Alexandru NEMOIANU: Aproape de Rai

De cele mai multe ori ne plângem pentru lucrurile pe care nu le avem și care credem,de cele mai multe ori fără rost,că ne-ar fi de trebuință.În același timp ‘uităm” că acelea care ne sunt de cea mai mare trebuință: lumina, aerul, apa, le avem lângă noi. Avem lângă noi, cel mai adesea, pe cei de care avem nevoie, pe cei pe care îi iubim și care ne iubesc pe noi. Avem în jur și în fața noastră frumusețea fără egal al Pământului Românesc. Pentru aceste daruri uităm să ne bucurăm și mai ales uităm să mulțumim. Ne frământăm în detalii și certuri fără rost, dăm vină unul pe altul și iarăși uităm să spunem că de ceea ce este rău suntem vinovați în parte, fiecare individual. Uităm să mărturisim că vina nu este a celor din jur, este “a mea”, a fiecăruia. Iar în ciuda acestora în fața ne stă Pământul Românesc, care este fără egal în lume.

În urmă cu mulți ani, când eram încă doar copil, mă întorceam dintr-o preumblare la “Grădina Mare”, în hotarul Borloveniului. Era spre amiază, vreme senină,cu un vânt ușor, care suflă pe culme, era o liniște tainică și se auzeau depărtate bătăi de clopot,probabil o înmormântare. Întregul spațiu era de o frumusețe încremenită și în care se simțea o anume tainică jale, ”suspin”. Atunci am simțit prima dată că spațiul are glas și că este viu. Iar mai târziu am înțeles că însăși natura suspină pentru ieșirea din căderea post-edenică. Atunci am simțit că nu numai oamenii, dar și pământul “Țării Almajului” este viu și față de el avem o solemnă responsabilitate.

Să cauți istoria Românilor Almăjeni și să te rezumi în a o reconstitui din ceea ce arată izvoarele istorice convenționale și oficiale înseamnă să te condamni singur la neînțelegere, insuficientă și finalmente plictiseală.

Istoria Almajului nu este și nu poate fi rezumată la depănarea unor evenimente, convențional considerate „importante”. Ea este un trup viu, atotcurpinzator, care mereu crește și mereu rămâne credincios sieși și autenticității sale. Pentru a putea pătrunde în istoria Almajului, pentru a o putea înțelege este mai ales lipsa să îi privești și asculți pe Almajeni, cum lucrează, cum povestesc, la bucurie și la necaz,să le vezi casele, portul, să le asculți cântecele. Iar atunci vei putea spune că istoria Almajului este o doina și o poveste doinița. Doar două dintre cantarile lor si pot ilustra cele spuse mai sus: „La izvor ,la izvorele” și ” Tot trecând la mândră dealu’”.

Primul cântec dă glas dorului unei fete pentru cel ales. Ea îi amintește că pentru întâia dată s-au văzut, „la izvor,la izvorele” și acolo au cules ei, împreună, „viorele flori adânci, când le vezi badeo să plângi”. Iar apoi față îi spune celui drag că îl așteaptă în același loc, „că-nfloresc iar viorele, la izvor, la izvorele.”

Al doilea cântec, „Tot trecând la mândră dealu’”, exprimă gândul unui tânăr care spune „tot trecând la mândră dealu’, mi s-o despotcovit calu”. Iar apoi caută să afle cine este de vină, calul, potcovarul, mândra („c-o pus casă-n dealuri grele”) și încheie că singur este de vină căci „mă duc prea des la ea”. Dincolo de frumusețea textului și farmecul liniei melodice aceste două cântări ne dezvăluie o lume în toată măreția ei.

Almajenii erau așezați între „dealuri grele”, la margine de pădure, feriți de primejdiile ce le putea aduce răul din afară. Casele le erau risipite între dealuri,pentru a face încă mai grea o aflare a lor de către cei răi. Între ei erau relații de o bună cuviință și decentă impresionante. Aceste legături arată că acolo era o societate străveche, cu rânduieli ce merg într-un timp ce trece de istorie, și ei duceau o viață exemplară. O viață care lega demnitatea de modestie și modestia de elegantă.

Sunt puține locurile și oamenii care sunt amintiți fie și într-o singură cântare. Dar Almajul și oamenii lui sunt o doina,începută cine știe când și care se continuă și azi, mereu aceiași în fond și mereu tânără și fermecătoare în formă, în formă nouă, în care se îmbracă din nou și din nou.

Iar acest “caz’ se potrivește tuturor și fiecăruia dintre locurile care, laolaltă, alcătuiesc Pământul Românesc care este fără egal și care, atâta cât este cu putință, se afla mai aproape de Rai.

——————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric

USA

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Aproape de Rai” →

Al. Florin ŢENE: 147 de ani de la nașterea lui Ovidiu Densușeanu

La începutul secolului XX lingvistica și filologia din țara noastră erau dominate de trei specialiști în domeniu: Ovid Densușeanu la București, Alexandru Philippide la Iași și Sextil Pușcariu la Cluj. Datorită unor calități intelectuale Ovid Densușeanu, încă te tânăr, s-a impus în țară și străinătate.Timp de peste patru decenii, sa impus ca un mare filolog de talie europeană, dar și ca maestru al catedrei.Acesta, (numele de familie pronunțat Densușianu s-a născut în. 29 decembrie 1873, în Făgăraș, și a decedat la 9 iunie 1938, în București, a fost filolog, lingvist, folclorist, istoric literar și poet român, membru titular al Academiei Române și profesor la Universitatea din București.

Studiile le-a făcut la Liceul Național și la Universitatea din Iași, unde a fost apreciat ca student eminent, cu serioase studii și având un evantai de cunoștințe în domeniul umanistic, iar mai târziu s-a evidențiat în Germania și Franța. Avea un interes pentru istoria, limba și literatura română, făcându-l să conceapă o metodă în domeniul lingvisticii, aflată la baza unor contribuții științifice remarcabile. Datorită operei științifice, putem spune că după Hașdeu este cel mai mare filolog modern al românilor. Densușianu a înțeles exact nivelul cercetărilor lingvistice românești la începutul secolului trecut și necesitatea unor noi orientări, al unor noi metode și lucrări, care să ateste maturitatea și prestigiul filologiei românești.

Cele mai multe lucrări ale lui Ovidiu Denșușeanu privesc istoria limbii române.Este vorba de prima sinteză românească în acest domeniu:”Istoria limbii române “ publicată în limba franceză în 1901, tradusă în limba română în 1961 de J.Byck. Aceasta fiind o lucrare valoroasă, cuprinzând primul volum “Originile”, cel de-al doilea volum fiind un studiu amănunțit al limbii române vechi.Fiind vorba de Secolul al XVI-lea. Decenii de-a rândul această carte a fost fundamentală pentru filologia română.O lucrare remarcabilă a rămas până în prezent monografia dialectală “Graiul din Țara Hațegului. “

Ovidiu Densușeanu a inițiat antologii dialectale românești: “Graiul nostru “, în colaborare cu I.A. Candrea,și Teodor Speranția. Antologia dialectală, cuprinzând, în transcriere fonetică, texte din toate ținuturile românești. Ovidiu Densușeanu a mai publicat lucrări valoroase, precum: Evoluția estetică a limbii române, Probleme de toponimie și onomastică, Cuvinte latine cu semantism păstoresc, Aspecte lingvistice ale păstoritului, Evoluții semantice, Dicționar etimologie al limbii române, în colaborare cu I.A. Candrea. Continue reading „Al. Florin ŢENE: 147 de ani de la nașterea lui Ovidiu Densușeanu” →

Julia Henriette KAKUCS: Cortul meu

Motto:

Es bleibt zwischen zwei Menschen, sie seien noch so eng verbunden, immer ein Abgrund offen, den nur die Liebe überbrücken kann.“ (Între două persoane, chiar extrem de apropiate, va exista întotdeauna o prăpastie deschisă, pe care doar dragostea o poate traversa.) Hermann Hesse in „Knulp“, 1914

Se scurge timpul prin ceasul lui Dali. Strâmbat, sucit, schimonosit a devenit un saltimbanc al zilei şi nopţii. Picură cu stropi de aşteptare. Mă inundă… Îneacă cuvintele… Scufundă literele, silabele ce în vârtejul lor sălbatic ne unesc, legându-ne cu plasa ţesută din ochi mari, uimiţi, prin care ne absorbim. Ce departe eşti totuşi… Pe vârful masivului luminat doar de un singur cuvânt – va trebui să deduci, care – îţi văd umbra uriaşă profilată pe stelele infinitului… Intangibil ai rămas, pentru mine…

„Insipid şi inodor“, îmi spune – parcă ghicindu-mi gândurile – chimistul, ai cărui paşi s-au încrucişat tocmai cu ai mei. Ce absurditate, mă gândesc… Tu, năluca mea ameţitoare, inodor? Cum aş putea uita câmpurile violete de lavandă, deasupra cărora, te înălţai cu mine în nopţile albastre?

„Vino, îţi amestec ceva în laboratorul meu“, mă întrerupe şamanul modern şi dispare în clădirea cu turnuri gemene. Îl urmez, mă atrage fosforescenţa alambicului. Privesc în el şi prin lichidul verzui, mă revăd. Plutesc, fiind din nou copila cu paşi mici şi codiţe ce ating secera lunei. „Îţi dăruiesc aromele uitate ale copilăriei“, şopteşte şi se face nevăzut, asemeni pisicii din Cheshire, al cărei zâmbet larg persistă în aer… şi nu doar acolo…

Mă uit la vasul conic de sticlă, denumit după Emil Erlenmeyer, născut la doi paşi de mine, la 28 iunie 1825 la Wehen, lângă Wiesbaden. Ce m-aş fi făcut dacă nu aveam vasul lui cu gâtul strâmt şi gura strânsă? Mi-aş fi pierdut memoria? Tablourile pictate, acuarela fină, transparentă a somnului dulce în aroma emanată de grădina din mine? S-ar fi evaporat poate toate, prin deschiderea largă a celorlalte recipiente.

Ochii mi se lărgesc de uimire. Prin transparenţa vasului suplu de sticlă, mă zăresc păşind în cortul domnului Rosenberg. Munte de trandafiri se numea dar roşii, asemeni florilor mele, îi sunt doar obrajii. Are o voce catifelată şi uneori am siguranţa că prin el îmi vorbesc petalele răsfirate de trecerea timpului. Pereţii cortului sunt decoraţi cu struguri. Lumina are blândeţea sărbătorii. Este Sucot, sărbătoarea cortului. Pe masă aşteaptă, odihnindu-se pe o farfurie întinsă, transparentă asemeni dragostei mele, mere de un roşu închis, pere şi gutui aurii, smochine violete şi moşmoni cu o coajă maronie, aspră – ce mă lasă mereu să mă gândesc la animalele pădurii – dar care îşi revarsă fructul cremos, dulce, pe dinţi atunci când muşti din ele. Mespilus germanica, un nume ce îi explică originea dar ascunde în el şi viitorul meu drum. Curioase sunt formulele magice ale vieţii… Aşează-te lângă mine. Da, aici pe bancă. Vreau să te simt, să te materializezi pentru o clipă, ţinând în mână fluidul spre apus. Sper să ne învăluie ploaia noastră sub Marea Poartă a Apelor. Da, acum de Sucot, sarbatoarea recoltei si a ploii…

Vezi irizaţiile multicolore?

Toamna a ajuns şi în curtea bunicii mele, deşi acolo părea să se fi mutat pentru întotdeauna, arşiţa verii. Singurătatea plantelor mă impresionează. Nu ai observat ce sentiment puternic, de izolare, emană un arbore stingher pe o câmpie?

Unica dalie, înaltă, suplă, mândră, îşi ţinea capul, de culoarea răsăritului, îndreptat spre poartă. Mă saluta la intrare împreună cu ricinul palmat ce-mi întindea mâna. Se rătăcise şi el pe aici, venind din India sau Africa. Nu doar oamenii se refugiază în locuri mai sigure. Spaţiul înconjurat de clădiri înalte, era în mod evident ferit de calamităţi de toate felurile. Doar soarta locatarilor ei era marcată de un tragic amar. Pe balconul lung, numit de noi gang, de deasupra cortului locuia doamna Wieder, cea cu braţul tatuat în Auschwitz, Genu, băiatul chinuit la graniţa peste care încercase să fugă, Kálman, închis nevinovat, ispăşind frauda făcută de şefii lui, Clara, reîntoarsă bolnavă din lagărul rusesc – pescuită pe stradă la frageda vârstă de 16 ani, „umplutura” vagonului în care lipsea un număr – ajungând în situaţia suprarealistă, grotească şi absurdă, de a fi singura evreică între germanii transportaţi după război.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Cortul meu” →

Paul LEIBOVICI: Bordești

Răsfoiam albumul cu fotografii pe care l-am scos dintr-un sertar, la întâmplare. Era o seară cu cer albastru, iar așezat pe scaunul cu spetează, confortabil priveam fiecare din imaginile, destul de bine –păstrate dar care îmi cereau o concentrare maximă, pentru a-mi aduce aminte locul și împrejurarea. Ce e mai nostalgic decât ,,fotografia?! Cei din imagine-tineri plini de voie bună, înghesuiți unul într-altul ,fiecare se dorea văzut –de către camera de luat vederi –mai întreg, mai bine dispus. Ce mai ,,o grupă de prieteni,care își petrecea vremea, împreună. Unde? Când? La ora când răsfoiam albumul și-am rămas cu privirea pe acea imagine, mi-am închipuit că ceea ce trebuie să realizez de îndată era să apăs pe butonul care se va aprinde și să caut pe lista ,,prietenilor,, înscriși în lista emailurilor de cuvreme.

O pasăre de un verde strălucitor mi-a îndreptat privirea spre arborele stufos, de un verde intens ,unde și-au găsit culcușul cîteva păsri șăgalnice. –parcă de la acceași mamă. Mi-am concentrat privirea spre arborele stufos. Din cînd în cînd își lua zborul cîte o pasăre și plăcutul zgomot îl urmăream pînă ce micuța se așeza pe firele electrice din apropiere. Căpșorul se îndrepta ba spre pom,ba spre … Nici nu apucam să-i urmăresc direcția zborului,cînd o alta-o surioară își făcea dansul pe firul electric paralel Jocurile libertății .Coloratura albăstrie a cerului senin, împletitită cu nuanțele vedelui sburătoarelor jucăușe mi-au provocat o bună dispoziție. În fața privirii,care nu demult era concentrată pe niscaiva fotografii îngălbenite, a unei atmosfere din trecutul îndepărtat, ceea ce la drept vorbind ,mă cam obosea.Păsărelele, jocul pe sîrme mi-au dat o înviorare. Unde le mai văzusem, în trecut? Culorile și dansul mă înveseleau, dar în acelaș timp se făcea auzit vocea celui din fotografia îngălbenită. Glasul mai profund al celuia care întotdeauna era inițiatorul unor acțiuni comune ,răzbise paralel cu fiecare țiuit al păsărelelor.-Hai,pregăteștete de drum …și pe acolo sunt păsărele…cohorte întregi …neastîmpărate …cîrduri ,cîrduri…iar coloratura ?!

O plecare spontană spre munții din Neamț, sau spre rîul care trecea pe la marginea orașului. ,,Haideți,ne luăm cele necesare, și la drum!..I-am auzit vocea puternică convingătoare …N-am închis albumul ci, l-am așezat pe masa rotundă din față. O mișcare ,mai mult spontană decît intenționată și pe micul ecran al telefonului portabil a apărut numele și numărul agenției de turism. –Cînd e primul zbor spre…și ce locuri aveți? Vocea funcționarei mi s-a părut cunoscută ,așa că m-am adresat direct,ca unei vechi cunoștiințe.Răspunsul spontan mi-a sunat ca o invitație prietenoasă.Ce simplu, e azi să comanzi o excursie ?…Desigur, nostalgia spre locuri bătute de zeci de ori cu prietenii m-au îndemnat să i-au o decizie spontană! Cel a cărui voce o distingeam –ca o chemare spontană ,era a lui Stelian.Devenisem curios să-l văd, să-l aud.Totdeauna agitat,ocupat.Timpul nu-i ajunge!

Mă gîndeam cum să-i comunic venirea mea, nu mai puțin spontană.Desigur ,prima întrebare va fi:cînd sosești și care-ți este direcția? Ce puteam să-i răspund ? Tot ce-mi trecea prin minte era dorința unei evadări …departe de ecranul presărat cu steluțe roșietice…grafice cu linii cer duc spre infinit…Și totuși m-am grăbit să-i comunic :Vin! Am biletul pregătit,sborul e joi noaptea și spre vineri la amiază voi fi la aeroport și de acolo…Conversația cu Stelian a fost destul de scurtă.Doar a dorit să –i relatez amănunte despre zbor ,căci …Ma asigurat că va face tot posibil să am bilet pentru continuarea călătoriei din București spre Iașio,unde mă va aștepta . Nostalgia ,este adesea un vis,o dorință fierbinte de a vedea,de a te simții ,din nou împreună cu prietenii.Este puterea interioară care te îndeamnă la fapte spontane pe care nici cînd nu le-ai visat că se vor realiza. Nostalgia își are sursele ei adînc pătrunse în construcția interioară a personalității.Am ajuns de cuvreme la aeroport ,echipa sanitară după ce mi-a luat probele necesare- conform regulamentului mi-a înmînat ,,certificatul,,De pe scara avionului am aruncat o privire neîncrezătoare …Plecam spre meleagurile tinereții. Lăsam în urmă ,,potopul Coronei,, …

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Bordești” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Cumpăraţii” şi „vânduţii” devastează ca în Codrii Vlăsiei, Capitala şi Ţara

„La noi, românii, nu instinctul primează,

ci gândirea. Sentimentele le înnobilăm,

iar voinţa creează frumosul moral.”

(Părintele Dimitrie Bejan)

Cognomenul de NEMURITORI al Dacilor liberi s-a intensificat prin credinţă, jertfă şi har în viaţa şi persoana lor, a Neamului, într-un perpetuum al VEŞNICIEI DE A FI!

Acest lucru extraordinar, acest fenomen de altfel, s-a cristalizat prin lumina Cuvântului pogorâtor de har, prin puterea adevărului, prin forţa libertăţii, prin autoritatea dragostei, prin plenitudinea creaţiei geniale, prin urcarea de la firesc la înălţimile sacrificiului de sine, transformând omul creat în omul liturgic, recreat hristic.

Această axiologie existenţială, fundamentală, fiinţială, vitală şi spirituală a Neamului NEMURITOR s-a întrupat prin verticalitatea dreptei credinţe de nestrămutat, ORTODOXIA, avându-şi seva şi în monoteismul zamolxian, înfiptă în orizontalitatea urgisirii istorice, dar pe temelia inexpugnabilă a Proniei Dumnezeeşti.

Tocmai de aceea Dacul liber a fost primul Om în istorie, care s-a numit teofor.

Libertatea, Unicitatea şi Excepţionalitatea iubirii Dacului liber, nu constă în legendara sa nemurire, ci în veşnicia sa teoforică!

Libertatea sa îi este dată de Adevărul absolut!

Libertatea sa se afirmă permanent, prin cuvânt şi mărturisire!

Libertatea sa se apără continuu în viaţa pământeană!

Libertatea sa se recâştigă prin luptă îndârjită şi iubire!

Libertatea sa devine mistică prin jertfa supremă care-i dă un nou

sens adevăratei Vieţi şi un nou sens adevăratei Libertăţi!

Cu excepţia perioadei întunecate când ne-am aflat decenii bune sub „Cortina roşie” a ateismului bolşevic, lumea românească trecută a fost până mai ieri, cu suişuri şi coborâşuri, cu încercări, cu ameninţări, cu primejdii, cu înfruntări, cu strâmtorări, cu frângeri, dar şi cu depăşiri, cu refaceri, cu realizări edificatoare, cu împliniri creatoare şi cu biruinţe spirituale întru slujirea şi slăvirea lui Dumnezeu şi a Patriei creştine.

Dacă în ultimele două secole studenţimea română, tineretul a fost parte din Naţiune, din Popor, din Familie, din Biserică, angajându-se cu toată fiinţa lor, pe viaţă şi pe moarte, pentru idealurile Drapelului şi biruinţa Crucii, de circa două decenii tinerimea „democrată”, anticreştină, antiromânească, „liberă” de orice îndatoriri ori responsabilităţi este bulversată, manipulată, îndoctrinată, ideologizată, sprijinită economic de miliardarii Conspiraţiei oculte, dezrădăcinând-o de Familie, de Glie, de Altar, de cultură, de civilizaţie, de tradiţie, de trecut, devenind violentă, aprigă, laşă, complotitoare, călcătoare de legi, de moravuri, de constituţie, de orice este aşezat, moral, plăcut, ordonat, curat, frumos, armonios, pledând pentru un neobarbarism în funcţie de scenariu, hunic sau „paşnic”, precum fierbintele episod al violării unor instituţii, în goana avară după furtul voturilor cetăţenilor exprimate liber asupra unor persoane, dar care au căzut în dizgraţia ideologiei lor, asmuţiţi de ferocii lor stăpâni.

Marele Om de cultură creştină, generalul-locotenent dr. Grigore Stamate, în Epistola În ţara mea, mărturiseşte cu sufletul mâhnit, cu profundă amărăciune: „În ţara mea, în Ţara Dacului liber, năimiţii de-aiurea în cârdăşie cu obedienţii, ignoranţii şi tâlharii de neam ne jefuiesc până şi sufletele… Nedreptatea şi injustiţia, lipsa de morală, onoare şi demnitate de neam. În Ţara Dacului liber, se manifestă nestingherit liftele străinătăţii ostile şi ne secătuiesc de valori, pervertesc tânăra generaţie şi o convertesc împotriva aspiraţiilor sfinte, ne jignesc inteligenţa, denaturează istoria şi oferă modele contrafăcute, învrăjbesc masele şi lovesc în perenitatea acestui popor „dumnezeiesc de minunat şi de sfânt”. Este dureros…”

Valurile neomigratorilor secolului al XXI-lea, au ecranizat în premieră absolută, pelicula: Piraţii din Codrul Vlăsiei, ignorată de smeritul sinod B.O.R., dar aplaudată la scenă deschisă de cel cocoţat în fruntea statului naţional, de cel ce joacă csardaşul în fruntea guvernului, de cel ce joacă țonțoroiul pe Ministerul de Interne, de justiţiari ai Justiţiei complice care calcă în picioare (deci, tot un fel de joc, injust…), dreptatea care strigă până la cer, de „aleşii” Parlamentului democrat, de „vigilenţii”, care violează legea cu o poftă şi o plăcere sadică, cinică, la vedere, demni de străbunul lor înaintaş Donatien Alphonse Francois marchiz de Sade, „vigilenţii”, care violentează etica civică a oamenilor încă aparent liberi, „vigilenţii”, care mint cu neruşinare şi cu perfidă sfidare poporul, „vigilenţii”, care îşi îndeamnă lacheii să fure buletinele de vot, să falsifice alegerile libere, să înjure, să arunce cu obscenităţi în demonstranţii paşnici, „vigilenţii”, care terfeleasc fiinţa milenară şi memoria neamului, „vigilenţii”, care împroşcă cu josnicia lor elitele spirituale şi modelele culturale, „vigilenţii”, care fac noi rechizitorii, mistificând, interogând, torturând, reîncriminând şi recondamnând măreţia ortodoxă a Trecutului nostru istoric, „vigilenţii”, care calcă nepăsător, nesimţitor şi mârşav peste Tradiţia creştină şi Icoana Neamului – Biserica Una.

„Vigilenţii”, care se recomandă recondamnând Adevărul, Frumosul, Iubirea!

Astăzi, viaţa lumii se desfăşoară între conul de lumină tainic şi bezna apocaliptică.

Lumea creştin-ortodoxă, tainică cu hotarele statorniciei şi veşniciei ei teoforice, ameninţată nonstop de mulţimea apatică, amnezică, „liberală”, strălibertină, frustată, isterică, gregară, laşă, târâtoare, perversă, violentă, barbară, înconvoiată, gârbovă chiar, falsificată, haotică, sinistră, sinucigaşă, stearpă, mutilată, anacronică, meschină, mistificatoare, demagogică, iluzorie, efemeră, emanată, viciată, imorală, amorală, eretică, schismatică, apostatică, desfigurată, descumpănită, rătăcită, înfricoşată, acvariană, atomizată, patologică, suicidară, coruptă, împleticită, aglutinată bacteriologic, galopantă în ispita arzătoare şi devoratoare de a se IUDI.

Starea prezentă a României de azi se împarte în patru segmente: populaţia apatică, grupurile politicianiste, mişcarea neomigratoare şi comunitatea tainică.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Cumpăraţii” şi „vânduţii” devastează ca în Codrii Vlăsiei, Capitala şi Ţara” →

Alexandrina TULICS: Plicul cu ștampila roșie

Aşezată lângă colţul ferestrei, aplecată pe fotografia ce o ţine în tremurul mâinilor, acoperită de lacrimi mari, dureroase, care se sparg de fizionomia părinţilor… odată fericiţi… fetiţa cu nume de înger, murmură printre lacrimi, cuvinte şoptite, dureroase, nişte rugi par a fi, ce vor să-i aducă pe părinţi împreună. Îi urmăreşte privirea mamei atât de fericită, o promisiune ce se vrea veşnică în ochii celui care îi este tată şi pe care îl iubeşte atât de mult…

Le acoperă cu palmele căuş, feţele, şi le ridică pe amândouă odată, cu gândul la despărţitura dintre ei, făcută de ruptura fotografiei pe care a găsit -o atunci când cobora scările ce o duceau spre dormitorul părinţilor.

La început crezuse că, parcă ceva acoperea doar o parte din poză, dar cu cât se apropia mai mult, observă că erau două bucăţi din poza care părea să-i apere viaţa prin privirile fericite şi promițătoare ale părinţilor ei. Parcă-i auzise vorbind mai apăsat, (cu reproş) dar se gândise căci lucrurile ” oamenilor mari” îi fac să vorbească mai agitat sau apăsat.

… închise ochii şi se văzu într-un cărucior… cu mai multe roţi decât cele obişnuite pentru copii cu ”acele ajutătoare” ce venise prin ”comanda la domiciliu şi pentru care mama plânsese mult când îl primise. Mai tot timpul stătea în el, când mama avea treabă în bucătărie, când asculta cântări cereşti la care plângea sau atunci când plecau împreună (şi căruciorul le însoţea peste tot) dar mai ales serile şi le reaminteşte când, venit după o zi de lucru, cu haine prăfuite, tatăl îşi întindea mâinile spre ea şi în genunchi, acolo lângă căruciorul ei, se apleca şi o întreba rar.

-Ce face prinţesa mea”? Cum se simte prinţesa? Ce a mai făcut azi prinţesa? şi toate durerile ce-i ţintuiau micul trupuşor atât de chinuit din cauza bolii, parcă o părăseau şi se credea cu adevărat prinţesă!

Ea îşi scotea carneţelul pe care îşi nota dorinţele scrise să nu le uite, şi cu ochii închiși i-l arăta, iar el, se făcea că nu ştie să citească, astfel încât ea, trebuia să i le spună tare, de mai multe ori, până când în final el înţelegea toate dorinţele, şi îi promitea prinţesei împlinirea lor.

Înaintea Crăciunului, tata veni pe neaşteptate de la serviciu, se îmbrăcă altfel decât în hainele de lucru, o salută pe micuţă, îi spuse despre iubirea lui pentru prinţesa scumpă a inimii lui şi parcă la despărţire, avea ochii umezi… Câteva zile mai târziu, el, care o ducea pe braţe în fiecare seară la camera ei special amenajată (în funcţie de suferinţa ei), simţi cum pe barbă îi picase un bob de rouă cald, ce parcă o cutremură şi-i dădu fiori, ca o veste rea. Se gândi;

Să aibe legătură cu plicul cu ştampila roşie care îl făcuse atât de trist? Se lăsă totuşi în braţele lui puternice de tată, se simţi prinţesă şi-n acea seară, dar inima începu să-i bată repede a frică, o teamă pe care n-o cunoscuse până atunci, gândindu-se că ”ceva străin” ar putea să-i fure braţele tatălui în care se simţea pe deplin, prinţesă!

Continue reading „Alexandrina TULICS: Plicul cu ștampila roșie” →

Vavila POPOVICI: Despre dezbatere

„Dezbaterea este cel mai bun lucru al omenirii.”

Publius Syrus

Dicționarele ne învață că a dezbate înseamnă a face o analiză amănunțită, o discuție largă (de obicei în cadrul unei adunări cu caracter oficial, asupra unei probleme de interes obștesc.
Dezbaterea este deci, o discuție, un act de comunicare în care două sau mai multe persoane se gândesc la unul sau mai multe subiecte și își expun ideile, își apără opiniile și interesele. Pe măsură ce argumentele prezentate de cineva cresc în cantitate și coerență, persoana devine mai credibilă. Există dezbateri cu moderatori și dezbateri fără moderatori. Când este moderată, persoana, moderatorul, este o persoană calificată, poziționată neutru față de cei pe care îi moderează (îndrumă discuția politică). El este ca un arbitru al unui meci.

Sir Karl Raimund Popper (1902-1994) – filozoful englez de origine austriacă, considerat unul din cei mai mari filozofi ai științei din secolul al XX-lea, fondator al raționalismului critic împotriva determinismului istoric – s-a opus oricărei forme de scepticism, convenționalism și relativism în știință, dar și în activitatea umană în general, a susținut ideea unei societăți deschise, fiind un adversar implacabil al totalitarismului sub orice formă. El a fost cel care a dat definiția clasică a Dezbaterii, menținută ca utilă și în zilele noastre, ea bazându-se pe o confruntare a două opinii argumentate asupra unei probleme controversată: „afirmativ” și „negativ”. Echipa afirmativă oferă argumente în sprijinul propunerii, iar poziția negativă îi contrazice argumentele. Ambele echipe sunt de așteptat să contrazică argumentele celuilalt, conducând la un schimb de idei din investigația neutră, pe care fiecare grup a făcut-o înainte de dezbatere. În plus, ambele părți au un anumit timp pe care îl pot solicita pe parcursul dezbaterii pentru a-și pregăti strategia echipei și a coordona argumentele sau refutările. Dezbaterea electorală se integrează și ea în acest gen de dezbateri, și este importantă, este o regulă a democrației, de care trebuie ținut seama. Excepțiile sunt rare, bine motivate, și nu vreau să le amintesc.
Aseară – 29 septembrie 2020 – am vizionat o importantă dezbatere între Președintele Americii, reprezentant al partidului republican, și reprezentantul partidului democrat care a apărut oferind publicului pumnii săi strânși. Printre semnificații, este și aceea că pumnii strânși denotă „gândirea grea pentru cineva care are nevoie de ajutor mental”. Dar trecem peste această semnificație, poate să fi avut alta. Oricum a sunat: „ține-ți-mi pumnii că am nevoie”.

Printre funcțiile și virtuțile unei dezbateri este și aceea de prevenire a parțialității cognitive. Or, senzația pe care am avut-o aseară, a fost aceea că dezbaterea a fost de doi contra unul, programată a se încheia cu scorul de 2-1. O confruntare dublă a Președintelui cu adversarul său real și cu rivalul său, moderatorul, care nu a reușit să mențină niciun control asupra dezbaterii. Cunoscutul, versatul moderator nu s-a mulțumit cu răspunsurile date de Președinte, a forțat nota spre a-și dovedi inteligența, dibăcia, lucru care nu știu dacă îi este permis unui moderator.

Zâmbetele și râsul ironic de supremație al reprezentantului partidului democrat a fost cel moștenit de la fosta candidată la alegerile precedente. Sigur că au fost și jigniri. Nici nu se putea altfel. Democratul a trecut de la zâmbet la o stare nervoasă care l-a determinat să jignească Președintele țării într-un mod extrem de necuviincios. Apoi, trebuia răsplătită o afirmație, cu aceeași monedă. Totuși, Președintele nu a intrat în acest joc, a taxat ceea ce trebuia taxat într-un alt mod.

Adevăratul câștigător, în viziunea electoratului american a fost Președintele care, cu seriozitate și cu date exacte a combătut provocările adversarului, dovedind și de data aceasta a fi un conducător puternic. Primul pierzător a fost chiar moderatorul, alături de subtil protejatul său – reprezentantul partidului democrat.
Americanii, cei care l-au votat drept câștigător pe Președintele lor, nu au făcut-o numai pentru că au nevoie de un președinte puternic, activ, ci și pentru că și-au dat seama de viziunea lui, de puternica lui grijă și dragoste pentru țară.

La capcanele întinse ale moderatorului, Președintele a știut să răspundă sincer și direct. Unul dintre răspunsuri pe care l-am reținut a fost: „ … fiindcă au învățat pe oameni să ne urască țara și nu voi face asta. Nu voi permite să se întâmple asta”. A fost declarația unui conducător bun, drept, cinstit, sincer și cu Credință în Dumnezeu. Așa este, nimic nu se clădește prin dezbinare și ură, ci prin înțelegere, empatie și dragoste.

Orice oprire din mersul care urcă ne costă, dovadă este această pandemie nenorocită care ne-a afectat. Spunea cineva: „Există întotdeauna o întâmplare în viața noastră care este responsabilă de faptul că am încetat să mai progresăm”. Și când vedem toate eforturile făcute pentru redresare, să mai punem și „bețe în roate” cum spune un proverb românesc? Să mai și distrugem ceea ce am realizat? Sau să permitem altora să distrugă?

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

1 octombrie 2020

Vasilica GRIGORAȘ: Cu Mariana Gurza, dincolo de cuvinte

„Recunoştinţa este memoria inimii.” (Honore de Balzac)

În toamna anului 2009 am trecut printr-o situaţie neplăcută. Zile și nopți de îngândurare și neliniște. Multe lucruri de rezolvat acasă și la serviciu. Trebuia să organizez o lansare de carte a unui scriitor, eseist, jurnalist, cineast, realizator de emisiuni radio-tv român, trăitor în Australia (Ben Todică) în colaborare cu o DOAMNĂ din Timișoara. După o noapte albă, pentru prima oară primesc un telefon dis-de-dimineață. Am răspuns, ne-am salutat și mă întreabă scurt și direct, de ce sunt supărată. Am rămas uimită, mută la această întrebare, însă atâta încredere mi-a insuflat încât i-am povestit despre ce era vorba. Cu o voce blândă mi-a spus: stai linștită, se va rezolva; și s-a rezolvat cu sprijinul său necondiționat, în cel mai neaşteptat şi minunat mod posibil. Aceasta este MARIANA GURZA, „poeta cu suflet de înger”, așa cum am numit-o mai târziu în recenzia unei cărți.

2 octombrie, toamnă, încă frumoasă, cu peisaje mirifice. Marele Pictor din ce în ce mai harnic, cu dibăcie și stăruinţă își dăruiește harul prin etalarea de tonuri și nuanțe de tot felul pe marele ecran al naturii. În această zi, acum mai mulți ani a văzut lumina zilei Mariana Gurza. Un copac roditor din livada Domnului. Cu rădăcini adânci, trunchi mlădios, ramuri viguroase și flori catifelate și mângâietoare.

Nu s-a bucurat doar de anotimpuri însorite, ci a avut parte de multe și încercate TRAVERSĂRI, însă a știut că:

„Pentru a traversa

un viscol neanunţat

avem nevoie

de un pod

cu balustradă”

Pentru a-și descoperi sinele, balustrada podurilor traversate de poetă nu este altceva decât puterea de a se însufleți cu ARIPI REGĂSITE în interiorul său:

„Simţind

gustul valului

spart de malul

plin de alge

și-a regăsit aripile”.

După multe CĂUTĂRI, se strecoară pe calea labirintică a vieții, zărind și bucurându-se de luminițele descoperite:

„Micii licurici

se rostogolesc

în noapte

iar oamenii în căutarea

sensului vieţii”.

Mariana identifică un ROST minunat în viață; pe lângă viața personală, de familie, conștientizează că:

„Albinele

fac mierea

din nectarul florilor

omul adună

înţelepciunea din cărţi”.

Da, și ne-a dăruit, printre multe apariții editoriale, volumele: Paradox sentimental (1998), Gânduri nocturne (1999), Nevoia de a sfida tăcerea (2000), Lumini și umbre (2001), Lacrima iubirii (2003), Ultimul Strigăt (2006), Șoapte gândite (2006), Pe urmele lui Zenon (2012), Dumnezeu și umbră (2016)… La citirea poemelor sale inspirăm aerul pur al gândurilor tainice, grăitoare ca trilurile păsărilor, chipeșe precum florile, înmiresmate asemenea sfântul mir. Cuvintele sale tăcute, șoptite ori înlăcrimate și strigate au un profund potenţial emoţional şi afectiv, prin care mângâie și împrospătează starea de spirit, potolește orice zgomot şi atenuează neliniştea. Așadar, prin cuvânt bun, atinge o binecuvântată EVOLUŢIE spirituală:

„Cartea de căpătâi

deschisă pentru

lectura de seară

a faptelor zilei

pași în evoluție”.

Cei care o cunosc pe Mariana Gurza știu că slovele, gesturile și faptele sale sunt întotdeauna bine intenționate și altruiste; întâi se gândește la aproapele său, apoi la persoana sa. Păstrând proporțiile, se poate spune că poeta, asemenea Maicii Tereza, simte, gândește și spune: „Atunci când îmi este frig, trimite-mi pe cineva pe care să-l încălzesc”. Iar ceea ce spune, împlinește.

Descoperindu-și rostul, merge mai departe și mulțumește Domnului pentru clipele de RELAXARE dăruite:

„Praful de stele

al teilor în floare

luminează

camera de curat

a inimii liniştite”.

Atunci când vorbim doar cu mintea, egoul îşi spune cuvântul. Mariana vorbește cu inima, știind că inimile vorbesc aceeaşi limbă – limba iubirii. O minte trează și o inimă liniștită dau TRĂINICIE vieții întru iubire, chiar dacă:

„Pe cerul senin al inimii

uneori se ciocnesc

nori trecători

textura iubirii

tot mai trainică”.

Cu această HRANĂ binecuvântată s-a nutrit poeta de-a lungul trecerii timpului, pe firul deseori întortocheat și încâlcit:

„Rodul naturii umple

cămara trupului

cartea-şi revarsă

comorile în odaia minţii

iar iubirea hrăneşte emoția”,

iar recunoscătoare și pioasă aduce SLAVĂ Domnului:

„În negura

îndoielilor

te slăvesc, Doamne

pentru mlădiţa de lumină

sădită în ţărâna mea”.

Cu o asemenea atitudine primește, neîndoielnic o adevărată CONFIRMARE a iubirii împlinite:

„Într-un pumn

de cuvinte şlefuite

o piatră de râu

confirmă fără tăgadă

sfinţenia omului”.

Simțim de multe ori nevoia să medităm asupra a ceea ce este viața. Printre gândurile care-mi vin avalanșă în minte, îmi amintesc de poemul „Balada vieții trecătoare”, de Rabindranath Tagore, care stă scris în întregime la intrarea în mănăstirea Săndica, Județul Sibiu. Citez prima străfă: „Un tren lung ne pare viaţa./ Ne trezim în el mergând, / Fără să ne dăm noi seama, / Unde ne-am suit, şi când.” Sunt fericită pentru că bunul Dumnezeu mi-a oferit șansa de a mă urca și a călători în același tren cu prietena Mariana Gurza, bucurându-ne împreună de „vraja trecerii prin timp”. (Petre Iosub)

Aleasă prețuire și sincere felicitări poetei, scriitoarei, eseistei și ziaristei, Mariana Gurza pentru întreaga activitate literară și jurnalistică!

Adâncă recunoștință și calde mulțumiri pentru minunata prietenie pe care mi-o dăruiește!

La mulți și binecuvântați ani, dragă Mariana!

Vasilica Grigoraș

Alexandru NEMOIANU: O claie de fân

Acuma câteva veri, l-am văzut pe prietenul pe Ioan Banus adunând fânul cosit câteva zile mai devreme şi felul în care a clădit o claie de fan într-o poiana din hotarul satului Borlovenii-Vechi, de la poalele Semenicului. Era o poiana mică,aşa cum sunt multe în părţile acelea, frumoasă, curate, smulsă dintr-o sălbăticie rămasă neclintită, în toată măreţia ei de la începutul vremurilor. O poiana care mărturisea despre prezenţa omului şi semnul lăsat de el în lume. Era o întâmplare tulburătoare care vădea orânduială temeinică şi care ascundea o învăţătură încă mai adâncă.

A început lucrul întorcându-se cu faţă spre răsărit şi închinându-se cu semnul Sfintei Crucii, semnul prin care Cel care stă deasupra vieţii şi a morţii a ales să mântuie lumea. De jur în jur era doar pădurea încremenită, în liniştea după-amiezii de vara, iar în poiana, era fânul, aflat în neorânduială şi care, aşa cum se găsea nu folosea la nimica şi părea doar să sporească şi să se adauge anarhicului asediu al elementelor neîmblânzite. Cu grijă,prietenul meu a tăiat un par înalt şi drept de gorun, l-a curăţat de crengi şi de noduri, l-a înfipt drept ca pe o facile în mijlocul poienii şi apoi a început strânsul. Încet, cu răbdare şi îndemânare, fânul a început să se adune în jurul părului bine mirositor.

Ceea ce fusese haos şi neorânduială devenea formă şi mărturie că lucrarea omului în lume are şi trebuie să aibă şi rost, şi ţintă, şi frumuseţe. Căci puţine lucruri au emoționanta şi nobila frumuseţe a clăilor de fân din ţinuturile de munte româneşti. Lucrarea se făcea cu temei şi drămuită într-o mireasma care nu poate fi descrisă, dar care ştiu că nu are egal. A încheiat lucrul după câteva ceasuri. Mica poiana strălucea de curăţenie, iarbă era egală peste tot şi hotarele stăvileau şi ţineau în locul lor pădurea şi agresivitatea ei. Fără gesticulații inutile, omul îşi afirmase prezenţa din nou şi făcuse, după putere, lumea mai frumoasă. Prietenul meu a strâns cu grijă puţinele unelte, s-a întors spre răsărit şi din nou s-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci.Cele pe care le-am văzut atunci au un înţeles adânc şi cuprind o povaţa statornică.

Asemenea fanului din poiana Borloveniului, şi noi ne aflăm răspândiţi, izolaţi şi în voia vântului şi la cheremul tentaţiilor de tot felul arătate de de haosul negativităţii pure. Este de tot limpede că doar în conlucrare şi laolaltă putem face o zidire tare şi cu sorţi de viaţă îndelungată. Asta nu înseamnă să ne pierdem personalitatea individuală unică sau, încă mai puţin, să o abandonăm de bună voie. Omul nu este făcut să stea în turmă şi să îşi îngroape “talantul”, el are de împlinit un destin şi o chemare care rămân unice şi nerepetabile. Lumea, în toată măreţia ei, a fost făcută pentru toţi, dar şi pentru fiecare în parte. Această este o taină peste măsură de adâncă şi care ne oblige pe toţi şi pe fiecare să fim mereu treji în cuget, pentru a nu vătăma nici rostul care este al Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O claie de fân” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ !

„Nu mor strămoşii niciodată,/

Războiul lor în noi şi-l poartă!”

(Octavian Goga)

În Ţara Dacului liber – Dacia, trăiesc nemuritorii valahi care-şi aşează Trupul pe pământ îmbrăţişând Vatra Străbună, pentru a-şi înălţa Sufletul la Cer ca să-i cuprindă Iubirea.

În Ţara Dacului liber răsăreau lumina şi cântul, dorul şi ruga, izvorul şi plinirea, legenda şi nădejdea, stelele-visuri prelinse din catifeaua bleumarină a cerului cu binecuvântarea norilor, ce-şi lăsau roua pe petala de trandafir a tinereţii, ca o încântare peste mirificul-mioritic Plai.

În Ţara Dacului liber holdele râdeau pline, Nistrul și Dunărea stăteau de veghe la hotar, ochii junilor erau luceferi voievozi, brazii şi stejarii semeţi purtau în braţe cerul, iar apele toate legănau Doinele.

În Ţara Dacului liber, Împăratul – Iisus Hristos – Regele Daciei, cum admirativ şi mândru îL adora Eminul nostru Luceafăr, venerează Eroii şi Martirii dacoromâni căzuţi în luptă pentru Drapelul Patriei dragi şi pentru Crucea Sa biruitoare, aprinzând cu emoţie sfântă candelă pentru fiecare în Cerul dragostei Sale, din câte-o ramurică de stea.

În Ţara Dacului liber inimile curate şi dârze se uneau în vecie înfrăţind grâne şi maci, iar ochii lor ridicaţi către cicoarea de cer, cuprindeau strălucind toată zarea pelasgo-traco-getă.

În Ţara Dacului liber frunţile de stâncă ale Voievozilor ţineau Carpaţii încoronaţi peste Legiunile veşniciei, iar Vlădicii revărseau taina rugăciunii de foc întru Potirul hristic ca dăinuire predestinată amintirilor vii, faptelor binecuvântate, pildelor de urmat: ca să stai lângă izvor, să te culci lângă dor, să te scoli pentru mit, să te înalţi întru misticul Răsărit al Învierii.

În Ţara Dacului liber, Pâinea rotundă ca o horă şi mare cât o ţară era dăruită tuturor Fiilor şi celor călători şi pelerinilor şi celor pripăşiţi şi celor ce n-au semănat, chiar cu prea mare risipă.

În Ţara Dacului liber care s-a primenit întru Hristos – Jerfă şi Arhiereu, tainele sălăşluiau întru comuniune de gând şi cuvânt, de faptă şi miracol, de suferinţă purificatoare şi rugă, de iertare şi jertfă, de libertate şi adevăr, de dreptate şi iubire, de viaţă şi mărturisire.

În Ţara Dacului liber toţi cei vii şi toţi cei plecaţi se găteau de sărbătoare înflorind în suflet suavă grădină, dăltuind în luptă şi cântec Istoria, dând astfel răsunet şi taină hotarelor sacre.

Aceste Pietre de hotar – Eroii şi Martirii creştini ortodocşi au cimentat cu jertfa sângelui lor sfânt HOTARUL ORTODOX al DACIEI, în care duşmanii izbesc, vrăjmaşii sfărâmă, iar ciocoii noi din lăuntru desprind bucăţi mari prin mişeleasca şi ticăloasa lor trădare, strâmtorând astfel GRANIŢELE Patriei, după interesele lor politicianiste, de vasali ai Ocultei, trecându-le din statornicia de drept a entităţii sacre indivizibile, prin conspiraţia lor în starea cu programare „invizibile”, după cum afirma marele patriot creştin ortodox generalul-locotenent dr. Grigore Stamate în cadrul emisiunii „Teoria Conspiraţiei”, difuzată de canalul „6 TV”.

Cedările teritoriale, respectiv mutilarea graniţelor sunt faptele reprobabile cele mai ruşinoase şi mai odioase care aparţin regilor şi celor programaţi de Marea Conspiraţie să ajungă preşedinţi, de fapt pseudo-preşedinţi şi niciodată Voievozilor daci care şi-au pus sângele, coroana, crucea, poporul şi biruinţa la temelia de-apururi a Statului naţional creştin.

Cedările teritoriale – ciuntirea graniţelor sunt de fapt preţul trădării – arginţii primiţi pentru scump sângele vărsat al Patriei, precum şi pentru frângerea Trupului ei sfânt.

Toţi Eroii – Martiri dacoromâni, Neomucenicii veacului al XX-lea au fost şi au rămas în Pantheonul spiritual al Neamului, Turle de Cer şi Temelii de Ţară zidite cu sufletul lor.

De mai există astăzi Daci Liberi, în clipa chemată să aleagă a Gliei soartă, în suflet să răsune tot dorul de DREPTATE al celor osândiți la umilire, al celor ce doresc îngenuncheați să rupă lanțul noului IMPERIU și înfrățiți din nou în dragoste creștină, să-nvingă și să-ngroape ura fratelui de frate…

Puterea și dăinuirea Neamului stă în UNITATE de voință și în conștința apartenenței la un popor dăltuit prin milenii de luptă pentru apărarea gliei strămoșești, împodibită cu spiritualitatea și cultura românescă, cu tradiții și obiceiuri unice ce au păstrat sufletul românului profund înnobilat.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ !” →