Categorie: Eseu

Ierodiacon IUSTIN T. – DESPRE TOTALITARISMELE PE CARE NU LE VEDEM: „# Stai acasă. Îți poate salva viața”…

    Lumea se construiește din idei. La nivelul minții noastre așa o percepem, fiindcă realitatea pur fizică nu înseamnă nimic fără ideile, fără interpretările pe care ni le facem despre ea… De la Cer la pământ suntem invitați să primim idei despre lume, niște „chei de lectură” a ei, cum s-o apucăm, cum s-o înțelegem. Toți ne invită la asta.

    Și cum?

    Dumnezeu este primul care ne oferă o „lectură” a lumii în cheia căderii și a răscumpărarii. Dar și a vigilentei la răul de pe lume si la trezvie în practicarea binelui. Apoi oameni plini de Duh ca Sf. Apostol Pavel, care ne îndeamnă să „(în)cercăm duhurile”, adica gândurile și ideile care umblă pe lume, sa vedem care este de la Dumnezeu și care nu…

   Dar, în fond, toți oamenii ne propun „interpretări” ale lumii, după viziunea lor: oameni credincioși sau mai puțin credincioși, atei sau indiferenți, dictatori sau oameni de rând… Nu este unul care să nu se considere bun, sau care să nu fi considerat că vrea binele lumii. Chiar și cei dovediți de trecerea timpului și a istoriei ca fiind răi. Cu toții vor fi spus că vor binele lumii. Numai ca este „binele” lor, așa cum îl văd ei, iar cea mai teribilă formă de bine s-a dovedit a fi „binele” unei lumi fără Dumnezeu! Pentru că toți care urmăresc „binele”, îl urmăresc cu un zel religios. Iar marele nostru efort este să „cercăm” aceste mesaje, aceste forme de „bine”, să vedem cât sunt ele de bune, după binele adevărat al lui Dumnezeu.

   Iată, cu toții (sau majoritatea dintre noi) am pornit cu bune intenții în această criză. Cu dorința legitimă de a ne proteja viața, sănătatea, pe a noastră și pe a celorlalți. Nu știam cât adevăr și câtă propagandă este în toată povestea, câtă dorință de putere sau interese pe margine. Am schimbat mesaje care ni s-au parut salutare, igienice – gen „Stai acasă. Îți poate salva viața…”; „Protejează-te / protejează-mă” – fără să ne gândim la roadele lor subconștiente, în timp, pentru psihicul și spiritul nostru. Admițând că toți am făcut-o cu bună credință, și că nimeni nu trebuie suspectat de intenție rea, să cercetăm conținutul mai profund al acestor mesaje, pe care l-am preluat și noi fiindcă „ambalajul” ni s-a parut bun. Să le cercetăm „după roadele lor”, cum ne învață Mântuitorul…

   Și legat de asta, trebuie să admit că toată viața am fost pasionat de idei și de cauzele lor, de rădăcinile lor și de finalitățile lor. Mai ales de potențialul salvator al ideilor smerite ale lui Dumnezeu, și, reciproc, de cel distrugător al ideilor „salvatoare” ale lumii fără Dumnezeu. Diferențele sunt atât de fine, insesizabile aproape, fiindcă ultimele le copiază pe primele, încât par de necontestat… Dar după vreo 27 de ani de școală adunată (Drept, Istorie și Teologie, unele la nivel de doctorat, științe frumoase care m-au învățat să gândesc) și după 15 ani de călugărie și mai frumoasă (deși nevrednica), care mi-a arătat cât de „înfrânte și smerite” sunt căile salvatoare ale lui Dumnezeu, am ajuns reticent la toate ideologiile care salvează lumea de pe-o zi pe alta, care sunt trendy, invincibile și „de necombatut”… Tocmai pentru că nu seamănă cu nimic din ce ne-ar spune Dumnezeul nostru cel liniștit și smerit. Și dacă nu sunt inspirate de El, înțelegem ce teribile sunt alternativele…

   Așadar, ce poate fi rău în „a sta acasă și a-ți salva viața”…? Aparent, nimic. Asta numai dacă nu sesizăm ca fructul mesajului, carnea lui este alta: „Dacă ieși, mori!”. Haina este doar pozitivă, fiindcă nu avea cum să nu fie. Dar greutatea mesajului stă în ceea ce se subînțelege, în implicațiile lui, în ceea ce nu se spune. Ce se întâmplă dacă ieși… Adică, practic, o amenințare cu moartea. Una soft.

   Dar ce e rău în asta, ar spune unii? Și Biserica „amenință” mereu cu moartea. Cu moartea sufletului, apoi cu moartea veșnică. Da. Asa este. Numai că moartea aceea e mult mai „sănătoasă” și mai pedagogică pentru intelegerea omului, pentru că Dumnezeu vrea ca omul sa-si salveze sufletul întâi, și nu să caute scăparea trupului cu orice preț („Nu va temeți de cei ce ucid trupul, temeți-va mai curând de cei ce ucid sufletul si-l aruncă în gheena…”). Și iarăși, Dumnezeu stie ca tocmai cel ce cauta sa-si scape viața cu orice preț, „o va pierde”, și ce-i va folosi omului ca a dobândit lumea întreagă „daca-și pierde sufletul sau…?”. Înțelegem astfel ca iubitorul nostru Dumnezeu pune întotdeauna valoarea veșnică înainte, ne spune de care pericol să ne ferim întâi și apoi ne învață să ne protejăm și trupul, numai întrucât este vehicul al Duhului. Avem nevoie de trup să cultivăm virtuțile și să dobândim Împărăția. Nu sa-l îngrijim atât de obsesiv (până la adorare), încât sa-l punem într-un clopot de sticla, sa-l izolam de oameni și de Cer în cușca siguranței fizice („stai acasă…”), și să uităm că avem un Cer și o mântuire de dobândit deasupra. Pentru că inevitabil, cine care în grija excesivă de trup și în mesajele care cultivă trupul ca valoare supremă, nu are cum să nu-și micșoreze credința (dacă n-o pierde cu totul), nu are cum să nu se lase invadat de grija, de frică, de suspiciunea celorlalți, de duhul „vegherii” aproapelui și de alte duhuri potrivnice lui Dumnezeu. Dacă se întâmplă asta, putem sa fim vii si invulnerabili la COVID pe cât vrem, fiindcă suntem morți pe dinăuntru.

   De-asta a fost lăsată frica minunata de Dumnezeu. „Frica lui Dumnezeu” cum i se mai spune. Pentru că ea scoate afară toate celelalte frici lumești, ca secundare, deviante, parazitare pentru desăvârșirea Omului. Exact cum rostea Făt-Frumos din Lacrimă către Roșu-Împărat care-l întreba de cine se teme (din basmul omonim al lui Eminescu): „De cine temi mai mult, Făt-Frumos…?” / „Eu pe lume nu ma tem de nimeni, afară de Dumnezeu! Dar tu de cine te temi, Împărate?…”. Și a răspuns Împăratul: „Eu mă tem de Dumnezeu, dar ma tem și de Muma-Pădurii…”. Iată, ce alegoric spus, cum frica Împăratului nu era curata, întrucât nu avea singură „frica lui Dumnezeu”, ca Făt-Frumos. Iar Muma-Pădurii e o metaforă de basm prin care trebuie sa înțelegem orice alta frica lumească în afara de cea curata a lui Dumnezeu: de boală, de sărăcie, de defăimare socială, de tirani sau de… coronavirus. Și, negreșit, cu cât vom cultiva mai mult aceste frici de Muma-Pădurii,  și cu cât vom schimba mai mult mesaje gen „Stai acasă. Ferește-te de Muma Pădurii!”, cu atât vom cădea mai mult din Dumnezeu, cu atât mai morți și mai goi vom fi în sufletul nostru. Și mai lipsiți de viața adevarata.

   Bineînțeles, toate cele de mai sus nu înseamnă să disprețuim medicii și oamenii care se luptă cu bună-credință pentru noi. Dumnezeu știe câte sacrificii au făcut în această perioadă… Eu însumi am un frate după trup acasă, medic ortoped, care a fost în linia întâi. Soția lui, tot medic. Vom sta acasă când e nevoie, ne vom trata când e nevoie, nu vom fi iresponsabili, nu vom brava, dar nu vom ajunge sclavi ai grijii de trup. Care duce întotdeauna la moartea sufletului.

   Asta mai înseamnă și să nu mai colportăm inconștient mesaje cu fruct otrăvit, cu potențial totalitar, prin care ne construim singuri inchisoarea mentala, Gulagul României de mâine. Fiindcă idealul e ca o populație să-și pună singură zăbrelele închisorii, și să pedepsească sau să ostracizeze pe oricine ar contesta ordinea în cadrul ei. Căci nu e greu să ne gândim la mesajele indirecte de „avertizare” a celor ce îndrăznesc să cugete altfel. Iată, un mesaj gen „protejează-te pe tine/ protejează-mă pe mine”, înseamnă, într-o inversiune teribilă – „ce se întâmplă dacă nu vrei să mă protejezi pe mine?”, adică ești tratat ca iresponsabil, cu aluzie chiar ca nu ești departe de un „criminal”… Sau, dacă tot facem exercițiul gândirii critice, ne dăm seama ce potentual totalitar s-ar ascunde în mesajul similar aplicat la vaccinurile obligatorii: „Vaccinează-te. Salvează-ți viața. Și… pe a mea!”. Căci dacă nu, trebuie luate măsuri împotriva ta… Aceeași retorică se va aplica și acolo.

   Cine a studiat puțin istoria, științele politice, ideile înțelege cât de ușor se inventează în epoca noastră noi „dușmani ai poporului”. Poate ni se pare incredibil, dar cei care vom ține lacătele noii închisori pentru cei ce se opun dictaturii sanitare vom fi chiar… noi! Noi, cei care ne temem pentru viata noastră, pentru trupul nostru mai presus de orice, pentru „copii  noștri” (și cine se poate pune cu „copiii noștri”?), vom fi gardienii perfecți și inchizitorii celor care vor pune înainte valorile spiritului înainte: libertatea de conștiința, libertatea în Dumnezeu, consimțământul informat și altele. Fiindcă iată ce ușor au ajuns „dușmani ai poporului” tocmai creștinii practicanți care se împărtășesc din același Potir, cu aceeași linguriță, pentru că în percepția seculară, ei sunt văzuți ca oameni care „nu se protejează pe ei” deci „nu ma protejează nici pe mine”… Dacă deja ne-am lăsat corupți de gânduri de felul acesta, să nu ne mire ca vom fi agenții totalitarismului de mâine, „cu cele mai bine intenții”, desigur, de a ne proteja viața. De a ne scăpa tocmai acea „viață” pe care Mântuitorul ne avertizează c-o vom pierde.

   Închei cu o amintire. Eram mic și aveam 7 ani la Revoluția din 1989. Eram la Focșani, la bloc. Mesajul de teroare care se propaga la televizor sau printre oameni, în șoapte, era aproape același: Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T. – DESPRE TOTALITARISMELE PE CARE NU LE VEDEM: „# Stai acasă. Îți poate salva viața”…” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (108)

EPILOG

 

România între 1948-1989

De aceea, regimul a urmărit să distrugă  biserica greco-catolică, care deţinea înainte de 1948, 1,5 milioane de credincioşi, 1725 de biserici şi poseda proprietăţi întinse. Regimul a manipulat contopirea („unirea”) celor două biserici, bunurile şi proprietăţile au fost confiscate, lăcaşurile clerului unit au fost redate bisericii ortodoxe, iar la 1 decembrie 1948, biserica greco-catolică a fost suprimată, diocezele au fost desfiinţate, iar episcopii acesteia au fost închişi şi au murit în închisoare. La 4 august 1948, prin Legea cultelor, ministerul cultelor primea dreptul de control asupra tuturor bisericilor recunoscute. Deşi era afirmată „libertatea de conştiinţă şi credinţă”, restricţiile erau numeroase, activitatea cultelor era limitată la cadrul propriu religios, în schimb, statul plătea salariul preoţilor. Biserica ortodoxă a fost supusă controlului, iar regimul  manipula instituţia bisericii, în timp ce îi limita libertatea de mişcare în societate, proprietăţile şi fondurile bisericeşti au fost confiscate de statul comunist, instituţiile sale de învăţământ au fost preluate sau închise. Bisericile care s-au opus controlului statului, au fost persecutate, biserica romano-catolică a fost lovită, episcopii săi închişi, dar a supravieţuit, fiind tolerată deoarece cuprindea numeroşi maghiari în rândurile ei. În schimb, biserica greco-catolică, care cuprindea credincioşi români, aşa cum am văzut, a fost desfiinţată.

Un aspect însemnat al istoriei contemporane a românilor l-a reprezentat rezistenţa anticomunistă. Aceasta s-a manifestat imediat după pătrunderea trupelor sovietice pe teritoriul României, în 1944, şi a continuat sub forma unor mici formaţiuni de partizani, în adăposturile oferite de munţii Carpaţi, până la începutul anilor 1960, ultimul partizan a fost ucis în munţii Banatului, în 1962. Rezistenţa anticomunistă românească se explică prin represiunea politică declanşată, în special după 30 decembrie 1947. În noaptea de 15 mai 1948 (,,Noaptea Sf. Bartolomeu a neamului românesc”!) au început marile arestări ale oponenţilor regimului, începând de la legionari până la social-democraţi şi comunişti (Titel Petrescu, Gh. Cristescu, Lucreţiu Pătrăşcanu). Între 1949-1953, au fost arestate şi închise peste 70.000 de persoane, supuse unui regim de exterminare la Canal sau în închisorile de la Sighet (unde a fost exterminată elita politică a ţării), Aiud, Gherla, Râmnicu-Sărat, Jilava şi Piteşti, în ultima închisoare, a fost atinsă culmea terorii, prin experimente monstruoase, diabolice, asupra deţinuţilor, în special studenţi legionari.

Represiunea politică a fost una dintre cele mai dure din Europa de Est, s-a atenuat puţin, după moartea lui Stalin (martie 1953), însă după revolta din Ungaria din 1956, represiunea a fost reluată cu mijloace necruţătoare, lovind mai ales intelectualii şi studenţii. După istoricul Vlad Georgescu, între 1945-1964, au fost arestate şi închise aproximativ 500.000 de persoane, dar trebuie să adăugăm pe cei 80.000 de ţărani închişi, care erau împotriva colectivizării, pe titoişti (sârbi), pe şvabii din Banat, deportaţi în Bărăgan, pe cei din detaşamentele militare de muncă ale tinerilor cu origine „nesănătoasă“, ceea ce înseamnă că numărul celor închişi a fost mult mai mare. În închisorile comuniste a fost distrusă elita politică şi intelectuală a neamului românesc: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin I. C. Brătianu, Gh. Brătianu, Ioan Lupaş, Mircea Vulcănescu, Constantin Argetoianu, Constantin Titel-Petrescu, Nechifor Crainic, Corneliu Coposu ş.a. Distrugerea elitei româneşti a reprezentat crima cea mai mare a regimului comunist.

Rezistenţa anticomunistă propriu-zisă a fost ceva spontan, iar grupurile de partizani acţionau separat, în anumite zone, revoltaţi de violenţa ieşită din comun a regimului comunist. Aceste grupuri avea denumiri specifice, precum: „Sumanele Negre”, „Haiducii Muscelului”, „Haiducii lui Avram Iancu”, „Vlad Ţepeş”, „Graiul Sângelui” ş.a. Grupurile de rezistenţă au acţionat în Munţii Apuseni (grupul maiorului N. Dabija), în Munţii Banatului (grupul colonelului Uţă şi al legionarului Spiru Blănaru), în Munţii Făgăraşului (condus de legionarul I. Gavrilă Ogoranu), în nordul acestor munţi, şi de colonelul Arsenescu şi fraţii (ofiţeri) Arnăuţoiu, în sudul lor, în zona Muscel şi Argeş. În cadrul acestui grup, acţiona şi Elisabeta Rizea, din Nucşoara. Acest grup a activat în zona respectivă în anii 1949-1959. Mai amintim grupul din Bucovina, din 1944, condus de Vladimir Macoveiciuc, de fraţii Ion şi George Vatamaniuc, în 1955, apoi grupul de rezistenţă din nordul Dobrogei, din munţii Măcinului şi Babadagului şi Deltă, condus de legionarul Gogu Puiu, apoi de fraţii N. şi D. Tubulea, de fraţii Croitoru şi de fraţii Gh. Tomoşoiu. Conducătorii acestui grup au fost anihilaţi, iar grupurile lor au fost lichidate. Ultimi conducători ai rezistenţei anticomuniste executaţi au fost colonelul Arsenescu şi fraţii Arnăuţoiu, în 1960, la Jilava. După 1956, în urma înfrângeri revoluţiei din Ungaria, şi ca urmare a pasivităţii Occidentului, luptătorii pentru libertate au fost descurajaţi, iar în jurul anului 1960, lupta anticomunistă a încetat, fiind lichidate ultimele  cuiburi de rezistenţă anticomunistă.

După lichidarea rezistenţei anticomuniste, prin represiune nemiloasă şi demararea măsurilor economice, prin centralizarea şi planificarea industriei şi  relaţiilor agrare, regimul comunist se considera consolidat, iar lupta politică în interiorul partidului unic a izbucnit pe faţă. Încă în 1952, înainte de moartea lui Stalin, liderul comunist Gheorghiu-Dej a eliminat grupul „moscovit“ din conducerea P.M.R. (Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu), iar după moartea lui Stalin (1953), temându-se de un rival posibil, a hotărât eliminarea fizică a lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Acesta fusese arestat încă din 1948, anchetat şi deţinut câţiva ani, fără judecată, apoi i s-a intentat un proces, după tipicul stalinist, a fost condamnat la moarte şi executat, în aprilie 1954. Gheorghiu-Dej a preluat preşedinţia consiliului de miniştri, în iunie 1952, pe care a deţinut-o până în octombrie 1955, apoi din prudenţă, în urma destalinizări iniţiate la Moscova, a renunţat la şefia P.M.R., între aprilie 1954-octombrie 1955. În acest interval de timp, conducerea partidului a fost exercitată temporar de către Gh. Apostol, locotenentul său, iar în octombrie 1955, Dej a revenit la conducerea P.M.R., iar postul de prim-ministru al guvernului a fost preluat de Chivu Stoica.

Pentru a-şi menţine hegemonia, după retragerea din Austria, U.R.S.S. a iniţiat o structură politică şi militară, Tratatul de la Varşovia, în mai 1955, alcătuită din statele comuniste satelite, inclusiv România. Pe plan economic, funcţiona în cadrul blocului sovietic, încă din februarie 1949, organizaţia C.A.E.R., în scopul cooperări economice între statele blocului comunist. Condamnarea lui Stalin la Congresul  al XX-lea al P.C.U.S., din februarie 1956, i-a surprins pe lideri comunişti români, în primul rând pe Gheorghiu-Dej, care era vulnerabil prin politica promovată în epoca stalinistă. Însă, cu multă abilitate, conducătorul P.M.R. s-a opus destalinizării şi liberalizării în partid şi în societate (iniţiată deja în alte ţări comuniste), atitudine care a fost continuată prin sprijinirea intervenţiei sovietice împotriva revoluţiei din Ungaria din toamna lui 1956. În România au avut loc demonstraţii ale studenţilor şi muncitorilor la Timişoara, Cluj şi Bucureşti, însă ele au fost potolite prin măsuri severe. Conducătorii comunişti români, pe de o parte, şi-au afirmat fidelitatea faţă de blocul comunist şi de intervenţia Moscovei, iar, pe de altă parte, au cerut retragerea trupelor sovietice şi rechemarea consilierilor sovietici din ţară. După o nouă epurare, în 1957, în conducerea P.M.R., la cererea părţii române, în iunie 1958, cei 35.000 soldaţi sovietici au părăsit teritoriul ţării, dar a urmat o nouă perioadă de teroare stalinistă (1958-1961) şi intensificarea colectivizării agriculturii încheiată în 1962. Au urmat schimbări în conducerea statului comunist, în 1960, Gh. Gheorghiu-Dej a fost ales preşedinte al Consiliului de stat, iar în 1961, Ion Gh. Maurer a fost desemnat prim-ministru al guvernului.

Conflictul dintre Bucureşti şi Moscova s-a declanşat din cauza Planului  Valev, din februarie 1964, care prevedea constituirea unui complex economic internaţional, cu o suprafaţă de 150.000 km2 şi o populaţie de 12 milioane de locuitori, la care să participe România, Bulgaria, U. R.S.S. România urma să „participe” cu 42% din teritoriu şi 48% din populaţia ţării! Acest plan era un atentat la suveranitatea statului român şi a fost respins de liderii de la Bucureşti. Acest conflict cu Moscova avea loc într-un context extern favorabil, determinat de divergenţele dintre China şi URSS, ceea ce a permis statului român să adopte „Declaraţia” din aprilie 1964, în care se afirma independenţa, egalitatea dintre state şi neamestecul în treburile interne. „Declaraţia din aprilie” a marcat începutul unei politici autonome în cadrul blocului sovietic şi, în acelaşi timp, al unei noi orientări în politica externă şi internă a statului comunist român, o politică realistă sprijinită de o bună parte a populaţiei. Înlăturarea lui Hruşciov, în octombrie 1964, a consolidat ruptura liderilor comunişti români cu Moscova. La cererea conducătorilor de la Bucureşti, consilierii KGB din România au fost retraşi, în decembrie 1964.

O consecinţă internă a noii orientări politice a României comuniste a fost acordarea unei amnistii largi, în aprilie şi iulie 1964, când deţinuţii politici au fost eliberaţi şi închisorile politice desfiinţate. În acelaşi timp, au fost strânse relaţiile cu ţările occidentale, în iulie 1964, primul -ministru Maurer a efectuat o vizită în Franţa, în cursul căreia s-a întâlnit cu preşedintele De Gaulle. După moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, conducerea PCR a fost preluată de Nicolae Ceauşescu, sprijinit de Maurer, care avea să continue cu fermitate orientarea politică independentă faţă de Moscova. În 1965 a fost adoptată o nouă Constituţie, prin care noua denumire a statului devenea Republica Socialistă România, iar P.M.R. şi-a schimbat denumirea în P.C.R.

—————————————–

Ioan POPOIU, istoric

25 mai 2020

Alexandrina TULICS: Mustang, Mustang, Mustang

Se auzea motorul atelajului care de data asta era înfundat ca semn că era încărcat.

– Aici descarcă?! Unde își cumpăraseră nu demult casa ce și-au dorit-o să n-o mai schimbe până la bătrânețe?

Motorul era mai aproape de poarta metalică ce-și rula rulmenții leneși pe care-i asemăn cu papucii mamei plecate demult în lumini. Se aude cum se deschid obloanele, se trage trapa și un zgomot nemaiauzit mă face să tresar. Mă întorc doar puțin și privirea mi se întâlnește cu a unui mustang, ce călca sigur pe sine, ca și când ar fi coborât și în alte dăți. Mă privește iscoditor cu ochi ageri și curioși.

– Ne-am întâlnit!

Amândoi aveam privirile ațintite spre a cerceta cine este gazda și cine-i noul venit. Nu a tresărit când a fost scos afară, nici când era ușor împins spre grajdul curat cu hrana proaspătă. S-a oprit înainte să intre, a iscălit de trei ori cu copita din față a piciorului drept, apoi s-a oprit uitându-se în ochii mei, parcă spunându-mi;

-Fără tine nu intru!

M-am apropiat mirată și plăcut emotionată, de vietatea ce-mi stătea în față, care conștientiza că eu sunt aceea care-i va răsfăța frumusețea privirii, mângâia coama, peria spinarea și îl va bate pe spate ca semn de încurajare.

Mi-am întins mâna să-i mângâi urechile, s-a scuturat scurt și electrizat, întinzându-și botul umed și cald în palma ce repede mi-o găsise, stând așa, respirând profund câteva clipe… I-am lăsat plăcerea să-mi adulmece căușul palmei în care respira din ce în ce mai relaxat, ce părea a fi efectul unui medicament ce-l liniștea…

M-am întors să-i fac loc, dar nu s-a atins de mâncare… Scuturându-și gâtul lung și părul care-i tremura, se-ntoarse spre mine, căutându-mi palma, aranjând-o cu botul să se facă căușul în care respirase… I-am ținut preț de câteva minute botul în palmă, iar cu cealaltă îl mângâiam, asigurându-l că totul va fi bine.

Continue reading „Alexandrina TULICS: Mustang, Mustang, Mustang” →

Alexandru NEMOIANU: Cartierul Floreasca

Cartierul Floreasca, în care m-am născut și am trăit până la 32 de ani, se află în partea de nord-vest a Bucureștiului și a reprezentat o zona interesantă, care nu este doar o realitate geografică, dar și una istorică și psihosocială.

Inițial, actualul teritoriu pe care se află cartierul Floreasca, și pe care îl delimitez ca fiind zona cuprinsă între șoseaua Ștefan cel Mare, Calea Dorobanților, strada Barbu Văcărescu și fostul capăt al tramvaiului 5-să zicem linia din afară a lacurilor Floreasca și “Oală”, a fost moșie a familiei Florescu, având aici case de vară și interese de pescuit, albit pânză, ceva agricultură și tăiat lemne. Din trupul moșiei s-au dăruit părți unei Ancuța Herescu, probabil “băneasa” Ancuța și altor descendenți care au dat numele câtorva străzi aflate în zona cea mai veche a cartierului și care zona, până spre anul 2000 a fost zona cea mai prăpădită a cartierului. Acea realitate istorică ținea de veacul al XVIII-lea și prima jumătate a celui al XIX-lea. Acelei vremi îi aparține și zidirea Bisericii Floreasca, cu hramul Sfânta Sofia. Data zidirii nu este cunoscută, dar bisericuța avea o puternică personalitate și fermecătoare eleganta. Bisericuța a stat în stare de paragină și semipărăsire până spre 1900 când a fost refăcută prin truda familiei Negroponte. În jurul acelei bisericuțe s-au adunat case și s-a alcătuit o prima “mahala” a zonei Floreasca.

Aceea era, să zicem, o mahala tipică. O realitate socio-economică așezată între sat și oraș, o structura românească autentică și ținând de procesul de devenire al orașelor din “vechiul regat”. Era populată de oameni săraci, cei mai mulți lucrători modești în oraș sau lucrând la micile întreprinderi locale, între care mai importante erau grajdurile Negroponte, cu cai de rasă și monta. Ca în orice mahala aici coexistau realități de viață citadină și rurală. Fiecare casă avea un petec de grădina, poate câțiva butuci de vie, doi trei pomi fructiferi, păziți cu strășnicie, câteva găini și nu arareori și un ramator, garduri înalte și de multe ori o băncuță la poartă. La margine această mică mahala se termină în lacul Floreasca, inițial mlăștinos și insalubru, iar în partea dimpotrivă se întindea un câmp mare și vast care se pierdea spre Colentina.Inițial acolo erau anume grădini și câmpuri,mai apoi maidan și paragină.Din loc în loc erau pâlcuri de castani salbateci care dădeau locului farmec și un soi de nostalgie. Această primă mahala avea viață ei și a fost dominant în zona la începutul veacului XX.

Dinspre Șoseaua Ștefan cel Mare,în continuarea Caii Polone, venea Calea Floreasca reprezentând coloana vertebrală a unor așezări mai recente și mai complexe. Zona se cuprindea între Calea Dorobanților și stradă Barbu Văcărescu având, cum am spus, ca ax median, Calea Floreasca.

În acest spațiu relați vast, s-au ridicat case de mahala, crâșme, mici prăvălii, etc. Aici viețuiau nu numai mahalagi tipici, ci și numeroasă mitocănime. Mitocanii fiind oameni cu rosturi economice dar care au alcătuit un tip uman aparte. Spre deosebire de mahalagii, care sunt persoane superficiale dar fundamental sentimentale și cu izbucniri de generozitate și aderența la ‘idei”, mitocanii sunt personaje care se caracterizează prin slugărnicie față de cei “mari” și cruzime față de cei “mici”. Cu timpul “mitocănimea” a încetat să mai fie o realitate economică și socială devenind însă un prea des întâlnit “tip” uman.

Între casele din acest spațiu se aflau unele care nu erau decât locuințele unui sat sărac. Până prin 1960,pe stradă pitoresc numită, ”Puțul lui Zamfir”, în una dintre curți, mai era un semi-bordei tipic. Dar unele case erau solide, case de oameni gospodari, cu grădini și înconjurate cu garduri înalte. Între ele mai erau spații virane și în asemenea spații erau și sălașe,tabere țigănești sordide. Un asemenea sălaș se află în partea dreapta a străzii Vlădescu (ulterior rebotezată George Călinescu). Această redenumire, făcând parte din nefericita manie de a preschimba denumirile istorice, s-a datorat împrejurări că pe acea stradă se afla locuința lui George Călinescu. Era o casă mică dar frumos redecorata și neavând nimic în comun cu “spațiile” în care marele scriitor se imagina în romanele,”Bietul Ioanid” și “Scrinul Negru”. Deci,revenind,pe acea stradă se află un sălaș țigănesc pe care l-am văzut adesea, ani la rând,mergând și venind de la școală,Liceul “I.L. Caragiale,fost “Titu Maiorescu”. Sălașul țigănesc se întindea din stradă Vlădescu până în stradă paralelă (Aricescu). Locuințele erau puse făță în față, stil ‘vagon”, și între ele era o curte largă. Locuințele erau înjghebări mizere din scânduri, lut și acoperite cu carton asfaltat. În mijlocul curții erau privazi mizere, murdare, semi-deschise, și în față fiecărei uși erau vetre pentru foc. Cei mai ‘înstăriți” aveau un soi de tuciuri iar ceilalți simple vetre deasupra cărora se atârnau oale. Acolo foiau copii mici, fetișcane, oameni maturi, bătrâni, grămadă. Din vreme în vreme se încingeau acolo cumplite beții, cu zeci de oameni dezlănțuiți în adevărate orgii. Pe fond de muzică lăutărească se auzeau mugete, zbierete, nechezături. Mereu ocoleam pe partea opusă a străzii dar totuși priveam foarte curios acea lume care îmi părea culmea decăderii. Când și când acolo se vedeau și atelaje de “camionagii”, căruțe late trase de cai, pentru cărat poveri și ai căror proprietari reprezentau elita societății țigănești. Dintre personaje îmi amintesc de un personaj pe care îl numeam “strigătul de luptă”. Mici, negru, murdar, gângav și semi-cretin. Era dedat băutului fără măsură, adesea îl vedeam sorbind spirt verde sanitar. Când avea o sticlă de băutură ‘reală” o ridica triumfător deasupra capului și pornea într-un soi de fugă însoțită de un strigat, bănuiesc de bucurie, pe care l-am numit “strigătul de lupta”. Ulterior a căpătat ciroză, căci dezvoltase un burdihan dizgrațios. În zonă mai erau pâlcuri de țigani. Era unul pe locul unde azi este sucursala BRD și un restaurant “Italian”.

Pe cealaltă parte a Căii Floreasca, între Calea Floreasca, Strada Ștefan cel Mare și strada Barbu Văcărescu erau doar petice din vechea mahala, dar majoritatea era ocupată de așa-zisele ‘locuințe ieftine”. Locuințe ridicate între războaie, cu credit de la stat, de funcționari și intelectuali. Erau case modeste dar unele de foarte bun gust. Atmosfera acolo era așezată și socio-economic, acea zona nu mai era “mahala”.

Între locuitorii întregii zone pomenite până aici erau fel și chip de oameni.

Puteai vedea, în spatele gardurilor înalte, câte un bătrân cu mustăți stufoase și obrajii roșii, cu nădragi largi și vestă neagră, desprins parcă din Barbu Delavrancea, aflai locașuri ale unor profesori înconjurați de cărți, puteai afla scandalagii și bătăuși și cuțitari cu faimă. Era acolo și Gheorghe “Nebunul”, un biet suflet pierdut, probabil schizofrenic, dar în fond inofensiv. La câteva porți bătrâne cu ochi iscoditori vindeau semințe, la “cornet”, cu 25 de bani “cornetul” și borș de casă foarte bun. Mai spre Ștefan cel Mare era grupul “Lefter”, inițial cu o sifonerie și apoi un atelier de vulcanizare. Între ei era Dorina Lefter, înaltă și chipeșă, scurtă vreme măritată cu Bela Antal. Între grupul de “frunte” erau și Gheorghe Topor, din “groapă” și Calamata. Calamata era între cei “spilcuiți”,bișnițar și “frontierist”. Avea o limba iute și unei fandosite i-a tăiat-o scurt,”taci fă,că ești împușcată cu tunu”.Era acolo o comunitate cu mare personalitate și cu orgoliu.Ca toți mahalagii erau superficiali, nu aveau o “rădăcini” la care să se refere. Nu erau oameni răi, dar fiind superficiali și sentimentali, lesne treceau dintr-o extremă în altă. Nu întâmplător dintre “mahalagii” s-au ales cei mai înfocați șoviniști și extremiști de stânga ori dreapta.Aveau vocația povestitului celor mai intime trăiri și vocația,literalmente,pusului ‘poalelor în cap”. Bataranii și la sărbători și cei tineri,frecventau constant cele trei biserici din zonă; Dorobanți, Floreasca și Barbu Văcărescu. În același timp, ca toți oameni superficiali, aveau o mare înclinație spre “divinație”: ghicit, ”vrăji”,etc. Aceste caracteristici erau foarte tari la începutul anilor cincizeci ai veacului XX și ulterior s-au diluat pe măsură ce toată zona se preschimba. Mai înainte de a ajunge mai departe este nevoie să amintesc o realitate care a dat nume foarte rău cartierului.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Cartierul Floreasca” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Șopârlița aurie și necazul vieții noastre…

   Ce legătură poate să aibă o șopârliță verde-aurie, o arătare fermecată prin iarbă, cu viața noastră…?

   Iată, am fost lungă vreme izolați. Țara a devenit o închisoare cu regim deschis. Suferim de depărtare, de abuzurile sistemului. Nedreptatea a venit cu absurditatea ei. Ca orice nedreptate. Și mulți dintre noi căutam răspunsuri. În lumea în care suntem sau în afara ei…

   Și de ce ne trimite Dumnezeu în cale aceste vietăți fermecate, printre necazurile vieții noastre…? De ce ne fulgeră privirea cu câte o șopârliță ieșită din iarbă? De ce ne surprinde cu o albină, ieșită pe vreo floare de măr? Ce să facem cu cântecul unei păsări, care ne cântă la ureche parcă „în ciuda” strâmbăciunii acestei lumi?

   Ce să facem, așadar, cu aceste dreptăți nemaiîntâlnite ale lui Dumnezeu? Ce să facem cu această șopârliță fermecată, ieșită pe piatra caldă a Putnei…?

   O, ce minunate sunt ghicitorile lui Dumnezeu! Și cât de nelumești sunt mângâierile Lui pentru mintea noastră nelumeasca, pentru cealaltă Minte a noastră…!

   Căci dezlegările acestei șopârlițe la supărarea noastră sunt cu totul „out of this world”, sunt de neînchipuit! Și cine n-ar vrea să audă tâlcuirile ei…

   Iată o tâlcuire.

   Șopârlița aurie ne arată că există o Frumusețe imperturbabilă pe lume. O Frumusețe care nu va putea fi acoperită de nimic. O Frumusețe care va birui în altă lume. Sau… care a biruit deja.

   Iată o altă tâlcuire.

   Viața are Fecioria ei. Fecioria e secretul vieții. Fecioria e un fel de veșnică Tinerețe a Vieții, care, cu fiecare necaz, cu fiecare suferință, se face tot mai tânără. Mai dispare un rid, mai dispare un cearcăne, până când Viața se face Fecioară pentru totdeauna. Ca și cum ar fi însăși… Împărăția Cerurilor.

   Iată, în fine, și o altă tâlcuire.

   Nimic din ce suferim, pentru Dumnezeu, nu e fără rost. Rostul se află în arătări „fermecate” în lumea noastră, ca vrejul până la Cer pe care l-a arătat Dumnezeu lui Iov… Vrejul nu explică nimic. Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Șopârlița aurie și necazul vieții noastre…” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: CONSTANTIN cel MARE – Prinţ, General, Împărat, Apostol şi Sfânt

„Primul dintre împăraţi te-ai arătat,

   temelie dumnezeiască a evlaviei.”

      (Troparul Sf. Constantin şi Elena)

 

 

   Frumuseţea Neamului haric nemuritor dacoromân ne-a fost dăruită şi călăuzită de Împăratul Vieţii veşnice al dumnezeirii IISUS HRISTOS, Care a pus început urcuşului mistic spre dimensiunea spirituală a existenţei şi evidenţei noastre liturgic ortodoxe.

   Sfintele chemări pogorâte prin harul lui Dumnezeu, schimbă radical şi imperios soarta Aleşilor Săi, oferindu-le menirea şi demnitatea de a se întrupa în cele mai mari şi mai înalte destine ale omenirii, slujind şi slăvind deopotrivă Sfintei Treimi, Crăiesei Maria-Vlaherna, Cerului sfinţilor străbuni şi Pământului sacru al urmaşilor lor.

   Întru Ierarhia ziditorilor aleşi ai Neamului pelasgo-geto-dacoromân ca strălucire imperială după Zamolxis, Dromichaites, Alexandru cel Mare, Burebista, cea dumnezeiască Hristos şi Crăiasa Mamă-Fecioara Maria, vine cea a marelui Pavel-apostolul divin al neamurilor, cea a dreptului Andrei-apostolul Dacilor şi al Europei de Răsărit, cea a regelui-martir Decebal, urmată de cea a Sfinţilor Împăraţi  Constantin cel Mare şi mama sa Elena şi a urmaşilor urmaşilor lor întru Hristos.

   Asemeni Apostolului Pavel, Constantin cel Mare a primit chemarea şi alegerea întru slujire-slăvire direct de la Dumnezeu: „Prin acest semn (Crucea) vei birui!”

   Privilegiul divin al chemării şi alegerii sale a fost hărăzită de Cer, pentru autoritatea  împărătească, misiunea hristică şi vocaţia apostolico-profetică: „Nu de la oameni, dar nici pentru oameni, ci din cer a primit această chemare, în aceasta s-a sprijinit şi de aceasta s-a lăsat să fie condus, conform cuvântului dumnezeiescului Pavel.” (Teodoret de Cyr, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 2)

   Constantin cel Mare, Dacul nemuritor s-a înălţat spre zarea nesfârşită a azurului ceresc identificându-se cu dreapta credinţă, cu monarhia creştină, cu slujirea apostolică, cu autoritatea şi dragostea hristică, dar mai presus de toate cu Prietenia lui Iisus şi a Maicii Sale, Marea Crăiasă Fecioara Maria-Vlaherna-Carpatina.

   Mulţimea darurilor divine ale lui Constantin cel Mare: obârşia dacică, frumuseţea, înţelepciunea, evlavia, autoritatea imperială, eroismul, dragostea apostolească au fost primite de la Mama sa Elena şi de la tatăl său Constanţiu Chlor, dar hărăzite de Mama cerească Fecioara Maria şi de Mântuitorul omenirii-Iisus Hristos, pentru a-şi împlini caracterul, soarta, menirea, misiunea, vocaţia cu destinul imperial al lumii creştine şi cu coslujirea apostolească a celei Una Sfântă Sobornicească Biserică.

 

   Marile virtuţii creştine sunt de fapt vibraţiile lăuntrice ale Dacoromânului frumos!

   Sibilele trace ale Oracolului din Delfi, i-au prezis marele destin mistic şi imperial:

   „Acesta (Constantin) urmează să stăpânească lumea şi să-L propăvăduiască pe Hristos ca Dumnezeu şi datorită lui religia idolatră (păgână) va pieri”. (Sozomen, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 8)

   Dumnezeu a zugrăvit în chipul lui Constantin cea mai frumoasă Icoană umană.

   Copilăria Prinţului Constantin, născut în Naissul Moesiei Thrace la 27 Februarie 274 d. Hr., s-a brodat pe ţesătura aleasă a caracterului regal al imperialilor săi părinţi: mama Elena i-a odrăslit din porfira smereniei sale şi din aura iubirii de Hristos, credinţa şi înţelepciunea, iar tatăl, creştinul de „taină”, purtătorul sceptrului simplităţii, dar agonisitorul faptelor bune şi al „dărniciei fără margini”, cum consemna Eutropiu, „foarte bun şi evlavios”, după analiza lui Kedrenos, „îndurător cu creştinii”, după mărturia Ierarhului Eusebiu de Cezareea, i-a insuflat curajul, răbdarea, dârzenia, intuiţia, iniţiativa, atitudinea fermă, autoritatea, iertarea, capacităţile strategice ale unui mare comandant militar. (Eutropium Breviarium, cartea a 10-a, cap. 1; Kedrenos Georgios, Adunare de istorii 1, 498, Index of /PG m /PG-Migne /Georgius Cedrenus-PG, col. 121-122; Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, VIII 13, 12-13)

   După o educaţie aleasă, dar austeră, spartană chiar, aurită însă de îndemnurile creştine ale evlavioasei sale mame, teofora Elena, a intrat în armată la vârsta de 19 ani, iar la 22 de ani, în anul de graţie 296 d. Hr., era deja General. L-a însoţit în Palestina pe împăratul Diocleţian, distingându-se detaşat prin simplitatea şi autoritatea sa, prin impunătoarea sa statură, înţelepciune, frumuseţea chipului, înnăscuta raţiune, arta conducerii, iscusinţă diplomatică, intuiţie tactică, bravură militară, vitejie ostăşească. Câmpurile de luptă l-au înflăcărat, l-au călit, l-au oţelit, l-au făcut bărbat în adevăratul sens al cuvântului, traducându-i astfel în practică toate cele învăţate în timpul educaţiei sale moralo-ascetico-severe. „Era un bărbat tânăr şi frumos… Fiind un călăreţ iscusit, un războinic vânjos şi viteaz, care se arunca în primejdii, a luat parte la multe operaţiuni de luptă ajungând chiar până la gradul de comandant de oşti.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea 1, cap. 19-20)

   Lângă toate acele însuşiri cu adevărat princiare ale tânărului său general Constantin, Augustul său monarh era la polul opus: avar, brutal, crud, destrăbălat, imoral, înfricoşat de fulgere, duşman de moarte al creştinismului, emiţând succesiv patru decrete de distrugere a credinţei în Hristos, ordonând smulgerea din temelii a cultului creştin. Numai în ţările aflate sub protectoratul lui Constanţiu Chlor, Galia, Britania, Hispania, decretele n-au fost aplicate. Diocleţian nu a apucat însă să-şi vadă împlinit diabolicul vis, căci biciul lui Dumnezeu l-a trăznit prin „fulgerul căzut peste împărat, arzându-l şi făcându-l cenuşă!” (ibid., cap. 25, în „Cuvânt adresat către Adunarea Sfinţilor”, apud PSB, vol. 14, Ed. I.B.M al B.O.R., Bucureşti-1991)

   Ura lui Diocleţian a fost continuată cu aceeaşi înverşunare de urmaşul său Galeriu, dar Constantin devenind împărat a reuşit s-o spulbere cu multă înţelepciune. Braţul autorităţii sale imperiale a devenit Crucea, zugrăvită în ipostază minunată, reală pe cer în timpul bătăliei cu Maxenţiu, după ajutorul cerut Împăratului tuturor Iisus Hristos, în miezul zilei. Sfântul Artemie, martor ocular al minunii dumnezeeşti dă mărturia pe care a consemnat-o Filostorgiu într-un fragment al Istoriei bisericeşti, privind martiriul Sfântului sub Iulian Apostatul, care i-a instigat pe evrei împotriva creştinilor, poruncind rezidirea templului lui Solomon, dar distrus de focul şi flăcările pogorâte din cer peste constructori şi muncitori mistuindu-i, prefăcându-i cenuşă. Fragmentul a fost preluat şi păstrat de Ioan Monahul şi de Sfântul Ioan Damaschin în Martiriul Sfântului Artemie, cel ce a văzut „semnul crucii, deasupra razelor soarelui care străluceau, fiind format dintr-o lumină strălucitoare şi înconjurat de stele ca un curcubeu, ce închipuiau litere care alcătuiau cuvintele care au rămas la fel de nemuritoare, precum Crucea:: <<In hoc signo vinces!>> – „Prin acest semn vei învinge!” (Ioan Damaschin, Passio Sancti Artemii, în P.G. 96, p. 1293)

   Sfântul Grigorie de Nazianz (329-390) d. Hr., unul dintre cei mai mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii lui Hristos, consemnează şi el episodul cu minunile luminilor pogorâte din cer. „După această minune a flăcărilor, cea mai minunată şi mai pomenită de către toţi este arătarea pe cer a unei lumini în formă de cruce. Acel semn, care este necinstit de către cei fără Dumnezeu, şi ca formă şi ca nume, acum se arată pe cer, tuturor deopotrivă, şi se face purtător de biruinţă împotiva necredincioşilor, mai înalt decât orice însemn mântuitor.” (Grigorie Teologul, în P.G. 35, 4)

   După prinţul-general Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Împăratul Hristos – Purtătorul de Biruinţă absolut îl alege pe Împăratul Constantin cel Mare, drept al treilea purtător de biruinţă, prin sceptrul năzuinţei jertfei supreme – Crucea.

   Mărturii despre Crucea biruitoare au continuat consemnate de mari personalităţi în operele lor: Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor, cap. 46; Sozomen (+ 433 d. Hr.), Istoria bisericească, cartea 1, cap. 3; Socrate Scolasticul (380-439 d. Hr., Istoria bisericească, cartea 1, cap. 2; Ghelasie de Cezareea, sec. V, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 4, în P.G. vol. 85, p. 1204; Zonaras (1042-1130 d. Hr., Istoria bisericească, cartea 13, cap. 1, p. 56; Nichifor Calist (1250-1330), în P.G. 146, p. 16; Philip Schaff, History of the Christian Church, en Nicene and Post-Nicene Christianity A. D. 311-600, vol. III, chapt. I, p. 19-23; Henri Gregoire, Joseph Murdock ş.m.a.)

   Marele Apostol PAVEL a intuit şi a privit Crucea ca sens şi simbol al credinţei, jertfei şi sfinţeniei ei absolute, „Crucea este puterea mântuitoare a  lui Dumnezeu!” (Epistola întâia către Corinteni 1,18)

   Faptul că armata rivalului său şi duşmanul de moarte al creştinilor, Maxenţiu, era de patru ori mai numeroasă decât cea a lui Constantin, după cum mărturiseşte Arnold Jones în Constantin şi încreştinarea Europei, Atena, p. 93, la care s-a adăugat sfârşitul dramatic al celor trei „zei” ai răului, Sever, Maximian şi Galeriu, plus credinţa moştenită de la mama sa Elena, l-au convins pe tânărul împărat să ceară ajutorul Împăratului ceresc Hristos, „ridicând mâna dreaptă şi implorându-L să i se descopere.” (Eusebiu, Istoria bisericească, P.G. 20, col. 748)

   Graţia dumnezeiască nu a întârziat să-i vină în ajutor, arătându-i semnul Crucii.

   Vedenia a fost imortalizată în frescă de Pierro della Francesca, în biserica Francisc Arezzo, în secolul al XV-lea, aflată azi în Biblioteca Naţională din Paris.

   Ajutorul divin s-a dovedit cu prisosinţă. Împăratul Constantin cel Mare a ordonat să se confecţioneze pe stegurile „botezate” Labarum ale armatei sale semnul Crucii. Maxenţiu şi-a aşezat tabăra întâi la Saxa Rubra, Stânca roşie, apoi lângă râul Tiver la Milvio Ponte, Pons Milvius-podul Milvia/ Mulvia, podul Vulturului, construit de Marcu Emilian Scavrul în anul 109 î. Hr. Locul ales a devenit ultima sa locuinţă, iar ziua lui „norocoasă” 28 Octombrie 312, a fost ultima lui zi a puterii imperiale.

   Împăratul Constantin cel Mare a intrat falnic şi biruitor în Cetatea eternă a idolatrei Roma, interzicând astfel pentru totdeauna acea tradiţie păgână a vechiului politeism. (K. Paparigopoulos, Istoria neamului grec, Atena, p. 309).

   A continuat apoi o serie de fapte măreţe, covârşitoare, demne de ţinuta sa imperială: restituind averile celor confiscate, eliberând creştinii întemniţaţi, primind exilaţii, acordând ranguri eclesiale clerului, oferind milostivire săracilor, continuând cu ajutorul economic dat Bisericii Africane, adresând trei epistole, una episcopului Cecilian şi două proconsulului Anilin, promovând astfel rolul legiuitor al Bisericii ca dăinuire universală  a creştinismului. (Eusebiu, Cuvântul I, P.G. 20, col. 956-I, 41-I, 43; Avocat Dimitrios Apostolidis, Sfântul Constantin Cel Mare Cel Întocmai Cu Apostolii, trad. Pr. Ion Andrei Ţârlescu, Cartea Ortodoxă, Alexandria-2013)

   Autoritatea sa politico-religioasă se răsfrânge bicefal, deopotrivă sub sceptrul august imperial, dar şi sub cel al Crucii, de Ales Episcop al Bisericii lui Hristos, care debutează cu celebrul Edict de la Mediolan/ Milano, din anul 313, despre care avocatul Dimitrios Apostolidis susţine că este vorba de fapt de „epistolele imperiale, care aveau ca expeditori pe guvernatorii locali în ceea ce priveşte punerea în aplicare a deciziilor pe care le luaseră la Mediolan cei doi auguşti.” (ibid., p. 76)

   Edictul de la Mediolan, ori Epistolele Constantine, acordau în mod expres actul de naştere al libertăţii religioase, alegerea noii reşedinţe imperiale şi convocarea întâiului Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325.

   Legislaţia Edictului de la Mediolan/ Epistolele Constantine, prevedea următoarele:

  • scutirea de dări a Bisericii, restituirea averilor confiscate, dreptul la donaţii, ajutor financiar acordat episcopilor, respectiv Bisericii, dreptul de eliberare a sclavilor, dreptul de judecată oferit episcopilor, interzicerea pedepselor de orice fel contra creştinilor, îmbunătăţirea tratamentului în închisori, restricţii asupra luptelor de gladiatori, îngrădirea divorţului, legislaţie pro familie, căsătorie, copii, părinţi fără copii, înăsprirea faptelor imorale, siluirea, violul, adulterul, vinderea sau aruncarea copiilor, ocrotirea văduvelor, orfanilor, bolnavilor, săracilor, interzicerea vrăjitoriei, ghicitorilor, instituirea recursului celor nedreptăţiţi în procesele civile şi penale, continuând apoi cu legea din 321, prin care s-a instituit Duminica – Zi liturgică/ zi de repaus.

   În paralel omologul său Liciniu înfrânt succesiv de Constantin cel Mare, la Sav şi Drav pe 8 Octombrie 314, primind concilierea prin cedarea către învingător a Dardaniei, Greciei, Iliriei, Macedoniei şi Misiei, s-a desprins de aparentul său bine, solidarizându-se cu răul diabolic, interzicând:

  • întrunirea sinoadelor episcopale, exercitarea cultului religios în bisericile din oraşe, alungarea creştinilor slujbaşi de la curtea lui şi de sub autoritatea lui, instituirea jertfelor păgâne, arestarea ierarhilor, dărâmarea bisericilor, execuţii capitale asupra creştinilor, precum cazul episcopului Basileu de Amasia şi a celor 40 de mucenici din lacul Sevastia ş.a. (Fotie, cod. LXII.XB)

Aşadar, conflictul armat între cei doi împăraţi al binelui şi al răului era inevitabil. Constantin cel Mare a folosit Portul Pireu ca bază navală pusă sub autoritatea fiului său Crisp, iar pe cea terestră la Tesalonic, în vreme ce Liciniu a adunat armata terestră la Adrianopol, iar pe cea maritimă la Elispont, în cursul lunii Mai, 324. Liciniu a fost înfrânt provizoriu în 3 Iulie şi definitiv în 18 septembrie 324. A fost arestat, dar graţiat prin interveniţa soţiei, sora lui Constantin cel Mare şi exilat paşnic la Tesalonic. Liciniu însă s-a revoltat şi a complotat împotriva binefăcătorului său. Victoria lui Constantin cel Mare de la Hrisopolis din anul 325, a adus sfârşitul lui Liciniu şi începutul autoritar al învingătorului domnind singur prin dreptate şi dragoste creştină.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: CONSTANTIN cel MARE – Prinţ, General, Împărat, Apostol şi Sfânt” →

Eleonora SCHIPOR: Marele Ierarh al Bucovinei

           

            Vestea cea pe care nimeni niciodată nu vrea să o audă, totuși vine.

            În dimineața zilei de 20 mai al anului curent ne-am trezit cu vestea tristă – ÎPSS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților  a trecut la cele veșnice.  Deși știam că e bolnav de această boală a secolului XXI, această epidemie, speram totuși. Ne-am rugat la Dumnezeu pentru însănătoșirea sa. Dar Domnul a vrut să-l ieie acolo sus. Vestea ne-a luat prin surprindere. Cu toate că avea deja peste 90 de ani, speram touși. Dar a fost să fie altfel. De acum încolo se va ruga de acolo de sus pentru noi cei rămași aici, pe pământ.

            L-am cunoscut personal cu vreo 15 ani în urmă. A fost o mică întâmplare atunci. Am povestit-o de multe ori pelerinilor mei, dar n-am scris niciodată despre ea.

             Ei bine, cum spuneam, cu vreo 15 ani în urmă am sosit la mănăstirea Putna, cu un grup de vreo 6-7 copii, care deveniseră câștigători ai concursului de desene „Sfintele Paști în viziunea copiilior”, organizat de Societatea „Junimea” din Cernăuți. Ne-au ajutat să ajungem pentru câteva zile la Ierusalimul neamului românesc, doamna Eleonora Moldovan, care în acea vreme era Consul la Consulatul General al României la Cernăuți și dl Grigore Timiș, care era în Administrația raionului Hliboca. Le mulțumim și peste ani, pentru acel frumos gest al lor.

            A doua sau a trea zi am ajuns la Arhiepiscopia din Suceava. Călugărul care ne însoțea a plecat pentru câteva minute, iar noi am rămas în incinta Arhiepiscopiei. Ni s-a spus că va veni chiar Arhiepiscopul să se întâlnescă cu noi.

            Stând așa am observat un bătrânel destul de modest care a ieșit de pe o ușă și ne-a salutat cu amabilitate. I-am răspuns, dar nu i-am acordat prea mare atenție. Era prea modest îmbrăcat, era atât de simplu, că am crezut că este un simplu monarh, sau un lucrător al Arhiepiscopiei. La un moment dat se deschide o ușă și un călugăr i se adresează cu cuvintele „Înalt Prea Sfinția Voastră”. Am înlemnit cu toții. Cum? Acest om nu prea mare de statură, vorba marelui Eminescu …Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port…, e un mare ierarh? Imediat ne-am repezit să-i cerem scuze și să-i sărutăm mâna. A zâmbit și ne-a vorbit cu multă blândețe și sinceritate. Ne-a dăruit la toți cărticele, iconițe, cruciulițe… L-a întrebat pe unul dintre slujitorii de acolo dacă a telefonat la mănăstirea Dragomirna, unde urma să plecăm după vizita făcută aici. Iată așa a fost prima mea întâlnire cu ÎPSS Pimen Suceveanul. Mi s-au întipărit pentru totdeauna în memorie blândețea, sinceritatea, modestia, amabilitatea sa. Am cunoscut în zecile de pelerinaje pe care le efectuăm de-a lungul anilor, mulți Ierarhi de diferite ranguri, dar un asemenea slujitor al bisericii, mai rar întâlnești.

          Cu câțiva ani în urmă veneam la mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, dar și la biblioteca județeană, într-o vizită particulară cu o prietenă de a mea. Am fost din nou la Arhiepiscopie, i-am adus personal Înaltului Ierarh al Bucovinei, în dar și câteva cărți de ale mele proprii. Am fost și translatoare pentru prietena mea care nu cunoștea limba română, dar a ținut neapărat să vorbească cu Arhiepiscopul. Am primit în dar mai multe cărți, calendare, iconițe, acatiste…

            Tot cu mai mulți ani în urmă când am venit pentru prima oară la mănăstirea Sihăstria Putnei, călugărul care ne-a fost ghid ne-a arătat locul de veci pe care și l-a ales pentru odihnă veșnică ÎPSS Pimen. Un simplu mormânt, o cruce, cu o candelă și un tricolor, aflate pe malul unui pârâiaș, în umbra unor copci, iar alături și o capelă.

            De atunci de câte ori venim pe la Putna, căci aici ne oprim la fiecare pelerinaj, venim și la Sihăstria Putnei, mănăstire aflată doar la 3 km de Putna lui Ștefan cel Mare. După ce ne închinăm la cele două mănăstiri, una dintre ele, și anume cea nouă, fiind în numele sfântului Serafim de la Sarov, neapărat îi duc pe toți să vadă acel loc deosebit.

            Cu părere de rău de acum încolo nu vom veni la locul ales, dar va fi și mormântul său.

            A trăit frumos, deși a trecut prin multe încercări, dar și-a ales și un loc frumos. Un loc simplu, modest – așa cum i-a fost și viața.

             Nu ne rămâne decât să ne rugăm bunului Dumnezeu ca să-i așeze sufletul său curat în grădina raiului, iar urmele ce le-a lăsat pe acest pământ vor rămânea ca și faptele-i nemuritioare.

            Odihnă veșnică, ÎPSS Voastră. Cât vom trăi vă vom pomeni doar cu vorbe frumoase, cu drag și cu blândețe.

            Chiar la primul pelerinaj ce îl vom face după ce această urgie va trece, vom veni cu câteva buchețele modeste de flori la mormântul acela frumos și modest pe care Vi L-ați ales pe când erați în viață.

            Drum lin spre înalturi ÎPSS Voastră.

———————————————

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

20 mai 2020

Nicu ALIFANTIS: Ca nisipul artiștii sunt….

 

„După tot ce-a fost rămâne Artistul,

fir de nisip cernut cu grijă și lăsat acolo,

pe plaja pustie printre scoici și alge pentru a fi găsit,

poate anul viitor, poate altădată, poate niciodată…”

 

Cine este artistul român?

 

Un cetățean al României, trăitor în spațiul carpato-dunărean, cu drepturi și obligații ca oricare alt cetățean, plătitor de taxe și impozite, dar căruia soarta i-a hărăzit ceva ce le lipsește celorlați, făcându-l astfel diferit semenilor săi.

Argument

Am stat mult pe gânduri dacă să-mi expun câteva idei legate de soarta breslei noastre în momentul de față, cel al crizei Corona virusului. Mă voi referi la toți artiștii al căror loc este pe scenă. Actorilor le spun: Aveți grijă de voi, de Teatrul vostru, de personajele voastre. Muzicienilor le spun: Aveți grijă de voi, de Instrumentele voastre. Tuturor vă spun: Aveți grijă! Ceea ce faceți voi e mai presus de toate urâțeniile ce ne înconjoară, pentru că sunetul magic al celor trei gonguri vă preschimbă mereu și astfel vă transformați în nemuritori. Voi sunteți minunea pe care vin s-o vadă spectatorii voștri. Ei sunt cei care vă înconjoară cu iubire și vă sunt alături mereu, tocmai pentru că nu pot fi ca voi. Aveți grijă de ei, nu-i dezamăgiți, revărsați asupra lor cu generozitate tot respectul și dragostea de care sunteți în stare. Rămâneți demni, puternici, uniți, rămâneți voi înșivă și nu uitați: Spectacolul e viu, la fel de viu ca voi. Arta nu se poate se face decât cu voi pe scenă și cu spectatori în sală, nicidecum altcumva. Învingeți răul ce s-a abătut asupra voastră și asupra noastră cu puterile de care vă știu în stare și reveniți acolo unde vă e locul, pe scenă.

 

I.

O radiografie a artistului sub coronavirus.

În cele ce urmează voi încerca o analiză cât se poate de obiectivă asupra situației în care se află breasla artistilor din România în acest moment al crizei Covid 19. Este o experiență extrem de traumatizantă pentru noi toți, mai ales că ne-ntâlnim cu-așa ceva pentru prima dată în această viață. Din păcate, nu întrevăd prea curând o ieșire din această criză, pentru simplul motiv că vom fi printre ultimii, dacă nu chiar ultimii, relaxați. Nu sunt nici pesimist, nici alarmist și nici nu am intenția de-a semăna panică. Îmi doresc doar un singur lucru. Să vă lămuresc, să mă lămuresc, că mai avem mult timp de așteptat până când totul va intra în normal. Și nici nu știu cum va arăta normalitatea în viitorul apropiat.

De ce? Pentru că:

Prin natura meseriei noastre, relația cu publicul este una indinspensabilă. Actul artistic al oricăruia dintre noi își poate atinge scopul doar în clipa în care ceea ce facem creează acel flux, acel schimb de vibrații emoționale între cei aflați pe scenă și cei din sală. Sunt convins că niciunuia dintre noi nu i-ar plăcea să cânte într-o sală goală sau și mai rău, să mutăm întreaga noastră activitate în spațiul on-line. Să cântăm sau să jucăm un spectacol de teatru în fața unui ecran?

Admițând faptul că la mijlocul lunii mai ar putea începe relaxarea anumitor categorii profesionale, pentru noi, cei care slujim pe scenă, care suntem dependenți de public, în grupări mai mult sau mai puțin numeroase, accesul în săli de genul celor de teatru, case de cultură, cluburi, restaurante, baruri este puțin probabil. Deci singurul spațiu în care se vor putea desfășura manifestările aristice va fi probabil cel în aer liber, iar perioada cred că ar putea fi începând cu 15 iulie până în 15 septembrie în cel mai fericit caz.

Rezultă că în astfel de spații și în perioada pe care am amintit-o, sunt șanse să se desfășoare câteva din concertele mari, unele programate din timp, altele reprogramate.

Care vor fi acestea?

  • Concertele cu artiști internaționali, organizate de marile companii de impresariat din România și/sau din altă parte.
  • Concertele și/sau turneele unor artiști români în vogă, puțini la număr, care beneficiază de suportul financiar al unor mari firme producătoare românești sau al unor sponsori importanți.
  • Câteva concerte din cadrul unor programe sau proiecte culturale ce au fost agreate, aprobate și bugetate încă de anul trecut.
  • Trupele de cover-uri, cele de folclor și mai ales DJ-ii, pentru nunți. Toți aceștia vor avea la dispoziție 11 zile în iunie, 21 zile în iulie, 11 zile în august și 17 zile în septembrie. Voi explica mai târziu de ce am luat în calcul doar aceste zile oprindu-mă la luna septembrie.
  • În rest, cu puțin noroc, vom putea întâlni restul de artiși pop, rock, jazz, folk, folclor, pop-dance, în diverse spectacole ocazionale, organizate în aer liber. Întrebarea de bun simț este: Cine va finanța aceste spectacole? Primăriile? Acestea sunt secătuite financiar anul acesta, cât a mai rămas din el, astfel încât vor uita de festivaluri, de zilele orașelor și comunelor din lipsă de bugete.
  • Cu puțin noroc, vom mai întâlni la mare și la munte pe terasele unor hoteluri-restaurant câteva mici trupe de cover-uri sau formula cea mai economică (un el la clape și o ea cu vocea), asta numai dacă proprietarii hotelurilor și/sau restaurantelor își vor permite luxul financiar de-a avea muzică live în locațiile lor. Să nu uităm cât de afectată a fost HORECA de această criză și cât de mulți artiști depind de acest sector.

Cam așa văd eu activitatea artistică din acest an. Deci, fără a pune la socoteală artiștii internaționali ce vor concerta în România anului 2020, show bizz-ul autohton va fi reprezentat de 3 mari case de producție cu maximum 10-15 artiști și trupe de top, incluzând aici și artiștii din Republica Moldova care și-au făcut nume în România. În realitate cred că numărul artiștilor va fi și mai mic.

Multă lume se va întreba de ce am luat în calcul activitatea doar până-n luna septembrie. Pentru simplul motiv că parșivul Covid, conform opiniei specialiștilor, se va întoarce. După cum știți, există un prost, dar vechi obicei. Toamna și iarna încep răcelile, gripa, virozele. Cum mai mult ca sigur până în acest final de an nu vom beneficia de vaccinul anti Covid, vă imaginați că virusul nu va fi foarte prietenos cu noi, chiar dacă autoritățile ne pun în vedere că ar trebui să învățăm să conviețuim cu el. Dată fiind această situație, cred că din toamnă – iarnă, ne vom suspenda iarăși activitatea și vom retrăi, împotriva voinței noastre, acest film prost. Nu mai pun la socoteală primăvara anului viitor. De asta am calculat reluarea a activității noastre doar până în luna septembrie. Probabil că mă veți urî, însă nu e vina mea. O spun specialiștii. Septembrie 2020 – aprilie 2021, probabil că se vor restricționa din nou activitățile culturale. Eu nu fac decât să bănui cam care va fi soarta noastră. Deci, cu puțin noroc, în mai 2021 ne-am putea întoarce pe scenă. Apoi va fi vara 2021 cu ceva activitate sporită după care, sper că ne vom vaccina. Mă rog la Dumnezeu să greșesc și să nu fie așa.

Spun toate acestea, pentru că sunt conștient că ne va fi nu greu, ci foarte greu. O pauză de activitate atât de mare în viața unui artist face ca revenirea să fie extrem de dificilă. Am trăit-o pe propria-mi piele în 1997, cînd, în urma unui accident, am fost privat de activitate timp de peste 10 luni, iar revenirea a durat cam un an și jumătate, cu un volum uriaș de muncă. Apoi, când ne vom întoarce la normalul pe care ni-l dorim, după ce vom fi vaccinați, vom fi puși în fața unor mari transformări social-economice, financiare, mutații de comportament, transformări de mentalitate, asistând la alte priorități ale societății. Criza economică va fi una profundă și va afecta grav, mult mai grav decât actuala criză din sănătate, atât economia țării, cât și buzunarele românilor. Prin urmare, producțiile noastre, indiferent că ele vor fi concerte, turnee, albume, videoclipuri etc., vor fi afectate. În fond, produsul prestației artistice e unul comercial. Cine va mai cheltui bani pe un bilet de spectacol, indiferent de gen, cine va mai cumpăra un disc, un DVD, un vinyl? Din ce în ce mai puțină lume.

În plan național, multe activități se vor muta total sau parțial on-line, relațiile umane se vor vedea altfel, iar multe din activitățile de care ne lovim curent vor căpăta o cu totul altă față și vom fi puși în fața unor noi provocări. Nu cred că vom mai reveni la ceea ce am fost în decembrie 2019. Nu știu dacă ne vom relua viața de unde am întrerupt-o sau vom începe una nouă. Singurul lucru în care cred e că arta care s-a născut și a trăit pe scenă, cu public în sală, nu poate fi altfel. Sau cine știe? Probabil că anumite producții artistice se vor muta în spațiul virtual, așa cum vizualul și vânzările au și făcut-o de câțiva ani buni. Cei care vor încerca să mă convingă că se poate câștiga din vânzările on-line, le spun că românul nu e obișnuit să cumpere un produs pentru simplul motiv că poate să-l descarce gratuit. Ține de mentalitate. De ce să plătească când poate să descarce gratis un album, de ce să cumpere un bilet când îl poate vedea gratis pe artist, fie la zilele orașului, fie la nu știu ce festival local.

Din acest motiv susțin și subliniez cu tărie că această disperare de concerte on-line din această perioadă, făcute din bucătărie, sufragerie, baie, debara, verandă sau nu știu ce colț al acasei, poate crea un precedent extrem de periculos. Înțeleg dorința artiștilor de-a avea un contact cu fanii lor în spațiul virtual, pentru ca aceștia să nu-i uite, să afle că există, că sunt activi. Una e să transmiți un mesaj fanilor tăi, să fii solidar cu ei, să le amintești că ți-e dor de ei, că abia aștepți să-i reîntâlnești și alta e să dai concerte de-acasă, în condiții tehnice precare. Aceste întâmplări nu numai că nu aduc vreun câștig financiar, ci dimpotrivă, îți fac un mare deserviciu prin saturarea interesului admiratorilor, minimalizând astfel emoția reîntâlnirii. Pentru că se pune întrebarea: Ce vei face când vei reveni, mai devreme sau mai târziu la viața normală?… Nu distrugeți, vă rog, ceea ce ați clădit cu greu o viață, e păcat, zău!

 

II.

Artele spectacolului

„Orice spectacol are un sens pentru visători.

Ochii văd, spiritul cercetează, comentează, traduce.”

(Victor Hugo)

„Artele spectacolului denumesc generic acele arte, ale căror opere sunt caracterizate de o reprezentare efemeră, limitată în timp. Ele presupun prezența unor interpreți sau actori (în sensul general al termenului) și a unui public spectator.

Ele se deosebesc de artele plastice (sau artele vizuale) prin faptul că se bazează pe o acțiune de interpretare în timp (arta se produce în momentul prezentării ei) și nu pe expunerea unor opere de artă realizate în prealabil. Esența artelor spectacolului constă deci în orientarea lor către arta ca proces, în locul lucrării de artă ca obiect palpabil. Chiar dacă spectacolul, ca proces efemer (termen clasic, „arte efemere”, din grecescul „ephemeros”), poate fi înregistrat (video, audio, etc.), producerea lui inițială rămâne una de tip procesual și nu obiectual. Aceste arte presupun deci mai degrabă o „punere în scenă”, un „spectacol” și mai puțin o „creație de obiecte de artă”.

Artele spectacolului cuprind numeroase moduri de expresie artistică. Între ele se numără atât arte considerate „clasice”, cât și arte moderne și contemporane, sau arte aflate la confluența mai multor genuri, cum ar fi:

  • Teatru, respectiv actorie, filarmonici, operă, operetă, musical, teatru de păpuși, cabaret, vodevil, comedie, scamatorie, varieteu, circ, recitare (lectură publică), arta povestirii, pantomimă.
  • Dans, respectiv balet, dans modern, dans contemporan, euritmie.
  • Arte media, arta cinematografică, teatru radiofonic, arte video.
  • Arte conceptuale, happening, fluxus, performance.

(citat Wikipedia)

Am început acest capitol cu o definiție tehnică tocmai pentru a avea o imagine cât mai clară a artelor spectacolului la care mă voi referi în cele ce urmează, pentru că acestea sunt legate organic prin relația artist – public. Artiștii care performează în domeniul artelor spectacolului pot fi împărțiți din punct de vedere social în două mari categorii: ANGAJAȚI și LIBER PROFESIONIȘTI.

  • ARTIȘTII ANGAJAȚI sunt toți aceia care au contract de muncă pe o perioadă determinată sau nedeterminată cu o instituție artistică, beneficiind de CAS – Contribuții pentru asigurări sociale (pensie), CASS – Contribuții pentru asigurări sociale și de sănătate, CFS – Contribuții

la fondul de somaj, implicit vechime. Marea majoritate a acestora au studii de specialitate medii sau superioare. În această categorie intră cei angajați la: teatrele dramatice, operă, operetă, musical, filarmonici, ansambluri populare, teatru de păpuși, circ, dans, respectiv balet, dans modern, dans contemporan.

  • ARTIȘTII LIBER PROFESIONIȘTI sunt acei artiști care nu au un agajament permanent cu contract de muncă. Ei sunt angajați ocazional pe baza unui contract de drepturi de autor, nu beneficiază de CAS (pensie), CASS, CFS, își plătesc taxele și impozitele la stat și recurg la pensii private.

În această categorie intră cei ce pot colabora cu: baruri, restaurante, cluburi, teatre private și de stat (actorie, operă, operetă, musical, cabaret, vodevil, comedie, scamatorie, varieteu), companii private de circ, recitare (lectură publică), arta povestirii, pantomimă, dans, respectiv balet, dans modern, dans contemporan, euritmie, arte media, arta cinematografică, teatru radiofonic, arte video, arte conceptuale, happening, fluxus, performance. În categoria liber profesioniștilor cei mai numeroși sunt instrumentiștii, soliștii vocali, folclor, actori.

Foarte multă lume folosește în prezent pentru ARTIȘTII LIBER PROFESIONIȘTI o denumire total eronată, respectiv ARTIȘTI INDEPENDENȚI. Această denumire nu există în niciun text de lege sau nomenclator, deci nu are nicio bază legală!!!

Pavel Sebastian-Raul și George Robescu semnează o analiză foarte interesantă în articolul „Ce este un artist independent” publicat în Dilema veche, nr. 465, 10-16 ianuarie 2013. Iată câteva fragmente din acest articol: «Artistul indie, prescurtarea de la independent, nu înseamnă „artist liber“. Independenţa sa nu este echivalentă cu libertatea, ci se reflectă strict asupra cîmpului în care noţiunea de artist este funcţională (şi asupra constrîngerilor sale), avînd astfel sensul de separaţie, distincţie şi anti-scenariu. Un artist poate fi independent de valorile dominante promovate de către piaţa de artă sau establishment-ul politic, dar dependent de legitimarea sa ca artist. Artistul indie este dependent de contextul prefigurat în semnificaţia culturală a noţiunii de „independent“ şi a distincţiilor pe care aceasta le poate crea. […] Independenţa nu este niciodată totală, ci fragmentară. […]

Independența nu are o dimensiune unilaterală. Poate însemna independenţa de stat şi capital, poate însemna un act artistic solitar, social sau conformist. Libertatea sa constă mai degrabă în dexteritatea poziţionărilor sale multiple – ideologice, politice, sociale, critice, artistice – şi în selecţia modalităţilor de acţiune. Într-un context precar instituţional, cu mecanisme de piaţă neracordate decît formal la scena internaţională, operînd cu instrumente apropriate doar teoretic în discursul autohton, artistul indie este deseori structural obligat să-şi găsească un patron/sponsor. […] Independenţa artistului se reflectă în mijloacele de exprimare pe care le foloseşte şi în mesajele pe care le emite. […] Produsul său artistic ar fi secundar în raport cu valorile pe care le promovează. Independenţa sa nu s-ar măsura în libertatea faţă de constrîngerile sociale pe care şi le asumă, ci în libera sa alegere a acestor valori ca reprezentative.»

Și-atunci vin și vă întreb: Este oare artistul independent? Răspunsul este á la Radio Erevan. Unii zic că da, ații zic că nu!… Mie-mi pare a fi mai mult dependent. Indiferent că este pe plajă, la un foc de tabără, la o nuntă, la un restaurant, apare invariabil cineva care îi comandă ceva. Plătit sau nu, ascultă glasul angajatorului indiferent că-i este prieten, fan, șef, producător, editor, sponsor. Se supune, respectând comanda. O vorbă veche spune că „cine plătește comandă!”. Și-atunci, unde-i independența artistului? Doar în mintea lui naivă. În epoca modernă, ideea de „artist independent” este mult mai ambiguă. Nu poți fi independent atâta vreme cât trebuie să respecți anumite reguli trasate de mersul pieței, al showbiz-ului. Simpla aliniere la trend, modă, curent, spuneți-i cum vreți, te pune în poziția de sluj. De ce? Pentru că vrei să fii în cărți, să exiști pe piață, să joci în echipa câștigătoare. E un fel de compromis acceptat, e un fel de acceptare tacită a dependenței față de anumite entități.

Artistul e dependent de public, de cei ce-i cumpără produsele, de cei care-i finanțează productiile, de cei ce-l promovează. Și nu în ultimul rând este dependent de talentul său, de opera sa, de comportamentul cu sine însuși, ori cu cei cu care lucrează și mai ales cu cei pentru care lucrează. În concluzie, artistul e doar APARENT independent.

În consecință, părerea mea este că sintagma „Artist Independent” nu este corectă!

 

III.

Artistul de ieri până azi

„Arta este generatoare de civilizație,

așa cum floarea răspândește parfum.”

(Victor Hugo)

M-am născut și mi-am petrecut o parte a copilăriei în REPUBLICA POPULARĂ ROMÂNĂ, cealaltă parte a copilăriei, adolescența și tinerețea în REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA, m-am maturizat și îmbătrânesc în ROMÂNIA de azi. Aș vrea să profit de parcursul pe care l-am avut prin această viață, pentru a face o scurtă trecere în revistă a felului în care au fost văzuți și tratați artiștii și fenomenul artistic în trecut și în prezent. Sunt destule voci care consideră că tot ce-a fost în trecut trebuie șters, uitat, îndepărtat. Eu cred că ar trebui să păstrăm ce-a fost cu adevărat bun, să fie reparat sau adaptat ceea ce merită luat în seamă, și eliminat doar ce-a fost cu-adevărat malign. Să nu pornim în a construi ceva just cu idei preconcepute.

  • Astfel în R.P.R., cel mai ascultat era radioul unde se difuzau muzică simfonică, corală, ușoară, jazz, romanțe, folclor, emisiuni de teatru radiofonic, povești pentru copii și emisiuni educative. Radioul avea propriile orchestre. Simfonică, Estradă, Muzică Populară, Corul Radio și sală proprie de concerte. Televiziunea a început încet-încet să intre în casele oamenilor. Casa de Discuri Electrecord, cu studioul de înregistrări, fabrica de vinyl-uri și orchestra proprie contribuia cu brio la arhiva muzicală românească și nu numai. Toate aceste instituții produceau și difuzau preponderent creație românească, dar și internațională. Toate emisiunile de radio și TV erau live, importanți artiști internaționali ne călcau pragul. Cea mai mare sală de concerte din România acelor ani era Sala Floreasca din București. Apare Legea Dreptului de Autor (1956) care stabilea drepturile numai pentru autori, în timp ce artiștii interpreți sau executanți, deși nu erau incluși în lege li se recunoștea statutul. În paralel, fenomenul teatral beneficiază de un generos suport din partea autorităților, înființându-se noi teatre în mai toate colțurile țării. Substratul propagandistic al tuturor acestor instituții era unul moderat. Școlile de artă, învățământul superior capătă din ce în ce mai mare notorietate prin valoarea deosebit de ridicată a corpurilor didactice. Politicienii, indiferent de rang, acordau atenție culturii. Gurile rele spun că Gheorghe Gheorghiu Dej era un mare admirator al Mariei Tănase și un mare iubitor de muzică și film. Fiica sa, Lica Gheorghiu era actriță și se pare că pentru ea a fost înființat în 1956 Studioul Cinematografic Buftea, dotat cu tehnologia de ultimă oră a acelor ani și cu propria Orchestră Simfonică. Marii artiști de teatru și muzică primesc, după modelul sovietic, distincții importante pentru activitatea și creațiile lor, precum „artist al poporului”, „maestru emerit al artei”, „artist emerit”, „colectiv artistic emerit”. Multitudinea acestor „titluri” aveau ca formă de recunoaştere exterioară nişte insigne care se purtau la rever. Bineînţeles că fiecare din ele aduceau, mai ales în deceniile 5 şi 6, o serie de avantaje materiale şi sociale.

Din tabloul schițat mai sus se poate reține numărul mare de locuri de muncă, precum și o serie întreagă de facilități, toate acestea ducând la stimularea și susținerea mișcarii artistice și a fenomenului cultural românesc.

  • După moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej în 1965 și adoptarea noii constituții, numele țării a fost schimbat în Republica Socialistă România (R.S.R.), iar conducerea a fost preluată de Nicolae Ceaușescu. Acesta reușește, folosindu-se de o conjunctură favorabilă (Primăvara de la Praga, 1968) să atingă un punct culminant al popularității sale, chiar și în rândul intelectualilor. Din păcate, speranța cum că România pornea pe un drum just avea să dureze foarte puțin. Tezele de la Neptun din iulie 1971, lansate de Ceaușescu la întoarcerea acestuia din China și mai apoi din prima vizită în Coreea de Nord, aveau să demonstreze, încetul cu încetul, adevărata lui față. Declinul social și cultural în România începe în anul 1978 după cea de-a doua vizită a lui Ceaușescu în Coreea de Nord. Cultul personalității, propaganda ideologică comunistă din ce în ce mai agresivă, controlul absolut, monitorizarea discuțiilor cu străinii, cenzura, îngrădirea libertății de exprimare, reducerea orelor de difuzare ale programelor de televiziune, lichidarea unor instituții culturale, introducerea în repertoriul teatrelor, operelor și teatrelor de varietăți obligativitatea punerii accentulului „pe promovarea producțiilor naționale cu un caracter militant revoluționar”, îndepărtarea și izolarea valorilor din toate domeniile, plecarea din țară a unor importanți oameni de artă și cultură, degradarea accentuată a nivelului de trai, toate aceste au dus la îndepărtarea soților Ceaușescu prin pedeapsa capitală în decembrie 1989.

În toată această perioadă au apărut:

– ATM (Asociația Oamenilor de Artă din Instituțiile Teatrale și Muzicale);

– ARIA (Agenția Română de Impresariat Artistic);

– UCMR (Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România) în cadrul căreia funcționa o secție care gestiona drepturile de autor ale compozitorilor;

– Atestatele de Artist Liber Profesionist, eliberate de Consiliul Culturii și Educației Socialiste (CCES) prin care artiștilor care prestau în toate artele spectacolului li se recunoștea statutul de „Artist” și le erau reglementate retribuțiile în funcție de categoriile atribuite în urma unor examene;

– Ansamblul Artistic UTC;

– Ansamblul Doina al Armatei;

– Ansamblul Ciocârlia al Ministerului de Interne, și Casa de cultură a Ministerului de Interne;

– Cenaclul Flacăra;

– Cenaclul Serbările Scânteii Tineretului (creat ca alternativă la Cenaclul Flacăra).

Din 1976 Festivalul Național „Cântarea României” a adunat sub aripile sale mii de oameni ai muncii, fenomen care a generat o nouă categorie artistică – Artiștii Amatori. O parte dintre cei lansați de Cântarea României s-au pierdut pe drum, alții s-au afirmat și au rămas în branșă, mărind astfel considerabil numărul artiștilor liber profesioniști.

Ca un paradox, în ciuda degradării vieții sociale și a restricțiilor impuse, viața artistică funcționa intens. Motivele principale ale acestui fenomen au fost diminuarea orelor de emisie ale televiziunii la două ore pe zi, programul din ce în ce mai politizat al radioului și starea din ce în ce mai deprimată a populației. Oamenii au găsit alternativa și s-au refugiat în sălile de teatru și muzică, dar și în carte. Se citea mult. A fost perioada în care s-au editat intens carte, ziare și reviste. Cu toate că cenzura devenea din ce în ce mai aspră, creatorii au reușit să găsească întotdeauna subterfugii. Slalomul în creație a devenit sport național. La spectacolele muzicale trebuiau prezentate spre aprobare textele cântecelor. Fiecare artist adăuga în repertoriul său două-trei texte cu „probleme”. Comitetul de Cultură le tăia din repertoriu și astfel se obținea aprobarea. În spectacolele de teatru se introduceau intenționat câteva scene cu „probleme” care cădeau automat la vizionare iar spectacolul primea avizul să se joace. Teatrele scoteau un număr mare de premiere pe stagiune, jucau zilnic cu sala plină, iar duminica aveau, de cele mai multe ori, două reprezentații. S-a introdus sistemul autofinanțării instituțiilor de cultură. Din acest motiv, în paralel cu repertoriul de la sediu, teatrele organizau turnee cu câte o distribuție de divertisment. În perioada estivală activitatea se mutau pe litoral. Concertele muzicale erau prezente în toată țara. Turneele erau lungi de 10-15 zile, uneori chiar și mai lungi, sălile de concert deveneau neîncăpătoare, cu câte două reprezentații pe zi, iar duminica două, uneori chiar trei reprezentații. Restaurantele și barurile aveau angajate propriile trupe pentru asigurarea programului de divertisment. În perioada vacanței, „Teatrele de Vară” din toate stațiunile de pe litoral aveau spectacole zilnic, la capacitate maximă, pe toată perioada sezonului.

În concluzie, cu bune și rele, putem spune că a fost o perioadă prolifică pentru mișcarea artistică.

  • Cu această moștenire am pășit în 1990 în România post revoluționară. Primii 2-3 ani după ’90 au fost extrem de dificili pentru mișcarea artistică românească indiferent de gen. Entuziasmul generat de eliberarea de comunism, contactul cu libertatea, cu noile valori democratice la care visasem atât de mult au început să devină realități, însă au creat și o stare de confuzie generală. Am fost puși în fața unui „nou” străin nouă, pe care nu-l înțelegeam întru totul și de care ne și temeam într-un fel. Cum va fi, ce se va întâmpla, încotro ne vom îndrepta, erau întrebările frecvente ce ne frământau. Mișcările politico-sociale și televiziunile în mod special au direcționat atenția oamenilor către spectacolul cotidian care se derula cu repeziciune și propunea experiențe nemaiîntâlnite până atunci. Spectacolul s-a mutat în stradă și la televizor. Explozia informațională, internetul, televiziunile, radiourile, concertele cu artiști valoroși internaționali au adus modificări în gustul publicului. Pretențiile acestuia au crescut, artiștii autohtoni au fost supuși brusc unor noi și mari provocări. A trebuit să treacă un timp până când să se instaleze acea saturație firească față de spectacolul cotidian. Oamenii au reînceput să vină la teatru și în sălile de concerte. Unii artiști din vechea generație s-au adaptat, au rămas pe piață, alții s-au pierdut pe drum.

Prin excelență, profesia de artist a fost, este și va rămâne una liberală, ceea ce i-a avantajat pe unii artiști în a se adapta mai ușor la economia de piață ce se instala și în viața artistică. Vidul legislativ a încurajat pirateria, importul și comercializarea diverselor produse culturale. Unele instituții a căror existență era asociată cu „perioada de tristă amintire” s-au desființat, câteva și-au schimbat numele, iar altele noi au apărut ca necesitate a reprezentării și protejării noilor valori democratice. Un teren propice și neexploatat, audiovizualul românesc suferă schimbări evidente și de amploare după evenimentele din 1989. De la începutul anului 1992, anul apariției Legii Audiovizualului și a Consiliului Național al Audiovizualului (CNA) s-au acordat mii de licențe TV și radio. Radioul Național și Televiziunea Română se reorganizează. Începând cu anul 1996 , odată cu apariția Legii nr. 8 (Legea nr. 8 privind dreptul de autor și drepturile conexe; în care sunt introduși și artiștii interpreți sau executanți), apare ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor).

Asistăm la apariția unor organisme de gestiune colectivă a dreptului de autor și a drepturilor conexe pentru toate domeniile artistice. Asistăm la o explozie în lanț în urma căreia se înmulțesc casele de producție artistică, casele de filme, firmele de publicitate, studiourile de înregistrări, editurile, presa scrisă (ziare, reviste); apar uniunile de creație care adună pe bresle categoriile de artiști, unele dintre acestea asimilând portofoliile organizațiilor ce funcționau încă din anii ’70. În această periodă începe să se dezvolte industria scenotehnică. Apar firmele mari, câteva la număr ce-i drept, dar care vin cu un istoric în domeniu legat de logistica unor trupe rock ale anilor ’70 – ’80.

Tot în această perioadă se dezvoltă industria organizării de spectacole axată mai mult pe importul artiștilor străini. Astfel apar câteva companii românești care pun monopol pe piața autohtonă a organizărilor de mari evenimente. Interesant ar fi de remarcat faptul că începând cu 2015 aceste companii își mută activitatea din București către vestul țării, constituind astfel în acea zonă un punct terminus al turneelor internaționale. Ar fi câteva explicații: lipsa infrastructurii, construcția unor săli mari de concerte în orașele mari din vest și, nu în ultimul rând, mutarea grosului de capital financiar din capitală către centrul și vestul țării. Toate aceste mișcări strategice ale evenimentelor artistice vor acționa în detrimentul artiștilor români. Întâmplările desfășurate cu atâta repeziciune între 1996 și 1998, dar și pe parcursul următorilor ani, au creionat imaginea unor abile construcții de influență și oportunități financiare ale unor grupări de interese ce au drept țintă dominarea showbiz-ul românesc. Cele mai vizate sunt piața de publicitate și cea de producție artistică care generează drepturi de autor, adică mulți bani.

Un alt an important a fost 2007 când, la 1 ianuarie, România a devenit stat membru al Uniunii Europene. Apar noi oportunități, mai ales financiare, pentru cei ce își doreau impunerea pe piața artistică românească. Acesta a fost momentul în care între diversele organizații și societăți de gestiune și case de producție au început luptele pentru supremație. Influențele politice au început să-și spună cuvântul și astfel după 2010 asistăm la instalarea unor ierarhii pe mai toată piața artistică. Puține bastioane au mai rămas de cucerit în acest război al intereselor.

Teatrul rămâne singurul domeniu care stă, cât de cât, departe de aceste mișcări de interese. În ultimii 30 de ani au apărut doar trei teatre noi. Teatrele „Excelsior” și „Masca” înființate de Ministerul Culturii în 1990, ministru Andrei Pleșu, care au fost trecute ulterior la Primăria Capitalei și Teatrul „Metropolis” primul teatru de proiecte, înființat de Primăria București în 2007, primar Adriean Videanu. Două teatre (Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova și Teatrul „Radu Stanca” Sibiu) reușesc afirmarea pe plan internațional, ambele fiind clădite pe personalitatea regizorului Silviu Purcărete; se reîntorc câțiva dintre regizorii români care au părăsit România în perioada comunistă, însă producțiile semnate de ei în mare parte nu s-au mai ridicat la nivelul așteptat (probabil din cauza vârstei și a uzurii profesionale la care au fost supuși în toată această perioadă); se înmulțește numărul festivalurilor de profil, câteva dintre ele reușind să capete un prestigios renume internațional. Începând cu anii 2000, se reduc bugetele alocate teatrelor în întreaga țară și se demarează o campanie de restructurarea a teatrelor de provincie mai ales, prin unirea sub o singură pălărie, acolo unde sunt mai multe instituții. Multe teatre intră în reamenajare, ceea ce a adus la distrugerea capacităților tehnice ale sălilor și la micșorarea numărului de locuri. Apar o multitudine de teatre particulare, underground, marea lor majoritate funcționând în spații mici, neconvenționale, amestecând consumația tipică barurilor cu consumația artistică. Repertoriile acestora sunt în mare majoritate de o calitate discutabilă, iar artiștii jucători sunt studenți sau absolvenți ai institutelor de artă particulare. Apare fenomenul „stand up comedy” care câștigă tot mai mult public, proliferând un fals act artistic, subcultural, bazat pe un umor facil, primar, senzorial, predominant vulgar.

Industria cinematografică este una cu un traseu interesant, ascendent, în România de după 1990. Apar multe case de producție particulare, iar filmele, mai ales de după 2000, pătrund pe piețele marilor festivaluri internaționale, câștigând premii importante, ceea ce contribuie la o imagine foarte bună asupra cinematografiei românești. Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj Napoca, capătă într-un timp foarte scurt o puternică notorietate națională și internațională.

Mi-aș fi dorit ca analiza celor întâmpalte după 1990 să fie mult mai amplă și să vizeze în amănunt toate artele spectacolului, însă materialul ar deveni mult prea stufos și, sincer, nici nu cred că sunt persoana cea mai autorizată să fac așa ceva. Mi-e greu să fac o paralelă între ce-a fost înainte de ’90 și ce e acum, să trag o concluzie. Greu de pus în balanță, foarte greu. Judecând însă la rece cele întâmplate, cred că perioada post-revoluționară atârnă mai mult în balanță față de tot ce-a fost înainte în comunism. Libertatea de exprimare a artiștilor, condițiile tehnologice de ultimă oră, bagajul informațional, libera competiție, alinierea la conceptele internaționale sunt un mare câștig. Întotdeauna am crezut cu convingere că arta trebuie să fie vie, să trăiască azi. Ce cred că s-a pierdut, din cauza dorinței de-a ne alinia noilor directive europene trasate în arta modernă, e faptul că ne-am îndepărtat de propia personalitate, ne-am îndepărtat de identitatea națională și ne-am rătăcit într-un labirint în care ne tot căutăm și mereu găsim pe altcineva. După opinia mea, n-am fost și nu vom fi niciodată artiști europeni. Doar prin localizarea geografică și nicidecum prin identitate culturală. Suntem mult prea tributari spațiului carpato-dunărean și limbii române. Gândim și ne exprimăm românește. Orice încercare de-a fi altcumva e sortită eșecului. Brâncuși a fost mare și apreciat în spațiul european tocmai pentru că nu s-a dezbărat niciodată de gorjeanul din el. Identitatea și valoarea culturală sunt parte din ființa fiecărui creator.

Cam în această situație destul de ambiguă, cu multe întrebări și puține răspunsuri, am început anul 2020. Trăiam într-o inerție din care greu ne imaginam că ne-ar putea scoate ceva. Și totuși s-a-ntâmplat la sfârșitul lunii februarie. Timpul s-a oprit în loc într-un stop-cadru uriaș. Dintr-o dată am devenit niște nimeni, îndepărtați de tot ce-am iubit, ne-am transformat din artiști, vedete, corifei, stăpânii scenelor în niște simpli civili închiși în case, bântuiți de temeri și întrebări, căutând soluții de-a rezista uman, artistic, financiar, privind cu disperare spre un mâine din ce în ce mai încețoșat. Cum va fi acest mâine, ce va fi, cine va mai avea nevoie de noi? Dumnezeu știe, vom vedea!

 

IV.

Întrebări, întrebări și iarăși întrebări…

„Omul incult urăşte atât cuvintele,

cât şi arta sunetelor”

(Platon)

Nu mi-am imaginat niciodată că un ceva atât de mic poate face un rău atât de mare. N-am crezut că răul ăsta se poate transforma de la zi de zi într-un tsunami atât de greu de stăvilit. Nu-mi vine să cred în ce stare deplorabilă de singurătate și nesiguranță se găsesc Artiștii în această perioadă. În astfel de momente cel mai simplu lucru e să arăți cu degetul spre cineva, să găsești vinovați, să împarți acuze în sânga și-n dreapta. Nu asta doresc să fac în cele ce urmează, nu. Vreau doar să găsesc câteva explicații la ce-a fost și ce-ar fi putut fi, dacă Artistul n-ar fi fost atât de descoperit, de neprotejat, fără mijloace de apărare, fără soluții de ieșire din această situație. Așa cum spuneam, nu voi recurge la acuzații, ci voi încerca doar să atrag atenția unor persoane și instituții că dacă ar fi tratat cu mai multă seriozitate și considerație această breaslă, probabil că prezentul pe care-l trăim ar fi arătat altfel. Voi insista asupra aspectului general, chiar dacă există și excepții, iar acestea, după cum bine știm confirmă regula, nu-i așa?

Iată cum văd eu lucrurile. Politicienii, instituțiile statului, legislatia, media, consider că nu au procedat tocmai corect în toți acești 30 de ani. Ar fi putut să așeze într-o poziție de normalitate Artistul. Întrebarea care se pune este, de ce nu s-a întâmplat acest lucru? Indiferență, neglijență, ignorare? N-am idee dacă voi emite răspunsuri, dar sigur voi naște și mai multe întrebări.

  • POLITICIENII, indiferent de culoare politică. Fac această afirmație plecând de la o declarație făcută în spațiul public de un înalt demnitar care pe mine m-a lăsat fără aer. Întrebat fiind de jurnaliști ce se va întâmpla cu artiștii, cu drepturile lor de autor în această perioadă de izolare, a răspuns senin, citez din memorie: „artiștii o duc bine, am văzut chiar niște lucruri foarte frumoase făcute de ei on-line.” Mi-aș fi dorit să fiu acolo și să-i spun că, nu, domnule politician, artiștii n-o duc deloc bine, ci dimpotrivă…, dar îmi dau seama că mi-aș fi bătut gura de pomană. Concluzia pe care o trag și nu de ieri, de azi, e că politicienii nu iubesc artiștii, pentru că dacă i-ar iubi, nu și-ar apleca privirea asupra lor doar o dată la 4 ani când îi transformă în niste unelte electorale și-atât. Dacă i-ar iubi cu-adevărat, i-ar trata ca pe o categorie socială importantă, care alături de toți ceilalți slujitori ai artelor pun umărul la consolidarea culturii naționale. Astfel artiștii ar primi aprecierea cuvenită, le-ar fi respectate cu-adevărat drepturile, ar benficia de salarii din care să trăiască demn, nu ar fi umiliți cu pensii derizorii, ar fi recompensați cu titluri prin care să le fie apreciată munca. Artiștii trebuie recompensați pentru activitatea lor când sunt în viață pentru simplul motiv că acest lucru îi motivează, le dă un sentiment în plus de utilitate. Aprecierile post-mortem sunt doar simple vorbe și fapte care nu mai încălzesc pe nimeni.

„De la o administraţie astfel recrutată şi constituită pe termene provizorii, se înţelege că numai seriozitate şi scrupuluri nu se pot pretinde. […] De aceea, cu un zîmbet plin de amărăciune, Romînul numeşte ţara lui patria bacşişului şi hatîrului. Cu aşa parlamente se fac legi peste legi – cu aşa administraţie se aplică.” Continue reading „Nicu ALIFANTIS: Ca nisipul artiștii sunt….” →

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Libertatea…O utopie?

Deseori m-am întrebat: ce-i de fapt LIBERTATEA? Există o libertate propriu-zisă?  Problema libertătii provoacă intense controverse. E o dezbatere de lungă durată, nu numai dacă suntem sau nu liberi ci și cât de mult suntem sau putem fi liberi. Libertatea are legătură cu alegerile pe care le facem în viață, fiind influențate de diverși factori de mediu în care trăim, obiceiuri, caracteristici biologice, tendințe sociale etc.și țin de-o anume responsabilitate de care trebuie să dăm dovadă! Cu cât mă gândesc mai mult, cu-atât parcă sensul ce-l știam, pălește, se destramă și parcă nimic nu-mi mai rămane printre gânduri…

Khalil Gibran spunea că: „Viața fără libertate este ca un corp fără suflet”. E oare senzația că poți face ce vrei, că poți spune ce vrei, când și cum vrei? Să iei decizii de unul singur fără a ține cont de nimeni și nimic? Să poți acționa neinfluiențat, neobligat, după a ta minte, fără nicio răspundere, având falsa părere că ceea ce TU gândești este neapărat și corect și drept, impunându-te chiar și altora din poziția în care te afli, transformând libertatea într-altceva poate, contrariu sensului, un fel de dictatorie să zicem? Se simte cineva liber doar dacă este propriul lui stăpân, ascultând de vocea conștiintei sale. Dar, mă întreb eu, dacă fiecare ar înțelege libertatea după a sa cunoștintă și constiintă funcționând liber, după cum îi dictează propria-i capacitate mentală, nu cumva se ajunge la anarhie, unde fiecare nu mai ascultă de nicio lege ingnorand-o?

Deci se pare că LEGILE sunt necesare, omul, ca animal superior, trebuie să aibă o anume conduită. S-a început de la cele 10 porunci ale lui Moise, exact ca să poată să funcționeze o primă societate umană, respectându-se unele norme de viață, punându-se bazele unei comunități. Legile în sine însă, nu sunt cumva îngrădiri ale ființei umane, ce-o constrâng? De ce ar trebui atunci să le avem? SOCRATE a preferat să bea conium, nevinovat fiind, doar ca să arate că legile, chiar și greșite, trebuiesc respectate de toți! CICERO era de părere că: „Legum servi sumus ut liberi esse possimus”, adică, suntem sclavi ai legii pentru a putea fi liberi. Restul ființelor din regnul animal au legi? Lupii și nu numai, trăiesc, conlucrează în haite, din instinct de conservare și apărare, au legi ale lor, arhaice care trebuie respectate de membri, un conducător ales prin putere, responsabil de soarta și hrana lor! Vor acționa cu natura-mamă în strânsă legătură și dependență, cu măsură însă, știind din instinct că vor ataca doar atât cât și când au nevoie, fără a face pagube, respectând natura în care trăiesc, supraviețuiesc, ceea ce omul modern nu o face! Aici mă duce gândul la cât de bine organizată este societatea furnicilor, albinelor, fiecare știindu-și rolul, respectând regina și contribuind vieții lor de comun acord că, urmărindu-le, rămâi stupefiat!

Noi însă, de ce-avem nevoie neapărat de legi? N-ar fi de așteptat ca, fiind cei superiori ierarhiei, să putem reacționa cu mult mai multă senectute? Fiind pe scară superioară a inteligenței, cu un IQ specific omului dezvoltat, cu conștiința și cunoștința superioară, n-am putea reacționa liber, fără a avea nevoie neapărat de legi? Se pare că nu suntem deloc în acel stadiu de dezvoltare care să ne permită să reacționăm în afara cercului legislational, nu suntem nici pe departe, atâtea generații câte au trecut și câte și câte vor mai trece, n-om putea să funcționăm liber, dar corect! SIGMUND FREUD era de părere că: „majoritatea oamenilor nu doresc cu adevărat libertatea, deoarece dânsa presupune responsabilitate, iar majorității oamenilor le este frică să își asume responsabilitatea”.

Deci LIBERTATEA ne este un vis îndepărtat și se pare că, înaintând cât mai mult în tehnologie și dezvoltare, tot mai mult avem nevoie de legi, trebuie să existe cineva mai sus de noi, să ne arate degetul mișcându-l, ca și cum singuri nu ne-am dori libertatea cu adevărat, fiind răspunzători de faptele noastre! Andrzej Majewski spunea că: „un sclav visează la libertate, un om liber visează la bogătie, un om bogat visează la putere și un om puternic visează la libertate”. Interesant! Rezultă că atât sclavul cât și cel puternic visează același lucru, LIBERTATEA, chiar dacă sunt pe poziții diferite, opuse, fiecare dintre ei având lanțurile lui, puternicul devenind prizonierul propriei lui închisori, pe care singur și-a făurit-o! Diogene și-a vândut avutul trăind într-un butoi, ca să scape de pureci, zicea și să fie liber; căuta cu fanarul aprins în miezul zilei să vadă oameni și oameni nu vedea, probabil că ceva știa el, încă de-atunci, din antichitate! Obligațiile de fiecare zi te sugrumă de cum te trezești, nu te lasă să trăiesti liber, să faci ce vrei, după pofta inimii, să lucrezi unde, cum și când vrei, la ce-ți place, să poți iubi și bucura de viață, să cauți orizonturi, să te dedici unor idealuri, să te înalți sufletește… Nu-i așa că, gândind toate astea, parcă te simți mai mult legat cu sârmă ghimpată în juru-ți?

Există LIBERTATE? Sunt liber? Răspunsul la întrebare dezvăluie fapte importante despre noi înșine. Astfel, negarea libertătii implică posibilitatea refuzului de răspundere, spunând: „atât pot”, „asa sunt și nu mă schimb”, „asa este viața, societatea”, ascunzându-ne după deget și acceptând o viață care ni se impune, nefiind liberi, cu toții supuși la un jug care-ți taie avântul, aripile, făcându-te o marionetă, începându-se chiar de la unitatea socială, familia, foarte des întâlnit, unde mulți trăiesc impreună din conveniență, cum c-ar fi mai bine impărțind socotelile în comun! Apoi, se extinde la societatea-ntreagă și mai departe, cu toții de-a valma, popoarele devenind o mază amorfă la discreția unor puteri, ce se impun fie cu mijloace supresive, fie cu altele mai subtile, tehnologice superioare, care se infiltrează tiptil, te influiențează și-ți acaparează încet-încet fiecare neuron, ca o caracatită, te citește, te decodifică și te controlează fără a prinde chiar de veste!

Un MATRIX, în care conștiințele treptat vor fi aduse la un numitor comun, ușor de manipulat pe piața mondială, de câțiva „manipulatori” ce se joacă cu destinele omenirii întregi! Deși în timpul nostru omul a reușit să se elibereze, în general vorbind, de multe constrângeri care îl afectau, cum ar fi sărăcia, tabuurile și prejudecățile, el rămâne înrobit de noi forme de sclavie. În primul rând, aș dori să mă refer la fenomenul care crește din ce în ce mai mult în zilele noastre și nu este altceva decât consumul, omul modern devenind prizonier al nevoilor artificiale, create de publicitate, înrobit de bunurile materiale, înhămat la un efort fără încetare pentru a-și satisface dorințele tot mai mari, impuse de standardele la care publicitatea joacă un rol perfid de înrobire treptată și omul nerecunoscand problema, ajunge la un punct de faliment moral, ignorând verbul „este” și dedicându-și întreagă existentă la „a avea”. El este obligat să devină sclavul muncii suplimentare, pentru a putea cumpăra, achiziționa, cât mai multe bunuri materiale uitând, din păcate, că fericirea nu este de vânzare, nu se poate cumpăra, iar timpul curge ireversibil.

Viețile noastre decurg și ele într-o completă indolență, nimic parcă să ne mai intereseze. Mergi pe stradă și ce vezi? Oameni parcă robotizati, de la mic la mare, cu un mobil devenit prelungitorul și-al mâinii dar și-al gândirii, copii ce-au uitat de joacă, părinti ce uită de copii, ce fac, cum fac, parcați pe undeva sau în fața monitorului cu orele, dependenți ca de narcotic, tineri ce nu știu ce-nseamnă a fi indrăgostit, a iubi, a face familie, blazați și obosiți, cu sentimente și relații fugitive, o viață ca fast-food, la repezeală! Asta e faimoasa Libertate?

Ajungem la concluzia că LIBERTATEA prost înțeleasă poate fi catastrofală, o închistare, o proprie închisoare, o anarhie, sub mantia ei ascunzându-se deseori o dictatorie frumos deghizată, Tu, de fapt nefiind nicodată liber! Libertatea deci, e o UTOPIE, un cuvânt ca multe altele pline de fanfaronadă, noi neavând azi nici puteri de-a reacționa, de-a schimba ceva în latența în care-am decăzut, nici măcar dorințe nu mai avem, nici speranțe, un fel de roboți, aplecați peste grijile zilnice, atât… Yevgeny Zamyatin, 1884-1937, scriitor rus, a istorisit ca: „doi din Paradis au avut două alegeri de făcut: fericirea fără libertate sau, libertatea fără fericire?” Neexistand a treia opțiune, ce-au putut alege? În viață, cert este că atunci când ajungi să faci compromisuri, îți piezi libertatea și când ajungi să apreciezi mai mult materialul, deasemeni! Jean-Jacques Rousseau Spunea că: „libertatea este capacitatea de-a ne alege lanțurile”. Potrivit teoriei lui, cursul istoric al omului este un curs de declin în care rasa umană suferă o pierdere substantială, locul condițiilor fizice naturale fiind luat de cel al societății civilizate, o lume a falsității și-a convenționalițătii, cu degradare clară a existenței umane.

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Libertatea…O utopie?” →

Elena BUICĂ: Impactul omenirii cu coronavirus

Suflă un vânt de speranță. Se arată primele semne că se vor mai slabi chingile în care ne-a ținut Covid-19. Cu ce amintiri și cu ce gânduri rămânem după două luni de izolare? Cum privim prin ceea ce am trecut, chiar dacă nu suntem încă scoși din primejdie?

Primul sentiment trăit a fost o derută, mult alimentată de zvonistică. Știrile au dat năvală, sugerând ideea că lumea a luat-o razna. Am trăit o perioadă foarte interesantă și total ilogică. Mass-media, facebook-ul, internetul, toate transmiteau știri. fiecare știind să dea sfaturi ce e de făcut, afișându-se aroganța și autosuficiența bine cunoscută a celor care cred că le știu pe toate.

Au fost afișate fotografii cu rafturi goale în marile magazine, ori cu oameni alergând să se aprovizioneze, unii chiar cu imense stocuri. Au apărut știrile despre izolări și carantine. Peste tot se simțea un suflul rece al derutei. Și așa cum e spiritul românesc în momente deosebite, au început să curgă glumele ca să ne ajute să trecem mai ușor peste această situație nemaiîntâlnită. Unii oameni erau panicați, în timp ce alții luau totul în derâdere, făcând mișto. Simțeam nevoia să stau de vorba cu oameni raționali, altfel parcă mă sufocam cu năvala de știri care se băteau cap în cap, adevărată zvonistică și cinism, și uneori cu știri apocaliptice.

Cu frica în sân că ar putea veni „sfârșitul lumii” adus de acest virus, oamenii s-au văzut într-o situație care le-a dat viața peste cap. Un spirit malefic și-a vârât coada în conflictul dintre generații, trecând de partea oamenilor aflați pe culmea ascendentă a vieții, cu deplină forță fizică. Aceștia se plâng de numărul mare al vârstnicilor, fiindcă nu vor să iasă mai repede din scena vieții și costă prea mult întreținerea lor. Le-a cășunat pe bătrâni, căci longevitatea părinților și a bunicilor a devenit pentru ei o pacoste, astfel, virusul ucigaș le venea în ajutor. Dar întorcând foaia pe fața cealaltă, îmi imaginez ce ochi ar face acești „teribiliști” dacă li s-ar cânta la sărbătorirea zilei lor de naștere: „Puțini ani să trăiască, puțini ani să trăiască, foaaaaarte puțini!” pe melodia tradițională:„Muți ani trăiască, mulți ani trăiască, la puțini ani!”

După ce Covid-19 s-a instalat cu mare repeziciune și cu temeinicie în lungul și-n latul universului pământesc, cu viteza cu care tot globul ar fi fost doar un sat, a produs un șoc neașteptat. Oamenii au constatat cu înfrigurare că primejdia e mai mare decât s-au crezut, fiindcă acest virus și-a lărgit aria de lucru atacând oameni aflați aproape la toate etapele de viață.

Acest  virus nu va aduce „sfârșitul lumii”, chiar dacă flutură semne de scufundare a civilizației și a culturii, ori s-au reîmprospătat unele prevestiri ale colapsului, precum cele ale lui Nostradamus. Și chiar dacă aceste prevestiri nu se vor adeveri, situația prin care trecem are puterea să producă zguduiri care vor aduce multe schimbări, așa cum vedem, că totul se schimbă sub ochii noștri. Trăim în cel mai mare experiment psihologic din toate timpurile.

Stăpânul de necontestat al planetei Pământ, mărețul OM, a intrat într-un mare impas când a constatat că aproape nu are nicio posibilitate de apărare și poate să fie distrus de o vietate pe care n-o vedem cu ochiul liber și cu existența efemeră. Acest invizibil dușman, Covid-19, a dat frisoane întregii planete amintindu-ne câte ceva despre fragilitatea omului și a omenirii. Singurele arme de apărare a omului sunt izolarea și spălatul pe mâini cât mai des. Speriați, oamenii s-au izolat în case, deși izolarea îndelungată este mai greu de suportat, dar tot e mai bine decât să te muți pe veci în cimitir.

Cu toții ne dorim din când în când să fim singuri, dar izolarea pe termen lung are unele efecte negative asupra psihicului nostru, creându-ne senzația de alienare, de singurătate,de frustrare. Spaima și tot ce ne înconjoară ne dau fiori. Ne impresionează străzile pustii, asemenea unui decor pe o scenă după ce spectacolul s-a terminat, publicul și actorii au plecat acasă și au uitat să tragă cortina peste decorul lipsit de viață. Izolarea are influență și asupra comportamentului în multe feluri, prin modificarea atenției, schimbarea alimentației, fumat excesiv, nevoia de a mânca mult și des, pierderea noțiunii timpului, iar dacă între membrii familiei nu este armonie, izolarea devine un supliciu. După ce China a ieșit din izolare, s-au înregistrat cele mai multe divorțuri din toate timpurile. Izolarea aduce modificări organismului, pe plan hormonal, cardiovascular sau a creșterii în greutate. La ieșirea din izolare trebuie să ne readaptăm la modul de viață anterior. Trebuie să renunțăm la ritmul lent de a acționa și de a face totul numai după bunul nostru plac. Există riscul să rămânem cu aceste obiceiuri. Ne va fi greu să ne adaptăm la un program disciplinat și la o activitate continuă. Ne va fi greu și pentru că nu mai putem să reluăm viața din punctul la care am lăsat-o.

Cu toate că nutrim speranțe, ținem cont de ce ne spun specialiștii că e posibil să retrăim în toamnă alt val al pandemiei. Chiar dacă nu ne mai vizitează un alt val, specialiștii în economie estimează că în aproximativ 9 luni va fi reluată activitatea companiilor și că ar mai fi nevoie de încă 3 ani să ajungem la ritmul dinaintea crizei.

Această epidemie a dat curs unor păreri, cum  că vor fi multe schimbări în modul nostru de viață. Unii cred că se va schimbă fundamental ordinea existentă, cea construită de strămoșii noștri de-a lungul mai multor milenii. Sunt mai multe voci care spun că această schimbare este considerată ca o reacție firească și necesară a naturii la dezechilibrele provocate de om. Covid-19 a făcut acumulări de energii negative emise de o lume care a răsturnat multe principii și legi fundamentale ale vieții, producând severe dezechilibre. Pentru că omenirea ajunsese să trăiască o viață total ilogică, aceste acumulări negative, la un moment dat, trebuiau să izbucnească într-un fel sau altul, răsturnând această ordine care nu putea aduce decât dezastre. Mâncăm tot mai nesănătos alimente din produse modificate genetic, frumoase și fără gust. E bine cunoscută părerea că oamenii au nesocotit universul care ne înconjoară, precum și pe Creatorul acestei lumi. În general, oamenii s-au îndepărtat de lucrurile și valorile care contează cu adevărat. Invățământul, sănătatea, protecția mediului care se aflau cândva pe primul plan,iar acum se mai găsesc doar în discursurile electorale ale unor oameni politici tot mai submediocri.

Continue reading „Elena BUICĂ: Impactul omenirii cu coronavirus” →