Capacitatea de a ajunge la concluzii corecte și având importanță, este direct dependenta de Credință. În lipsa Credinței ne aflăm frunză în vânt, vânt suflat de cel rău. Nu există mai multe feluri de „credință” mântuitoare. Ea este una singură, cea Ortodoxă, păzită și propovăduită de Biserica Ortodoxă,Trupul lui Iisus.

Credința creștină este trăirea și învățătura despre și întru mântuire, despre calea împăcării cu Dumnezeu și aflarea drumului spre viața de veci alături de Dumnezeu.

Prin propriile lui puteri, după alungarea sa din Rai, omul nu putea să se reîntoarcă la Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a luat asupra sa aceasta. Prin dezvăluiri făcute unor oameni aleși și cu viață îmbunătățită, proorocii, oameni însuflețiți de Duhul Sfânt, Dumnezeu a început să se dezvăluie pe sine și să arate oamenilor drumul de urmat către întoarcerea în Rai. Iar la plinirea vremilor Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat din Duhul Sfânt și Fecioara Maria, s-a făcut om și a lăsat prin învățătura Sa și cea lăsată Sfinților Apostoli tot ce este de lipsă spre mântuirea.

Celor care mărturisesc dreapta credință; deci sunt membrii ai Bisericii Ortodoxe, le este făgăduită de Dumnezeu mântuirea. Nu sunt déjà mântuiți. Ca să primească mântuirea făgăduită creștinul ortodox trebuie să împlinească și poruncile care s-au dat odată cu făgăduința. În privința asta nu poate există îndoială.

Adevărurile de credință Ortodoxe au fost așezate de Mântuitorul, și continuate de învățătura Apostolilor, a Sfinților Părinți și prin tot ce este numit, Sfânta Tradiție, care este lucrarea Sfântului Duh în Biserica, în trupul mistic al Mântuitorului.

Adevărurile despre Credință au fost așezate de cele șapte Concilii Ecumenice, Soboarele a toată lumea, singurele cu adevărat “a toate lumea”. Aceste soboare în care oameni sfinți s-au adunat și sub însuflețirea Duhului Sfânt au arătat care este cu adevărat Mărturisirea de Credință (Crezul), care este natura Mântuitorului, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, într-un singur ipostaz (persoană) cu două naturi și două voințe neamestecate, care este rațiunea pentru care ne închinăm lui Dumnezeu și cinstim icoanele sfinților și rămășițele lor pământești, sfintele moaște.

În superba și desăvârșita sa integritate învățătura Ortodoxă, lipsită de orice fel de contrazicere internă, este și nespus de frumoasă.Iar trăirea ei autentică umple sufletul de o bucurie și pace care nu pot fi decât de la Dumnezeu.

Ortodoxia nu a adăugat și nu a lăsat din Sfânta Tradiție nimica (așa cum au făcut urmașii Episcopatului Romei, așa zișii Romano-Catolici) sau, mult mai rău și mai rudimentar sărmanii “protestanți” și derivatele lor). Dar acest lucru nu trebuie să ii facă pe Dreptmăritori semeți.

Ca Ortodocși avem doar obligații. Îndreptățirea nu este a noastră, este a credinței noastre. Avem obligația să ne rugăm pentru strămoșii noștri, care cu multe jertfe au adus credința până la noi. Să ne rugăm pentru cei rătăciți și amăgiți care rătăcesc fără direcție. Și mai ales să ne rugăm pentru sporirea harului fără de care nimic nu suntem. În vorbele Patriarhului Iustinian: ”să ne rugăm pentru cei care nu știu să se roage și mai ales pentru cei care nu s-au rugat niciodată. ”Iar la acestea mai trebuie adăugat un lucru.

Noi știm care este calea spre mântuire dar nu știm ce se va întâmplă cu cei care nu stau sub pavăza Bisericii Ortodoxe. Ce va fi cu ei doar Bunul Dumnezeu știe. Poate și dintre ei se vor mântui iar care se vor mântui se află, sub un semn tainic, într-o relație cu Biserica Dreptmăritoare. În cuvintele Episcopului Kallistos Ware, ”noi știm unde este Biserica dar nu știm unde nu este”. Dar acestea fiind spuse câteva delimitări trebuie făcute și păstrate.

Ne aflăm sub porunca iubirii să ne rugăm pentru cei ce se află în afară Bisericii dar nu avem nici o obligație să spunem că ceea ce fac ei este și bine. Căci cei din afară Bisericii sunt amăgiți și această amăgire poate însemna pierderea sufletelor lor. Sub nici o formă nu trebuie să acceptăm ‘tradițiile” lor. În momentul în care ei resping TRADIȚIA, lăsată de Mântuitorul și de Sfinții Părinți, cum am putea acceptă ‘tradiții” rudimentare introduce de oameni?

Nu avem nici un merit că suntem Ortodocși dar avem toată obligația de a mărturisi că Ortodoxia este împărătească și este singura cale sigură spre Împărăția Cerurilor. În privința acestei din urmă mărturisiri nu trebuie să existe nici o sfială, nici o reținere, nici un compromis. Mărturisirea noastră trebuie să fie fermă: Ortodoxia este adevărata mărturisire creștină, este cea care ca Neam ne-a Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Mântuirea este a celor drepmăritori” →

Originalitatea și identitatea permanentă a unui popor sunt exprimate în trăinicia Tradiției lui. Tradiția, care exprimă cel mai fidel personalitatea poporului, adică tot ce rămâne statornic.

Tradiţia ţine de spiritualitate şi de raportul cu sinele cel mai intim și, se poate spune, reprezintă modul în care absolutul este exprimat de un anume popor. În această înțelegere avem nevoie de Tradiție pentru a ne aminti permanent cine suntem și să nu ne pierdem într-o masă amorfă, la vrerea oricui. Exact acestei tendințe dizolvante, a acumulării influențelor la modă, se opune Tradiția. Tradiția este cea care face un Popor unic, căci în ea se cuprinde modul în care un popor definește și înțelege diferența dintre frumos și urât, dintre drept și nedrept, dintre adevăr și minciună, dintre bine și rău. Tradiția este experiența existențială a Neamului și în ea se păstrează frumusețea autentică.

Se poate spune că Tradiția unui Neam este mai importantă decât ‘istoria” lui, atunci când prin “istorie” înțelegem momentul istoric prezent și din asemenea “momente”, este alcătuită istoria. Ceea ce le unește între ele și le dă înțeles este exact Tradiția. Căci într-un anume moment istoric un Neam poate fi în derivă, poate trece prin încercări neobișnuite, poate fi ocupat de o stăpânire străină, deci va fi nevoit să folosească orice mijloace pentru a supraviețui. Dar Tradiția nu se schimbă și nu trebuie să se schimbe. De fiecare dată când românismul a trăit în ritmul aceluiași gând și în armonia aceleiași credințe, a trăit din plin Tradiția lui, el a produs lucruri originale și trainice. Când această unitate morală, când această trăire în Tradiție a lipsit, ne-am întâlnit cu eșecuri. Influențele străine au importantă, dar numai în măsură în care trec prin spiritul critic al Tradiției. Căci Tradiția este, în primul rând, continuitate spirituală. Poți participa la o civilizație, dar asta nu înseamnă a îi fi slugă și a o copia. Tradiția este garanția că putem participa ca Neam la orice moment istoric, dar pentru a rămâne semnificativi și cu identitate va trebui ca întotdeauna să alegem, din afară, doar ce este de folos și chiar și acea parte să o trecem prin “gândul Neamului”, care este Tradiția și să o facem ceva nou, ceva ROMÂNESC. Iar aici mai trebuie să știm un lucru.

Orice criză a unui Neam este mai întâi spirituală și manifestarea crizei se vede în setea covârșitoare după cele materiale. În acesta privința suntem limpede avertizați:” “Căutați mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” – Matei 6:33.

Deci Tradiția înseamnă, repet, continuitatea în spirit a unui Neam și pentru Neamul Românesc aceasta înseamnă Ortodoxie. Iar Ortodoxia este un întreg viu și care dă viață. Ortodoxia nu este închistată în forme, cu toate ca respecta formele, Ea este mereu originală și mereu aceiași în ceea ce este esențial, mereu noua și mereu aceiași esenței Sale. La fel și în Tradiție.

La un moment dat al vieții unui Neam, anume forme nu mai sunt de folos. Atunci privim, fie spre trecut și o renaștere are loc, fie căutăm să preluăm modele străine, să cădem în iconoclasm și să ne pierdem într-o masă amorfă. Dacă dorim să rămânem în viață, ca Neam unic, trebuie să privim și să ne însuflețim din exemplele trecutului, momentelor istorice mai bune și care rămân Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre statornicie” →

Dacă vom privi în jur cu minimală atenţie vom bagă de seamă că tot ce este în fiinţă este de fapt unic sau, mai bine zis,are o personalitate unică. Lucrurile sunt grupate de către oameni în categorii tipologice,deci asemănări după înfăţişare, din necesitate, pentru a putea purta discuţii cu rost. Dar în final această fascinantă diversitate arata mereu existenta unui plan, a unei viziuni unice.

Marele scriitor german Ernst Junger, poate cel mai de seama scriitor şi gânditor german al veacului al XX-lea, între altele a fost şi un mare entomolog şi câteva specimene, de el descoperite, îi poartă numele. Deci el era, pe lângă un mare scriitor şi un serios, incontestabil om de ştiinţă. Ei bine el spunea că din fiecare fiinţă doar maximum zece la sută este necesitate existenţială restul este pur şi simplu frumuseţe. Cine îşi poate imagina sau, mai rău, crede, că o asemenea abundenţă, risipă de frumuseţe a apărut din “întâmplare” ?

Dar vorbind despre această infinită diversitate în unitate trebuie amintit că şi anotimpurile, lunile anului, Săptămânile anului, zilelele Săptămânii, toate au o personalitate distinctă până a trezi reacţii afective; unele luni din an sunt “simpatice” şi altele “antipatice”, spre exemplu. Aceiaşi personalitate specifică o au şi orele zilei. Într-un fel sunt orele dimineţii şi în altul cele ale amiezei, serii şi nopţii. În acest sens voi aminti că Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia numea ora două din noapte, ”ora adevărului şi mărturisirii”. Pe drept cuvânt.

Când suntem treji la acea ora, vedem cu maximă claritate lucrurile rele pe care le-am făcut, puţinele lucruri bune pe care,poate,le-am făcut şi multele lucruri bune pe care le-am fi putut face şi nu le-am făcut. La acea ora ne dăm seama de vremelnicia trecerii prin această lume, de zădărnicia de a deveni ataşați şi iubitori de ea şi cu toată siguranţa ne gândim la ce va fi “după”. În acel ceas avem zbatere sufletească, îndoieli, ispite şi chiar căderi în deznădejde, în acel ceas nu putem minţi, nici măcar pe noi şi există un singur mod de a ieşi din acea nevoie: gândul la Dumnezeu şi la grijă Lui pentru lumea din jur. Dar acesta nu trebuie să fie un gând abstract, către un “cineva” necunoscut. Acest gând trebuie să fie către un Dumnezeu personal, cel în Treime Ortodoxă mărit şi la mărturia prietenilor lui,Sfinţii.

Ce anume i-a făcut pe Sfinţi? Erau oameni aşa cum suntem şi noi,unii dintre ei mari păcătoşi: ucigaşi, tâlhari, furi, desfrânaţi. Dar care au devenit Sfinţi şi ei stau în jurul lui Dumnezeu şi rugăciunea lor ne ajută pe noi cei care alcătuim Biserica “luptătoare”. Deci ce anume i-a făcut pe ei Sfinţi? Ei bine smerenia, tăgăduirea de sine şi dragostea de Dumnezeu. Exemplul cel mai strălucit de smerenie este Maică Domnului al cărei “Fiat” (Fie mie după voia Ta) a făcut cu putinţă Întruparea. Ne putem doar imagina ce jertfă făcea o fată fecioara şi ce dragoste şi încredere în Dumnezeu avea, dând naştere unui copil într-o lume în care adulterul era pedepsit prin lapidare (bătaie cu pietre până la moarte). Ei îi urmează “prietenul mirelui” Sfântul Slăvit Prooroc, Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Ceasurile zilei” →