George ROCA: Memoria peniței (2) – Cine trage sforile?

Vine moşu’ cu necazuri!

 

În fiecare an, în luna decembrie aşteptăm să vină moşul cel drag… cu sacul încărcat cu cadouri. Aşa e tradiţia la noi, aşa a fost întotdeauna şi aşa este în multe alte ţări ale globului. În ultimii ani, tot mai des, sacul moşului este încărcat cu surprize neplăcute, necazuri, calamităţi, accidente, supărări şi confuzii. Unele din acestea sunt create de natura revoltată pe efectul de seră, altele de influenţele universului asupra micii noastre planete.

Consider totuşi, că cele mai mari necazuri pricinuite speciei umane sunt făcute tot de indivizi aparţinând acesteia, cu scopul de a face rău semenilor lor, pentru un fals ideal religios sau politic, sau pentru a obţine cine ştie ce câştiguri obscure. Aceştia, pentru a-şi atinge scopul, urzesc intrigi, pregătesc sabotage sau atacuri teroriste, creează disensiuni între indivizi, grupări etnice, naţiuni, schimbă cursul istoriei, fac să dispară state de pe hartă, trăgând sforile… în folosul lor.

 

Cei mici o iau pe cocoaşă…

Şmecherii, intrigi, şi sfori s-au tras de când e lumea. După al doilea război mondial, unele state au acaparat capital prin diferite mijloace obscure, altele au săracit sau au fost obligate să sărăcească. Chiar dacă în al doilea război mondial unele state au făcut sacrificii enorme pentru ca armatele lor să se lupte cu naziştii, ajungând până la Berlin, nu li s-a recunoscut acest merit… împărţirea cozonacului făcându-se între cele patru mari puteri binecunoscute. Ba culmea, aceste ţări, care au ajutat la victorie, au fost date de către aceşti „mari” mamei vitrege de la răsărit.

Marile puteri au trasat sfere de influenţă din a căror graniţe nu era scăpare. Războiul rece a adus mult rău omenirii, multe sacrificii inutile, multe necazuri şi mult amar. Şi culmea! După căderea comunismului, pe la începutul anilor nouăzeci, tot cei necăjiţi şi asupriţi au fost muştruluiţi cu indexul (vezi Conferinţa de la Madrid pentru noile candidaturi în NATO!) şi lăsaţi să piară în sărăcie, dezorganizare politico-economică, lupte inter-etnice şi confuzii… privind chiar  aşezarea geografică a acestora. Chiar dacă unele naţii se găseau în Europa încă de la facerea lumii, nu li se recunoştea acest drept, fiind marginalizate, tracasate, ameninţate, verbal, economic şi cu indexul,  nedându-li-se posibilitatea să se alinieze altor popoare din acelaşi perimetru continental. Trebuia să fie şi o zonă „paria” care să înghită toate scursorile şi produsele depăşite ale marilor puteri economice, să se creeze un „market” pentru toate ciurucurile şi marfa „second hand”, fapt care mai târziu a generat dezvoltarea unei noi clase sociale, „nouveaux riches”, a mafioţilor, bişniţarilor şi speculanţilor, cei care, în prezent, au ajuns să influenţeze chiar şi puterea statală.

Ţările mici, care au suferit de pe urma celui de al doilea război mondial şi de pe urma comunismului, ajungând să fie secătuite economic şi financiar, au fost marginalizate şi tratate cu indiferenţă, pe când state care au iniţiat războaie (pe care apoi le-au pierdut), sau cele care au avut dominaţia sistemului totalitar comunist, au fost tratate ca parteneri de valoare, uneori chiar egali, dându-li-se ajutoare substanţiale, de la „Planul Marshal” până la împrumuturi substanţiale, uneori nerambursabile, şi chiar dreptul la putere şi infuenţă politică.

 

O lume nebună, nebună, nebună…

Prin anii şaizeci circula sintagma cunoscută „o lume nebună…nebună!”. Se dansa, se cânta! Oamenii, indiferent de sistemul politic în care trăiau, simţeau o destindere, un început de prosperitate. Aşa a fost şi la noi în România! Oameni îmbătaţi cu apă rece! Au urmat anii şaptezeci, ani în care a început criza economică mondială – odată cu majorările de preţuri la ţiţeiul brut, odată cu acumulările de capital ale unor ţări (alese), odată cu paranoia unor conducători de state – pentru a-şi impune punctul de vedere dictatorial. Această situaţie s-a ascuţit şi mai tare în anii optzeci când lumea a început să fie bolnavă: bolnavă politic, bolnavă economic, bolnavă fizic, bolnav fiind chiar şi mediul înconjurător. Au apărut noţiuni noi ca: SIDA, efectul de seră, mareea neagră, marea finanţă, noua ordine mondială, lumea ocultă, satanism, iar cuvinte ca „malefic” şi „benefic” sunt vehiculate din ce în ce mai des!

„Geniul Carpaţilor” era plimbat de regina Elisabeta a II-a cu caleaşca prin Londra, dându-i-se toate onorurile. În America, la Washington, era primit cu braţele deschise de preşedinti faimoşi ca Nixon, Ford sau Carter. Păream o ţară importantă pentru „cei mari”, atât din punct de vedere economic, strategic sau tradiţional. Ni s-au dat atunci ajutoare şi împrumuturi  substanţiale. Se vorbea frumos de România în presă şi în alte mijloace mass-media din occident. La fel de frumos se vorbea şi de Iugoslavia, care era chiar mai avantajată decât România. Ce viaţă, ce parfum, ce speranţe! Balcanicii erau Îmbătaţi cu apă rece! Aşa trebuia „atunci” să fie… pentru a i-se dea un picior în dos lui Ivan, că prea se suise pe divan. După căderea comunismului toată lumea a sperat într-o schimbare, într-o viaţă mai bună. Foştii comunişti, de la conducători, la omul de rând, deveniseră peste noapte pro-capitalişti, visând bunăstare ca în „minunata Americă”! Ceauşescu a fost executat pentru a i se închide gura, dar cei care i-au făcut jocul nu au fost traşi nici macar de urechi, rămânând tot cu… vilele, palatele, caleştile şi amintirile plăcute. În politică au apărut feţe noi: „promisnacii”, „indexacii”, „aplaudacii”, lingăii, inculţii, ciorile vopsite, papagalii, forţoşii (aşa vrea muşchii lor!) cameleonii şi cei cu caracter zero. Corupţia, haosul şi anarhia domină sfarşitul de mileniu. Alegerile recente pentru preşedenţie din unele state cu tradiţie democratică creează stări de şoc, nesiguranţă, confuzie şi neîncredere. Atunci la ce se aşteaptă de la state mai mici unde instabilitatea politică este dictată şi dominată de ţări cu influenţă sau de organisme internaţionale cu putere economică şi financiară? Nimeni nu mai poate şti cum e bine sau ce este bine. Chiar şi natura ne pedepseşte. Atât de multe calamităţi, inundaţii, cutremure sau accidente, nu s-au cunoscute pe tot parcursul evoluţiei speciei umane. SIDA şi Ebola sunt boli care decimează populaţii şi naţiuni… şi culmea, întotdeauna pe cele mai sărace!

 

Aşa vrea muşchii lor…

Foarte ciudat mi se pare abandonul domnului Constantinescu de a mai candida la preşedenţia României, abandon care întrucâtva seamănă cu cel al domnului Gorbaciov, cel care a predat marea putere sovietică şi comunismul în mâna aşa-zişilor inamici din războiul rece! Oare nu aşa i s-o fi dictat de către forţele oculte? Oare nu aşa trebuia să fie, după ce, domniile lor, au făcut jocul marii finanţe, distrugând economia şi industria naţională, care bună-rea cum era aducea totuşi un folos naţional, un folos care nu crea şi mai mari datorii pe spinarea bietului popor. Oare nu a fost făcut acest lucru pentru a se „construi” noi pieţe de desfacere supraproducţiei ţărilor dezvoltate…  în ţările cu aşa-zisă economie falimentară, loc unde să se „topească” toată marfa nevandabilă, sau greu vandabilă, desigur pe valută forte (schimburi barter nu se acceptă!). Înainte de „loviluţie”, fabrica noastră X, facea cuie, care bune-rele, mai coclite sau mai strâmbe, erau produs autohton care nu costa prea mult, mâna de lucru fiind ieftină. Acum magazinele oferă minunate cuie de oţel, nichelate, frumos ambalate, dar produse în străinătate, pe care ai noştri le plătesc cu bani grei. Şi mai vin… tot flăcăii care ni le vând sa se amestece în politica internă, dându-ne sfaturi „bune” care să le aducă tot lor foloase. Întotdeauna razboaiele, haosul şi dominaţia au umplut doar buzunarele speculanţilor.

Îmi pun intrebarea, de ce o fi câştigat din nou domnul Iliescu cursa pentru preşedenţie? Nu este dânsul cel care a fost acuzat că ar fi adus minerii la Bucureşti! Dece domnul Petre Roman a avut doar 3% din voturi? Dece nu a apărut un alt lider care să conducă România. Controversatul şi mult-blamatul, Corneliu Vadim Tudor, preşedintele Partidului Romania Mare, era cât pe ce să facă „şah la rege”! A câştiga domnul Ion Iliescu că aşa a vrut muşchii poporului! No comments! Adică… ba! Că de data asta nu a zis nimeni (ba a zis CVT!) că s-au făcut fraude electorale. Bun! Atunci de ce au început în presă comentarii tendenţioase la adresa noului preşedinte ales de „măria sa poporul român”? Recent am urmărit un reportaj pe unul din canalele australiene în care  Slobodan Milosevici este descris ca un monstru, în cele mai sumbre culori, spunându-se că este criminal de război aşteptat cu ardoare de Tribunalul de la Haga. Imediat se face un paralelism între Serbia şi ţara vecină, România, arătându-se că la preşedenţia acesteia din urmă a fost ales un fost tot un comunist… cel care a creat mineriadele. Imaginea lumii începe din nou să se (de)formeze când este vorba despre iubita noastră ţară. Zece ani s-a folosit ca material de propagandă anti-românească filme şi imagini cu „vestiţii” noştri copii handicapati… pe care-i aveam cică, numai noi, nimeni alţii! Şi culmea-culmilor, mai-toţi sunt bolnavi de SIDA şi de tuberculoză! Ca la noi la nimenea!

 

Despre imaginea ţării

 

Aţi fost atenţi vreodată la imaginea ţării şi a poporului american în filmele făcute la Hollywood? Iankeul când vine acasă de la servici, intră în living-room-ul în care întotdeauna stă aprinsă o veioză frumoasă. În încăpere e curăţenie şi tronează în general mobilă clasică. Tradiţionala bună-stare americană! Tablouri pe pereti, rafturi cu cărţi… Omul, obosit după orele de muncă îşi umple un pahar de cristal cu „vizichi” sau îşi ia din frigiderul mare cât un elefant (şi burduşit de mâncare!) o bere bună şi rece. Obiectivului camerei de filmat evidenţiază subtil imagini cu uşa deschisă a bogatului frigider, cu veioza Tiffany, cu mobilierul antic, cu paharul de cristal… Bravo lor, felicitari! Ştiu să îşi facă imagine! Regizorul român însă, după ce a spălat duşumelele curentului „cine verité” îi prezintă pe „ai noştri” de parcă ar fi cu toţi de la coada vacii: prostănaci, nespălaţi, păduchioşi, golani… C-aşa vrea muşchi lui, sau ai altcuiva care-l plateşte! Şi astfel, spectatorii văd, trag concluzii şi bineînţeles, fac comparaţii între imaginea americanului şi a românului! Acelaşi lucru se întâmplă şi la televiziune, în presă sau în alte mijloace de propagandă mass-media. Unele filme româneşti sunt cumparate şi difuzate în străinatate, poate cu intenţii bune (oare?) de a se vedea realitatea (deformată!!!) de acasă. Ani în şir ne-am făcut „mea (nostra!) culpa” zicând şi acceptând chiar, că aşa este viaţa şi situatia la noi… că noi suntem de vină, că suntem nespălaţi, paduchioşi şi puturoşi, adoptând sloganul care a devenit pseudo-patrioticul brand de ţară „Fie pâinea cât de rea…” Întrebare: „Dar… de ce să fie mereu rea când se poate face şi bună?” De ce să ne arate alţii cu degetul că provenim dintr-o ţara unde pâinea e rea!? Oare asta o fi imagine a poporului român? Chiar nimic nu mai este bun la noi? Totul este putred în Romania? O fi poporul român prost, nebun sau disperat? Nu cred! Hei, dăşteaptă-te rumâne!

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (2) – Cine trage sforile?”

Vicu MERLAN: România între omenie și oportunism

România profundă  este reprezentată de ţăranul roman, de omul neîntinat civilizaţiei şi corectitudinii globalizării. Printr-o analiză atentă şi nepărtinitoare putem găsi în istorie, o mulţime de fapte şi evenimente, ce sunt atribuite fie unor eroi (cei care şi-au apărat ţara în mod altruist şi necondiţionat), fie unor oportunişti care şi-au aruncat veninul vicleniei prin trădări, linguşeli, prin acţiuni egoiste etc. La modul general vorbind, preponderenţa acestora o ocupă segmentul de alogeni ce s-au cuibărit la pieptul neamului românesc şi care, ori de câte ori au avut ocazia, au lovit în acesta cu sânge rece, ca şi cum ar fi avut de achitat o datorie neplătită. Dacă e să judecăm din prisma divinităţii, orice faptă are o resplată şi că totul ce vine asupra neamului românesc, la modul general, sau asupra individului, în particular, se petrece cu un rost, chiar dacă acesta înseamnă încercări, ispite, cugetări etc., în pofida unui sens bine structurat la modul dumnezeiesc.

Astăzi, românii, ca neam, sunt catalogaţi în mass media internaţională, dar şi-n cercurile politice mondiale, ca o naţiune de mâna a doua. De ce? Pentru că în România au exista şi există şi probabil vor mai exista, o categorie a populaţiei de oportunişti, categorie de care s-au folosit de cele mai multe ori străinii.

Aceştia au avut, pe ansamblu, un rol nefast în întreaga istorie a neamului românesc. S-au manifestat încă din timpul lui Burebista, fiind cei care l-au asasinat, pentru că măreţul rege le impuseseră să respecte nişte reguli elementare, de omenie şi altruism, faţă de semenii lor.

Acest segment al oportuniştilor îl întâlnim şi-n perioada medievală, când acei boieri egoişti, vicleni, au trădat, rând pe rând, domnitorii români verticali, turnându-i fie la Poarta otomană fie la Hanatul tătărăsc şi chiar la curţile mari imperiale ale Europei. Unor astfel de trădători oportunişti le-au căzut victime: Petru Rareş, Vlad Ţepeş, Mihai Vitezul, Ioan Vodă cel Viteaz, Constantin Brâncoveanul, Dimitrie Cantemir, Tudor Vladimirescu, Al. I. Cuza ş.a.

Trădarea nu s-a făcut doar la rang de domnie, ci şi asupra celor care prezentau crunta realitate a românului asuprit, indiferent că asupritorul era străin sau din acelaşi neam: Gh. Doja, Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Mihai Eminescu, Nicolae Labiş  ş.a.

Apogeul oportuniştilor l-a reprezentat perioada comunistă. În cadrul acestui regim, oportuniştii au fost promovaţi de la statutul de cioban sau văcarul satului la cel de primar sau securist, cu grad înaintat, în funcţie de zelul bolnăvicios al acestora. Cel care îşi vărsa mai mult veninul asupra compatrioţilor sau consătenilor săi, era promovat în funcţii înalte ….spre purgatorii infernale.

Datorită acestor oportunişti, sau mai bine spus a trădătorilor de neam şi glie, peste 10% din floarea intelectualităţii româneşti, români care în mod vădit ar fi contribuit  la educarea şi progresul poporului român, în progresie artimetică, având în vedere poziţia lor de lideri, de formatori, fiind cadre didactice, ingineri, preoţi, medici etc. au fost lichidaţi fizic prin bătăi, epuizare fizică şi psihică, foame, frig, boli etc.

La un moment dat ţara fuseseră epuizată de elementele intelectuale (cei care nu fuseseră arestaţi, reuşiseră să fugă din ţară în Occident sau să cocheteze cu noul regim, profitând sau doar prefăcându-se că agreează sistemul social nou instalat la putere.  Astfel că intelectuali autentici, verticali, se mai aflau în puşcării, la munca forţată de la Canal sau în minele periculoase (ocnaşii), unde extrăgeau sare, cupru, plumb, uraniu etc. Şi parcă nu ar fi fost îndeajuns o astfel de pedeapsă, însă cei care supravieţuiau acestui tip de ispăşire a unei pedepse închipuite, erau supuşi, după eliberare, unor fenomene de marginalizare, de înjosire şi degradare a persoanei individuale, ocupând funcţii necalificate, istovitoare, degradante etc.

În acelaşi timp, oportuniştii, acel segment al populaţiei ce au în genă actul trădării semănului, acei iuda ai neamului, ocupau poziţii-cheie, în ciuda studiilor inferioare, fiind executanţii perfecţi ai sistemului sclavagist comunist.

După Lovitura de Stat din decembrie 1989, segmental oportunist, s-a adapat noilor mutaţii social-politice. Cameoleonismul acestora a fost perpetuat prin noile valenţe capitalist-imperialiste – sistem care reprezintă, alături de cel comunist, experimente ale unei oculte mondiale, de decimare atât fizică cât şi în ceea ce priveşte drepturile fundamentale ale Omului, de înlăturare şi marginalizare atât în plan politic cât şi-n plan intelectual a tuturor celor care se împotrivesc noilor directive ale Globalizării.

Astfel informatorii cât şi cozile de topor ale Servicilor ce stau la cheremul Elitei Corporatiste, s-au înscris şi fac parte din organizaţii mai mult sau mai puţin oculte, minuscule, regionale sau internaţionale ce se erijează în cluburi selecte, societăţi secrete etc. (…Aceeaşi Mărie cu altă pălărie, cum spune proverbul). De multe ori, spre a intra în lumea înaltă a societăţii, mulţi oportunişti ai clasei de mijloc, ce sunt întreprinzători, patronaşi de făbricuţe, avocaţi, politicieni, judecători, procurori, ofiţeri de poliţie sau militari, membrii ai Serviciilor, profesori universitari etc., au ca scop declarat influenţa şi poziţia socială, protecţia faţă de fisc sau alte elemente de control al calităţii etc.

Continue reading „Vicu MERLAN: România între omenie și oportunism”

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Constantinopol, orașul etern și catedrala Agia Sofia

29 Mai 1453! Căderea Constantinopolului! Nașterea Istanbulului! O mare parte din trupul Greciei s-a smuls din patria-mamă-litoralul Asiei mici, Constantinopolul fiind cotropite de otomani! Orașul Constantinopol, orașul „etern”, cândva cetatea Bizanțului, far intre Vest și Est, bijuterie a Bosforului, plină de temple dedicate Dimitrei, Afroditei, lui Zeus, Poseidon și Apollon, unul dintre cele trei orașe eterne, alături de Ierusalim și Roma, a fost capturat de turci și numit Istanbul.

Este unul dintre cele mai șocante și tragice evenimente din istoria lumii, care au marcat sfârșitul milenarului Imperiu Bizantin. Evenimentul este descris George Frantzis, un scriitor bizantin, prieten apropiat și consilier secret al ultimului împărat al grecilor, Constantin Paleologos, în Cronica lui Căderea Constantinopolului astfel: „Turcii au devenit stăpâni ai Constantinopolului marți, 29 mai 1453, la ora două și jumătate la prânz (rețineți ora, ora la care va face transmisia Președintele Erdogan!). Au răpit și i-au capturat pe cei din fața lor, i-au măcelărit pe cei care au încercat să reziste și, în unele locuri, pământul nu a putut fi văzut de numeroasele cadavre căzute. Spectacolul a fost oribil. S-a auzit doliu peste tot și femei de toate vârstele au fost răpite. Femeii tinere, fete și călugărițe au fost târâte de păr din bisericile unde s-au refugiat, în timp ce plângeau și se rugau”. Modul în care ultimul împărat a fost sacrificat, precum și faptul că nu s-au salvat informații despre ultimele sale momente pe câmpul de luptă, a fost o sursă de inspirație pentru diverse legende, mai ales cea a „regelui marmorat” care așteaptă să își recupereze Orașul și Imperiul.

Armata bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari străini. Cetatea Bizanțului avea de asemenea circa 22,5 km (14 mile) de ziduri, probabil cele mai puternice ziduri fortificate aflate în existență pe atunci. Otomanii aveau o armată uriașă, așa ca-ntotdeauna, „câtă frunza, câtă iarba”. S-a estimat că număra între 80-100.000 de oameni, inclusiv 10.000 de ieniceri, trupe de elită. Mehmed al II-lea a adunat o flotă pentru a asedia orașul de pe partea dinspre mare. Pentru că nu putea intra în portul Bizanțului, blocat cu un lanț uriaș, sultanul a dat ordin să fie trasă pe țărm.

Otomanii au angajat un inginer transilvănean pe nume Orban, care era specialist în construirea de tunuri, arme care la acea vreme reprezentau o noutate în tehnica de luptă. Orban a construit un tun enorm, botezat „tunul Basilic”, măsurând peste 8 metri lungime și circa 75 cm diametru, care era capabil să lanseze un proiectil de 544 kg la o distanță de aproape doi kilometri. Deși bizantinii aveau și ei tunuri, acestea erau mult mai mici. Tunul lui Orban nu avea precizie, încărcarea dura trei ore și ghiulelele erau puține; s-a prăbușit sub reculul propriu, după numai șase săptămâni. Planul lui Mehmed a fost să atace zidurile și șanțurile care protejau Constantinopolul dinspre vest, singura parte a cetății care nu era înconjurată de apă. Armata otomană și-a așezat tabăra nu departe de oraș, în Lunea Paștelui, 2 aprilie 1453.

Timp de mai multe săptămâni asediul nu a avut rezultatele așteptate. Turcii au atact frontal zidurile de mai multe ori, dar au fost respinși cu mari pierderi. Întâmplător sau nu, pe 22 mai 1453 au apărut semne cerești curioase; Luna, simbol al Constantinopolului, se zice ca s-ar fi întunecat în urma unei eclipse, confirmând o profeție despre sfârșitul orașului. Patru zile mai târziu, întreg orașul a fost acoperit de o ceață deasă, o situație neobișnuită în acea vreme în luna mai. După ce s-a ridicat ceața, în seara aceea „flăcări au învăluit domul bisericii Agia Sofia, iar luminile puteau fi văzute și pe ziduri, strălucind în depărtare, în spatele taberei turcești (înspre vest)”. Unii clerici au interpretat asta ca fiind Duhul Sfânt părăsind catedrala. Aceste fenomene au fost însă efectele locale ale catastroficei erupții vulcanice de la Kuwae din Oceanul Pacific. „Focul” văzut s-a interpretat ca fiind o iluzie optică datorată reflectării unui apus de soare roșu intens de norii din cenușă vulcanică, aflați sus în atmosferă. În dimineața zilei de 29 mai a început atacul final.

Primul val de atacatori a fost format din trupele auxiliare (asabi), care erau slab pregătiți și echipați și au avut doar rolul de a ucide cât mai mulți apărători posibil. Al doilea val, format în majoritate din anatolieni, s-a concentrat asupra unei secțiuni de ziduri din nord-vestul orașului, care era parțial prăbușită în urma loviturilor de tun. Această secțiune de ziduri fusese ridicată mai recent, în secolul XI și era mult mai slabă; cruciații care au atacat cetatea în 1204 au spart zidurile în același loc. Otomanii au reușit în cele din urmă să pătrundă, dar au fost respinși după scurt timp de apărătorii bizantini.

Bizantinii au făcut față celui de-al treilea val de atacatori, dar generalul genovez Giovanni Giustiniani, unul din comandanții armatei bizantine, a fost rănit grav în timpul atacului și lipsa sa de pe metereze a provocat panică în rândurile apărătorilor. Otomanii au dat năvală în cetate. Împăratul Constantin al XI-lea însuși a condus ultima linie de apărare a orașului, murind în luptă pe străzile orașului său, alături de soldații săi. Orașul Constantinopol a fost în cele din urmă capturat de turci! Aceasta a marcat sfârșitul Imperiului Bizantin și Istanbulul a devenit capitala Imperiului Otoman.

De-a lungul timpului otomanii au ars, au distrus temple și bisericile grecești transformându-le in ruine, altele chiar și azi servind ca staule pentru turmele de animale (vizionat personal la TV)! Trei la numar biserici ale Sfintei Sofia au distrus, una fiind la Trapezunda, cimentând și distrugând fresce și icoane de Sfinți de-o frumusețe și valoare istorică inestimabilă.

Zilele astea chiar, Turcia a preluat catedrala Agia Sofia din Constantinopol, considerată Muzeu, un monument de-o valoare arhitecturală și istorică inestimabilă, ignorând că face parte din patrimoniul mondial, protejată de UNESCO, o capodoperă a culturii universale, Președintele Erdogan a semnat ad-hoc decretul prin care Agia Sofia o transformă din SIMBOL al CREȘTINĂTĂȚII în moschee! Ce știm despre Agia Sofia?

AGIA SOFIA, este unul dintre cele mai mari temple din lume, cunoscută sub numele de Biserica Sfânta Înțelepciune a lui Dumnezeu sau pur și simplu Marea Biserică, având o caracteristică unică: este un lăcaș care a reprezentat un loc de cult nu numai pentru ortodocși, ci și pentru catolici și chiar și unii musulmani pană azi, ce-au simțit nevoia până și ei de-a se ruga Sfinților Ortodocși; a fost transformată după cucerire în moschee islamică, iar în 1934 în muzeu de Mustafa Kemal Ataturk, modernizator al Turciei și-așa a funcționat până acum, fiind socotită ca monument de importanță mondială sub egida UNESCO, făcând parte din PATRIMONIU MONDIAL. Puțini cunosc din istoria acestei perle arhitectonice și estetice considerată minune! Pe locul celei actuale a existat o biserică cu același nume construită în timpul domniei lui Constantin I și a lui Constantin II, incendiata în 532 d.Hr.

Clădirea actuală a început să fie ridicată din același an și inaugurată la 27 decembrie 537, în timpul domniei lui Iustinian I, de către inginerii Anthemius din Tralles (Aidinio) și Isidore din Milet. Biserica este construită în stilul arhitectural al unei bazilici cu cupolă. Zona principală a clădirii este aproximativ de forma unui cub. Patru stâlpi uriași, (stâlpii pătrați construiți), distanțați la 30 m între ei, susțin cele patru arcade mari pe care se sprijină cupola, cu diametrul de 31 de metri. Cupola dă impresia că este suspendată din cauza ferestrelor care se află în jurul bazei sale, istoricul modern Prokopios spunând că dă impresia că este o bucată de cer care atârnă pe pământ, iar razele Soarelui care intră în spațiu dau impresia că sunt conduse din cer purtând pe ea inscripția „Biserica Constantin cel Mare”. În vârful cupolei se afla marea „cruce” (sprijinul orașului), care a fost înlocuită apoi de semilună. Pentru finalizarea proiectului colosal, 10.000 de meșteri au lucrat neîntrerupt timp de șase ani, în timp ce s-au cheltuit 320.000 de lire sterline (aproximativ 120.000.000 de euro).

Din fiecare loc în care elenismul a existat, s-a făcut o ofertă: Marmore verzi din Mani și Karystos, trandafirii din Frigia și cei roșii din Egipt. Restul lumii a oferit pietre prețioase, aur, argint și fildeș, pentru decorarea interioară. După convertirea templului în moschee, au fost adăugate patru minarete. După căderea orașului în mâna turcilor, a avut loc ultima liturghie a Impăratului Constantin Paleologou, unde și-a cerut iertare pentru eventualele erori strategice, dupa care a dispărut pe-o anume ușă, rămasă închisă în urma lui (până azi ferecată!), legenda spunând ca va reapare atunci când Constantinopolul va redeveni grecesc!

După cum se spune, înainte ca Mohamed al doilea să acapareze orașul, Impăratul Constantin a ordonat să se transporte „trapeza sfântă” și toate obiectele bisericești de valoare, departe de oraș, ca să nu cadă în mâinile turcilor, încărcându-se totul în trei corabii, dar ultima, aceea ce avea „agia trapeza”- cum se spune pe grecește, s-a scufundat in apele Bosforului, lângă Marmara! De-atunci și până azi, în locul scufundării „agiei trapeze”, apele sunt intotdeauna linistite, indiferent de ce turbulențe și condiții climatice domină în jur! În același punct, pe primul deal al Constantinopolului și la mică distanță de Marele Palat și Hipodromul orașului, în trecut au fost construite încă două temple, care au fost distruse de foc. Influențele arhitecturale ale Agiei Sofia pot fi găsite în mai multe biserici ortodoxe de mai târziu, precum și în moscheele otomane, cum ar fi Moscheea Suleiman, aceea albastră de vis-a vis de Agia Sofia, Moscheea Sultanahmet ce-au încercat s-o copieze, fără însă să ajungă la perfecțiunea arhitecturală a primei.

În afară de designul său arhitectural, al bazilicii unice în lume pe vremea aceea, mai faimoasă decât Templul lui Solomon după spusele lui Iustinian, Agia Sofia se remarcă și pentru bogata decorare interioară, icoane si fresce de-o frumusețe angelică, ce-au suferit daune severe și de la franci, dar în principal, de la cuceritorii turci în timpul stăpânirii otomane, picturile murale fiind spălate și frescele Sfinților cimentate, care până azi rămân ascunse ochiului, doar anii trecuți, la o reparație, au ieșit la iveală unele porțiuni de fresce de-o perfecțiune și frumusețe inegalabile! Biserica a fost sediul Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol în întregul Imperiu Bizantin și a fost cea mai importantă a Bisericii Ortodoxe. Până în iulie 2020 a continuat să funcționeze ca muzeu, în timp ce-n ultimii ani au avut loc evenimente culturale neadecvate lăcașului sfânt, cum ar fi spectacole de modă, cu modele semiîmbrăcat, voaluri și accesorii de îmbrăcăminte atârnate de icoane, adică nici-un pic de respect pentru Lăcașul Domnului și cel de rugă al creștinilor… strigător la cer! Eforturile UNESCO de a salva mozaicurile templului continuă până în prezent.

La 10 iulie 2020, Consiliul de Stat al Turciei a decis transformarea în moschee. Președintele turc, Recep Tayyip Erdogan a semnat decretul imediat. Într-un discurs, Președintele turc a anunțat că prima rugăciune musulmană va avea loc pe 24 iulie, aceasta dată având o semnificație deosebita, simbolică pentru turci, alegându-se chiar și ora, încât să cuprindă data exacta a căderii Constantinopolului, ca tropeu, dar în același timp să însemne căderea unuia din cei 4 STÂLPI ai CREȘTINĂTĂȚII, a înseși ORTODOXIEI, încercând sa facă din  Constantinopol, simbolul lumii musulmanice.

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Constantinopol, orașul etern și catedrala Agia Sofia”

George ROCA: Memoria peniței (1) – Când începe noul mileniu

Confuzii, confuzii, confuzii…

De la pronunţie la geografie, de la ştiinţă la politică, multe confuzii afectează societatea omenească din ultimul timp. Exemple? Pot să vă dau câte vreţi!!! Se pronunţă pe româneşte ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite), şi în limba engleză, UNO (United Nations Organisation). OK! Dacă e ONU, atunci de ce nu pronunţăm OTAN (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord), în loc de abrevierea NATO? Ce reguli folosesc învaţaţii de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” de pe lângă prestigioasa Academie Română? Unde sunt scrise sau menţionate aceste reguli, deoarece în ultimele îndreptare ortografice, ortoepice şi de punctuaţie (IOOP) nu sunt specificate asemenea exemple?

Românilor care locuiesc „mai stabil” în străinătate, sau în afara graniţelor ţării, le place să se numească patrioţi. Chiar dacă unii nu au de gând să se reîntoarcă deocamdată în ţara de baştină, mulţi dintre ei ar dori totuşi să-şi aibă tot acolo locul de veci. Adevărul este că foarte puţini îşi pot îndeplinii visul. Nu prea te ţin balamalele să te reîntorci la bătrâneţe în locurile natale! Din aceasta cauză confuzia românilor emigranţi persistă. Unii, chiar dacă se dau mari iubitori de limbă română, nu îşi învaţă odraslele limba stramoşilor… precum o fac alte neamuri „venetice”. După interesanta „daco-gestică” – formă de comunicare de care au „profitat” la începutul cuceririi vestului – folosesc acasă, imediat ce închid uşile pe dinăuntru, o limbă română mixată cu noţiuni de jargon, argou şi regionalisme, pe care englezii ar numi-o „Broken Romanian”. Vreţi exemple? Vă pot da o mulţime! La New York, românii călătoresc cu „saboiul” (de la „Subway”) la muncă, folosind acest „neologism”, în locul cuvintelor „metrou” sau „tren”, noţiuni care definesc în limba română acest mijloc de transport. Se foloseşte foarte des „am fost la shoppingăleală”, în loc de „am fost la cumpăraturi”, „mergem în trip”, în loc de „mergem în călătorie”… Să nu mai vorbim de trivialul „fac” pe care îl scot din gură românaşii noştri ori de câte ori se lovesc cu ciocanul peste degete!

Ei, parcă „lingviştii” occidentali sunt mai breji!? Mai circulă prin publicaţii prestigioase denumirea de Burma, Birmania, pentru Myanmar, Peking, Bey-jing pentru Beijing, Kampuchia, Cambodia sau Cambodja, apoi „Budapest”, pentru a desemna capitala României  (vezi ediţia I-a, coperta a IV-a a romanului “Windmills of the Gods” de Sidney Sheldon). Când se scrie Sidnei, Sidney sau Sydney? Mulţi mai scriu în engleza, în loc de „România”, Rumania, Roumania sau chiar Rromania! Confuziile se succedă şi în medicină sau ştiinţă. Azi ţi se spune că aspirina este bună pentru inimă, mâine, că salicilatul pe care îl conţine, produce cancer. Florul din pasta de dinţii cea de toate zilele  ne otrăveste încetul cu încetul; farfuriile zburătoare există, au fost văzute, dar guvernele neagă acest fapt. De ce oare!?

Şi controverse…!

URSS-ul a fost cel mai teribil inamic al occidentului în războiul rece, dar acum ruşii sunt luaţi în braţe, iar ţările vândute la Yalta, sunt aduse la sapă de lemn sau muştruluite cu indexul de către conducătorii mai-marilor puteri şi de Fondul Monetar Internaţional. Cortina de Fier” s-a mutat pe partea vestului… Înainte nu primeam paşapoarte de la comunişti, acum nu primim vize de la capitalişti, aşa că bieţii românaşi de rând nu au nici o şansă să vină „acilea” la Olimpiada de la Sydney, în 2000. Ca să nu mai batem apa în piuă cu exemple despre confuziile şi controversele cotidiene, să încercăm împreună să analizăm cea mai zăpăcită încurcătură creată odată cu declararea anului 2000 începutul noului mileniu, adică cel de al treilea! Căzut-am şi eu în butoiul cu fraieri, în urma cu vreo doi ani, când am pus titlul unui roman-reportaj care apărea în foileton într-unul din cotidienele româneşti, numindu-l „Olimpiada mileniului trei”. Era vorba acolo, despre modul de organizare şi pregătirile Olimpiadei a XXVII-a, care se va ţine la Sydney, în Australia, în perioada 15 septembrie – 1 octombrie 2000. Mii de scuze!

VCM3

 

Virusul Confuzant al Mileniului Trei (VCM3) este cel care produce în prezent cele mai mari crize de insomnie. Acesta i-a afectat  nu numai pe „marii gânditori” români, ci şi pe cei de pe alte plaiuri. La Paris în jurul Turnului Eiffel, se pregătesc de revelion serbări galante, acţiuni prin care francezii îşi vor lua rămas bun de la mileniul al doilea şi vor saluta cu focuri de artificii începutul mileniului trei (cu un an mai devreme!?). Virusul bântuie atât prin Trafalgar Square din vechea metropolă engleză, cât şi prin Times Square, inima aşezării înfiinţate de Peter Stuyvessant, New York… pentru a ajunge până la urmă ajunge şi la capătul lumii, la Sydney. Serbări scumpe, cu fast şi opulenţa, se pregătesc şi aici pentru cinstirea bebeluşului Mileniu-Trei. Toate hotelurile, restaurantele, cârciumile, pub-urile, sunt rezervate (în întregime) de mai multe luni. Un tacâm la o masă comună, la un bistrou din jurul Operei House, începe de la modesta sumă de 500 AUD. Pentru această sumă, ţi se oferă un scaun, o sticlă de vin (spumos) local, un platou de „pasta”, o felie de friptură de curcan, o cafea, un desert şi o fereastră prin care poţi vedea focurile de artificii. Atât!

O fleică din carnea Păsăroiului Emu, vărul australian al struţului african, va costa de la  3000 dolari-plus, în cazul când acesta va fi făcut friptură. Puişori de cangur, miei sau purceluşi, vor fi prăjiti în cuptoarele de făcut pizza şi vor fi decoraţi cu un măr în gură şi un bucheţel de pătrunjel în deschiderea atât de discutată de răposatului Al. Graur.  Dacă vrei să petreci „noaptea dintre milenii” într-un local de mâna întâi, precum cel de la hotelul Hilton, restaurantele din Turnul de Televiziune, Centrepoint sau restaurantul faimoasei Opera House, atunci de mult trebuia să achiţi două, trei, sau chiar cinci miuţe de dolari… acum totul fiind „Fully Booked”, adică nu mai găseşti un loc liber, nici dacă dai cu tunul sau arunci cu şpaga! După cum vedeţi nu am menţionat nicăieri, delicioasele icre negre, sau caviarul. Restricţii draconice au fost impuse Australiei de faimoasa societate pentru protecţia mediului „Greenpeace”. Dacă nu se importă caviar, atunci nu se mai omoară sturionii – zic ei, iar dacă „ozii” (diminutiv local dat australienilor) îndrăznesc să nu se supună, atunci vai de olimpiada lor, căci “boicot” va scrie pe fruntea acestora. Aşa „vrea” muşchii lor, adică ai Grinpisului!

Celor care n-au găsit locuri la localurile din preajma faimoaselor puncte de atracţie: Darling Harbour, Opera House şi a vecinului pod, poreclit “Coathanger” (deoarece seamănă cu un umeraş de haine), li se oferă o alternativă: un zbor cu compania Qantas peste Polului Sud. Cine vrea să vadă de revelion, Antarctica, din avion, va plăti cu şapte mii doua sute de dolari australieni un fotoliu la fereastra clasei întâi, şase mii, la fereastra clasei „business” şi trei mii opt sute, la fereastra clasei economice. Dar totuşi, cei de la compania aviatică australiană, au grija mare şi de cei care nu prea au dare de mână, oferindu-le contra modestei sume de doua mii de dolari un loc pe rândurile din mijloc (asta, poate… aşa, pentru echilibrarea avionului!), însă fără a avea dreptul să  se uite pe fereastră, ci doar la părtile dorsale ale celor cu o mai mare dare de mână. Durata zborului este de  aproximativ unsprezece ore, fără nici o escală. No comments, mate!

Stând drept şi gândind strâmb, e posibil, că pe mulţi i-o fi speriat, mult-discutatul sfârşit al  lumii, şi atunci, şi-au zis că nu banii contează şi desigur, ar fi mai bine, ca acest „sfârşit” (adică noul an!) să-i găsească lângă o felie de piept de păsăroi australian, o halbă de şampanie, fie ea şi Dom Perignon, Moet Chandon, Veuve Clicot sau ce-o fi (numai bule franţuzeşti să aibă!), nişte artificii chinezeşti şi Boeing-uri americane aruncate prin atmosferă/stratosferă spre Antarctica.

Deci… când începe noul mileniu?

În altă ordine de idei, hai  să trecem iar la oile noastre. Ce facem cu confuzia creată de VCM3? Când începe noul mileniu… în anul 2000 sau în 2001? Pentru a ne dezmetici numărăm hacana pe degete: unu, doi, trei ş.a.m.d. Ciudat! Atunci când terminăm de evidenţiat aritmetic toate degetele mâinii şi în sfârşit zicem cu voce tare: „zece” (unii mai şugubăţi, ca alde Contele Alexe  zic „zexe”!) realizăm că am încheiat o decadă digitală (căci în nonade n-am auzit încă să se măsoare anii!)… apoi ne dumirim că o sută de degete fac un centenar şi in sfârşit, o mie de degete fac un mileniu. Ura! O mie de degete fac deci un mileniu, iar un mileniu este egal cu o mie de ani! Ura, din nou!

Stând strâmb şi judecând drept, parcă undeva este ceva în neregulă. Nu ne iese socoteala cu începutul mileniului trei în anul 2000! Circumvoluţiunile încep să se încălzească şi să scoată scântei. Ne piere simţul umorului, avem palpitaţii, ne supăram, devenim iar confuzi, iar VCM-ul ne atacă puternic. Sărim în sus şi iar o luăm de la capăt cu numărătoarea. De data asta cu creionul pe hârtie. Zece linioare, un deceniu, de zece ori zece linioare, un centenar, şi aşa mai departe până ajungem la mileniu. Suma e la fel ca la numărătoarea pe degete. Iar dureri de cap, migrene şi nopţi nedormite. Cine ştie… poate asta o fi faimoasa boală a lui Calache!

Deoarece oameni suntem, îl întrebăm timid pe aproapele nostru. Mulţi, cu privire bovină, dau un răspuns în doi peri: „Aşa a declarat guvernul, aşa trebuie să fie!”. Alţii mai cerebrali încep să calculeze şi ei pe degete, apoi pe hârtie şi aşa mai departe. După ce trecem de fazele acestea de cercetare matematică, mai descoperim câteva nereguli. Unele popoare, ca evreii, arabii, indienii, sau chinezii (cei mulţi!), nu trec, în noaptea de revelion (care vine), în mileniul trei. La evrei este anul, 5760, deci în mileniul cincişimaimultdejumătate, având un avans de aproape trei milenii faţa de creştini. La musulmani, calendarul începe de când Mahomed s-a mutat de la Mecca la Medina, adică in anul 622 E.N.(era noastră). Confuziile provin şi de la alţi factori. Arabii calculează anii după fazele lunii, nu ale soarelui. La aceştia, anul are o durată de 354 de zile, din care cauză este mult mai scurt decât cel oficial, fapt pentru care domniile lor se află în prezent doar în 1420! Mayaşii au prevăzut că sfârşitul lumii va fi în 2012. Poate li s-or fi tocit dălţile cu care şi-au cioplit în piatră caledarul şi nu au putut să mai continue numarătoarea anilor… sau s-au lovit şi dânşii – cioplitorii desigur – cu ciocanul peste „deşte” şi… exclamând cu necaz acel faimos „fac” englezesc… au abandonat lucrul până le va trece durerea!

Cu multitidinea asta de popor chinez e o altă problemă! Ei numără anii în animale, nu în milenii: anul şobolanului, anul câinelui, a şarpelui, a dragonului etc., animalele se succed la fiecare doisprezece ani. Deci zece ani câineşti sunt de fapt 120 de ani de-ai noştri… După calendarul chinezesc „selenar”, aceştia mai au şi o altă numărătoare care spune că în prezent Marele Popor Chinez se află în anul 4698. Ţară mare, popor mare, ani mulţi la numărătoare… şi iarăşi capul mă doare! Parcă tot evreii sunt mai veterani, având un avans de 1062 de ani faţă de kitai! Căci nu degeaba l-au avut dânşii pe Methuselah a.k.a. Matusalem, fiul lui Enoh şi bunicul lui Noe – cel cu (b)arca! Longevivul a trăit până a împlinit frumoasa vârstă de 969 de ani! Bine că nu a apucat 1000 de ani că ar fi avut mari dureri de cap cu calcularea vârstei sale şi a VCM-ului!

Trec la raftul bibliotecii, de unde iau o carte de istorie, o enciclopedie mai britanică şi un dicţionar de cultură generală. Evrika! Am găsit ceva. Descopăr că un mileniu este compus dintr-o mie de ani – parca ştiam acest fapt! Mai aflu că lumea modernă a adoptat calendarul Iulian, care ne trimite în retro-timp la Iulius Ave-Caesar, în anul 44, după naşterea lui Cristos.

În secolul al şaselea, Dionysius Exiguus (Dionisiu cel Mărunt), călugăr, filozof şi om de ştiintă, la cererea Papei Sf. Ioan I-ul, a desemnat naşterea lui Iisus, la 753 de ani A.U.C. (Ab Urbe Condita = de la facerea  Romei) şi cu 532 de ani înainte de calcul, numind acest an „Anno Domini”. Cu acesta, deci, începe număratoarea anilor erei noastre.

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (1) – Când începe noul mileniu”

George ROCA: Păcatul traducerilor neprofesionale

Motto:

Daca Adam şi Eva ar fi fost chinezi,

am fi încă în paradis, deoarece ei ar

fi ignorat mărul şi ar fi mâncat şarpele!

(Autor nescunoscut)

 

 

Făra brizbizuri introductive, fără pic de înţelegere, fără  menajamente, răspund direct şi franc la… chestiunea asta arzătoare aflată la ordinea zilei. Problema traducerilor scrierilor literare româneşti într-o limbă străină devine din ce în ce mai acută, cu un impact negativ pentru literatura noastră… Traducerile neprofesionale le consider un lucru de prost gust, un compromis, făcute cu scopul de a arata lumii că (cică!) faimosul poet român (cică, din nou!) a devenit citibil şi în alte limbi! Dar conform traducerilor scrie ca draku! De ce? Deoarece, de fapt traducătorul traduce ca draku! (am scris „draku” cu kapa pentru a îl arăta şi mai negru decât este!)

 

Eu vorbesc – scriu  bine în engleză, italiană, maghiară şi binişor în franceză,  germană, rusă şi spaniolă…, dar nu m-aş încumeta totuşi să traduc operele unui român în nici una din limbile cunoscute. De ce? Pentru că aceste traduceri nu se ridică la nivelul valoric a lucrării din limba română. Şi atunci, în loc să facă un bine scriitorului român, totul apare ca un compromis deoarece cititorul judecă ceea ce a scris traducătorul… nu ce a scris adevăratul autor. De aceea  nu mi-a plăcut să promovez niciodată traduceri la revistele cu care colaborez.

Egoul românilor le spune că după 40 de ani de „cortină de fier”, a venit vremea când este permis orice pentru a deveni faimoşi peste hotare! Vor să fie internaţionali! OK! Înţeleg! Dar cu ce reprezentanţă? Sau traducători de alde moş Gulie care stă la Paris de douăşdeani şi face pe literatul bilingv, sau cu Gogu Ruptură care a ajuns în Italia la vremea pensionării şi care din lipsa de ocupaţie s-a apucat de traduceri… dar româna a uitat-o pe jumate, iar italiana nu a învăţat-o decât la nivel de grădiniţă.

 

Aceşti doritori de notorietate universală, ar trebui să se zbată în primul rând să devină cât mai naţionali, să vină străinii şi să se bată să-i traducă. Imediat îmi vor sări mulţi în cap! Da, dar noi suntem o ţară necunoscută, pusă la index, şi nebăgată în seamă… Greşit! Sunt ţări mai mici decât noi, ţări africane, sau pierdute pe mapamond, şi de acolo răsar poeţi şi scriitori cunoscuţi de toata lumea, oameni care sunt traduşi de marile edituri, oameni care iau chiar premii de valoare, precum un Nobel. De ce Ohran Pamuk turku’ şi nu Oprea Papuc rumânu’?

 

Şi apoi mai avem o mare problemă, lipsa de caracter, invidia şi defăimarea conaţionalului: „Cine, mă? Poetul Icsulescu să fie propus pentru un Nobiel? Sau Apăunescu, Cezarvănescu, Evulescu, Blandienescu, Carţărescu, Dinemircescu sau Ţepelescu? Păi măi? Aştia e toţi pătaţi! Apăunescu e prea gras şi doarme pe unde apucă, Cezarvănescu a murit de hemoroizi c-a făcut prea multă zarvă, Evulescu e prea slab şi are inel de corb, Blandianescu e cum e, Cărţărescu joacă toată ziua cărţi, Dinemircescu au cavitate bucală prea mare, iar colonelu’ Ţepelescu trăieşte în întuneric în colonia de la Beznea! Posibil că toţi au fost ori turnători, ori muncitori necalificaţi la furnalul Iepocii de Aur… căci dacă nu au fost, trebuie să fi fost ceva dubios cu ei. Le găsim noi o bubă! Or fi unelte ale capitalismului precum Gomescu, Pacepescu sau Semitescu!”

Revenind la traduceri… Mai prietene, cum naiba să fie apreciat producătorul de literatură mioritica contemporană în străinătate când este deja compromis din start de de invidia colegilor capri-voisine-ni, care-i bagă scobitori în roate, şi apoi de nişte traduceri dubioase, de toata pomina, făcute de „alde literişti” care îşi caută şi ei un locşor prin păienjenişul literaturii…. şi cărora, scriitorul dornic de notorietate, le mai rămâne şi dator!

Apropos, un talentat poet ardelean a făcut atâta tevatură cu promovarea unui mare poet canadian,  pe care l-a  omenit, cinstit, purtat, corcolit, lăudat, tradus şi scris despre el, iar acesta la rândul lui n-a binevoit să îi traducă românaşului nici măcar o poezea! Trăiască tradiţionala ospitalitate românescă! Unde draku ne este mândria! Am ajuns un neam de pliznaci sau de plezuroi? (de la englezescul please  şi pleasure – vezi dicţionar!)

Continue reading „George ROCA: Păcatul traducerilor neprofesionale”

Ben TODICĂ: Cum l-am cunoscut pe George ANCA

George Anca împreună cu soția, Rodica au locuit și au murit câte puțin undeva într-unul din apartamentele moștenite din comunism; trăiau cumva izolați, ducând o viață de o modestie rară, ca apoi din câte am înțeles, mergând pe trotuar la câteva zile după moartea soției sale preaiubite,  să i se oprească inima și să cadă mort, spun prietenii. El și-a iubit foarte mult țara, limba și tradițiile românești pe care le-a cântat și slăvit în scrierile sale. Și-a exprimat deschis dragostea pentru poporul român, pentru frații săi, cărora le spunea faptul că dacă acum trăim greu, asta nu înseamnă că nu avem voie să visăm la o lumea de basm, o lume a părinților noștri. Cu tauri și zimbri. Chiar înjugat la plug, te poți naște cu coarne perfecte.

În scrierile lui, el ne ia de mână și în viteza trenului glonț în care apar doar frânturi de imagini, construcțiile sale ne poartă prin lumea amintirilor de altădată, prin frumusețea copilăriei rămasă printre ruinele și cioburile timpului. Haideți să adunăm toate aceste perle într-o salbă de margaritare pentru sărbătoarea satului, așa  cum o fac țărăncuțele noastre toamna la culesul recoltei pentru împodobirea chipului și a dansului cu strigături și țipuituri, cu zicători și ghicitori, cu proverbe și chiuituri vindecătoare din bătrâni la horele țărănești.

Scrierile lui George Anca și ale soției sale, Rodica sunt povești de dragoste forjate în sânul meleagurilor Râmnicului și ale Indiei unde au studiat și predat în universitățile popoarelor Maharajilor, unde au avut contact direct cu fierberea neamurilor țării lui Gandi, a Elefanților și a înțelepciunii Budiste, unde sărăcia crâncenă și bogăția absurdă ating cele mai îndepărtate puncte ale extremului supraviețuirii pe pământ. Un scriitor speră să atingă profunzimea înțelegerii lucrurilor prin sporirea înțelepciunii. G. Anca ne-a invitat în spațiile sale secrete unde nu poți împărtăși decât cu cei deschiși lumii, cu frații de încredere. Cât de frântă trebuie să fie inima românilor ca să se vândă pe o farfurie de fasole și un cârnat?

Kashmirul e o mare tragedie a lumii, de asemenea și Palestina, însă George a învățat trăind printre ele pentru că India e o societate care există într-o ierarhie crâncenă a claselor sociale numită CAST. De mii de ani și în ciuda acestor diferențe de clasă, se crede în fericire. În Australia, noi nu cunoaștem acest fenomen de clasă, doctorul și hamalul discută, împărțind prietenește berea și friptura în parc, fără sentimentul discriminării religioase, de clasă sau rasă, fapt care etichetează Australia ca țară ideală, de vis, un adevărat paradis.

Continue reading „Ben TODICĂ: Cum l-am cunoscut pe George ANCA”

Alexandru NEMOIANU: Clipa cea repede trecătoare

Prezența noastră în această lume este scurtă și de fapt este o încercare, cel mai adesea dureroasă, în planul veșniciei. Să ne aduce aminte mereu de acest provizorat este o obligație și o condiție de a ne așeza starea pe făgaș bun. Amintirea “morții” nu este o acțiune morbidă, este un act salutar. Această conștiință, a celui mai inevitabil moment din existenta pământească, moartea, este călăuză și cale de a așeza lucrurile în adevărata lor ierarhie, este modalitate sigură de a nu fi legați de realitățile acestei lumi care sunt provizorii.

Existența noastră, a tuturor și a fiecăruia, se desfășoară, poate fi divizată, între trecut, prezent și viitor. Este împărțire mecanică și de fapt convențională, căci existența noastră nu este înșiruire cronologică sau, oricum, nu ar trebui să fie. Ea nu este nici suma „realizărilor” noastre, repede sortite uitării, ea este suma trăirii noastre morale consecvente. Existența noastră ar trebui să însemne ființare, viețuire cu rost și pentru noi și pentru cei din jur. Dacă ne uităm la împărțirea cronologică de care pomeneam o să vedem că ea este foarte seacă. Trecutul nostru, bun sau rău, nu îl putem schimba, cel mult și asta foarte rar, putem învăța câte ceva din el. Despre viitor știm încă mai puțin. Viitorul înseamnă visare, cel mai adesea în termeni ideali și deci fără legătură cu realitatea, sau înseamnă proiectarea unor stări prezente și care sunt întotdeauna provizorii. La asta se adaugă faptul că nu știm de fel dacă acest viitor îl vom avea. Durata existenței noastre pământești este foarte incertă și se află sub o altă voință și alt plan. Deci singura clipă în care avem puterea de a înfăptui ceva, de a face o diferența între bine și rău, este acuma, în secunda cea repede trecătoare. În aceste împrejurări se pune întrebarea care poate fi motivația acestei realități? Iar răspunsul este tulburător.

Aduși în existența din dragostea infinită a lui Dumnezeu și socotiți „coroana” lucrării Lui, rostul nostru nu este aici, în lumea asta, rostul nostru este în veșnicie, în prezența Divinității. Din această cauză, darul cel mai de preț cu care am fost înzestrați, libera voie, libertatea de a alege între bine și rău, acest dar fără egal, trebuie folosit și modul în care îl folosim ne așează în veșnicie, alături de Dumnezeu sau în „întunericul din afară”. În aceasta înțelegere trăirea, simțirea „clipei” este obligatorie și mântuitoare. Doar așa ne vom putea împlini „destinul”.

„Destinul” în ultimă instanța înseamnă împlinirea rostului pentru care am fost aduși în ființă. El este eminamente personal, unic, irepetabil și, că urmare se înfățișează în forme infinite. Mai înseamnă că fiecare „destin” omenesc este nu foarte important, este întotdeauna cel mai important, căci are rost unic în planul lui Dumnezeu. Aceasta ar trebui să fie cel mai puternic îndemn la smerenie, la înțelegerea că doar în comuniune a dragostei unul cu altul vom putea împlini „Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu”. Nu există altă cale. Dincolo de aceste generalități, împlinirea destinului înseamnă opțiunea pentru bine și refuzul răului. Cu cât această opțiune este mai categorică,mai mare și mai răspicată va fi consecință existenței noastre,mai exemplară. Că așa este, cu exemplară, fără egal modestie și elegantă ne-o arată viețile sfinților.

Acei oameni, care prin faptele lor s-au făcut vase alese ale Duhului Sfânt, au făcut tot ce era cu putință spre a fugi de slava lumii. Rezultatul a fost că, după veacuri numele lor sunt cinstite, închinate, iubite și ajutorul lor cerut. Spre a da un singur exemplu.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Clipa cea repede trecătoare”

Alexandru NEMOIANU: Despre omenie

Una dintre cele mai frumoase și mai mișcătoare vorbe românești, care mai poate fi auzită în sate, este „vino să te omenesc” sau „am fost omenit”.

În înțeles imediat „a omeni” pe cineva înseamnă a primi pe cineva în casă și a îi dărui o bucată de pâine, un pahar de apă,o vorba bună sau toate la un loc. Iar a „fi omenit” înseamnă a primi cele amintite mai înainte. Dincolo de frumusețea exprimării, dincolo de ilustrarea celei mai autentice trăsături românești, cea care leagă demnitatea de modestie și modestia de eleganță, „a omeni” înseamnă o profundă, absolută înțelegere a rostului de a fi în ființă și o trăire Ortodoxă cutremurătoare. Mai dovedește această vorba că Românii sunt un popor nu vechi, ci străvechi, cu o identitate și înțelegere de sine care trece de vremea istorică și ne duce „la început”.


A „omeni” înseamnă înțelegerea și trăirea deplină, conștientă și pururea „angajată”, a stării în care ne aflăm, a existenței noastre nu ca „indivizi”, numere sociale și economice, dar ca „persoane”, existente, conștiente de sine și de cele din jur.


„Persoana” este întotdeauna conștientă de sine, conștientă de relația cu Ziditorul și conștientă că realizarea ei nu se poate împlini decât în „comuniune”, în relație cu semenul său. Iar realizarea relației cu semenul, care înseamnă trăirea creatoare a iubirii, înseamnă a jertfi; fără nădejde de recompensă imediată alta decât un zâmbet, o mulțumire, o strângere de mâna, o aducere aminte. Mai înseamna capacitatea de a înțelege slăbiciunile semenului nostru și a nu judeca posibilele lui căderi. Această înțelegere, în dragoste, înseamna, ceea ce fără egal exprima cuvintele, ”prietenie din bogăția nedreaptă”, bogăția care rezulta din capacitatea de a înțelege si alina defectele aproapelui. Aceasta nu înseamna acceptarea păcatului, înseamna condamnarea păcatului dar dragoste pentru cel păcătos, înseamna a acționa ca “persoana”. „Persoana” nu poate ființa decât în relație mutuală, care este necesar de respect și ideal ar trebui să fie de dragoste, din adânc în adânc și până la o cuprindere universală, „sobornicească”. Prin „fața” sa și prin „cuvintele” sale, persoana stă în comuniune cu cei din jur și prin ele se mântuie ori se osândește.


„Omenia” exprimă toate cele pomenite și le implică pe toate. În această stare de „omenie”și în trăirea ei vom putea înțelege bine cele spuse în Ioan,15;12: ”Aceasta este porunca Mea; Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu”.

——————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric

USA

9 iulie 2020

Ionuț ȚENE: Catedrala Sfânta Sofia din Istanbul trebuie redată simbolic creştinismului universal!

           Încercările „noului sultan” al Turciei, preşedintele Erdogan, de a transforma din nou Catedrala Sfânta Sofia din Istanbul în moschee este o insultă morală la adresa Europei democrate, construită pe fundamentele religiei iudeo-creştine şi greco-romane. Hagia Sofia este o bijuterie a arhitecturii bizantine ridicată de constructorii împăratului Iustinian, care se considera bazileu şi urmaş al Imperiului Roman, chiar dacă era considerat „de răsărit” de către istoricii de mai târziu. Acest locaş de cult este ridicat în secolul VI şi a fost simbolul creştinismului ortodox din întreaga lume. Interiorul său decorat cu superbe mozaicuri, coloanele de marmură maiestuoase și acoperișul sunt de o rară frumuseţe artistică. Bazilica e superb decorată artistic încât Iustinian a zis la sfinţire: „Νενίκηκά σε Σολομών” (Solomon, te-am depășit!). Mahomed al II-lea la cucerirea Constantinopolului în 1453 a transformat Hagia Sofia (Sfânta Înţelepciune) în moscheie, devenind simbolul islamului cotropitor. În anul 1934, preşedintele turc Kemal Ataturk, de formaţie laică, a transformat Biserica Sfânta Sofia în muzeu – Muzeul Sfânta Sofia sau „Muzeul Ayasofya”. Azi preşedintele Erdogan vrea să o transforme, din nou, într-o moschee. Acest simbol al creştinismului mondial nu mai poate deveni moscheie. De-a lungul istoriei, ţarul Petru cel Mare a încercat să cucerească Istanbulul pentru a deveni noul Constantinopol. În 1918, trupele române au fost implicate diplomatic în eliberarea fostei capitale imperiale bizantine de sub stăpânirea otomană, venind în sprijinul grecilor. Constantinopolul este un simbol al civilizaţiei europene, iar transformarea catedralei Sfânta Sofia în moschee a dus la reacţii dure ale bisericilor ortodoxe surori.

           Biserica Ortodoxă Rusă a cerut autorităţilor turce să dea dovadă de „prudenţă”, declarându-se „îngrijorată” de dorinţa afişată de preşedintele Recep Tayyip Erdogan de a reconverti fosta bazilică Hagia Sophia din Istanbul într-o moschee. Într-un comunicat, patriarhul rus Kirill s-a declarat „profund preocupat” de o posibilă schimbare de statut a „unuia dintre cele mai mari monumente ale culturii creştine”, „deosebit de drag Bisericii Ruse”, moştenitoarea tradiţiilor bizantine. „Orice încercare de a umili sau de a călca în picioare moştenirea spirituală milenară a bisericii din Constantinopol este percepută de către poporul rus – în trecut ca şi azi – cu amărăciune şi indignare”, a avertizat patriarhul Moscovei. „O ameninţare pentru Hagia Sophia este o ameninţare la adresa întregii civilizaţii creştine şi, prin urmare, la adresa spiritualităţii şi istoriei noastre”, a adăugat el, solicitând guvernului turc să dea dovadă de „prudenţă”. Cea mai înaltă instanţă administrativă din Turcia a analizat recent o cerere de transformare a fostei bazilici Hagia Sophia într-o moschee, măsură pe care preşedintele Recep Tayyip Erdogan o solicită cu riscul creării de tensiuni cu mai multe ţări. Şi BOR a intervenit în controversă cu un comunicat dur. În data de 8 iulie 2020, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a adresat o scrisoare Sanctităţii Sale Continue reading „Ionuț ȚENE: Catedrala Sfânta Sofia din Istanbul trebuie redată simbolic creştinismului universal!”

Alexandrina TULICS: Catedrala florilor

Înainte să ies dintre copăceii cu crengile lăsate încât mă aplec să trec printre ei, pe poteca puțin bătută de pas omenesc,mă inundă o răcoare, amestecată cu mireasma atât de așteptată în fiecare dimineață de sufletul meu.

Mai fac câțiva pași și intru într-o catedrală a frumosului!

O nouă zi cerească a lunii cuptorului încins din calendar mă desfată cu imagini minunate.

Poteca se închide în spatele meu și ating minunate margarete ce nu și-au șifonat în noapte petalele albe, miezul de aur, înviorate fiind de boarea dimineții.

Îmi așteaptă atingerile-mângâieri pe care de fiecare dată le împărțim,făcându-ne întreagă bucuria revederii.

Trifoi roșii ca niște străjeri de zi și noapte cu flori deschise generos își arată splendoarea.

Coada șoricelului cu tijele înalte, veghetori să anunțe venirea albinelor și a bondarilor pofticioși de miresme și dulce, se leagănă în boarea dimineții a…mirare.

Își arată splendoarea, curioase ciocuri, albastru-violet de piciorul berzei, dornice să vadă cine s-a mai născut peste noapte în mireasma catedralei colorate.

Păsări cu piepturi roșii, galbene, portocalii concertează sau își răspund graiului doar de ele știute.

De-aș ști ce-și spun!

Buchete de foc al sunătorii se ridică ca niște felinare ce vor aduce ogoirea tristeții în iarna cu dor de vară.

Talpa gâștii, niște castele frumos lucrate în flori mici, mov, cu frunzele tălpii de gâscă, fac catedrala și mai deasă.

Deasupra tuturor, la înălțime, își scutură generos polenul,parcă mulțumit de bogăția podoabei, șocul, un imens buchet de fluorescențe albe, ca niște umbrele întoarse, ce vor să scape de stropii de ploaie.

Mi se agață de picior, rugi de zmeur sălbatic, covor bine țesut, des, unde-s ascunse fructe mici, roșu aprins dar bine camuflate de generoase frunze ca apărare.

Mă opresc, descopăr buchete de fructe care-mi lasă un gust parfumat de dulce acrișor.

Doamne, cerul este aici!

Se leagănă iarba înaltă cu spicul copt, aplecată, mulțumită de rod dar care pe mine mă întristează…

Acesta-i semnul că în curând fiecare floare își va arăta achenele cu vrednicie, spre tristețea mea, anunțând toamna.

Sunt gata să văd câmpul îmbrăcat în haina săracă și ruginie?

O vulpe sare dintr-un desiș ,arătându-și splendida blană de roșu aprins și dosul alb.

Continue reading „Alexandrina TULICS: Catedrala florilor”