine intenționați, în scopul aducerii țării pe făgașul merituos. Nu mai puneți piedici! Nu mai trageți de timp! Performanța este, cred, prima preocupare în selecția de valori și de îndată ce ea va fi atinsă, multe lucruri adiacente se vor schimba în bine. Emoțiile negative care domină mediile online se vor diminua și ele.

Tocmai scrisesem în noua mea carte despre dialogul din cartea scriitorului polonez Jaroslaw Iwaszkiewicz (1894-1980) – „Slavă și fală” – care a călătorit mult vizitând teritoriilor Poloniei și ale Ucrainei unde și-a făcut și studiile, teritoriile respective inspirându-i opera: „–Omenirea a alunecat pe o pantă funestă. – Nu înțeleg, când? – Să fie de vină oare Renașterea cu Leonardo al ei? Sau mai târziu, veacul al optsprezece-lea cu raționalismul lui? Sau poate vina este chiar a vremii de acum? Sigur este din clipa în care s-a dezintegrat atomul. Dacă aș fi un creștin practicant, aș spune că omul a pătruns tainele creației și astfel de lucruri se pedepsesc… Direcția eforturilor pe care le face gândirea umană alunecă pe o pantă funestă. – Ce înseamnă o pantă funestă? – O pantă vătămătoare omului. – Sub aspect moral? – Nu câtuși de puțin! Material, cât se poate de material. Pe o pantă vătămătoare omului pe pământ… Întregul efort al cugetului omenesc tinde spre sinucidere…” În desfășurarea evenimentelor, personajul mergând pe urmele vieții trăite cândva, găsește o lume schimbată, grăbită, oamenii fără să se uite unul la celălalt, mergând spre țeluri ce nu puteau fi precis definite și rostește în final: „Așa sunt ei toți ai noștri. Ceva ce seamănă a fală”. Era, totuși, ceea ce le dădea putere pentru lupta cu viața. Dar, „Quo vadis”? Continue reading „Vavila POPOVICI: În ce lume trăim?” →