Ce este la dragostea de copii – la dragostea de proprii noștri copii – ce o face atât de totală? Atât de nemărginită?
De ce-mi iubesc copilul în pofida a orice, și de ce el/ea mi se pare mai important decât orice alt copil pe lume…?
Răspunsul după Adevăr e minunat. Nu egoism. Nu trufie. Motivul adevărat e altul…
Pentru noi toți, pentru fiecare dintre noi, există un Cer… Credem sau nu credem în El. Există o Totalitate. Ei bine, când naștem un copil, Cerul se face personal. Se face „al meu”. Acum îl recunosc. Îl înțeleg. A fost ca un fundal pentru viața mea până acum…
Și acum, într-un fel minunat și tainic, Cerul devine… copilul meu! Sau copilul meu devine… bucățica mea de Cer!
Asta te copleșește… Coboară Fericirea peste tine! Ai fost sau n-ai fost credincios până acum. Ai știut sau n-ai știut ce-i Dumnezeu. Dar acum ai un motiv să fii „religios”: e Cerul în fața ta… Cerul e chiar copilul tău.
Și nu e vorba de idolatrie aici. Nu e vorba de iubirea de sine prin copii. Aici e cu totul altceva. E sentimentul măreț, dumnezeiesc, al relației cu Cerul.
Ce idee, că Cerul se poate face copilul meu!
Și atunci unde greșim…? De ce suferim după ei? De ce plângem, de ce ne dor alegerile greșite pe care le fac copiii noștri, păcatele lor, eșecurile lor?… De ce ne vin cele mai mari dezamăgiri de la ei? Prin ei…?
Aici e marea Taină a Înțelegerii.
Copilul e bucățica mea de Cer.
Dar, în același timp, el e și bucățica mea de pământ.
Adică, s-a născut și el în nedesavarsire, ca și mine. În „păcate”, cum zice Psalmistul. Are și el trup supus poftei, dorinței. E pământ din pământul meu.
Și asta a Taina Crucii și Mantuirii noastre. Ca să ne doară răul copiilor noștri ca răul nostru însuși. Să ne doară păcatele lor ca păcatele noastre însele. Să facem pocainta ca pentru noi înșine. Pentru că sunt trup din trupul nostru. Sunt bucățica noastră de pământ. Și bucățică noastră de pământ poate greși..
De aceea ne supraveghem copiii. N-avem încredere în tot ce ne spun. Ii mai pedepsim. Fiindcă n-avem încredere în pământul din ei. Care poate greși.
Dar asta nu stirbeste cu nimic Dragostea. Ei nu încetează să fie bucățica noastră de Cer. Și bucățica noastră de Cer nu poate greși! Fiindcă e ce avem noi mai curat, întrupat înaintea noastră. Bucățica de Cer e de la Dumnezeu. Este „vorba” noastră cu Dumnezeu!
Ei bine, în contrastul acesta smerit, paradoxal, în chipul Crucii, dar drăgăstos și dumnezeiesc – ne înțelegem copiii. Ei sunt Cerul și pământul nostru. Ii iubim ca și cum ar fi fără greșeală (și așa este), dar îi educam și îi creștem fiindcă fac parte din lumea greșelii (și așa este).
Și aici e Minunea. Așa e Dumnezeu Însuși cu noi!
Noi suntem bucățica lui Dumnezeu de Cer. Ne va iubi „forever”, indiferent ce! Dar suntem și bucățica de pământ. Pe ea o va îngriji, o va doftorici, uneori cu leacuri mai amare… Fiindca Dragostea Lui e minunata. El își îngrijește bucățelele Lui de pământ CA ȘI CUM ar fi din Cer. Și așa este.
Cât ne asemănăm cu Dumnezeu și nu știam! Cât suntem de… copiii Lui, pe cât sunt copiii noștri de ai noștri! Cât suntem noi bucățica Lui de Cer, pe cât sunt copiii noștri bucățica noastră de Cer!
Doamne, tu le-ai facut pe toate mărețe, ca să înțelegem!… Fii și rămâi Tu Cerul nostru!
––––––––––
Ierod. Iustin T., 6 martie 2019