Vavila POPOVICI: Despre cumpătare

„Cumpătarea omului este starea între nerăbdare și amânare.

Este bobul de zăbavă între grabă și încetineală.”

Cumpătarea este definită în dicționare drept atitudine pozitivă, de stăpânire de sine, măsură, moderație, sobrietate. Ea permite fiecărei persoane să fie stăpână pe sine însăși, cultivă ordinea în sensibilitate şi afectivitate, în gusturi și plăceri, în tendințele cele mai intime ale eului: pe scurt, ne oferă echilibrul vieții.

În conformitate cu Biblia, cumpătarea ar putea fi aşezată chiar la rădăcina unei vieţii sensibile şi spirituale. Nu este de mirare, ni se atrage atenția, dacă citim „Fericirile” să observăm că într-un mod sau altul, aproape toate sunt în relație cu această virtute.

Rolul cumpătării este cel de a proteja şi a ghida ordinea internă a persoanelor. Suntem sfătuiți să ne obișnuim să spunem „nu!” atunci când suntem nevoiți a lupta cu răul, „pentru a obţine pacea pentru inimile noastre, pacea pe care o ducem în casele noastre – fiecare, şi pacea pe care o transmitem societăţii şi lumii întregi” . Deci, a spune „nu”, în multe cazuri duce la o victorie internă care este o sursă de pace interioară. Este o negare a ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu, a ambiţiilor de sine, a pasiunilor dezordonate; este modalitatea esenţială pentru a ne afirma propria libertatea; este o modalitate de a ne poziţiona în lume şi în vârful acestei lumi. Dar și a spune „da!” atunci când ni se cere a fi uniți într-o acțiune de bine, de salvare de vieți.

Întâlnim persoane, incapabile de a spune ferm „nu” sau „da” la impulsurile și la dorinţele celor din jurul lor. Aceştia sunt oamenii lipsiți de caracter sau chiar ipocriți, sunt oameni care refuză să-și ajute semenii. Întâlnim însă și oameni care spun „da” sau „nu” într-un glas, în situații grave, pentru salvarea ființelor.

Expresia des folosită pentru ceva sau cineva – „este cumpătat”, produce un sentiment de soliditate, de plenitudine. Cumpătarea este atinsă și atunci când cineva este conştient de faptul că nu tot ceea ce experimentăm în corpul şi sufletul nostru trebuie să fie rezolvat cu orice preţ; nu tot ce se poate face trebuie să se și facă. Este mai uşor să spui da fără a avea convingerea că ceva este în neregulă cu răspunsul tău, dar în cele din urmă vei ajunge să fii trist și să regrețe că nu ai avut curajul să te opui răului, unei informații false, de exemplu.

Cel care nu este cumpătat, nu-și poate găsi pacea, fuge dintr-o parte în alta, şi în cele din urmă se angajează într-o căutare fără sfârşit, care devine o autentică fugă de sine însuşi. Este o persoană veşnic nemulţumită, care trăieşte ca şi cum nu s-ar putea conforma cu propria situaţie, ca şi cum ar fi necesar să caute în permanenţă noi senzaţii. Dar nu are curajul de a scăpa din capcana în care singur a intrat.

Cumpătarea are printre fructele sale liniştea așteptată și odihna, pacea necesară, în cele din urmă. Cumpătarea nu face să se stingă sau să se nege dorinţele şi pasiunile, dar îl face pe om cu adevărat stăpân pe sine. Pacea este „liniştea ordinii” și ea se găseşte doar într-o inimă încrezătoare în sine, şi dispusă să se dăruiască celorlalți. Și totul se face cu convingere și curaj.

Cumpătarea imprimă individului un comportament sobru. El descoperă că, cumpătarea este un lucru pozitiv, nu este pur şi simplu un model de comportament pe care cineva îl „alege” şi care nu poate fi impus nimănui, ci este o virtute necesară pentru a pune o oarecare ordine în haosul ivit. Este vorba de a te educa în acelaşi timp în cumpătare şi libertate, ele fiind inseparabile, pentru că libertatea „traversează” întreaga fiinţă umană şi stă la baza educaţiei însăşi. Educaţia are scopul de a permite tuturor să fie liberi pentru a lua deciziile potrivite, care vor modela viaţa lor, în conformitate cu legile sau măsurile luate.

Cea mai bună definiţie şi regulă a cumpătării este aceasta: să fii măsurat în cele absolut necesare. Cumpătarea este o virtute de mare valoare morală. Este un ghid al unui drum spre liniştirea minţii şi a inimii. Ea îl împodobeşte pe cel Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre cumpătare” →

Ben TODICĂ: Puterea Cuvântului în Limba maternă

Dacă știm totul, viața devine plictisitoare, pierdem interesul și murim. Dacă nu mai vorbim limba română, consecința majoră este împietrirea sufletului care moare treptat, încetăm să mai fim români, iar România își pierde viața cu zile. O persoană divină există doar prin limba părinților săi. De asemenea și țara.

Să vedem de ce?

La început a fost cuvântul, ne spune Biblia și cuvântul a fost cu Dumnezeu care a spus: SĂ SE FACĂ LUMINĂ!

Deci Dumnezeu a vibrat un cuvânt divin, pentru că, sincer, El nu a spus-o în niciuna din limbile vorbite de noi pe pământ. Cu toții știm că întregul univers e vibrație/energie. Deci Dumnezeu e totul, El e vibrație, El e Cuvântul!

Această forță, CUVÂNTUL se naște și în noi din suflarea Creatorului asupra chipului de lut; prin actul Creației se naște în fiecare om odată cu primul scâncet la naștere. Acest scâncet vine din interiorul nostru, când sufletul nostru începe să se împletească pe măsură ce creștem cu vorbele duioase când suntem iubiți cu sufletele părinților noștri și sufletele părinților părinților lor în armonie și ne construiesc.

Cuvintele insuflate de părinți prind rădăcini în trup, sunt asimilate în sufletul copilului creând o sinergie între rațional și suflet tăind în creier matricea prin care cuvântul generat de suflet/dorință în armonie cu raționalul/conștientul formează în final identitatea noului om, crează entitatea. Acum te poți numi: după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Gândești, ești interesat, cauți, iubești etc. Acest izvor este rădăcina mlădiței celor șapte ani de acasă.

Din acest moment, limba maternă îți dă putere, are caracteristicele cuvântului creator. De acum încolo când vorbești, cuvântul are puteri magice, poate construi/vindeca sau distruge/ucide. Mă refer la limba moștenită din tată în fiu, nu la cea restructurată de o nouă orânduire care intenționat modifică limba și fonetica ei, stâlcesc cuvintele tocmai cu intenția de a o controla și dirija cu ușurință.

Limba română are o vechime de o mie și ceva de ani de neschimbare, poate chiar două. Dacă te duci la vremurile vechi în mijlocul Dacilor sau al Moldovenilor lui Ștefan cel Mare sau Vlad Țepeș sunt sigur că-i vei înțelege fără mare efort, (vezi textele lăsate de filozofii Romei Antice) pe când dacă, să zicem englezul ar încerca să-l citească pe Shakespeare în limba în care și-a scris textele nu ar înțelege nimic. Limba engleză a fost schimbată în multe rânduri tocmai pentru a-și pierde puterile miraculoase. Gândiți-vă la Marele Merlin care făcea minuni prin cuvintele sale. Limba lui s-a pierdut. De aceea precizez că puterea stă în moștenirea vibrațiilor cuvântului din moși-strămoși în care dialectul are prioritate în fața limbii noi șlefuite de orânduire. Când zici DU-TE…, o zic toți strămoșii tăi în armonie cu tine. Ca în poezie. De aceea le este frică asupritorilor de poeți.

În orice altă limbă pe care a-i încerca s-o înveți, folosindu-te de limba maternă ca „rumegător”, (adică să-ți însușești noua limbă cu a ta) nu vei avea puterea originală prin ea, nu vei mai fi tu însuți prin ea. Nu vrem să pricepem că un cuvânt pronunțat de rațional e mort dacă nu e injectat cu viață de suflet, injecția se face prin participarea vocilor strămoșilor tăi. Deci, originalul se va schimonosi. Din „mama” va deveni „mother” sau „muti” în alte limbi. Încercând să îți transferi identitatea într-o altă limbă te rupi de sufletul în care te-ai născut și devii o mașină rațională, o conștiință de sine stătătoare care se poate descurca bine în civilizația în care trăiește, însă înstrăinat, rupt de puterea dată la naștere prin cuvântul prin care ai intrat în viață – ai descoperit viața. Îți vei pierde instinctul.

Toate alegerile și rezolvările vieții vor fi de acum încolo bazate doar pe rațional. Asta nu înseamnă că dacă gândești în română și proiectezi în exterior în altă limbă nu poți să-ți menții contactul cu forța originală, ba poți și te poți întoarce oricând la ea, însă există pericolul să o uiți sau îți vei pierde antrenamentul. Aici mă refer la puterea cuvântului în creație. Dacă tu vei binecuvânta sau blestema în limba maternă pe cineva, această vrajă va avea efect creator sau dăunator mult mai mare sau deloc decât a-i face-o în noua ta limba învățată rațional.

Continue reading „Ben TODICĂ: Puterea Cuvântului în Limba maternă” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (97)

România în al doilea război mondial (1939-1945)

Situaţia politică a României în toamna anului 1940

Cedările teritoriale masive şi nemulţumirile populare provocate de acestea au dus în cele din urmă la prăbuşirea regimului carlist.

La sfârşitul lui august şi începutul lui septembrie 1940, manifestaţiile de stradă îndreptate împotriva regelui Carol II şi a politicii sale luaseră o mare amploare. Regele era îngrijorat şi era în căutarea unui om autoritar care să restabilească ordinea în statul român. La 1 septembrie 1940, generalul Antonescu (care după cedarea Basarabiei, fusese închis la mănăstirea Bistriţa şi apoi eliberat) s-a întâlnit în secret, la Ploieşti, cu Iuliu Maniu, unde au stabilit acţiunile politice pentru detronarea regelui Carol II şi constituirea unui guvern de uniune naţională. În acest scop, el a dus tratative cu Const. I. C. Bratianu, Iuliu Maniu şi Horia Sima. Liderii partidelor istorice i-au cerut lui Antonescu să obţină în primul rând abdicarea lui Carol II.

Încă de la 1 septembrie, Horia Sima, comandantul Mişcării Legionare, cerea într-un manifest abdicarea regelui Carol II, iar la 3 septembrie 1940, a fost organizată „revoluţia legionară”, în mai multe puncte din ţară: Bod (unde a fost organizat atacul asupra postului de radio), Braşov, Constanta şi în alte localităţi. În această atmosferă foarte tensionată, la 4 septembrie, regele Carol a însărcinat pe generalul Antonescu cu formarea noului guvern. În dimineaţa de 4 septembrie, legionarii au organizat mari manifestaţii în Bucureşti şi alte oraşe, cerând abdicarea regelui Carol, în Piaţa palatului s-au tras focuri de armă, regele intrând în panică. În dimineaţa de 5 septembrie, în timp ce manifestaţiile legionare continuau, regele l-a învestit pe generalul Antonescu „cu depline puteri pentru conducerea statului român”, a suspendat Constituţia şi a dizolvat Parlamentul. În seara aceleiaşi zile, generalul Antonescu i-a cerut regelui Carol să abdice. După o noapte dramatică, în dimineaţa zilei de 6 septembrie, la 4h, regele Carol II a abdicat în favoarea fiului său Mihai şi a părăsit ţara.

Imediat după aceasta, Mihai a depus jurământul ca rege al României, în prezenţa generalului Antonescu, a Patriarhului Nicodim şi a lui Gh. Lupu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie. Primul decret semnat de regele Mihai, în 6 septembrie 1940, a fost cel prin care reînvestea pe generalul Antonescu, preşedinte al Consiliului de Miniştri, cu „depline puteri pentru conducerea statului român”. Astfel, la 6 septembrie 1940, regimul politic din România intra într-o noua etapă. Antonescu a început, după reînvestire, consultări pentru constituirea noului guvern şi, la 14 septembrie, a fost format un guvern sub preşedenţia generalului Antonescu. În aceeaşi zi, prin Decretul nr. 3151, statul român era proclamat „stat naţional legionar”. Era vorba de fapt de o dualitate a puterii în statul român, Mişcarea Legionară şi Generalul Antonescu.

În guvernul Antonescu, Legiunea deţinea vicepreşedinţia, prin Horia Sima, şi o serie de ministere importante: Externele, Internele, poliţia, siguranţa, educaţia şi cultele, se adăugau tehnocraţi (specialişti). Noul guvern a adoptat Decretul-lege 3122, din 14 septembrie 1940, referitor la supravegherea şi apărarea economiei naţionale, iar prin Decretul-lege nr. 3361, din 4/5 octombrie, era adoptat regimul comisarilor de românizare a economiei naţionale. Importante pentru noul regim au fost relaţiile politice directe dintre Hitler şi Antonescu şi poziţia dominantă a Germaniei în Europa. Astfel, în 18 septembrie, Antonescu declara că România este alături de Axa Roma-Berlin.

Regimul Antonescu şi-a propus şi verificarea averilor foştilor demnitari carlişti, iar la 24 septembrie, a adoptat Decretul-lege pentru instituirea de comisii de cercetare a celor vinovaţi de crime politice în timpul regimului carlist, cu începere de la 1 ianuarie 1933. Ulterior, la 5 octombrie 1940, se va numi „Comisia specială de anchetă criminală”, pentru a da satisfacţie victimelor politice din rândul legionarilor. La 4 octombrie, a fost anulat Jurnalul Consiliului de Miniştri din 21 aprilie 1938, de dizolvare a Mişcării Legionare şi s-a decis restituirea bunurilor acesteia. Relaţiile dintre generalul Antonescu şi legionari au fost dificile. La 6 octombrie 1940, a avut loc o manifestaţie legionară, care urmarea întărirea cooperării dintre Antonescu şi legiune. Mişcarea legionară şi-a atras sprijinul tineretului universitar, care era organizat în Uniunea Naţională a Studenţilor Români Creştini, singura organizaţie studenţească recunoscută şi care îşi propunea educarea studenţilor în „spirit naţional legionar”.

La 2 noiembrie 1940, a fost legiferată verificarea şi epurarea corpului didactic universitar. Pe de alta parte, la 3 noiembrie, un decret-lege suspenda activitatea Comisiei speciale de anchetă, ceea ce a atras nemulţumirea legionarilor, iar la 28 noiembrie 1940, un decret-lege prevedea pedepsirea celor vinovaţi de uzurparea proprietăţii, delapidare şi omor.

Între generalul Ion Antonescu şi comandantul Horia Sima s-au ivit, treptat, divergenţe profunde în legătură cu modul de conducere a statului român. Horia Sima şi alţi lideri legionari ar fi dorit un stat totalitar, în spiritul dreptei naţionaliste europene. Intransigenţa sa politică şi ideologică era fundamentată pe problema puterii politice în stat. El dorea eliminarea instituţiilor, structurilor statale şi grupărilor politice, care se opuneau unei conduceri totale legionare. Vehemenţa comandantului Horia Sima se opunea generalului Antonescu, care considera maniera conservator-autoritară, fără intervenţia unei grupări revoluţionare (Mişcarea legionară), singura cale posibilă pentru România. Generalul Antonescu era sprijinit şi se simţea urmat de majoritatea societăţii româneşti, îngrijorată de experimentele revoluţionare ale Mişcării Legionare.

Generalul Antonescu, conducătorul statului şi şeful regimului legionar, era iritat de conducerea duală a statului, el vroia să conducă singur statul român. Autoritarismul său cazon excludea colaborarea cu legionarii. El era ostil faţă de simultaneitatea a două autorităţi centrale în stat, din care Mişcarea Legionară reprezenta o formulă totalitară. Generalul nu putea îngădui două concepţii şi două conduceri politice. Conducător al statului, el şi numai el hotăra în problemele esenţiale ale vieţii de stat, iar Horia Sima, conform decretului-lege din 6 septembrie 1940, era doar comandantul Mişcării Legionare, însă sub direcţia supremă a generalului Antonescu.

Administraţia statului şi armata erau de „competenţa” generalului, iar Mişcarea nu trebuia să intervină în aceste compartimente. Formula politică a generalului Antonescu era una exclusivistă, pur dictatorială. Conducător al statului, el nu vroia să împartă puterea cu nimeni, deşi obţinuse puterea cu ajutorul legionarilor (manifestaţiile lor de la începutul lui septembrie). Mişcarea Legionară era prezentă în poliţie şi siguranţă, dar exista şi o poliţie legionară, paralelă cu cea de stat. Nemulţumiţi de tergiversarea aplicării pedepselor împotriva responsabililor de represiunile antilegionare, în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, grupuri de legionari radicali au ucis, la Jilava, 64 de persoane, implicate în aceste represiuni, apoi la Snagov a fost ucis Virgil Madgearu, iar la Strejnic (jud. Prahova), a fost ucis prof. Nicolae Iorga, adversar al legionarilor, considerat vinovat moral de moartea lui C. Z. Codreanu (,,Căpitanul’’).

Aceste acţiuni punitive au acutizat ostilitatea dintre General şi Legiune. După aceste execuţii, poliţia legionară a fost desfiinţată de Ministerul de Interne, la 5 decembrie 1940. Legiunea a rămas însă populară şi după sfârşitul lui noiembrie 1940, gesturile justiţiare radicale („haiduceşti”) fiind aprobate de o parte a legiunii şi a societăţii. După uciderile săvârşite, a fost convocată o şedinţă a guvernului, în care generalul Antonescu a condamnat aceste fapte, iar vinovaţii urmau să fie deferiţi justiţiei. Legionarii din guvern, în frunte cu Horia Sima, au explicat gestul lor prin ,,psihoza” creată de priveliştea cadavrelor deshumate în închisoarea Jilava, victime ale represiunii carliste. Deşi revoltat de aceste fapte, generalul Antonescu nu a luat, din calcul politic, măsuri de arestare şi anchetare a celor vinovaţi. Pentru a-şi impune controlul asupra armatei, Antonescu a convocat, la 28 noiembrie 1940, o şedinţă a corpului de comandă al armatei, unde a decis luarea unor măsuri ferme împotriva amestecului politic (legionar) în structurile militare. Marele Stat Major a emis apoi Ordinul 166, care conţinea interdicţia participării la activităţi politice, iar Decretul-lege 3894, din 5 decembrie 1940, introducea pedeapsa cu moartea pentru instigare la revoltă în armată. Încă înainte de această dată, la 27/28 noiembrie, Decretul-lege 3912 stabilea reprimarea unor infracţiuni contra ordinei publice şi interne a statului.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (97)” →

Alexandrina TULICS: Mama

Mama este rugăciunea ce miroase a pâine,cântec de leagăn, lacrimi ce -ți trimit sufletul înaintea lui Dumnezeu până va închide ochii.

Mama..este străjerul din zi și noapte ce te ține la poarta cerului să fie sigură ca n-ai plecat de-acolo.
Este grădina de flori pe timp de iarnă ce-și aduce parfumul în zilele înnorate,cu chiciuri neprietenoase.
Este sabia ce taie în jurul tău buruieni nevăzute să dea posibilitatea soarelui să-și lase Lumina peste ființa ta.
Este cântecul ce învinge tristețea-ți..când zilele se aleargă cu nopțile în calendarul tău.
Este ochiul deschis,înlăcrimat de dragoste pe care-l vezi din orice loc unde te-ai afla pe glob.
Mama ..miroase a Pâine ce nu se usucă,care satură în orice fel de foame sau înfometări.
Este râul care udă ființa ta să nu simți arsița sufletească …

Fiți binecuvântate -mamele lui Dumnezeu !

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

8 Martie 2020

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Femeia – Surâsul Soarelui

(închinat FECIOAREI MARIA, FEMEII, ca FECIOARĂ şi MAMĂ: tuturor iubitoarelor de FRUMOS)

O, FRUMUSEŢE, NUMELE TĂU ESTE FEMEIE!

Un mugure de Luceafăr se pogoară pe raza privirii FEMEII, învăluind-o în taina chemării care, răspândeşte mireasma inefabilă a muzicii sufletului ei frumos!

Surâsul de Soare se prelinge în inima Ei, ce se reflectă ca o coadă de Păun urzită din Stele, susurând sub năzuinţele de azur ale Destinului, ca o împlinire apoteotică a unei înalte meniri sublime!

În privirea Ei, emoţia Cerului se pogoară ca o linişte serafică, ca o rouă albastră ce scânteiază în verdele heruvimic al Primăverii Învierii!

Surâsul Soarelui Ei, se reflectă ca o ritmare sublimă, ca o simfonie angelică, ce transfigurează misterul vieţii dincolo de poezia sufletului peste care înfloreşte Frumosul apoteozei cosmice!

Muzicalitatea graiului Ei dă o fermecătoare religiozitate cugetului peste care Providenţa aşterne menirea FEMEII de a înrâuri destinul Omului ales!

Dăruirea Ei se prelungeşte dincolo de vastitatea infinitului iubirii sale, ca o lirică divină în care simetriile sufletului răspândesc spontaneitatea cântării diafane!

În sinele spiritului Ei sălăşluiesc fenomenele astrale ca o paradigmă a suspinului ancestral după Frumuseţea lui Dumnezeu în care se îmbrăţişau Cerul şi Pământul!

Înveşmântată în aurora Destinului, FEMEIA se răsfiră în petalele zenitului ca o transfigurare a Creaţiei în care se reflectă aureola divină!

Chemarea Ei – vâlvătaie de foc a sufletului, aprinde Surâsul Soarelui ca pe o Culme a Zorilor, ca o încântare a Muntelui, ca un susur de Izvor al primenirii, ca o mireasmă a Florilor, ca un concert de Păsărele, ca pe o sacră Corolă de minuni ce te entuziasmează, te fascinează, te încântă şi te copleşesc într-un fior sublim.

Ruga Ei se revarsă ca un Râu cristalin care înaintează cântând, cu undele sale albastru-verzui, aliniate ca o partitură de Cer, ca o multicoloră scânteiere de Curcubeu, ca un zbor azuriu de licurici ce presară peste noi pulberea lor de aur.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Femeia – Surâsul Soarelui” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (13) – Galileo Galilei

„Când toate simțurile ne trădează, rațiunea trebuie să-și facă simțită prezența.”

Galileo Galilei

Galileo Galilei a fost unul dintre cei mai importanți oameni de știință ai lumii, fizician, matematician, astronom și filozof italian, care a jucat un rol important în Revoluția Științifică și care, prin descoperirile sale cu privire la spațiul cosmic, a schimbat percepția despre locul planetei Pământ în univers. A fost un veșnic mișcător, în dorința dobândirii de cunoștințe noi, pe care să împărtășească lumii, în spiritul dreptății și al binelui.

Până în secolul al XVI-lea percepția universală era că Pământul este în centrul universului și că soarele se rotește în jurul său, la fel ca și celelalte planete descoperite până atunci. Această concepție făcea parte din doctrina oficială a Bisericii Catolice. Galileo Galilei a privit însă, cu alți ochi cerul. De fapt a fost nevoie de câțiva oameni de știință care și-au riscat libertatea și viața pentru a demonstra că Pământul nu este altceva decât una dintre planetele care se rotește în jurul soarelui.

Cu ajutorul lunetei construite de el, Galilei a găsit dovezi care contraziceau învățăturile științifice larg răspândite la acea vreme. De exemplu, când a observat niște pete ce păreau să se miște pe suprafața Soarelui, el a înțeles că Soarele se rotește în jurul unei axe.

Acum, cercetătorii NASA susțin că Soarele este o minge de gaz/plasmă, că el nu se rotește în mod rigid, cum se întâmplă în cazul planetelor și sateliților. Soarele este împărţit în mai multe zone şi straturi, fiecare dintre regiuni deplasându-se cu viteze diferite. În medie, astrul solar se roteşte în jurul propriei axe o dată la fiecare 27 de zile. Cu toate acestea, zona corespunzătoare Ecuatorului se învârte cel mai rapid: durata completă de rotaţie este de aproximativ 24 de zile. Pe de altă parte, durata de rotaţie a polilor poate depăşi 30 de zile. Straturile interioare ale Soarelui se învârt mai repede decât cele exterioare, mai spun astronomii americani.

Astronomul polonez Nicolaus Copernic elaborase o teorie potrivit căreia Pământul se învârtea în jurul Soarelui. Galilei a studiat lucrările lui Copernic privind mișcările corpurilor cerești și a strâns dovezi ce veneau în sprijinul acestei teorii. La început, Galilei a ezitat să-și facă publice unele observații, de teama de a nu fi ridiculizat și disprețuit. Nereușind totuși să-și stăpânească entuziasmul pentru descoperirile făcute cu ajutorul lunetei, în cele din urmă le-a făcut publice. Deși aceste observații au contribuit mult la îmbogățirea cunoștințelor despre Univers, pe Galilei l-au adus în conflict direct cu Biserica Catolică, iar unii oameni de știință au considerat argumentele sale ofensatoare.

Galileo Galilei (1564– 1642) s-a născut la Pisa (pe atunci parte a Ducatului Florenței), din actuala Italie, fiind primul dintre cei șase copii ai lui Vincenzo Galilei, celebru cântăreț din lăută și muzician teoretician, și ai soției sale, Giulia Ammannati. La 8 ani, familia s-a mutat la Florența, iar el a mai rămas doi ani la Pisa. Apoi, educația sa a continuat la o Mănăstire situată la 35 km de Florența. Deși a luat în serios posibilitatea de a deveni preot, la vârsta de 17 ani s-a înscris la Universitatea din Pisa pentru a studia medicina, la îndemnurile tatălui său. Nu-i place anatomia și părăsește medicina. Devine pasionat de matematică, de experiențele din domeniul fizicii. Din anul 1589 a devenit profesor la Florența, apoi, în 1592 la Padova unde a predat geometrie, mecanică și astronomie până în 1610. Îl preocupă invențiile. În această perioadă, Galileo a făcut descoperiri semnificative atât în domeniile științei pure (astronomie, cinematica mișcării) cât și în cele ale științei aplicate (rezistența materialelor, îmbunătățiri aduse telescopului). Printre interesele sale multiple s-au numărat studiul astrologei, care, în practica disciplinară pre-modernă era văzută ca fiind corelată cu matematica și astronomia.

Galileo a avut trei copii nelegitimi, două fiice și un fiu. Din cauza nașterii nelegitime, tatăl lor a considerat că cele două fete nu pot fi măritate, singura lor alternativă demnă fiind viața religioasă. Ambele au fost trimise la mănăstire, unde și-au petrecut toată viața. Fiul a fost recunoscut ca legitim și s-a însurat.

Prin cercetările sale, Galileo a devenit primul om de știință modern. Cat despre invențiile sale, lângă locuința din Padova avea un spațiu, pe care l-a dotat singur cu instrumente științifice: rigla de calcul, compasul geometric sau celebra sa luneta (de fapt, un telescop primitiv).

Deci, marele fizician și astronom italian din epoca Renașterii este unul dintre întemeietorii mecanicii ca știință. El a descoperit „legea inerției”, „legea căderii corpurilor”, „legea compunerii mișcării”. Ca astronom a descoperit, cu ajutorul lunetei sale, munții de pe Lună, natura stelară a Căii Laptelui, patru sateliți ai planetei Jupiter, petele din Soare și rotația acestuia în jurul axei sale, fazele planetei Venus. La bătrânețe a descoperit mișcarea Lunii în zig-zag.

A construit luneta, însă a recunoscut că „un anume flămând a construit o lunetă, înaintea mea”. Era vorba de olandezul Hans Lippershey, producător de ochelari, care a creat prima lunetă în 1608. Dar, Galilei a perfecționat luneta, cu care a descoperit întâii munți de pe Lună. Luneta lui mărea obiectele de 30 de ori și era formată dintr-o lentilă convergentă (obiectivul) și una divergentă (ocularul), care sunt astfel dispuse încât focarul al doilea al obiectivului coincide cu primul focar al ocularului.

Până în 1610, el a făcut numeroase descoperiri în matematică și fizică, inclusiv elemente care astăzi par banale precum parabola, dar și diverse ecuații, prin care a demonstrat că legile naturii sunt matematice.

În anul 1612, Galileo Galilei observa un fenomen neobișnuit, și anume că, petele de pe suprafața Soarelui își modificau pozițiile de-a lungul timpului. Astfel, era demonstrat pentru prima dată faptul că astrul solar se rotește. Petele solare apar în momentul în care plasma din compoziția Soarelui interacționează cu câmpul magnetic al acestuia. În urma acestui proces pot rezulta explozii solare. Matematicianul, astronomul Johannes Kepler (1571-1630) observase una în 1607, dar a confundat-o cu trecerea planetei Mercur. El a reinterpretat observarea unei pete solare din vremea lui Carol cel Mare, care fusese greșit atribuită și ea unei treceri a lui Mercur. Însăși existența petelor solare prezenta o altă dificultate în ce privește neschimbata perfecțiune a cerurilor postulată de fizica celestă aristoteliană, dar trecerile periodice confirmau și ele predicțiile făcute de Kepler în 1609, și anume că Soarele se rotește. Preluând ideea lui Copernic cum că soarele și nu pământul se află în centrul universului, Galilei a devenit primul om de știință cunoscut care a susținut public descoperirea lui Copernic.

În 1616, cardinalul Bellarmine, teolog de seamă al vremii, l-a informat pe Galilei cu privire la un nou decret catolic emis împotriva teoriilor lui Copernic și i-a poruncit lui Galilei să se supună decretului. În consecință, în anii ce au urmat, Galilei nu a mai susținut în public faptul că Pământul se rotește în jurul Soarelui.

În 1623, Urban al VIII-lea, prieten cu Galilei, a preluat autoritatea papală. Drept urmare, în 1624, Galilei l-a rugat pe papă să anuleze decretul emis în 1616. În schimb, Urban i-a cerut lui Galilei să explice teoriile contradictorii ale lui Copernic și ale lui Aristotel în așa fel încât să nu-l favorizeze pe niciunul. Galilei a scris apoi o carte intitulată „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii”, în care nu a ținut cont de cerințele Papei. Cartea pleda, de fapt, în favoarea tezelor lui Copernic. Acuzat de erezie și amenințat cu tortura, Galilei a fost silit să nege învățăturile lui Copernic. În 1633, Inchiziția (autoritatea Bisericii Catolice) a interzis cartea, iar Galileo Galilei a fost chemat la Roma, întemnițat și torturat. A fost trimis în fața tribunalului. După aflarea sentinței, Galileo ar fi murmurat: „Eppur, si muove” (Și totuși, se mișcă!).

Galileo a fost găsit „vehement suspect de erezie”, pentru a fi susținut opinia că Soarele stă în centrul universului și că Pământul nu se află în centru și se mișcă, părere contrară Sfintei Scripturi. I s-a cerut să „abjure, blesteme și să deteste” aceste opinii. După multe umilințe a fost silit să-și retragă ideile despre sistemul solar, pentru a-și salva viața. Bătrân, bolnav, torturat, avea șansa de a sfârși precum toți ereticii pe care severa Inchiziție îi trimitea repede pe rug, pentru a fi arși de vii. Se spune chiar că Galilei era speriat de soarta lui Giordano Bruno, ars pe rug pentru erezie. Condamnarea sa a fost arest permanent la domiciliu, interzicerea scrierilor, pentru a nu face din el un martir. În 1642 după eliberare a orbit din cauza cataractei, și s-a stins din viață în casa sa de lângă Florența.

Veacuri la rând, unele dintre lucrările lui Galilei s-au aflat pe lista cărților interzise. În 1979 însă, Biserica a reevaluat acțiunile întreprinse de Inchiziția Romano-catolică cu 300 de ani în urmă, iar, în 1992, papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut că Biserica Catolică l-a condamnat pe Galilei pe nedrept. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne”, „părintele fizicii moderne”, „părintele științei”, și „părintele științei moderne”. Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne”.

Galileo a apărat heliocentrismul, și a susținut că nu este contrar pasajelor din Scriptură, adoptând poziția lui Augustin asupra Scripturii, cum că, nu trebuie luat fiecare pasaj literal, mai ales când respectiva scriptură este o carte de poezii și cântece, și nu o carte de instrucțiuni asupra istoriei. Adică, cei care au scris Scriptura au făcut-o din perspectiva lumii terestre, și din acel punct de vedere Soarele răsare și apune.

Doar poeții își mai pot imagina acest curs al soarelui, precum poetul român Ion Minulescu (1881-1944) care a scris minunata Romanță a soarelui: „Răsar, / Mă-nalț, / Cobor / Și-apoi dispar, / Și-apusul meu e totuși răsărit… / Sunt vagabondul zilei de-a pururi solitar – / Portret unic și veșnic, expus în infinit.”

Primele lucrări ale lui Galileo descriu instrumente științifice și printre ele se numără tratatul din 1586 intitulat „Mica balanță” care descrie o balanță precisă pentru cântărit obiecte în aer sau în apă și, manualul tipărit în 1606 „Despre funcționarea unei busole militare și geometrice”.

Primele sale lucrări în domeniul dinamicii, știința mișcării și mecanică au fost: „Despre mișcare” publicată în 1590 la Pisa și „Mecanicile”) publicată la Padova în preajma lui 1600. Prima s-a bazat pe dinamica fluidelor aristotelian-arhimedeană și susținea că viteza căderii gravitaționale într-un mediu fluid este proporțională cu excesul de greutate specifică a corpului peste cea a mediului, pe când în vid corpurile cad cu viteze proporționale cu greutățile lor specifice. „Mesagerul înstelat” din 1610 a fost primul tratat științific publicat realizat pe baza unor observații efectuate prin telescop. În el, Galileo a arătat următoarele descoperiri: lunile galileene; încrețirea suprafeței Lunii; existența unui mare număr de stele invizibile cu ochiul liber, mai ales a celor responsabile pentru felul cum apare Calea Lactee; diferențele dintre aparența planetelor și cea a stelelor fixe—ultimele apar ca discuri mici, iar ultimele apar ca puncte de lumină nemărite.

Galileo a publicat o descriere a petelor solare în 1613 sub titlul „Scrisori despre petele solare” în care a sugerat că Soarele și cerurile sunt coruptibile. Aceste scrisori au relatat și observațiile sale telescopice din 1610 despre fazele lui Venus, și descoperirea ciudatelor „alungiri” ale lui Saturn și a și mai ciudatei lor dispariții. În 1615 Galileo a pregătit un manuscris intitulat „Scrisoare Marii Ducese Christina” care nu a fost tipărit decât după 1636. Această scrisoare era o versiune revizuită a Scrisorii către Castelli, care a fost denunțată de Inchiziție pentru că susținea teoria lui Copernic ca adevărată cu Scriptura. În 1616, după ordinul Inchiziției de a nu mai susține sau apăra poziția copernicană, Galileo a scris „Discurs despre fluxul și refluxul mării” pe baza unui model copernican al Pământului, sub forma unei scrisori personale adresate Cardinalului Orsini. În 1619, Mario Guiducci, un elev al lui Galileo, a publicat un curs scris de Galileo sub titlul „Discurs despre comete”, în care contrazicea interpretarea iezuită a cometelor. În 1623, Galileo a publicat „Il Saggiatore”(Testament), în care a atacat teoriile bazate pe autoritatea lui Aristotel și a promovat experimentul și formularea matematică a ideilor științifice. Cartea a avut mare succes și a găsit suport la nivel înalt în rândurile Bisericii Catolice. În urma succesului acestei cărți, Galileo a publicat „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii” în 1632. Deși a avut grijă să respecte instrucțiunile din 1616 ale Inchiziției, argumentele din carte în favoarea unei teorii copernicane și a unui model ne-geocentric al sistemului solar au dus la judecarea lui Galileo și la interdicția publicării lucrărilor sale. În ciuda interdicției, Galileo și-a publicat „Discursurile și demonstrațiile matematice legate de două noi științe în 1638 în Olanda, în afara jurisdicției Inchiziției.

Galileo a fost primul om de știință care a demonstrat că timpul este un parametru-cheie în legile mișcării. Legenda spune că, în timpul unei slujbe religioase, Galilei se juca pendulând un felinar si astfel a descoperit principiul ceasului cu pendul, în iunie 1637.

În volumul intitulat „Filozofie, Crestomație, Bibliografie editat de Academia română, în 1989, este dat un fragment dintr-o lucrare a lui Galilei: „Cu cât cineva țintește la țeluri mai înalte, cu atât se ridică mai sus; iar a privi în marea carte a naturii, care alcătuiește obiectul propriu zis al filozofiei, înseamnă tocmai a te ridica cu ochii și cu gândul. (…) Dintre tot ce poate fi cunoscut în mod natural constituția universului se cade a fi socotită, după părerea mea, ca ocupând primul loc, căci, depășind pe toate celelalte prin generalitatea conținutului, ca lege și sprijin a tot ce există, trebuie să le depășească și prin importanță. Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (13) – Galileo Galilei” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Copiii sunt iubiți fiindcă sunt bucățica noastră de Cer…

Ce este la dragostea de copii – la dragostea de proprii noștri copii – ce o face atât de totală? Atât de nemărginită?

De ce-mi iubesc copilul în pofida a orice, și de ce el/ea mi se pare mai important decât orice alt copil pe lume…?

Răspunsul după Adevăr e minunat. Nu egoism. Nu trufie. Motivul adevărat e altul…

Pentru noi toți, pentru fiecare dintre noi, există un Cer… Credem sau nu credem în El. Există o Totalitate. Ei bine, când naștem un copil, Cerul se face personal. Se face „al meu”. Acum îl recunosc. Îl înțeleg. A fost ca un fundal pentru viața mea până acum…
Și acum, într-un fel minunat și tainic, Cerul devine… copilul meu! Sau copilul meu devine… bucățica mea de Cer!

Asta te copleșește… Coboară Fericirea peste tine! Ai fost sau n-ai fost credincios până acum. Ai știut sau n-ai știut ce-i Dumnezeu. Dar acum ai un motiv să fii „religios”: e Cerul în fața ta… Cerul e chiar copilul tău.

Și nu e vorba de idolatrie aici. Nu e vorba de iubirea de sine prin copii. Aici e cu totul altceva. E sentimentul măreț, dumnezeiesc, al relației cu Cerul.

Ce idee, că Cerul se poate face copilul meu!

Și atunci unde greșim…? De ce suferim după ei? De ce plângem, de ce ne dor alegerile greșite pe care le fac copiii noștri, păcatele lor, eșecurile lor?… De ce ne vin cele mai mari dezamăgiri de la ei? Prin ei…?

Aici e marea Taină a Înțelegerii.

Copilul e bucățica mea de Cer.

Dar, în același timp, el e și bucățica mea de pământ.

Adică, s-a născut și el în nedesavarsire, ca și mine. În „păcate”, cum zice Psalmistul. Are și el trup supus poftei, dorinței. E pământ din pământul meu.

Și asta a Taina Crucii și Mantuirii noastre. Ca să ne doară răul copiilor noștri ca răul nostru însuși. Să ne doară păcatele lor ca păcatele noastre însele. Să facem pocainta ca pentru noi înșine. Pentru că sunt trup din trupul nostru. Sunt bucățica noastră de pământ. Și bucățică noastră de pământ poate greși..
Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Copiii sunt iubiți fiindcă sunt bucățica noastră de Cer…” →

Olimpia MUREȘAN: Omagiu Mamei

Dumnezeu a creat toate lucrurile în mod desăvârșit: priviți semnul nepătat al cerului, munții cei falnici, covorul de verdeață, pomii plăcuți și florile frumos mirositoare, concertul păsărelelor, zborul legănat al fluturilor; totul este scăldat în lumină, culoare, armonie și farmec. –Ce am mai putea adăuga la aceste frumuseți? Dumnezeu a încununat creația SA cu o nestemată a cărei strălucire reflectă caracteristica SA principală DRAGOSTEA. Inima cea nobilă a mamei este cel mai frumos lucru din tot ce a creat Dumnezeu. În inima ei încap bucuriile și durerile noastre, visele și deznădejdile noastre, la fel eșecurile. În ochii ei calzi găsim mângâiere, milă și încurajare; mâna ei care a trudit mulți ani pentru noi este cea mai sfântă atingere, cel mai scump balsam ce poate vindeca orice rană de pe trup sau din suflet.

Fericitul Augustin spunea: -Dați-ne astfel de mame-și vă voi da astfel de oameni! Mamele au primit cel mai mare mandat și cea mai mare responsabilitate din toate timpurile: -Ia acest copil și crește-l pentru mine! –rolul mamei este să dezvolte într-un suflet omenesc asemănarea dumnezeirii.

Solomon spunea în proverbe că: „O femeie virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei.”

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Omagiu Mamei” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (96)

România în al doilea război mondial (1939-1945)

În vara anului 1939, România urmărea cu speranţă şi nerăbdare negocierile politice şi militare dintre Anglia, Franţa şi Rusia sovietică de la Moscova. În aceste luni, România lua în calcul un pact de neagresiune cu Rusia sovietică, prin intermediul Turciei, care însă nu s-a realizat. La 22 august, convorbirile dintre Anglia, Franţa şi Rusia s-au întrerupt brusc, iar a doua zi, la 23 august 1939, lumea a aflat cu consternare că a fost semnat Pactul de neagresiune între Germania nazistă şi Rusia bolşevică. Pactul conţinea un protocol adiţional secret, care prevedea delimitarea „sferelor de interese” ale Germaniei şi Rusiei în zona cuprinsă de Marea Baltică şi Marea Neagră. Acest acord între cele două puteri a provocat uimire în Occident, iar în România el a produs un adevărat şoc. Prin semnarea acestui pact, între cele două puteri continentale, România era condamnată. Surprinse de încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov, Anglia şi Franţa au acceptat în sfârșit riscul unui război cu Germania, dar fără a fi pregătite sub aspect militar. La rândul ei, Germania, după ocuparea paşnică a Austriei şi Cehiei (Slovacia devenise stat independent), a decis, în aprilie-mai 1939, o acţiune militară împotriva Poloniei, care nu vroia să cedeze Coridorul şi Danzig-ul. Pactul din 1939 a ridicat Rusia sovietică la rangul de putere europeană, apoi mondială, după 1945.

După încheierea pactului sovieto-german, posibilităţile de acţiune ale României s-au redus drastic. Izolarea sa internaţională a intrat în faza finală. Factorii politici romaneşti, Carol, Călinescu, Gafencu, constatau că situaţia României este „foarte gravă”. După atacarea Poloniei de către Germania, la 1 septembrie 1939, şi declaraţia de război a Franţei şi a Angliei din 3 septembrie, guvernul român a decis, la 4 septembrie, să adopte o „atitudine paşnică” faţă de toate statele. Mai târziu, Consiliul de Coroană, convocat în acest scop a hotărât, la 6 septembrie 1939, „observarea strictă a neutralităţii”.

Perioada neutralităţii declarate (septembrie 1939-28 mai 1940) a fost, în esenţă, favorabilă aliaţilor franco-englezi şi victimelor agresiunii. Această neutralitate nu a însemnat pasivitate, ci a fost una activă, condiţionată şi prevăzătoare. România s-a proclamat neutră, dar nu în orice împrejurare şi pe vecie. Această atitudine a României a fost remarcată în relaţiile cu Polonia, atacată de cei doi agresori, Germania şi Rusia. Romania a îngăduit tranzitul de material de război pe teritoriul său, evacuarea tezaurului polonez şi a deschis graniţa sa pentru refugiaţii civili şi militari şi autorităţile statului polonez. Germania şi Rusia erau nemulţumite de atitudinea României faţă de statul polonez în curs de lichidare.

După aceste evenimente, izolarea politică a României s-a menţinut, însă, atâta vreme cât războiul în vest continua, speranţele României erau legate de victoria Franţei şi Angliei. Reorientarea politică a României s-a produs la sfârşitul lui mai 1940, când în urma înfrângerii Franţei, factorii politici româneşti au decis abandonarea orientării externe tradiţionale şi promovarea unei politici de adaptare la realitate, de orientare spre Germania. Iluziile României se sfârşiseră şi ea se aştepta acum la tot ceea ce este mai rău. În acest fel, perioada neutralităţii ţării ia sfârşit, iar statul roman este silit să se orienteze spre puterile Axei. După renunţarea la neutralitate, România a urmat o politică de apropiere de Germania, tradusă într-un statut de nonbeligeranţă (28 mai 1940-22 iunie1941). În perioada neutralităţii, România a încercat sa constituie un Bloc al Neutrilor în Balcani, al cărui nucleu îl reprezentau statele din Înţelegerea Balcanică. România a înaintat un proiect de bloc al neutrilor, la 28 octombrie 1939, aliatelor sale, însă proiectul propus de România a eşuat, datorită opoziţiei marilor puteri, a Germaniei şi a Rusiei. După aceasta, România a încercat întărirea alianţei dintre statele ce alcătuiau Înţelegerea Balcanică, dar fără succes. Importanţa petrolului românesc după începutul războiului s-a concretizat în semnarea Pactului petrolului, la 27 august 1940, de către România şi Germania.

Sfârşitul României Mari

Vara anului 1940 a reprezentat pentru neamul românesc unul din cele mai dureroase momente. La începutul verii, România se afla în plină izolare politică, diplomatică şi militară, lipsită de orice sprijin din afară, pândită din toate părţile de mari pericole şi frământată de puternice contradicţii interne (regimul carlist). Încă de la 29 martie 1940, Rusia sovietică anunţa decizia sa de a „rezolva” problema Basarabiei, aşteptând un moment potrivit. După capitularea Franţei, în iunie 1940, eveniment care în România a avut „dimensiuni înspăimântătoare” (Al. Cretzianu), ţara, şocată, înfricoşată, urmărea acţiunile Rusiei. Mai întâi, aceasta a anunţat Germania, la 23 iunie, că s-a decis „soluţionarea” problemei Basarabiei şi a Bucovinei. Iniţiativa sovietică a provocat iritare la Berlin, datorită pretenţiilor sovietice asupra Bucovinei. Hitler „a tunat şi a fulgerat” contra lui Stalin şi a hotărât organizarea unei campanii împotriva Rusiei sovietice.

La 26 iunie 1940, la ora 22, Molotov a înmânat ministrului României la Moscova, Gh. Davidescu, ultimatumul privitor la Basarabia şi Bucovina de Nord. În noaptea de 26/27 iunie, Davidescu a transmis la Bucureşti textul ultimatumului sovietic. Efectul acestui ultimatum la Bucureşti a fost devastator! România a apelat, în disperarea ei, la aliaţii din Înţelegerea balcanică, la Germania (care a îndemnat România să „cedeze” fără luptă), dar în zadar. La 27 iunie 1940, la Bucureşti, s-au întrunit două Consilii de Coroană. În seara de 27 iunie, la ora 23, Molotov l-a convocat pe Davidescu, iar în noaptea de 28 iunie, la 1,25 h, el a primit al doilea ultimatum sovietic, pe care l-a transmis la Bucureşti. La 27 iunie 1940, la 12h, s-a întrunit primul Consiliu de coroană, cu participarea a 27 de miniştri şi consilieri regali: 11 au votat împotriva ultimatumului, 10 pentru, iar ceilalţi au propus discuţii. Urdăreanu a propus şi Consiliul a decis mobilizarea armatei şi modificarea guvernului.

Al doilea Consiliu de coroană a fost convocat la 27 iunie, la 21 h, cu participarea a 28 de miniştri şi consilieri: 19 au fost pentru ultimatum, 6 împotrivă. Schimbarea atitudinii se explică prin datele prezentate de generalii Tenescu şi Ilcuş, conform cărora România nu putea să reziste din punct de vedere militar. La 28 iunie 1940, 11.30 h, s-a decis evacuarea generală a Basarabiei, având drept termen 2 iulie 1940. România a cedat, în zilele de 28 iunie-3 iulie 1940, Rusiei sovietice o suprafaţă de 50.762 km² (Basarabia- 44.500 km², Bucovina de Nord – 6.262 km²) şi o populaţie de 3,7 mil. de locuitori (53% români, 27% evrei, 10% ruşi şi 15% ucraineni). Cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, la care se adăuga Ţinutul Herţa, a însemnat începutul dezintegrării teritoriului României Mari.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (96)” →

Julia Henriette KAKUCS: Primii ghiocei

Mi-e dor de primii ghiocei din grădina amintirilor mele … Prima zi de martie îmi aducea – o dată cu şoapta plină de afecţiune a acestor clopoţei – şi primele semne ale unui anotimp plin de speranţă. Eram încă la vârsta basmelor, când ghioceii, însoţiţi de mărţişoare – fiecare avându-şi povestea şi semnificaţia sa – , mă aşteptau în mâinile tatălui meu, ale prietenilor şi colegilor mei. Le simt încă răcoarea petalelor în palmele mele fierbinţi. Îmi transmiteau umezeala rece a zăpezii.

Citisem, cândva, că Domnul crease zăpada lăsând-o incoloră, dăruindu-i însă libertatea de a-şi alege culoarea. O şansă unică. Zăpada ar fi putut avea veşmântul oricărei flori. Îmi imaginez spectacolul grandios al dansului floral. Închid ochii şi savurez priveliştea. Petale ce strălucesc în toate nuanţele … În adierea zefirului plutesc mii de flori, fără a da atenţie dorinţei zăpezii. Doar ghiocelul, firav, modest şi timid, trece cu paşi înceţi şi nesiguri. Doar el ascultă rugămintea zăpezii şi i-o împlineşte, dăruindu-i propria sa culoare. De atunci este zăpada albă, iar ghiocelul singura floare ocrotită de ea.

Te-ai întrebat vreodată cum ar arăta munţii şi văile acoperite de o zăpadă albastră? Primii fulgi ar părea fluturi născuţi din însăşi bolta cerului. Prima pătură aşternută ne-ar aminti talazurile oceanelor… În orice caz, relatările privitoare la zăpada roz până la maroniu, din 11 martie 2010 din Stawropol, ne-au neliniştit. Albul imaculat este frumos. De multe ori întâmplarea face cea mai bună alegere. Înfiorată, ating frăgezimea petalelor. Mi le-ai dăruit tu acum, de 1 Martie. Ce tradiţie frumoasă … Ele trezesc în mine bucuria primăverii. Îmi place să le simt apropierea pe masa mea de lucru, răspândind o aromă dulceagă în vecinătatea lalelelor. Mă întreb dacă ghioceii şi lalelele sunt înrudite… Noi avem rădăcini comune, dar cum ar fi să avem bulbi comuni? Să păstrăm în noi acea sevă vitală, care ne-ar permite să depăşim perioadele glaciare ale vieţii noastre? Poate că, dacă am avea curajul să ne recunoaştem întotdeauna culoarea părerilor şi a sufletului, am fi mai echilibraţi pe sârma îngustă a vieţii. Limba germană exprimă plastic această necesitate: “Man muss Farbe bekennen”. Tradus mot-à-mot, înseamnă: „trebuie să-ţi recunoşti deschis culoarea, apartenenţa”. Dar unii nu posedă nici o culoare, nu le-a fost dăruită sau nu s-au putut decide pentru una dintre ele. Sunt simple cioburi de sticlă, prin care descoperi părerea altora. Te gândeşti acum şi tu la cristalele transparente ce răspândesc curcubeul? Ele sunt persoanele care ne împodobesc cotidianul, văd alternativele, aspectele multicolore ale vieţii. Refractând, cristalele reuşesc să dezvăluie nuanţele ascunse în spectrul culorii albe.

Privesc petalele ghiocelului, această rochiţă de balet pe scena anotimpului ce se apropie, şi înţeleg că, datorită purităţii ce o emană, a devenit simbolul renaşterii. Renaşterea copiilor alungaţi de acasă, afară, în viscolul unei ierni cumplite, şi care, din bunăvoinţa Cerului, s-au reîntors ca nişte ghiocei, după cum ne povesteşte o legendă balcanică. Doar în Marea Britanie a ajuns această floare, din pricina culorii sale albe, “floarea morţii” şi nu este adusă niciodată în casă. Curioase sunt asociaţiile născute la privirea gingăşiei …

Vino acum lângă mine. Dăruieşte-ţi pauza căutătorilor pasionaţi de soiuri noi. Catalogul editat de Günter Waldorf prezintă 300 de varietăţi ale ghiocelului. Am putea să ne uităm împreună la aceste mici bijuterii. Alegeţi un măr. Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Primii ghiocei” →