Vine moşu’ cu necazuri!

 

În fiecare an, în luna decembrie aşteptăm să vină moşul cel drag… cu sacul încărcat cu cadouri. Aşa e tradiţia la noi, aşa a fost întotdeauna şi aşa este în multe alte ţări ale globului. În ultimii ani, tot mai des, sacul moşului este încărcat cu surprize neplăcute, necazuri, calamităţi, accidente, supărări şi confuzii. Unele din acestea sunt create de natura revoltată pe efectul de seră, altele de influenţele universului asupra micii noastre planete.

Consider totuşi, că cele mai mari necazuri pricinuite speciei umane sunt făcute tot de indivizi aparţinând acesteia, cu scopul de a face rău semenilor lor, pentru un fals ideal religios sau politic, sau pentru a obţine cine ştie ce câştiguri obscure. Aceştia, pentru a-şi atinge scopul, urzesc intrigi, pregătesc sabotage sau atacuri teroriste, creează disensiuni între indivizi, grupări etnice, naţiuni, schimbă cursul istoriei, fac să dispară state de pe hartă, trăgând sforile… în folosul lor.

 

Cei mici o iau pe cocoaşă…

Şmecherii, intrigi, şi sfori s-au tras de când e lumea. După al doilea război mondial, unele state au acaparat capital prin diferite mijloace obscure, altele au săracit sau au fost obligate să sărăcească. Chiar dacă în al doilea război mondial unele state au făcut sacrificii enorme pentru ca armatele lor să se lupte cu naziştii, ajungând până la Berlin, nu li s-a recunoscut acest merit… împărţirea cozonacului făcându-se între cele patru mari puteri binecunoscute. Ba culmea, aceste ţări, care au ajutat la victorie, au fost date de către aceşti „mari” mamei vitrege de la răsărit.

Marile puteri au trasat sfere de influenţă din a căror graniţe nu era scăpare. Războiul rece a adus mult rău omenirii, multe sacrificii inutile, multe necazuri şi mult amar. Şi culmea! După căderea comunismului, pe la începutul anilor nouăzeci, tot cei necăjiţi şi asupriţi au fost muştruluiţi cu indexul (vezi Conferinţa de la Madrid pentru noile candidaturi în NATO!) şi lăsaţi să piară în sărăcie, dezorganizare politico-economică, lupte inter-etnice şi confuzii… privind chiar  aşezarea geografică a acestora. Chiar dacă unele naţii se găseau în Europa încă de la facerea lumii, nu li se recunoştea acest drept, fiind marginalizate, tracasate, ameninţate, verbal, economic şi cu indexul,  nedându-li-se posibilitatea să se alinieze altor popoare din acelaşi perimetru continental. Trebuia să fie şi o zonă „paria” care să înghită toate scursorile şi produsele depăşite ale marilor puteri economice, să se creeze un „market” pentru toate ciurucurile şi marfa „second hand”, fapt care mai târziu a generat dezvoltarea unei noi clase sociale, „nouveaux riches”, a mafioţilor, bişniţarilor şi speculanţilor, cei care, în prezent, au ajuns să influenţeze chiar şi puterea statală.

Ţările mici, care au suferit de pe urma celui de al doilea război mondial şi de pe urma comunismului, ajungând să fie secătuite economic şi financiar, au fost marginalizate şi tratate cu indiferenţă, pe când state care au iniţiat războaie (pe care apoi le-au pierdut), sau cele care au avut dominaţia sistemului totalitar comunist, au fost tratate ca parteneri de valoare, uneori chiar egali, dându-li-se ajutoare substanţiale, de la „Planul Marshal” până la împrumuturi substanţiale, uneori nerambursabile, şi chiar dreptul la putere şi infuenţă politică.

 

O lume nebună, nebună, nebună…

Prin anii şaizeci circula sintagma cunoscută „o lume nebună…nebună!”. Se dansa, se cânta! Oamenii, indiferent de sistemul politic în care trăiau, simţeau o destindere, un început de prosperitate. Aşa a fost şi la noi în România! Oameni îmbătaţi cu apă rece! Au urmat anii şaptezeci, ani în care a început criza economică mondială – odată cu majorările de preţuri la ţiţeiul brut, odată cu acumulările de capital ale unor ţări (alese), odată cu paranoia unor conducători de state – pentru a-şi impune punctul de vedere dictatorial. Această situaţie s-a ascuţit şi mai tare în anii optzeci când lumea a început să fie bolnavă: bolnavă politic, bolnavă economic, bolnavă fizic, bolnav fiind chiar şi mediul înconjurător. Au apărut noţiuni noi ca: SIDA, efectul de seră, mareea neagră, marea finanţă, noua ordine mondială, lumea ocultă, satanism, iar cuvinte ca „malefic” şi „benefic” sunt vehiculate din ce în ce mai des!

„Geniul Carpaţilor” era plimbat de regina Elisabeta a II-a cu caleaşca prin Londra, dându-i-se toate onorurile. În America, la Washington, era primit cu braţele deschise de preşedinti faimoşi ca Nixon, Ford sau Carter. Păream o ţară importantă pentru „cei mari”, atât din punct de vedere economic, strategic sau tradiţional. Ni s-au dat atunci ajutoare şi împrumuturi  substanţiale. Se vorbea frumos de România în presă şi în alte mijloace mass-media din occident. La fel de frumos se vorbea şi de Iugoslavia, care era chiar mai avantajată decât România. Ce viaţă, ce parfum, ce speranţe! Balcanicii erau Îmbătaţi cu apă rece! Aşa trebuia „atunci” să fie… pentru a i-se dea un picior în dos lui Ivan, că prea se suise pe divan. După căderea comunismului toată lumea a sperat într-o schimbare, într-o viaţă mai bună. Foştii comunişti, de la conducători, la omul de rând, deveniseră peste noapte pro-capitalişti, visând bunăstare ca în „minunata Americă”! Ceauşescu a fost executat pentru a i se închide gura, dar cei care i-au făcut jocul nu au fost traşi nici macar de urechi, rămânând tot cu… vilele, palatele, caleştile şi amintirile plăcute. În politică au apărut feţe noi: „promisnacii”, „indexacii”, „aplaudacii”, lingăii, inculţii, ciorile vopsite, papagalii, forţoşii (aşa vrea muşchii lor!) cameleonii şi cei cu caracter zero. Corupţia, haosul şi anarhia domină sfarşitul de mileniu. Alegerile recente pentru preşedenţie din unele state cu tradiţie democratică creează stări de şoc, nesiguranţă, confuzie şi neîncredere. Atunci la ce se aşteaptă de la state mai mici unde instabilitatea politică este dictată şi dominată de ţări cu influenţă sau de organisme internaţionale cu putere economică şi financiară? Nimeni nu mai poate şti cum e bine sau ce este bine. Chiar şi natura ne pedepseşte. Atât de multe calamităţi, inundaţii, cutremure sau accidente, nu s-au cunoscute pe tot parcursul evoluţiei speciei umane. SIDA şi Ebola sunt boli care decimează populaţii şi naţiuni… şi culmea, întotdeauna pe cele mai sărace!

 

Aşa vrea muşchii lor…

Foarte ciudat mi se pare abandonul domnului Constantinescu de a mai candida la preşedenţia României, abandon care întrucâtva seamănă cu cel al domnului Gorbaciov, cel care a predat marea putere sovietică şi comunismul în mâna aşa-zişilor inamici din războiul rece! Oare nu aşa i s-o fi dictat de către forţele oculte? Oare nu aşa trebuia să fie, după ce, domniile lor, au făcut jocul marii finanţe, distrugând economia şi industria naţională, care bună-rea cum era aducea totuşi un folos naţional, un folos care nu crea şi mai mari datorii pe spinarea bietului popor. Oare nu a fost făcut acest lucru pentru a se „construi” noi pieţe de desfacere supraproducţiei ţărilor dezvoltate…  în ţările cu aşa-zisă economie falimentară, loc unde să se „topească” toată marfa nevandabilă, sau greu vandabilă, desigur pe valută forte (schimburi barter nu se acceptă!). Înainte de „loviluţie”, fabrica noastră X, facea cuie, care bune-rele, mai coclite sau mai strâmbe, erau produs autohton care nu costa prea mult, mâna de lucru fiind ieftină. Acum magazinele oferă minunate cuie de oţel, nichelate, frumos ambalate, dar produse în străinătate, pe care ai noştri le plătesc cu bani grei. Şi mai vin… tot flăcăii care ni le vând sa se amestece în politica internă, dându-ne sfaturi „bune” care să le aducă tot lor foloase. Întotdeauna razboaiele, haosul şi dominaţia au umplut doar buzunarele speculanţilor.

Îmi pun intrebarea, de ce o fi câştigat din nou domnul Iliescu cursa pentru preşedenţie? Nu este dânsul cel care a fost acuzat că ar fi adus minerii la Bucureşti! Dece domnul Petre Roman a avut doar 3% din voturi? Dece nu a apărut un alt lider care să conducă România. Controversatul şi mult-blamatul, Corneliu Vadim Tudor, preşedintele Partidului Romania Mare, era cât pe ce să facă „şah la rege”! A câştiga domnul Ion Iliescu că aşa a vrut muşchii poporului! No comments! Adică… ba! Că de data asta nu a zis nimeni (ba a zis CVT!) că s-au făcut fraude electorale. Bun! Atunci de ce au început în presă comentarii tendenţioase la adresa noului preşedinte ales de „măria sa poporul român”? Recent am urmărit un reportaj pe unul din canalele australiene în care  Slobodan Milosevici este descris ca un monstru, în cele mai sumbre culori, spunându-se că este criminal de război aşteptat cu ardoare de Tribunalul de la Haga. Imediat se face un paralelism între Serbia şi ţara vecină, România, arătându-se că la preşedenţia acesteia din urmă a fost ales un fost tot un comunist… cel care a creat mineriadele. Imaginea lumii începe din nou să se (de)formeze când este vorba despre iubita noastră ţară. Zece ani s-a folosit ca material de propagandă anti-românească filme şi imagini cu „vestiţii” noştri copii handicapati… pe care-i aveam cică, numai noi, nimeni alţii! Şi culmea-culmilor, mai-toţi sunt bolnavi de SIDA şi de tuberculoză! Ca la noi la nimenea!

 

Despre imaginea ţării

 

Aţi fost atenţi vreodată la imaginea ţării şi a poporului american în filmele făcute la Hollywood? Iankeul când vine acasă de la servici, intră în living-room-ul în care întotdeauna stă aprinsă o veioză frumoasă. În încăpere e curăţenie şi tronează în general mobilă clasică. Tradiţionala bună-stare americană! Tablouri pe pereti, rafturi cu cărţi… Omul, obosit după orele de muncă îşi umple un pahar de cristal cu „vizichi” sau îşi ia din frigiderul mare cât un elefant (şi burduşit de mâncare!) o bere bună şi rece. Obiectivului camerei de filmat evidenţiază subtil imagini cu uşa deschisă a bogatului frigider, cu veioza Tiffany, cu mobilierul antic, cu paharul de cristal… Bravo lor, felicitari! Ştiu să îşi facă imagine! Regizorul român însă, după ce a spălat duşumelele curentului „cine verité” îi prezintă pe „ai noştri” de parcă ar fi cu toţi de la coada vacii: prostănaci, nespălaţi, păduchioşi, golani… C-aşa vrea muşchi lui, sau ai altcuiva care-l plateşte! Şi astfel, spectatorii văd, trag concluzii şi bineînţeles, fac comparaţii între imaginea americanului şi a românului! Acelaşi lucru se întâmplă şi la televiziune, în presă sau în alte mijloace de propagandă mass-media. Unele filme româneşti sunt cumparate şi difuzate în străinatate, poate cu intenţii bune (oare?) de a se vedea realitatea (deformată!!!) de acasă. Ani în şir ne-am făcut „mea (nostra!) culpa” zicând şi acceptând chiar, că aşa este viaţa şi situatia la noi… că noi suntem de vină, că suntem nespălaţi, paduchioşi şi puturoşi, adoptând sloganul care a devenit pseudo-patrioticul brand de ţară „Fie pâinea cât de rea…” Întrebare: „Dar… de ce să fie mereu rea când se poate face şi bună?” De ce să ne arate alţii cu degetul că provenim dintr-o ţara unde pâinea e rea!? Oare asta o fi imagine a poporului român? Chiar nimic nu mai este bun la noi? Totul este putred în Romania? O fi poporul român prost, nebun sau disperat? Nu cred! Hei, dăşteaptă-te rumâne!

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (2) – Cine trage sforile?” →

Confuzii, confuzii, confuzii…

De la pronunţie la geografie, de la ştiinţă la politică, multe confuzii afectează societatea omenească din ultimul timp. Exemple? Pot să vă dau câte vreţi!!! Se pronunţă pe româneşte ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite), şi în limba engleză, UNO (United Nations Organisation). OK! Dacă e ONU, atunci de ce nu pronunţăm OTAN (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord), în loc de abrevierea NATO? Ce reguli folosesc învaţaţii de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” de pe lângă prestigioasa Academie Română? Unde sunt scrise sau menţionate aceste reguli, deoarece în ultimele îndreptare ortografice, ortoepice şi de punctuaţie (IOOP) nu sunt specificate asemenea exemple?

Românilor care locuiesc „mai stabil” în străinătate, sau în afara graniţelor ţării, le place să se numească patrioţi. Chiar dacă unii nu au de gând să se reîntoarcă deocamdată în ţara de baştină, mulţi dintre ei ar dori totuşi să-şi aibă tot acolo locul de veci. Adevărul este că foarte puţini îşi pot îndeplinii visul. Nu prea te ţin balamalele să te reîntorci la bătrâneţe în locurile natale! Din aceasta cauză confuzia românilor emigranţi persistă. Unii, chiar dacă se dau mari iubitori de limbă română, nu îşi învaţă odraslele limba stramoşilor… precum o fac alte neamuri „venetice”. După interesanta „daco-gestică” – formă de comunicare de care au „profitat” la începutul cuceririi vestului – folosesc acasă, imediat ce închid uşile pe dinăuntru, o limbă română mixată cu noţiuni de jargon, argou şi regionalisme, pe care englezii ar numi-o „Broken Romanian”. Vreţi exemple? Vă pot da o mulţime! La New York, românii călătoresc cu „saboiul” (de la „Subway”) la muncă, folosind acest „neologism”, în locul cuvintelor „metrou” sau „tren”, noţiuni care definesc în limba română acest mijloc de transport. Se foloseşte foarte des „am fost la shoppingăleală”, în loc de „am fost la cumpăraturi”, „mergem în trip”, în loc de „mergem în călătorie”… Să nu mai vorbim de trivialul „fac” pe care îl scot din gură românaşii noştri ori de câte ori se lovesc cu ciocanul peste degete!

Ei, parcă „lingviştii” occidentali sunt mai breji!? Mai circulă prin publicaţii prestigioase denumirea de Burma, Birmania, pentru Myanmar, Peking, Bey-jing pentru Beijing, Kampuchia, Cambodia sau Cambodja, apoi „Budapest”, pentru a desemna capitala României  (vezi ediţia I-a, coperta a IV-a a romanului “Windmills of the Gods” de Sidney Sheldon). Când se scrie Sidnei, Sidney sau Sydney? Mulţi mai scriu în engleza, în loc de „România”, Rumania, Roumania sau chiar Rromania! Confuziile se succedă şi în medicină sau ştiinţă. Azi ţi se spune că aspirina este bună pentru inimă, mâine, că salicilatul pe care îl conţine, produce cancer. Florul din pasta de dinţii cea de toate zilele  ne otrăveste încetul cu încetul; farfuriile zburătoare există, au fost văzute, dar guvernele neagă acest fapt. De ce oare!?

Şi controverse…!

URSS-ul a fost cel mai teribil inamic al occidentului în războiul rece, dar acum ruşii sunt luaţi în braţe, iar ţările vândute la Yalta, sunt aduse la sapă de lemn sau muştruluite cu indexul de către conducătorii mai-marilor puteri şi de Fondul Monetar Internaţional. Cortina de Fier” s-a mutat pe partea vestului… Înainte nu primeam paşapoarte de la comunişti, acum nu primim vize de la capitalişti, aşa că bieţii românaşi de rând nu au nici o şansă să vină „acilea” la Olimpiada de la Sydney, în 2000. Ca să nu mai batem apa în piuă cu exemple despre confuziile şi controversele cotidiene, să încercăm împreună să analizăm cea mai zăpăcită încurcătură creată odată cu declararea anului 2000 începutul noului mileniu, adică cel de al treilea! Căzut-am şi eu în butoiul cu fraieri, în urma cu vreo doi ani, când am pus titlul unui roman-reportaj care apărea în foileton într-unul din cotidienele româneşti, numindu-l „Olimpiada mileniului trei”. Era vorba acolo, despre modul de organizare şi pregătirile Olimpiadei a XXVII-a, care se va ţine la Sydney, în Australia, în perioada 15 septembrie – 1 octombrie 2000. Mii de scuze!

VCM3

 

Virusul Confuzant al Mileniului Trei (VCM3) este cel care produce în prezent cele mai mari crize de insomnie. Acesta i-a afectat  nu numai pe „marii gânditori” români, ci şi pe cei de pe alte plaiuri. La Paris în jurul Turnului Eiffel, se pregătesc de revelion serbări galante, acţiuni prin care francezii îşi vor lua rămas bun de la mileniul al doilea şi vor saluta cu focuri de artificii începutul mileniului trei (cu un an mai devreme!?). Virusul bântuie atât prin Trafalgar Square din vechea metropolă engleză, cât şi prin Times Square, inima aşezării înfiinţate de Peter Stuyvessant, New York… pentru a ajunge până la urmă ajunge şi la capătul lumii, la Sydney. Serbări scumpe, cu fast şi opulenţa, se pregătesc şi aici pentru cinstirea bebeluşului Mileniu-Trei. Toate hotelurile, restaurantele, cârciumile, pub-urile, sunt rezervate (în întregime) de mai multe luni. Un tacâm la o masă comună, la un bistrou din jurul Operei House, începe de la modesta sumă de 500 AUD. Pentru această sumă, ţi se oferă un scaun, o sticlă de vin (spumos) local, un platou de „pasta”, o felie de friptură de curcan, o cafea, un desert şi o fereastră prin care poţi vedea focurile de artificii. Atât!

O fleică din carnea Păsăroiului Emu, vărul australian al struţului african, va costa de la  3000 dolari-plus, în cazul când acesta va fi făcut friptură. Puişori de cangur, miei sau purceluşi, vor fi prăjiti în cuptoarele de făcut pizza şi vor fi decoraţi cu un măr în gură şi un bucheţel de pătrunjel în deschiderea atât de discutată de răposatului Al. Graur.  Dacă vrei să petreci „noaptea dintre milenii” într-un local de mâna întâi, precum cel de la hotelul Hilton, restaurantele din Turnul de Televiziune, Centrepoint sau restaurantul faimoasei Opera House, atunci de mult trebuia să achiţi două, trei, sau chiar cinci miuţe de dolari… acum totul fiind „Fully Booked”, adică nu mai găseşti un loc liber, nici dacă dai cu tunul sau arunci cu şpaga! După cum vedeţi nu am menţionat nicăieri, delicioasele icre negre, sau caviarul. Restricţii draconice au fost impuse Australiei de faimoasa societate pentru protecţia mediului „Greenpeace”. Dacă nu se importă caviar, atunci nu se mai omoară sturionii – zic ei, iar dacă „ozii” (diminutiv local dat australienilor) îndrăznesc să nu se supună, atunci vai de olimpiada lor, căci “boicot” va scrie pe fruntea acestora. Aşa „vrea” muşchii lor, adică ai Grinpisului!

Celor care n-au găsit locuri la localurile din preajma faimoaselor puncte de atracţie: Darling Harbour, Opera House şi a vecinului pod, poreclit “Coathanger” (deoarece seamănă cu un umeraş de haine), li se oferă o alternativă: un zbor cu compania Qantas peste Polului Sud. Cine vrea să vadă de revelion, Antarctica, din avion, va plăti cu şapte mii doua sute de dolari australieni un fotoliu la fereastra clasei întâi, şase mii, la fereastra clasei „business” şi trei mii opt sute, la fereastra clasei economice. Dar totuşi, cei de la compania aviatică australiană, au grija mare şi de cei care nu prea au dare de mână, oferindu-le contra modestei sume de doua mii de dolari un loc pe rândurile din mijloc (asta, poate… aşa, pentru echilibrarea avionului!), însă fără a avea dreptul să  se uite pe fereastră, ci doar la părtile dorsale ale celor cu o mai mare dare de mână. Durata zborului este de  aproximativ unsprezece ore, fără nici o escală. No comments, mate!

Stând drept şi gândind strâmb, e posibil, că pe mulţi i-o fi speriat, mult-discutatul sfârşit al  lumii, şi atunci, şi-au zis că nu banii contează şi desigur, ar fi mai bine, ca acest „sfârşit” (adică noul an!) să-i găsească lângă o felie de piept de păsăroi australian, o halbă de şampanie, fie ea şi Dom Perignon, Moet Chandon, Veuve Clicot sau ce-o fi (numai bule franţuzeşti să aibă!), nişte artificii chinezeşti şi Boeing-uri americane aruncate prin atmosferă/stratosferă spre Antarctica.

Deci… când începe noul mileniu?

În altă ordine de idei, hai  să trecem iar la oile noastre. Ce facem cu confuzia creată de VCM3? Când începe noul mileniu… în anul 2000 sau în 2001? Pentru a ne dezmetici numărăm hacana pe degete: unu, doi, trei ş.a.m.d. Ciudat! Atunci când terminăm de evidenţiat aritmetic toate degetele mâinii şi în sfârşit zicem cu voce tare: „zece” (unii mai şugubăţi, ca alde Contele Alexe  zic „zexe”!) realizăm că am încheiat o decadă digitală (căci în nonade n-am auzit încă să se măsoare anii!)… apoi ne dumirim că o sută de degete fac un centenar şi in sfârşit, o mie de degete fac un mileniu. Ura! O mie de degete fac deci un mileniu, iar un mileniu este egal cu o mie de ani! Ura, din nou!

Stând strâmb şi judecând drept, parcă undeva este ceva în neregulă. Nu ne iese socoteala cu începutul mileniului trei în anul 2000! Circumvoluţiunile încep să se încălzească şi să scoată scântei. Ne piere simţul umorului, avem palpitaţii, ne supăram, devenim iar confuzi, iar VCM-ul ne atacă puternic. Sărim în sus şi iar o luăm de la capăt cu numărătoarea. De data asta cu creionul pe hârtie. Zece linioare, un deceniu, de zece ori zece linioare, un centenar, şi aşa mai departe până ajungem la mileniu. Suma e la fel ca la numărătoarea pe degete. Iar dureri de cap, migrene şi nopţi nedormite. Cine ştie… poate asta o fi faimoasa boală a lui Calache!

Deoarece oameni suntem, îl întrebăm timid pe aproapele nostru. Mulţi, cu privire bovină, dau un răspuns în doi peri: „Aşa a declarat guvernul, aşa trebuie să fie!”. Alţii mai cerebrali încep să calculeze şi ei pe degete, apoi pe hârtie şi aşa mai departe. După ce trecem de fazele acestea de cercetare matematică, mai descoperim câteva nereguli. Unele popoare, ca evreii, arabii, indienii, sau chinezii (cei mulţi!), nu trec, în noaptea de revelion (care vine), în mileniul trei. La evrei este anul, 5760, deci în mileniul cincişimaimultdejumătate, având un avans de aproape trei milenii faţa de creştini. La musulmani, calendarul începe de când Mahomed s-a mutat de la Mecca la Medina, adică in anul 622 E.N.(era noastră). Confuziile provin şi de la alţi factori. Arabii calculează anii după fazele lunii, nu ale soarelui. La aceştia, anul are o durată de 354 de zile, din care cauză este mult mai scurt decât cel oficial, fapt pentru care domniile lor se află în prezent doar în 1420! Mayaşii au prevăzut că sfârşitul lumii va fi în 2012. Poate li s-or fi tocit dălţile cu care şi-au cioplit în piatră caledarul şi nu au putut să mai continue numarătoarea anilor… sau s-au lovit şi dânşii – cioplitorii desigur – cu ciocanul peste „deşte” şi… exclamând cu necaz acel faimos „fac” englezesc… au abandonat lucrul până le va trece durerea!

Cu multitidinea asta de popor chinez e o altă problemă! Ei numără anii în animale, nu în milenii: anul şobolanului, anul câinelui, a şarpelui, a dragonului etc., animalele se succed la fiecare doisprezece ani. Deci zece ani câineşti sunt de fapt 120 de ani de-ai noştri… După calendarul chinezesc „selenar”, aceştia mai au şi o altă numărătoare care spune că în prezent Marele Popor Chinez se află în anul 4698. Ţară mare, popor mare, ani mulţi la numărătoare… şi iarăşi capul mă doare! Parcă tot evreii sunt mai veterani, având un avans de 1062 de ani faţă de kitai! Căci nu degeaba l-au avut dânşii pe Methuselah a.k.a. Matusalem, fiul lui Enoh şi bunicul lui Noe – cel cu (b)arca! Longevivul a trăit până a împlinit frumoasa vârstă de 969 de ani! Bine că nu a apucat 1000 de ani că ar fi avut mari dureri de cap cu calcularea vârstei sale şi a VCM-ului!

Trec la raftul bibliotecii, de unde iau o carte de istorie, o enciclopedie mai britanică şi un dicţionar de cultură generală. Evrika! Am găsit ceva. Descopăr că un mileniu este compus dintr-o mie de ani – parca ştiam acest fapt! Mai aflu că lumea modernă a adoptat calendarul Iulian, care ne trimite în retro-timp la Iulius Ave-Caesar, în anul 44, după naşterea lui Cristos.

În secolul al şaselea, Dionysius Exiguus (Dionisiu cel Mărunt), călugăr, filozof şi om de ştiintă, la cererea Papei Sf. Ioan I-ul, a desemnat naşterea lui Iisus, la 753 de ani A.U.C. (Ab Urbe Condita = de la facerea  Romei) şi cu 532 de ani înainte de calcul, numind acest an „Anno Domini”. Cu acesta, deci, începe număratoarea anilor erei noastre.

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (1) – Când începe noul mileniu” →

Motto:

Daca Adam şi Eva ar fi fost chinezi,

am fi încă în paradis, deoarece ei ar

fi ignorat mărul şi ar fi mâncat şarpele!

(Autor nescunoscut)

 

 

Făra brizbizuri introductive, fără pic de înţelegere, fără  menajamente, răspund direct şi franc la… chestiunea asta arzătoare aflată la ordinea zilei. Problema traducerilor scrierilor literare româneşti într-o limbă străină devine din ce în ce mai acută, cu un impact negativ pentru literatura noastră… Traducerile neprofesionale le consider un lucru de prost gust, un compromis, făcute cu scopul de a arata lumii că (cică!) faimosul poet român (cică, din nou!) a devenit citibil şi în alte limbi! Dar conform traducerilor scrie ca draku! De ce? Deoarece, de fapt traducătorul traduce ca draku! (am scris „draku” cu kapa pentru a îl arăta şi mai negru decât este!)

 

Eu vorbesc – scriu  bine în engleză, italiană, maghiară şi binişor în franceză,  germană, rusă şi spaniolă…, dar nu m-aş încumeta totuşi să traduc operele unui român în nici una din limbile cunoscute. De ce? Pentru că aceste traduceri nu se ridică la nivelul valoric a lucrării din limba română. Şi atunci, în loc să facă un bine scriitorului român, totul apare ca un compromis deoarece cititorul judecă ceea ce a scris traducătorul… nu ce a scris adevăratul autor. De aceea  nu mi-a plăcut să promovez niciodată traduceri la revistele cu care colaborez.

Egoul românilor le spune că după 40 de ani de „cortină de fier”, a venit vremea când este permis orice pentru a deveni faimoşi peste hotare! Vor să fie internaţionali! OK! Înţeleg! Dar cu ce reprezentanţă? Sau traducători de alde moş Gulie care stă la Paris de douăşdeani şi face pe literatul bilingv, sau cu Gogu Ruptură care a ajuns în Italia la vremea pensionării şi care din lipsa de ocupaţie s-a apucat de traduceri… dar româna a uitat-o pe jumate, iar italiana nu a învăţat-o decât la nivel de grădiniţă.

 

Aceşti doritori de notorietate universală, ar trebui să se zbată în primul rând să devină cât mai naţionali, să vină străinii şi să se bată să-i traducă. Imediat îmi vor sări mulţi în cap! Da, dar noi suntem o ţară necunoscută, pusă la index, şi nebăgată în seamă… Greşit! Sunt ţări mai mici decât noi, ţări africane, sau pierdute pe mapamond, şi de acolo răsar poeţi şi scriitori cunoscuţi de toata lumea, oameni care sunt traduşi de marile edituri, oameni care iau chiar premii de valoare, precum un Nobel. De ce Ohran Pamuk turku’ şi nu Oprea Papuc rumânu’?

 

Şi apoi mai avem o mare problemă, lipsa de caracter, invidia şi defăimarea conaţionalului: „Cine, mă? Poetul Icsulescu să fie propus pentru un Nobiel? Sau Apăunescu, Cezarvănescu, Evulescu, Blandienescu, Carţărescu, Dinemircescu sau Ţepelescu? Păi măi? Aştia e toţi pătaţi! Apăunescu e prea gras şi doarme pe unde apucă, Cezarvănescu a murit de hemoroizi c-a făcut prea multă zarvă, Evulescu e prea slab şi are inel de corb, Blandianescu e cum e, Cărţărescu joacă toată ziua cărţi, Dinemircescu au cavitate bucală prea mare, iar colonelu’ Ţepelescu trăieşte în întuneric în colonia de la Beznea! Posibil că toţi au fost ori turnători, ori muncitori necalificaţi la furnalul Iepocii de Aur… căci dacă nu au fost, trebuie să fi fost ceva dubios cu ei. Le găsim noi o bubă! Or fi unelte ale capitalismului precum Gomescu, Pacepescu sau Semitescu!”

Revenind la traduceri… Mai prietene, cum naiba să fie apreciat producătorul de literatură mioritica contemporană în străinătate când este deja compromis din start de de invidia colegilor capri-voisine-ni, care-i bagă scobitori în roate, şi apoi de nişte traduceri dubioase, de toata pomina, făcute de „alde literişti” care îşi caută şi ei un locşor prin păienjenişul literaturii…. şi cărora, scriitorul dornic de notorietate, le mai rămâne şi dator!

Apropos, un talentat poet ardelean a făcut atâta tevatură cu promovarea unui mare poet canadian,  pe care l-a  omenit, cinstit, purtat, corcolit, lăudat, tradus şi scris despre el, iar acesta la rândul lui n-a binevoit să îi traducă românaşului nici măcar o poezea! Trăiască tradiţionala ospitalitate românescă! Unde draku ne este mândria! Am ajuns un neam de pliznaci sau de plezuroi? (de la englezescul please  şi pleasure – vezi dicţionar!)

Continue reading „George ROCA: Păcatul traducerilor neprofesionale” →