Alexandru NEMOIANU: Adevărul este rostit doar de Ortodoxie

Lumina demonică se întoarce în întuneric pierzător. Întocmai se poate spune și despre “lumina” firii omenești căzute. Cel care lucrează după “lumina” firii omenești este plin de părere de sine, de cugetare semeață și el e plin de ură și dorință de răzbunare față de cei care ar cuteza să nu dea ascultare celor de el zise. În fapt părerea de sine este o stare demonică. Omul, mânat de cugetare trupească și lumească, nu poate judeca drept, nici despre stare lui lăuntrică și nici despre cea a aproapelui. El judecă după sine însuși, fiind căzut în “autopistie”, credință de sine, sau, mai rău, autolatrie, închinare de sine. El judecă, fiind înșelat, după iluzii şi păreri și iarăși trebuie repetat, că singurul lucru pe care îl poate oferi necuratul este iluzia mincinoasă.

În fapt dacă nu crezi în Adevăr, și Iisus este “calea, adevărul și viață”, nu poți grăi, ești mut. Fără învățătura Credinței, încă mai exact a Credinţei Ortodoxe, omul este în fapt fără grai. Poate emite sunete, foneme, dar ele sunt aer, vid netrebuincios. Fără credință omul nu are lumină și punct de referință și cade în confuzii și înşelări tot mai mari:..au schimbat slava lui Dumnezeu cel nestricăcios cu asemănarea omului cel stricăcios” (Sf.Pavel,Români,1,23).

Doar prin Credință, în Dumnezeu cel în Treime mărit și în învățătura Bisericii Lui Ortodoxe, putem vorbi: ”Crezut-am, pentru aceea am și grăit-și noi credem, pentru aceea și grăim” (Sf.Pavel,2 Corintieni,4,13).

Reintrarea în normalitate a României, în Decembrie 1989, a însemnat, între multe altele şi posibilitatea de a scrie şi publică liber.

Această libertate, în ultima vreme, începe să fie tot mai relativă. Oricum numărul publicăţiilor a crescut exponenţial. Nu doar al publicaţiilor “clasice”, pe hârtie, dar şi a celor alternative, în spaţiul electronic: bloguri, publicaţii, site-uri,etc.

Multe publicaţii sunt de excelentă calitate, altele mai puţin iar unele poate era mai bine să nu existe.

Dar dominant, în momentul de faţă, ceea ce poate fi numit “media” oficială, a devenit monopolul unor cercuri de interes fără legătură cu Neamul Românesc, cu Credința, Tradiția, identitatea lui. Un loc special și un rol special acordă această media oficială atacurilor împotriva Ortodoxiei și Tradițiilor și așezărilor din veac. Să ne amintim de modul vicios în care a fost atacat referendumul pentru definirea familiei și de modul în care agresiv sunt promovate, secularismul, sodomia, și toate aberațiile de comportament.

Această media “oficială” și care repet este subordonată și controlată de cercurile globalist-sodomite, preia toate sugestiile și falsurile promovate de către centrele “puterii”, USA și EU. În aceste condiții toată această informaţie este minciună, interpretare “pro domo” și îndemn la rău. Această media “oficială” nu mai poate fi crezută. Ea este propagandă și propagandă de proastă calitate.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Adevărul este rostit doar de Ortodoxie” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Armonii de Primăvară românească

„Cine a văzut un răsărit de soare

în Piatra Craiului, vrea să trăiască;

descoperă sensul vieţii.”

(ERNEST BERNEA)

Soarele se apleacă grăbit peste desişurile gândurilor dese, răsfirate într-un labirint al minţii continuu frământate, aprinzându-le vârfurile de deasupra frunţii spre dezvăluirea cărărilor care înmiresmează cugetul ca o euforie a unei adieri ce se amestecă cu chicotele unor copii în plină hârjoană…

Gândurile mele se aseamănă uneori cu zbenguitul mieilor care apucă doar jumătate din primăvară înainte de sacrificiul patimilor lor şi-al Patimilor noastre, iar alteori cu ciripitul suav al vrăbiuţelor ce măsoară în zborul lor săgetat şi mlădios aşezările rămase suverane peste timp în vatra străbună a delniţelor noastre – Vatra valahă a Craiului – Regele Creaţiei întronizat de Dumnezeu peste Darurile Frumuseţii Sale.

Afară nu-i altă mişcare decât adierea plăpândă a ghiocelului, Magul primăverii.

Și a tămâioarelor ce înmiresmează iarba din jur ce dă să-nverzească în ciuda unui vânt care se înteţeşte a crivăţ, răscolind pădurea de la un capăt la altul. Peste cântatul răzleţ al cocoşului ţanţoş printre consoartele sale, o mierlă și un cintezoi, cu trilurile lor târzii, întregesc ritmul glasului baritonal al câinelui ciobănesc bucovinean ce străbate curtea, uliţa…

Astfel, ziua înfrumuseţată de sărbătoarea PRIMĂVERII se îndreaptă agale înspre azur.

Pașii mă poartă în ogradă unde susurul apei de izvor se adaugă luminii Luceafărului de sus – Izvorul primenirii, într-o ţesătură a creaţiei ce dă sens vieţii, propagând şi repetând undele trăirii, legând şi împletind visele, năzuinţele, îndrăznelile, hotărârile, rugile, dorurile, evenimentele, fenomenele, cauzele ce se pogoară peste existenţa noastră ca sens al împlinirii sacre, acolo unde viaţa semănată liturgic încolţeşte în frumuseţi harice, miraculoase.

Acolo şi Aici la noi, Acasă, încă se mai arată farmecul zorilor, lumina în cântecul şi splendoarea jocului ei nefiresc, majestuos, rapsodiile păsărelelor admirabile peste care se pogoară binecuvântarea Atotcreatorului, ca un Dor înflorit ce prăvăleşte mângâierea dumnezeiască peste Creaţia Sa, prin Întruparea Mântuitorului Hristos şi asupra clipelor liniştite ce răsar sacru, metafizic în bătăile inimii veşniciei noastre.

O mişcare ce irumpe înspre Primăvară se prelinge din Grădina lăuntrului nostru, astfel că privirea senină pogoară de pe bolţile cerului sufletesc înspre uliţa trupului ce se sprijină de brâul zării, ca o curte aleasă, răzăşească de corola uriaşă a unui nuc secular în care s-au compus miile de madrigaluri ale menestrelului Cuc, astfel că soarele, în rotaţia lui celestă, dă conacului imaginea ce pare că se reazemă de marama azurului ce acoperă cucernic şi veghetor semeaţa pădure verde de brazi.

Cromatica aceasta celestă a brazilor verzi, înalţi şi falnici, precum şi cea a cerului albastru,nemărginit cuprinsă în brâul rubiniu al zorilor Dimineţii,se adaugă mirific zborului păsărelelor ce-și căută febril ”cărămizile ” întocmirii cuiburilor unde se va încropi viaţa puişorilor lor.

Totul este o revărsare copleşitoare cu unduiri de lumină în care se acordă armonia unor sunete fascinante, venite din negrăitul angelic, transfigurând Omul dincolo de chemarea sa firească, dincolo de alegera sa creştină într-o încântare diafană unde pare că susură permanent sub bagheta serafică, izvorul muzicii pure, acolo unde tainele cântă prin existenţa frunzişului nostru şi luna suspină în noaptea ei aurie, de basm, după frumuseţea şi dragostea hărăzită lumii acesteia.

În această Ramă, Icoană cerească desprinsă ca dintr-un basm al copilăriei ori dintr-o fascinantă poveste a Creaţiei, pătrunde Primăvara cu drepturile ei depline, privilegiată de destinul divin al Vieţii, înverzind gândurile, câmpurile, crengile, năzuinţele, răsăritul de soare, înmugurind cuvintele, ramurile, dorurile, rugile, tainele, fecioarele, amurgul, înflorind inima, sufletul, cugetul, florile, femeile, mamele, apele, cântările, toate împodobirile, în această mirifică cuprindere şi necuprindere cosmică, răsfirată ca un crez, ca o mărturisire, ca un act liturgic, ca o cuminecare, ca o comuniune, ca o tendinţă, atitudine, libertate, adevăr, creaţie, poezie, cânt, dragoste, armonie, schimbare şi deplină permanenţă sălăşluieşte Viaţa ca o Primăvară.

Fascinantă privelişte! Viaţa noastră a creştinilor ortodocşi dacoromâni de pretutindeni ar trebui să urmaze această Axă cosmică pelasgo-geto-dacică, această Osie Hristică în care Ziua coboară din Cer şi urcă serafic înapoi în Sânul cerului său.

Aşadar, Viaţa care pogoară din Cer, suie iarăşi povârnişul mistic înapoi în Cer.

Azurul nefiind alceva decât marea draperie a Cerului pentru a proteja pământul de arşiţa Luminii, doririi, rostuirilor şi întocmirilor sale.

Numai cine coboară pe Zorii îmbujoraţi ai dimineţii înveşmântate într-o aură diafană străbate unduirile de safir ale Azurului, peste care se pogoară Creaţia divină.

Numai cine se răsfrânge peste caratele diamantului de azur trăieşte plenitudinea desfăşurărilor cugetului, ca un plai uriaş de vis şi împlinire, ce îmbrăţişează zările largi fără hotare.

Întinderea cât cerul a sufletului frumos al Românului creştin ortodox răsfiră lumina ce urcă şi lucirea ce se coboară, purtându-ne înspre zări de noi începuturi, de noi Primăveri ce înverzesc, înmuguresc, înfloresc şi rodesc în mirificul sublim al ARMONIEI – elogiul divinei splendori a VIEŢII ca o PRIETENIE!

Cine vede un permanent răsărit de soare în lăcaşul sufletului său aprins de dorul trăirii religioase, fiinţa sa tainică este cuprinsă de o serafică dimensiune cosmică ce nu poate fi ucisă de o vremelnică și aberantă conspirație a fricii !

Împreună Românilor trebuie să învingem prezentul și să păstrăm Primăvară frumoasă în sufletele noastre !

———————————————-

Gheorghe Constantin NISTOROIU

15 martie 2020, Bursturi, Neamț

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (98)

România în al doilea război mondial (1939-1945)

Regimul Antonescu (ianuarie 1941-august 1944). După înlăturarea Legiunii şi instituirea regimului militar Antonescu, un val de arestări şi procese s-au abătut asupra Legiunii, mai ales asupra celor implicaţi în evenimentele din ianuarie 1941. Unora din legionari li s-a oferit posibilitatea reabilitării „post-mortem”, o măsură cinică de executare a unor adversari politici. Urmăriţi în permanenţă de organele autorităţilor antonesciene, legionarii îşi vor continua până în august ’44, existenţa politică şi fizică, în ţară sau în afara ei. Comunicatul oficial dat după încheierea evenimentelor din ianuarie, menţiona că armata a înregistrat 21 de morţi şi 54 de răniţi, în Bucureşti s-au înregistrat 236 de morţi şi 254 de răniţi, iar în provincie, 117 de morţi şi 73 de răniţi.

Guvernul Antonescu, alcătuit la 27 ianuarie 1941, din 25 de militari şi 8 civili, nu a avut un caracter politic, ci a fost instrumentul central pentru administrarea treburilor statului, după eliminarea de la putere a Legiunii. Au avut loc şi două plebiscite, unul în martie şi altul în noiembrie 1941, care, oficial, au aprobat politica generalului. Regimul Antonescu era unul autoritar, care nu îngăduia nici un fel de manifestare politică. În februarie 1941, a fost reînnoită interdicţia funcţionării partidelor politice. Antonescu a iniţiat măsuri de consolidare şi organizare a statului. Prin Decretul-lege, din 6 februarie 1941, erau reprimate acţiunile ce puneau în primejdie existenţa şi interesele statului, iar prin Decretul-lege, din 18 februarie, erau militarizate instituţiile şi întreprinderile de stat. Un decret-lege, din 3 mai 1941, pedepsea specula ilicită şi sabotajul economic. A urmat un decret-lege asupra regimului muncii în timp de război. Măsurile represive ale regimului Antonescu au vizat mai multe aspecte. După ianuarie 1941, au fost arestate 9.300 de persoane, majoritatea legionari, doar în Bucureşti. Tribunalul militar Bucureşti a pronunţat peste 1.800 de condamnări, dar în mai 1941, cei cu pedepse uşoare, peste 1.000 au fost graţiaţi. Alţi legionari au fost trimişi în batalioane de pedeapsă de pe front. Autorii uciderilor legionare au fost arestaţi, judecaţi şi executaţi (col. Ştefan Zăvoianu din Poliţia Legionară). Comuniştii au fost internaţi în lagărul de la Târgu Jiu, un număr de 1.200 de persoane şi în Transnistria, un număr de 690.

Conform decretului regal, din 6 septembrie 1940, generalul Antonescu deţinea toate puterile în stat, iar regele Mihai avea următoarele prerogative: era capul armatei, avea drept de a bate moneda, de amnistie şi graţiere, conferea decoraţii, numea pe primul-ministru. Pentru Antonescu, regele era doar un simbol, el trebuia ţinut departe de problemele statului, limitându-se la semnarea decretelor-legi ale Conducătorului (Antonescu) şi la vizite protocolare, prezenţe episodice pe front. Regele era informat individual despre evenimentele politice-el a aflat în ultimul moment despre intrarea României în război şi despre starea de război cu Anglia şi SUA.

Generalul Antonescu îşi definea guvernarea ca un „regim autoritar”. În statul autoritar antonescian, instituţiile fundamentale erau: familia, şcoala, biserica, magistratura, armata-sinteza unui popor. Statul era dirijat şi la fel presa, învăţământul, iar cenzura era atotprezentă. Regimul Antonescu era antisemit, el a aplicat purificarea etnică prin deportarea şi internarea în lagăre în Transnistria, a evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord. A internat în lagăre pe evreii dintre Nistru şi Bug, iar numărul victimelor a fost destul de ridicat.

Politica externă. Relaţiile româno-germane (1940-1944). Garanţia acordată de Germania şi Italia, la 30 august 1940, avea şi un tăiş antisovietic, perceput la Moscova. România reprezenta pentru Germania o însemnătate strategică aparte, ca bază de atac împotriva Rusiei comuniste. Pentru Germania, generalul Antonescu era piesa cheie în conducerea politică a României. În noiembrie 1940, Antonescu a făcut vizite în Italia, unde a avut convorbiri cu Mussolini şi în Germania, pentru convorbiri cu Hitler. Antonescu a reuşit în cursul acestor discuţii să obţină încrederea şi simpatia Führer-ului. Rezultatul a fost aderarea României la Pactul Tripartit, semnat la Berlin, în 23 noiembrie 1940. Hitler a decis, în perspectiva războiului împotriva Rusiei sovietice, trimiterea unor misiuni militare germane în România, de uscat şi de aviaţie, ca urmare a cererii făcute de Antonescu, la 17 septembrie şi la 12 octombrie. În România au sosit, în octombrie 1940, primele unităţi militare germane. Aceste trupe germane trebuiau să apere zona petrolieră, să contribuie la instruirea armatei române şi, în cazul unui atac rus, să ajute alături de trupele române la apărarea teritoriului ţării.

Prezenţa militarilor germani în România era considerată de generalul Antonescu ca un scut împotriva Rusiei comuniste, menite să asigure securitatea frontierelor româneşti. La Moscova, trimiterea, fără consultarea ei, de unităţi germane în România era considerată o nouă acţiune ostilă la adresa Rusiei şi intereselor ei la Dunărea de Jos. Pentru a testa reacţia României şi a Germaniei mai ales, Rusia sovietică a ocupat, în octombrie-noiembrie 1940, mai multe insule româneşti de pe braţul Chilia. După vizita la Berlin, Antonescu declara că Germania are interese mari la gurile Dunării şi nu va ceda înaintea Rusiei. Hitler, în timpul discuţiilor cu Molotov la Berlin, din noiembrie 1940, a respins revizuirea garanţiei acordate României, legată de revendicările Moscovei asupra sudului Bucovinei. După negocierile de la Berlin, unde Molotov a încercat să obţină acordul germanilor pentru introducerea trupelor sovietice pe teritoriul Bulgariei, relaţiile dintre Germania şi Rusia erau tot mai încordate. La 18 decembrie 1940, Hitler a semnat Directiva 21, care se referea la declanşarea unei campanii militare împotriva Rusiei până la 15 mai 1941; era prevăzută şi participarea armatei române cu trupele sale de elită la Operaţiunea „Barbarossa”. După atacarea Greciei de către Italia, în octombrie 1940, a apărut o nouă sursă de tensiune în Balcani, rezolvată de Germania prin acţiunea militară împotriva Greciei şi Iugoslaviei, din aprilie 1941.

După ocuparea celor două ţări (Iugoslavia şi Grecia), în perspectiva unei reconfigurări politico-teritoriale a Balcanilor, guvernul român (Mihai Antonescu) a ridicat problema românilor de pe valea Timocului şi a celor din Grecia şi Iugoslavia. În memoriul înaintat, la 23 aprilie 1941, de Mihai Antonescu reprezentantului Germaniei la Bucureşti, Killinger, el spunea că: „România cere o revizuire a tuturor graniţelor din sud-estul Europei”. Propunerea era nerealistă, conjuncturală, rămasă fără urmări. Tensiunea dintre Germania şi Rusia creştea tot mai mult. În aprilie 1941, informat despre pregătirile de război ale Germaniei, Stalin a răspuns prin gesturi de bunăvoinţă faţă de România şi Finlanda, cu intenţia de a încerca să separe cele două ţări de Germania, gesturi ignorate de generalul Antonescu.

La 12 iunie 1941, la întrevederea de la München, Hitler l-a informat pe Antonescu oficial despre atacul asupra Rusiei, despre care Antonescu avea totuşi informaţii, sursa sa fiind generalul Hansen şi mareşalul Göring. Antonescu i-a vorbit lui Bossy, ministrul României la Berlin, despre obiectivele sale în războiul apropiat: „vom obţine nu numai ceea ce am pierdut (Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa), ci şi pe românii transnistreni. Bugul trebuie să ne fie frontieră pentru a recupera populaţia româneasca de dincolo de Nistru şi marele port al Odessei; odată acest spaţiu curăţat de jidani (evrei) şi de ruşi, va începe o acţiune diplomatică pentru recunoaşterea acestor achiziţii (teritorii)”. Aceste obiective puteau fi atinse dacă Germania câştiga războiul şi accepta revendicările României. Nu au existat discuţii prealabile între Germania şi România privind obiectivele guvernului român în războiul din Est însă, la întâlnirea din 12 iunie, Hitler l-a asigurat pe Antonescu că, la sfârşitul războiului, „România va primi despăgubiri” teritoriale. Antonescu declara că România şi-a legat soarta de Germania şi ea n-ar putea rămâne inactivă într-un război dintre germani şi ruşi.

Colaborarea militară dintre Germania şi România s-a stabilit surprinzător de repede într-un război nebănuit de dificil, iar Antonescu s-a asociat Germaniei, cu o uşurinţa incredibilă, fără un prealabil tratat de alianţă bilaterală, singura obligaţie contractuală fiind aderarea României la Pactul Tripartit. Convins că loialitatea României faţă de Germania va duce la recuperarea Transilvaniei de Nord (obsesia sa), Antonescu a angajat armata română până la Stalingrad. Generalul a comis greşeala de a pune războiul înaintea politicii, iar rezultatul a fost un grav eşec.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (98)” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Să redescoperim valoarea Nopții…

Când ți se ia ceva, când pierzi ceva (libertatea de mișcare), ce lucru mai frumos decât să descoperi valoarea lucrurilor pe care le ai? Pe care le aveai tot timpul lângă tine…

Și dintre ele, cel mai interesant și misterios, cel mai trecut cu vederea – Noaptea.

Ce Taină a lăsat Bunul Dumnezeu cu Noaptea! „Și a fost seară și a fost dimineața. Ziua întâi…”. Realizăm noi oare ce-ar fi fost viața noastră fără noapte? Mai ales acum, în vremea epidemiei? Ar fi fost o zi de grijă și de angoasă nesfârșită…

Dar iubitorul nostru Părinte – știind ce copiii năzdrăvani și „fără astâmpăr” suntem – a pus Noaptea ca pauză în viața noastră care aleargă mereu după pământ. Ne obligă să ne „resetăm” sistemul în fiecare seară. Să mulțumim pentru ziua ce a trecut. Și să întâmpinam cu împăcare noaptea ce ne așteaptă. Pentru că, într-un fel minunat, fiecare noapte e o celebrare a odihnei care ne așteaptă în Dumnezeu.

Să ne gândim bine! Noi tratăm noaptea ca o anestezie, sau ca o amânare a grijii de mâine… Dar Dumnezeu ne-a poruncit s-o celebrăm! De ce? Pentru că e frumoasă în sine. Pentru că a zis Psalmistul: „Ieşi-va omul la lucrul lui și la lucrarea lui până seara…”. Pentru că felul omului sacru de a celebra seara se numește… Vecernie!

Și pentru că a zis Domnul: „Ajunge zilei răutatea ei…”. Ce cuvânt recuperator! Adică, „Ajunge vouă, părinților și prietenilor, grija unei zile. Ajunge vouă mormanul de știri despre coronavirus de astăzi! Ajunge frământarea trupului pentru azi!” Și de-asta există rugăciunile de seară. Ca să ne culcăm ca și cum toata viața noastră problematică s-ar fi terminat. Fiindcă mâine începe nu o nouă zi, ci, într-un fel… o nouă Viață! Căci dacă ne culcăm cu grija îmbolnăvirii de mâine, noi n-am înţeles nimic. N-am înțeles că Domnul ne dă mâine o altă Existență, o altă haină de a trăi, o altă șansă de a începe Existența cum trebuie. De a trăi, de mâine, o viață care nu se mai teme de trupul în care este. Chiar dacă e slab și supus bolii ca oricare altul. De a aprecia frumusețea Vieții în pofida vasului fragil în care Ea este pusă!

Așa că să celebrăm Noaptea! Această mireasă a sufletului și acest „sfetnic bun”. Gândiţi-vă că în Taina nopții și a lămpii lui si-a scris Eminescu mai toate poeziile… Prin ochii liniștiți ai Nopții, a văzut Eminescu „mândra pădure de argint” și a auzit buciumul „serii pe deal”. Și câte și câte „doine și-nţelesuri” nu va fi dospit în suflet dragul poet al sufletului nostru nocturn…!

Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Să redescoperim valoarea Nopții…” →

Alexandru NEMOIANU: O încercare

Întreaga lume se găsește în spaima și așteptarea gripei Coronavirus. Oamenii de știință nu știu nimic despre ea, nu știu cum evoluează această nouă boală și, mai pe scurt nu știu ce este. Ceea ce, acești ,,oameni de știință” știu, este ce se vede, ceea ce văd toți oamenii.

Există zvonuri despre cum ar fi apărut acest nou virus. Unii spun că s-ar fi transmis de la animale la oameni. Mai exact s-ar fi transmis în China, celor care aveau obiceiul sinistru de a mânca lilieci. (Aproape îmi vine să spun că cei care aveau asemenea practici culinare abominabile, își merită soarta.). Alții spun că ar fi vorba de o creație de laborator militar, scăpată de sub control. Pe scurt nu se știe nimic sigur. Ce este însă sigur este că brusc, fără avertizare, acest virus a pus frica morții în toți locuitorii planetei. Același virus pare că va aruncă întreaga lume în criză economică. Și tot același virus a demonstrat că “globalismul sodomit”, interconectia electronic, ”societatea deschisă” și toate planurile omenești sunt iluzorii, păreri. În mod răspicat ni se arată că stăm sub o altă Voință, infinit mai tare decât a oamenilor. Suntem confruntați cu “necazul”, suferința, căzută peste toți. Toți ne aflăm în același “necaz” și de fapt în starea de suferință.

Suferința există în lume în tot locul și sub forme nesfârșite la număr. Putem fi revoltați, putem fi uimiți, întotdeauna va trebui să acceptăm dar, în același timp, trebuie să înțelegem că suferința este o taină și este o taină mântuitoare.

În ciuda unor atitudini triumfaliste, arogante și în esență prosteşti despre “omul este centrul universului”, atunci când vom fi sinceri și vom privi drept, și în jurul nostru și în inima noastră, vom vedea că suntem învăluiți de taină.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O încercare” →

Laura OPARIUC: Fragilitate

O zi de sâmbătă cu aer ușor de primăvară, soare oarecum prietenos. Câinele zburdă vesel ca în fiecare zi, vecinul din dreapta a mobilizat familia și au ieșit la semănat porumb.

Am întins de mult rufele la soare, beau cafeaua într-o aparentă liniște a zilei, a gândurilor, a lumii. Dar nimic nu e la fel ca sâmbăta trecută. Cine s-ar fi gândit că în câteva zile viețile noastre vor fi răscolite și nu se vor putea reașeza deloc așa cum au fost?

Aveam nevoie de liniște, dar, uite, când ea a venit, nu se așază pe mine ca o cămașă prea strâmtă sau prea largă…E nefiresc până și aerul pe care îl respir instinctiv pentru că e alt aer…

Dintr-odată fiecare lucru are altă valoare, fiecare sentiment are altă profunzime, e ca o nouă lume care tocmai s-a instalat cu forța ștergând obiceiuri simple, banale ca o strângere de mână sau o îmbrățișare…

Gândurile se amestecă nevăzut cu fricile care ies uneori de unde le închidem cu zăvoare fragile, total inutile. Ce va fi mâine, mă întreb retoric, dar peste o lună, dar de Paște? Nimic nu seamănă cu nimic din ce am trăit și noul acesta e ca nisipurile mișcătoare, ca pământul nesigur pe care călcăm…

Soarele încă se strecoară prin norii subțiri, vântul ușor foșnește crengile bradului și ale cireșului cu muguri gata de floare. Dacă natura nu are spaime, îmi spun, pot și eu să învăț să uit de scenarii, să beau cafeaua în tihnă ca în fiecare sâmbătă, să mă transform în om simplu, să reconfigurez timpul ce mi s-a dat, să îl simt cu alt preț care tinde azi spre infinit…

Oficial, au început vremuri noi, neoficial, viața merge înainte…

—————————-

Laura OPARIUC

14 martie 2020

Ierodiacon IUSTIN T.: Avem, de fapt, un Singur Bolnav printre noi…

Ce ar face blândul nostru Mântuitor dacă ar trebui să se îmbolnăvească macar o zi cu coronavirusul…? Cum ar suferi o ființă dumnezeiască un necaz atât de omenesc?

Noi nu prea-i dăm voie lui Dumnezeu să se îmbolnăveasca. Am făcut o teologie a izolării Lui. Asta fiindcă-l „carantinizăm” în perfecțiunea Lui, ca să-i cerem să ne scape, uitând că El ar prefera mai degrabă să petreacă cu noi. Să sufere cu noi. Că îi place să fie Om. Să sufere în fiecare om pe care-l vezi pe stradă, neliniștit, temător, poate însingurat – să vezi același Om care-și poartă suferința Lui (și a tuturor) discret și dumnezeiește…

Și poate că șansa acestei crize – care ne-a scos din iureșul nostru zilnic – este să-L vedem pe Hristos cotidian, urban, plimbandu-se printre noi… Mergând între noi liniștit. Plimbând Taina bolii Lui, de care nu vorbește, ci o ascunde zâmbind. Urcând în autobuz. Cedand locul cuiva. Stând la o cafea, neincruntat că întârzie chelnerul. Suferind cu o grație măreață, cu o mare discreție, „guturaiul” dumnezeirii Lui. Este cel mai Frumos Bolnav, pentru că seamănă la chip cu noi. Cu fiecare dintre noi…

Și atunci frica nu mai e frică! E o frământare de Misterul acestei Dragoste interesate de om… Misterul acestui frumos Străin care trece prin noi, prin fiecare din noi. Și când stranuta, parcă în stranutul Lui recunoaștem stranutul tuturor oamenilor pe care i-am iubit vreodată. Si cand tușește El, tușesc toți oamenii pe care i-am cunoscut. O, și daca ne e îngăduit sa ne repetăm, El este cel mai cunoscut Bolnav pe care… l-am cunoscut vreodată!

Dacă vrem să învățăm ceva din această „pan-demie” (pan = tot), să vedem pe acest Străin blând și grațios suferind peste tot. Te duci pe stradă, dai de El. Te opresti la o cafea, așteaptă și El. Stai în metrou și numeri stațiile până acasă, stă și El. De parcă toată „ziua” asta gripata s-a inventat numai pentru El. Și asta e măreția unei singure Persoane care trăiește în noi toți. Stranutand și tusind cu un calm din altă fire, împăcat cu sine, ca și cum și-ar zice: „Asta e. Sunt Dumnezeu. Nu am altceva mai bun de făcut.”

Să ne trezim la acest gând măreț… E gripă! Dumnezeu e gripat și El. Suferă. Ziua e grațioasă și calmă.

Fiindcă El nu are nimic altceva mai bun de făcut…

Ierodiacon Iustin T., 12 martie 2020

Alexandru NEMOIANU: Ispita unanimităţii

Visul dement al tuturor și fiecăreia dintre „puteri” și încă mai vârtos a ocupațiilor imperialiste, a fost și a rămas cel al „unanimității de opinie”. Realizarea unui sistem în care o singură ideologie să fie acceptată, un singur sistem de valori, o singură ierarhie a diferenţierii între bine şi rău. Acest vis a însemnat încercarea de face cutare sistem de „putere” sau „ocupație” veșnic, fără putință de a fi clintit. Este fără îndoială că orice om cu minimal bun simț ar trebui să suspecteze încercările de așezare a unei „unanimități” și ar trebui să știe bine că în spatele și la capătul oricărei încercări de „unanimitate” va răsuna sinistrul cor al celor încătușați, un cor care în secolul care a trecut, întunecatul și sângerosul veac douăzeci, a zbierat ba „Sieg Heil”, ba „Stalin, Stalin”, ba „Ceaușescu, PCR”. La capătul campaniilor de impunere a „unanimității”, a ideologiei unice, ne așteaptă pușcăriile și lecțiile de îndoctrinare.

Prin „unanimitate” de gând „puterile” și „ocupațiile” decăzute, cel mai adesea având în frunte zugravi, pantofari, marinari dubioși și întotdeauna cretini, au neputincioasa îndrăznire de a crede că vor putea obține legitimitate.

Aplauzele sicofantilor, aceste „puteri” , le consideră sentimente naționale. În lumina celor spuse mai sus cu atâta mai sinistră apare „unanimitatea” idologica impusă în România prin „elita de mahala”, condeierii mercenari, fripturiştii din vocație, modiocritatiile patente, al căror singur vis este accesul la bugetul de stat. Cei care dau nume rău, prin asociere, intelectualității roamâneşti. Sunt cei care, pur și simplu, au păstrat esența sloganelor comuniste; insulta tradițiilor românești, insulta Ortodoxiei și au înlocuit laudă Uniunii Sovietice cu lauda noului „imperiu” și a celor ce îl reprezintă, „Piață Comună”, NATO, într-o singură exprimare; imperiul sodomit, cu tot cortegiul sau de “valori”: sodomia, pedofilia, relativismul degradant, vulgaritatea obscena, satanismul.

Ispita unanimității este una dintre cele mai degradante încercări încercări dată fiecărei generații. Transfomarea oamenilor în numere socio-economice, în indivizi condiţionaţi la voia vremelniciei puteri, spălaţi la creier, marionete puse în mişcare, azi, prin sinistrele Organizatii Ne Guvernamentale. În această privința, încă în veacul al III-lea d.H. limpede avertiza Sfântul Antonie cel Mare, „va veni o vreme când oamenii vor înnebuni, iar pe cel care nu va înnebuni îl vor ura, căci nu va fi că dânșii”. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Ispita unanimităţii” →

Vavila POPOVICI: Despre cumpătare

„Cumpătarea omului este starea între nerăbdare și amânare.

Este bobul de zăbavă între grabă și încetineală.”

Cumpătarea este definită în dicționare drept atitudine pozitivă, de stăpânire de sine, măsură, moderație, sobrietate. Ea permite fiecărei persoane să fie stăpână pe sine însăși, cultivă ordinea în sensibilitate şi afectivitate, în gusturi și plăceri, în tendințele cele mai intime ale eului: pe scurt, ne oferă echilibrul vieții.

În conformitate cu Biblia, cumpătarea ar putea fi aşezată chiar la rădăcina unei vieţii sensibile şi spirituale. Nu este de mirare, ni se atrage atenția, dacă citim „Fericirile” să observăm că într-un mod sau altul, aproape toate sunt în relație cu această virtute.

Rolul cumpătării este cel de a proteja şi a ghida ordinea internă a persoanelor. Suntem sfătuiți să ne obișnuim să spunem „nu!” atunci când suntem nevoiți a lupta cu răul, „pentru a obţine pacea pentru inimile noastre, pacea pe care o ducem în casele noastre – fiecare, şi pacea pe care o transmitem societăţii şi lumii întregi” . Deci, a spune „nu”, în multe cazuri duce la o victorie internă care este o sursă de pace interioară. Este o negare a ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu, a ambiţiilor de sine, a pasiunilor dezordonate; este modalitatea esenţială pentru a ne afirma propria libertatea; este o modalitate de a ne poziţiona în lume şi în vârful acestei lumi. Dar și a spune „da!” atunci când ni se cere a fi uniți într-o acțiune de bine, de salvare de vieți.

Întâlnim persoane, incapabile de a spune ferm „nu” sau „da” la impulsurile și la dorinţele celor din jurul lor. Aceştia sunt oamenii lipsiți de caracter sau chiar ipocriți, sunt oameni care refuză să-și ajute semenii. Întâlnim însă și oameni care spun „da” sau „nu” într-un glas, în situații grave, pentru salvarea ființelor.

Expresia des folosită pentru ceva sau cineva – „este cumpătat”, produce un sentiment de soliditate, de plenitudine. Cumpătarea este atinsă și atunci când cineva este conştient de faptul că nu tot ceea ce experimentăm în corpul şi sufletul nostru trebuie să fie rezolvat cu orice preţ; nu tot ce se poate face trebuie să se și facă. Este mai uşor să spui da fără a avea convingerea că ceva este în neregulă cu răspunsul tău, dar în cele din urmă vei ajunge să fii trist și să regrețe că nu ai avut curajul să te opui răului, unei informații false, de exemplu.

Cel care nu este cumpătat, nu-și poate găsi pacea, fuge dintr-o parte în alta, şi în cele din urmă se angajează într-o căutare fără sfârşit, care devine o autentică fugă de sine însuşi. Este o persoană veşnic nemulţumită, care trăieşte ca şi cum nu s-ar putea conforma cu propria situaţie, ca şi cum ar fi necesar să caute în permanenţă noi senzaţii. Dar nu are curajul de a scăpa din capcana în care singur a intrat.

Cumpătarea are printre fructele sale liniştea așteptată și odihna, pacea necesară, în cele din urmă. Cumpătarea nu face să se stingă sau să se nege dorinţele şi pasiunile, dar îl face pe om cu adevărat stăpân pe sine. Pacea este „liniştea ordinii” și ea se găseşte doar într-o inimă încrezătoare în sine, şi dispusă să se dăruiască celorlalți. Și totul se face cu convingere și curaj.

Cumpătarea imprimă individului un comportament sobru. El descoperă că, cumpătarea este un lucru pozitiv, nu este pur şi simplu un model de comportament pe care cineva îl „alege” şi care nu poate fi impus nimănui, ci este o virtute necesară pentru a pune o oarecare ordine în haosul ivit. Este vorba de a te educa în acelaşi timp în cumpătare şi libertate, ele fiind inseparabile, pentru că libertatea „traversează” întreaga fiinţă umană şi stă la baza educaţiei însăşi. Educaţia are scopul de a permite tuturor să fie liberi pentru a lua deciziile potrivite, care vor modela viaţa lor, în conformitate cu legile sau măsurile luate.

Cea mai bună definiţie şi regulă a cumpătării este aceasta: să fii măsurat în cele absolut necesare. Cumpătarea este o virtute de mare valoare morală. Este un ghid al unui drum spre liniştirea minţii şi a inimii. Ea îl împodobeşte pe cel Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre cumpătare” →

Ben TODICĂ: Puterea Cuvântului în Limba maternă

Dacă știm totul, viața devine plictisitoare, pierdem interesul și murim. Dacă nu mai vorbim limba română, consecința majoră este împietrirea sufletului care moare treptat, încetăm să mai fim români, iar România își pierde viața cu zile. O persoană divină există doar prin limba părinților săi. De asemenea și țara.

Să vedem de ce?

La început a fost cuvântul, ne spune Biblia și cuvântul a fost cu Dumnezeu care a spus: SĂ SE FACĂ LUMINĂ!

Deci Dumnezeu a vibrat un cuvânt divin, pentru că, sincer, El nu a spus-o în niciuna din limbile vorbite de noi pe pământ. Cu toții știm că întregul univers e vibrație/energie. Deci Dumnezeu e totul, El e vibrație, El e Cuvântul!

Această forță, CUVÂNTUL se naște și în noi din suflarea Creatorului asupra chipului de lut; prin actul Creației se naște în fiecare om odată cu primul scâncet la naștere. Acest scâncet vine din interiorul nostru, când sufletul nostru începe să se împletească pe măsură ce creștem cu vorbele duioase când suntem iubiți cu sufletele părinților noștri și sufletele părinților părinților lor în armonie și ne construiesc.

Cuvintele insuflate de părinți prind rădăcini în trup, sunt asimilate în sufletul copilului creând o sinergie între rațional și suflet tăind în creier matricea prin care cuvântul generat de suflet/dorință în armonie cu raționalul/conștientul formează în final identitatea noului om, crează entitatea. Acum te poți numi: după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Gândești, ești interesat, cauți, iubești etc. Acest izvor este rădăcina mlădiței celor șapte ani de acasă.

Din acest moment, limba maternă îți dă putere, are caracteristicele cuvântului creator. De acum încolo când vorbești, cuvântul are puteri magice, poate construi/vindeca sau distruge/ucide. Mă refer la limba moștenită din tată în fiu, nu la cea restructurată de o nouă orânduire care intenționat modifică limba și fonetica ei, stâlcesc cuvintele tocmai cu intenția de a o controla și dirija cu ușurință.

Limba română are o vechime de o mie și ceva de ani de neschimbare, poate chiar două. Dacă te duci la vremurile vechi în mijlocul Dacilor sau al Moldovenilor lui Ștefan cel Mare sau Vlad Țepeș sunt sigur că-i vei înțelege fără mare efort, (vezi textele lăsate de filozofii Romei Antice) pe când dacă, să zicem englezul ar încerca să-l citească pe Shakespeare în limba în care și-a scris textele nu ar înțelege nimic. Limba engleză a fost schimbată în multe rânduri tocmai pentru a-și pierde puterile miraculoase. Gândiți-vă la Marele Merlin care făcea minuni prin cuvintele sale. Limba lui s-a pierdut. De aceea precizez că puterea stă în moștenirea vibrațiilor cuvântului din moși-strămoși în care dialectul are prioritate în fața limbii noi șlefuite de orânduire. Când zici DU-TE…, o zic toți strămoșii tăi în armonie cu tine. Ca în poezie. De aceea le este frică asupritorilor de poeți.

În orice altă limbă pe care a-i încerca s-o înveți, folosindu-te de limba maternă ca „rumegător”, (adică să-ți însușești noua limbă cu a ta) nu vei avea puterea originală prin ea, nu vei mai fi tu însuți prin ea. Nu vrem să pricepem că un cuvânt pronunțat de rațional e mort dacă nu e injectat cu viață de suflet, injecția se face prin participarea vocilor strămoșilor tăi. Deci, originalul se va schimonosi. Din „mama” va deveni „mother” sau „muti” în alte limbi. Încercând să îți transferi identitatea într-o altă limbă te rupi de sufletul în care te-ai născut și devii o mașină rațională, o conștiință de sine stătătoare care se poate descurca bine în civilizația în care trăiește, însă înstrăinat, rupt de puterea dată la naștere prin cuvântul prin care ai intrat în viață – ai descoperit viața. Îți vei pierde instinctul.

Toate alegerile și rezolvările vieții vor fi de acum încolo bazate doar pe rațional. Asta nu înseamnă că dacă gândești în română și proiectezi în exterior în altă limbă nu poți să-ți menții contactul cu forța originală, ba poți și te poți întoarce oricând la ea, însă există pericolul să o uiți sau îți vei pierde antrenamentul. Aici mă refer la puterea cuvântului în creație. Dacă tu vei binecuvânta sau blestema în limba maternă pe cineva, această vrajă va avea efect creator sau dăunator mult mai mare sau deloc decât a-i face-o în noua ta limba învățată rațional.

Continue reading „Ben TODICĂ: Puterea Cuvântului în Limba maternă” →