Acum poţi să vii, Iubito
au înflorit liliecii
în inima mea
trandafirii au îmbobocit
şi ei odata cu magnoliile
ce stau să pleznească
de bucurie că vii
iarba te aşteaptă
să o calci desculţă
sub roua sclipind
să te vadă zâmbind
iar eu mi-aştern
tot sufletul în calea ta
covor de tăceri şi de dor
că n-ai să-ntârzii
ca să vii negreşit
în primăvara aceasta
ce, iată, a-nflorit
în inima mea
unde te-aştept ca să vii
şi să rămâi în ea
atât cât vei vrea…
—————————-
Valeriu CÎMPEANU
La începutul lunii aprilie, la Bibioteca „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui a avut loc o triplă sărbătoare: aniversarea a 50 de ani de la înfiinţarea Bibliotecii Judeţene, reeditarea revistei „Milesciana”, cu apariţie bianuală şi aniversarea a 70 de ani a fostei directoare, prof. Elena Poamă.
Colectivul de redacţie al revisei este format din specialiştii bibliotecii: director editorial, prof. Voicu Gelu Bichineţ, redactori, prof. Liliana Moga şi poeta Alina Tanasă, coperta Luminiţa Şerban, tehnoredactare şi multiplicare Sorin Talpalaru. Ţelul acestei echipe redacţionale este promovarea activităţii bibliotecii, a culturii şi spiritualităţii vasluiene şi atragerea utilizatorilor spre multiplele servicii ale bibliotecii.
Paginile revistei se deschid cu un cuvânt de întâmpinare „Un nou început”, semnat de directorul bibliotecii, exprimându-și optimismul într-o viaţă îndelungată şi bogată în conţinut a revistei, urându-i „Zbor frumos „Milesciana”, spre sufletele cititorilor şi ale truditorilor din bibliotecă!”, urmat de un interviu al Lilianei Moga cu fosta directoare Elena Poamă, care mărturiseşte că atât timp cât a fost în fruntea acestei instituţii „În fapt, mi-am făcut datoria!”. O felicităm şi noi pentru întreaga activitate şi-i urăm mulţi, mulţi şi binecuvântaţi ani, alături de cei dragi!
Şef serviciu Informare bibliografică…, Liliana Moga scrie despre aniversarea semicentenarului Bibliotecii judeţene. Ani de muncă asiduă, ani de dăruire şi realizări, ani de bucurie a lecturii, informării şi documentării utilizatorilor. O istorie cu un parcurs ascendent, astăzi fiind cotată ca o instituţie culturală cu o remarcabilă activitate la nivel judeţean şi naţional.
În sumar se regăsesc şi alte subiecte interesante şi de larg interes. Atrage atenţia un articol semnat de prof. dr. Pavel Toma despre Cenaclul „ProLITERA” care-şi desfăşoară activitatea sub patronajul Bibliotecii. Înfiinţarea acestui cenaclu este o iniţiativă lăudabilă pentru arealul cultural al tinerilor literaţi vasluieni. Obiective frumoase, condeie talentate şi inspirate de muze generoase şi un mentor instruit şi binecuvântat cu o pană măiastră în ale scrisului, dispus să dăruiască şi altora din bogăţia harului său.
Din participanţii la cenaclu sunt prezentaţi în revistă poetul Vlad Poiană şi poeta Alina Tanasă, citându-se din poeme lor.
Şef serviciu Programe şi proiecte culturale… Mihaela Trifan şi bibliotecara Loredana-Vasilica Savin ne informează despre iniţiativa bibliotecii de a organiza în colaborare cu Inspectoratul Şcolar Judeţean şi biblioteci publice din judeţ un concurs literar, intitulat „Mlădiţe Literare”. Să le urăm inspiraţie participanţilor şi succes organizatorilor întru buna desfăşurare a concursului.
Timpul trece, unii dintre oamenii frumoşi, talentaţi şi dragi nouă pleacă la Cer. Iată, pe neobservate, ne spune Liliana Moga că deja au trecut „10 ani fără Grigore Vieru, fratele mai mare al vasluienilor”. Poetul a fost invitat de onoare la mai multe activităţi ale bibliotecii şi a răspuns cu bucuria revenirii acasă, pentru că mărturiseşte: „Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.” Autoarea prezintă implicarea şi colaborarea fructuoasă a bibliotecii cu marele poet de-a lungul mai multor ani. Sunt publicate în revistă poeziile: „Tricolorul”, „Legământ” în manuscris şi tehnoredactate şi câteva gânduri consemnate în cartea de onoare a bibliotecii.
Printre personalităţile artistice de seamă, ale căror opere sunt cunoscute în ţară şi în străinătate se numără profesorul şi sculptorul Gheorghe Alupoaei, prezentat admirabil în revistă de bibliotecara Anca Chelaru.
Poeta bibliotecară Alina Tanasă ne aminteşte că a trecut un sfert de mileniu de la naşterea mitropolitului Veniamin Costachi, despre care Nicolae Iorga scrie: „Un om mai sfânt şi mai bun n-a mai ţinut în mână cârja de episcop român.”
Vasluiul se mândreşte cu oameni de seamă în toate domeniile cunoaşterii umane. Un nume de referinţă este Constantin Macarovici, „Universitarul clujean cu origini negreştene”, despre care scrie cu aplecare bibliotecara Mihaela Ocheanu.
În revistă sunt menţionate şi o parte din gama bogată a activităţilor culturale ale instituţiei: Conferinţele lunare ale prof. dr. Constantin Dram de la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi şi a colaboratorilor domniei sale, lansări de carte, întâlniri cu scriitori, editori, oameni de cultură…
Deşi nu mai semnez condica în fiecare dimineaţă la „serviciul meu”, eu trăiesc ca şi cum nu aş fi plecat niciodată din bibliotecă. Şi pentru asta este „vinovat” DOMNUL Director Voicu Gelu Bichineţ pentru că atunci când a venit la conducerea bibliotecii, m-a invitat în biroul domniei sale şi mi-a arătat uşa, spunând: „Vedeţi acea uşă, este permanent deschisă pentru dumneavoastră.” Şi eu am luat-o de bună, continui să intru şi azi pe acea uşă cu drag de bibliotecă, de colegi, de carte, de întreaga activitate culturală. Sincere mulţumiri directorului şi omului aceste instituţii, colegilor în mijlocul cărora mă simt ca-ntr-o familie.
Deosebit de onorată să mă aflu printre colaboratorii revistei „Milesciana”. În numărul comentat, sunt inclusă cu un eseu, poezii şi câteva poeme de sorginte niponă.
Sincere şi calde felicitări tuturor bibliotecarilor şi colaboratorilor revistei „Milesciana”!
Drum lin în lumina duhului frumos al scrisului şi lecturii!
—————————————-
Vasilica GRIGORAȘ
Vaslui
17 aprilie 2019
Teză de doctorat prezentată de Gheorghe Anca. Conducător ştiinţific: prof. dr.doc. Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
R E F E R A T
În teza prezentată Gheorghe Anca adânceşte un subiect care nu este străin omului de cultură din ţara noastră, împins deseori să se întrebe asupra resorturilor de comunitate spirituală între Baudelaire şi poeţii români. Ca orice temă de difuziune şi corespondenţă culturală, întrebarea se înscrie în zona preocupărilor actuale, care dezbat asemenea teme cu mijloace plurale şi interdisciplinare.
O vastă şi erudită documentaţie răsplăteşte prima aşteptările. Mai presus de ea stă o mobilitate a raţionamentului fertil în asociaţii noi, surprinzătoare. Limbajul cu totul original ne dezvăluie resursele logicii poetice ca instrument de analiză a poeziei însăşi. Evident că abordarea poetică îşi adaugă capacităţile ei complementare, ce nu fac “double-emploi”, cu mijloacele clasice ale criticii literare, în surprinderea esenţei unui fenomen de emisiune şi recepţie culturală.
Departe de a fraterniza cu misticismul, partea neagră, blasfemică şi ezoterică caracteristică pentru Baudelaire şi identificabilă în poezia noastră, chiar la poeţii preeminescieni, are rădăcini păgâne şi efecte protestattare, revoluţionare.
Teza ne intimează acest adevăr.
Prof. Mircea Maliţa
27.II.1975.
S C R I S O R I
ca încurajări – de principiu, dar şi în ceea ce priveşte abordarea poetică; scrisori primite de la Mihail Celariu, Stephan Roll, Teodor Scarlat, Camil Baltazar, Vasile Nicolescu, Mihai Ursachi. Alături de mulţumiri, fragmentale care urmează:
Stimate Domnule Anca
Foarte interesante pe cât de plăcuta dv. scrisoare mi-a sosit cu o zi după plecarea mea la Predeal, de unde m-am întors pe 28 august. Aşa se explică întârzierea acestui răspuns care s-ar fi grăbit să vă sosească chiar şi cu ceea ce mi-ar fi trecut imediat prin minte în momentul acela.
Despre Baudelaire ca format al unor literaturi naţionale care cred că va fi scris, deşi subiectul, descoperit de dv., este mai mult decât interesant. În ceea ce vă priveşte, trebuia să spun că deşi prietenia mea pentru el a fost cronică, nu l-am privit niciodată cu ochii mişoraţi – a cântărire şi studiere – ci, la fiecare apropiere, cu o nestăvilită pasiune, ca o îmbrăţişare frăţească, în personalitatea lui integrală aflând un ecou pe măsura afecţiunii pe care i-am purtat-o. Amiciţia lui, de altfel, şi-n poezie şi-n viaţă are particularitatea de a se oferi fără nici o rezervă, ba chiar fierbinte, hotărâtă şi radicală, infinitele-i adâncimi neconstituind aici o piedică în calea unei tumultoase spovediri integrale. Grava-i inteligenţă – una dintre marile-i frenezii sclipitor personale – nu s-a sfiit nicicând de situaţii diverse şi de riscurile împrejurărilor. Iar asupra favoarei unui temperament (aici se află cheia) năpraznic, orice aspect al vieţii din afară a căzut într-un clocot şi-o zarvă ce nu se dovedea nici chiar în contemplarea operelor celor două saloane care, fără geniul lui, n-ar fi devenit imediat şi pentru noi geniale.
După trepidaţia fără pace ce i-a frământat viaţa, nu putem să nu ne gândim la un demon de gardă. Dar acesta îşi înceta autoritatea în clipa când, aşezându-se la scris, acel demon răscolitor al vieţii şi al morţii, devenea chiar poetul: un artist solidar, stăpânându-şi mijloacele, dominând şi ordonând pandemoniul infernului. El lucrează prin intermediul sclipitor şi la flacăra umbrelor îmblânzite.
Frământă, cum spune Gautier, forme noi şi cuvinte pe care nimeni nu le-a mai auzit pân-la el, şi, dacă vânzolirea tenebrelor separă coloritul, atmosfera şi muzica şi-ntrupează un glas nou.
În ţara românească, marele Macedonski a înălţat primul Imn la Satan, uriaşul Arghezi nu s-a tras s-a tras la o parte din flacără, iar Bacovia şi-a cules şi el câteva rămurele gingaş încenuşate, cum iese cositorul turnat la bobotează.
Pe mine m-ar fi ispitit mai anemic vâlvătăile dragostei. Dar sper că n-am trecut chiar de porţile în faţa cărora orice speranţă trebuie lepădată.
Vă rog fiţi amabil să-mi răspundeţi de primire.
Mihail Celarian
(1972, 1 septembrie)
Ştefan Roll
(Bucureşti, 17 august1972)
Iubite Domnule Anca,
În primul rând vă doresc izbutire la teza de doctorat pe care o pregătiţi. Tema e interesantă, dificilă puţin poate, dar necesară a-l avea, temerară, Bravo!
Desigur că aproape toţi poeţii, scriitorii contemporani l-au citit, admirat pe Baudelaire, care – cred – le-a aurit harnaşamentul scrisului lor propriu. Poate că pe aceşti trubaduri celeşti îi citim, nu ca să-i imităm pe ei, ci, cât “să ne imităm pe noi. L-am citit şi eu la tinereţea mea lirică şi-l mai răsfoiesc şi astăzi ca pe un zefir “maudit”. Şi am trecut oprindu-mă la continuatorii lui în lirica şi investigaţia poeziei franceze. Rimbaud, care, deşi înaintea lui, l-a devansat, ca şi Lautreamont, Verlaine. Apoi au venit Eduard, Antonin Artaud, Robert Desnos, Reverdy, cu care am mai rămas. Umbre de zuavi frenetici. la noi Urmuz, Voronca, Fundoianu, claude Gernat, Barbu, Vinea. Descoperisem şi pictura, poeţii ei: Victor Brauner, Marcel Iancu, Hedda Stern, Saul Steinberg, Picasso, Ernst, Tanguy, Valentino Hugo, Margarite, Brâncuşi, Masson, Picabia… Cu Baudelaire mergeam precum cu o manta de odăjdii pe mână. Poposeam cu el.
Iată o evocare, două.
Acum, cu vreo trei decenii înapoi, într-un ajun de an nou, am rămas, eu cu Philippide, cu care sunt prieten, fără program de Revelion, ca să zic aşa.
Îl vom petrece amândoi, poate mai boem. Şi ne-am dus la locanta numită “La rai”, din subsolul unei clădiri din spatele Palatului. Era umblată de scriitori, artişti, de vagabonzi ai stelelor.
Cânta acolo o rusoaică Galia şi un chitarist, tot rus. Ca şi patronul localului.
În seara aceea era pustiu. Toţi se aranjaseră se vede în altfel. Ne-am aşezat la o masă. A venit şi Galia. Avea textele ei la unele şansonete uşoare pe care le cânta, cântece franţuzeşti. Ştia bine franţuzeşte, literatura acestei limbi şi mare admiratoare a li Baudelaire. Phillippide era şi el unul din admiratorii albatrosului şi traducătorul lui – dintre cei mai buni, cel mai bun.
Paharele cu vin erau cu noi. Menu-ul era rusesc. Borş, blânii, curcan cu varză călită. Atmosfera era “dostoievschiană”, deci adecvată cu Baudelaire.
Galia a început să ne recite din versurile lui, pe care le ştia pe dinafară, Philippide, la fel. Cele traduse de el, altele în versiune originală. Era parcă o întrecere, un “turnois” diavolesc. Chitaristul cânta încet, poate pentru el, cântece de pierzanie ruseşti. Eu tăceam. Patronii îi vedeam cum înfulecă în dosul unei tejghele.
Aşa ne-au apucat zorile, ziua noului an. Ieşisem beţi de Baudelaire, de vin, de melodie blestemată.
Acum trei ani eram la Paris. Într-o înserare, plimbându-mă printr-un cartier, remarc pe faţada unei clădiri din rue Bauttefeuilles, o inscripţie: “Aici a locuit şi a scris Charles Baudelaire, în anii…” M-am oprit. O casă oarecare a burgheziei medii franceze. M-am dus la bistroul de prin apropiere şi am luat o sticluţă cu absinthe, m-am aşezat pe pragul unei case de peste drum şi am privit ferestrele închipuindu-mi că Charles stă sub pălăria unei lămpi şi scrie. Am recitat tăcut din cât ştiam din versurile lui. Care din ele o fi fost scrise după acea fereastră care avea îndărătul ei un linţoliu alb?
Tot la Paris m-am dus să văd prietenii rămaşi etern acolo, în cimitirul din Montparnasse. Aici e Brâncuşi, alte gropi şi, ştiam aceia a lui Baudelaire. Am căutat-o. Nu am găsit-o uşor. E înmormântat împreună cu socrul său care i-a cam făcut viaţa acră. Deci, nici aici nu a scăpat de el!… Am pus o floare. Am mai rătăcit printre celelalte morminte, aninime pentru mine. Ceea ce m-a mirat a fost numeroasele pisici vagabonde care umblau colo-colo, speriate.
– Ce-s cu astea – am întrebat intendentul?
Camil Baltazar
(15 august 1972)
………………………………………………………………………………………………………..
iată impresiile sale despre tema ce vă interesează:
Cu Baudelaire s-a-ntâmplat, fiindcă cel mai agreat şi mai tradus poet francez la noi, să fie cunoscut, cum e cazul meu şi nu numai al meu din tălmăcire, înainte de a fi fost gustat în limba originală, deoarece eram la vârsta când abia buchiseam sloavele limbilor străine. Ce m-a apropiat de Baudelaire? Faptul că, asemenea lui Goethe şi Eminescu, era un poet gânditor care dezbătea temele majore ale omenirii – dragostea, subjugarea către păcat, înfăţişarea, cu interes, a oamenilor din straturile de jos, cât şi tinderea lui către salvarea din rău şi cultivarea purităţii şi elevaţiei. Apoi poetul francez avea curajul deplinei sincerităţi, una din calităţile de seamă ale liricii autentice, a rostit adevărul, a spune lucrurilor pe nume, a scoate, cu iscusinţă, lucrând prin contraste, din mâlul şi dejecţiunile existenţei, floarea rară de nufăr a poeziei, ca în La Chevelure, ca Un Charogne. În poezia baudelairiană se-nbină demonismul cu angelismul, dar substanţa ei este una de superioară ţinută şi esenţă morală, prin umanismul funciar care o străbate, prin aceea că poetul se alătură umulinţei vieţii, cântând declasaţii săi, învederând afecţiune pentru orbi, cerşetoare, pentru bătrâni şi bătrâne.
Profund religios, – nu s-a observat de către cei ce l-au tradus, caracterul teologal al poeziei sale, nu numai prin arsenalul de cuvinte folosite: cădelniţă, altar, jertfelnic, candele, aghiasmă, dar un Charogne, nimeni din cei ce au tradus poema, n-au remarcat caracterul ei teologic, adică n-au descoperit că poema e de fapt un ceremonial funebru, folosit nu numai în cadrul religiei creştine, ci şi în alte religii la înmormântări, – ceea ce a subliniat unul din cei mai noi şi mai pricepuţi tălmăcitori ai săi – AL CERNA RADULESCU, care a transpus exemplar un ciclu de poeme din Baudelaire în revista “Viaţa românească” şi acesta e şi un excelent exeget al poeziei baudelairiene a publicat din Baudelaire şi în revista “Argeş” pe iunie, 1972. Baudelaire nu e atrăgător doar prin abordarea temerilor damnate, el poate intona şi seninul imn evocator al doicei sale, plin de duioşie şi al unui om împăcat cu sine şi poate compune madrigale pline de suaevitate ca Semper Eadem, fiind un captivant şi neîntrerupt rapsod al iubirii. Nu numai al celei telurice, diavoleşti, ci şi al celei purificatoare, înălţătoare, prin căutarea candorii, nu degeaba a scris el un poem al inocenţii şi prin aceasta o literatură de un cuceritor umanism ca în Le Flambeau vivante şi Raversibil, adică proslăvitor fidel al dragostei, fiind şi un pictor nuanţat şi amănunţit al frumuseţilor carnale ale semenei noastre. Dar el e şi un cântăreţ al dramelor sufleteşti, ca în Le beau navire şi alte poeme. Apoi poezia lui a determinat pe scriitorii români să-l traducă pentru că ea conţine o dramatică şi continuă confesiune. Arghezi ca şi Bacovia au fost, primul la-nceputurile sale, influenţat de Baudelaire. Poezia lui Arghezi – Litanii: “în depărtarea noastră, lio, îmi zboară gândul ca un corb în ploaia unei toamne sure, în solitudini de pădure”… e-arîurită de Baudelaire. Aşa dar sub aparenţa laudei tulurice a …..ca şi a laturei abjecte din viaţă, el râvneşte mereu ostrovul candorii, el caută tărâmul inocenţei, o dovadă că sub blesteme şi altercaţiile cu accente acide, râvneşte frumuseţea pură, cea eternă. Fire complexă, el se complace-n descrierea leneviei, fecundă pentru creaţia sa, în executarea iadului, dar arată compasiune pentru orbi şi cerşetori, adică se-apleacă asupra lumii în mizerie şi sfâşiată de sărăcie, în contrast cu cea trăind în luxură. Acel ca a rostit: sufletul meu e o navă spre Utopii “era natural să afle ecou în inimile confraţilor săi de la noi, aşa se explică de ce B. e, pe lângă cel mai tradus poet şi de o seamă de poeţi de frunte, dar şi cel mai comentat scriitor, faţă de opera sa, redusă cantitativ, în raport cu valoarea-i artistică, enormă. Toată poezia noastră modernă se află, prin Arghezi, influenţată de Baudelaire. Nu s-a subliniat destul ca în poeziile-i, zugrăvind cu expresivitate desfrâul şi cupiditatea, el le condamnă şi-n-fierează. Recitirea lui Baudelaire evidenţiază alte aspecte sociale, adică felul cum prin instrumentele sale de expresie, el a atacat răul social cu virulenţă şi a exultat binele. Geo Dumitrescu în antologia sa din 1967 nu a introdus şi poemul unui f.bun traducător, un bucovinean, ce le-a tipărit în Revista fundaţiilor şi pe care eu le-am menţionat, dându-i şi numele în articolul publicat în UNIVERSUL LITERAR condus de perpessicius, am impresia că a apărut în 1945, care nu numai că a publicat aproape tot Baudelaire în tămăcirea sa, dar mi s-a părut unul din cei mai fideli şi mai pasionaţi traducători ai marelui şi nefericitului poet.
Rugându-vă a-mi confirma primirea comentariului meu. În articolul din .. … enumeram toţi traducătorii lui Baudelaire în româneşte.
Teodor Scarlat
(13 septembrie, 1972)
Am luat cunoştinţă de poezia lui Baudelaire, cu mult înainte ca versurile mele să devină cunoscute public.
Nu împlinisem cred 18 ani când, ca elev de liceu, întâmplarea mi-a scos în cale pe Hilda Grünspaun – apreciata compozitoare Hilda Jerea de azi. Mă aflam în vacanţa de vară, într-un sat din marginea Bărăganului – sat, în care tatăl Hildei îşi gospodărea unele afaceri comerciale şi în care ascultam seara până târziu, acordurile pianului la care exersa Hilda, elevă şi ea. Am cunoscut-o prin intermediul fratelui său, azi medic reputat în Capitală. Primele noastre discuţii s-au purtat, în lipsă de alte subiecte, în legătură cu ultimele cărţi citite. La un moment dat am rămas surprins şi ruşinat, în acelaşi timp: interlocutoarea mea adusese în discuţie numele unui poet francez destul de necunoscut mie – Baudelaire! Ca să nu-mi lase ipresia că ar fi să mă umilească, Hilda a scos imediat din poşetă un volumaş: “Citeşte-l şi pe urmă să discutăm:. Era “Les fleurs du Mal”. Aşa am cunoscut pr Baudelaire! Am cunoscut, e un fel de a spune, pentru cî anii mei de atunci de limbă franceză, ca şi versurile lui Baudelaire aveau pentru mine secrete greu de pătruns. Abia mai târziu mi-am dat seama că Baudelaire era unul din marii lirici ai lumii şi că era destul de firesc să nu-l fi putut înţelege, în anii adolescenţei mele. Când mult mai târziu am devenit oarecum cunoscut şi am încercat, ca şi mulţi alţi confraţi , să traduc din “Les fleurs du Mal”, mi-am dat seama că opera poetică a lui Baudelaire este, în esenţă, confesiunea unui spirit în permanentă efervescenţă a unui ins torturat de propria nelinişte, a unui egoist l-aş putea numi, care nu vede nimic dincolo de el, care nu vrea să vadă, socotindu-se – probabil – pe sine însuşi, măsura tuturor lucrurilor. M-a mai derutat apoi şi acel “satanism” al poetului, cum şi extravaganţa peisagiilor sale sentimentale, fierbând de miresme exotice şi soare tropical. Toate acestea, deşi mă dureau aproape – eu ni le puteam trăi sufleteşte, aşa cum trăiau bunăoară, aproape totalitatea ei, poezia eminesciană. Baudelaire era, pentru mine, aşa…..într-o zonă care depăşea viaţa sufletească, a unui biet ţăran din marginea Bărăganului. Iată pentru ce n-am îndrăznit sî traduc din Baudelaire! Ei şi totuşi, poezia lui Baudelaire – mai corect spus – spiritul acestei poezii, şi-a infiltrat pe nesimţite, ecoul, în universul meu liric. Poemele “Plecare spre Cyters” (vol. “Ora de zbor” Ed. Cartea Românească” Buc. 1940) şi “Invitaţie la vis” (ciclul inedit din “Poeme”, E.P.L.1969) sunt cred semnificative din acest punct de vedere. Şi nu-mi pasă rău!
În ceea ce priveşte aprecierea de care poezia lui Baudelaire s-a bucurat şi continuă să se bucure în ţara noastră – şi nu numai printre literaţi! – ediţia bilingvă, a lui Geo Dumitrescu o mărturiseşte fără alte comentarii.
Mihai Ursachi
(13 august, 1972)
Ne întâlnim, în viaţa spirituală, numai cu acei oameni, puţini, cu care trebuia să ne întâlnim; momentul însuşi al întâlnirii poartă în sine ceva eseţial şi adânc semnificativ pentru destinul nostru.
Baudelaire ete unul din acele spirite neliniştitoare, de care odată contagiat, te resimţi pentru totdeauna, cu sau fără voie, conştient sau nu.
trăiesc faţă de el toată gama sentimentelor ce le pot avea pentru un om viu şi prezent: de la repulsie şi oroare, până la spaimă şi dragoste, compasiune şi gelozie…
În formaţia mea a însemnat revelaţie, după Eminescu: el domină şi astăzi sufletul acele zone ce nu s-au limpezit încă prin experienţe superioare, aducîtoare de seninătate. Am zis după ce l-am citi pe Baudelaire: nimic din ce-i uman nu e străin poeziei.
Scriu aceste cuvinte simţindu-i ochii halucinanţi, arşi de o cuprinzătoare febră şi totuşi răceala hipnotică a şarpelui tutelar; mi-l imaginez, în câmpiile veşnice, numai în tovărăşia lui E.A.Poe.
Prezenţa lui mi se pare atât de imediată, uneori aproape insuportabilă, şi mereu subânţeleasă; sfâşierea lui – atât de grăitoare pentru felul cum condiţia umană îşi construieşte din propria-i jale paradisul, adică poezia.
R E F E R A T
despre Baudelaire şi poeţii români. Corespondenţe ale spiritului poetic. Teză de doctorat prezentată de Gheorghe Anca. Conducător ştiinţific: prof.dr.doc. Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
Teza lui Gheorghe Anca uimeşte prin bogăţia şi multiralitatea informaţiei. Dacă uneori forma informativă şi pathosul investigator o iau înaintea spiritului de discernământ şi cumpătului axiologic, faptul este a se datora temperamentului vulcanic al candidatului şi inclinaţiei discursive, proprie demersului său intelectual.
Până la lectura acestui studiu, de poezie sau de literatură comparată dacă vreţi, îl cunoşteam pe tânărul Gheorghe Anca în ipostasa de poet şi de prozator, cu sunet pur şi cu accent de originalitate în generaţia sa. De azi înainte, vastitatea şi adâncimea cunoştinţelor sale în materie de poezie, de critică literară şi de estetică a poeziei ne obligă să luăm act – şi o facem cu toată bucuria – de cea de-a treia ipostază a lui Gheorghe Anca, anume de ipostaza omului de cultură, a omului de ştiinţă, a criticului şi a istoricului literar. Personal, n-am considerat niciodată şi nu considerăm nici astăzi critica literară ca un gen aparte, de sine stătător şi viabil prin sine. Oricât de virtuos ar fi, criticul, după părerea noastră, rămâne toată viaţa la statutul de redactor şef adjunct al unui redactor şef deplin, poet sau scriitor. Am deschis această paranteză pentru a sublinia faptul că, datorită său de poet, Gheorghe Anca, prin prezentul exerciţiu critic, izbuteşte să scoată criticul – fie şi numai odată – din minoratul menţionat. A bon entendeus, salut!
„Omul meu drag, fă-ţi timp şi pentru tine: stai locului, ai puţină răbdare şi ascultă-mă măcar în această clipă supremă.”
– Mi-e greu să mă opresc, am foarte multe de făcut… Nici nu-ţi dai seama că sunt atâţia ani care au trecut ca nişte adieri suave pe lângă mine, dar nu mi-a păsat fiindcă mă aflu într-o competiţie pe viaţă şi pe moarte. „Mereu te aud că-mi spui aceleaşi cuvinte, dar nu ai mers până la capăt cu ideea.”
– Bine, bine… eu te aud perfect chiar dacă nu-mi vorbeşti cu voce tare, dar aş dori din tot sufletul ca să înţeleg odată pentru totdeauna… existenţa fiinţei mele, şi să-mi fie înţeleasă străduinţa. Poţi să-mi arăţi pe cel care nu se va bucura din inimă dacă reuşeşte să găsească armonia deplină a formei şi a magiei cuvântului, care-i mai rezistent decât oţelul şi mai strălucitor decât sclipirea diamantului?
„Dacă nu ţi-aş fi fost cel mai devotat confident, nu-ţi înţelegeam frământările, dragul meu.”
– Formidabil!… Tu îmi vorbeşti zi şi noapte că-ţi simt răsuflarea în urechi şi-ţi recunosc glasul dintr-o mie de inşi. Devii din ce în ce mai interesant. Îmi place cum mă dojeneşti. Cinstit să fiu, simt lipsa bunei mele mame care-mi da sfaturi destul de utile şi mă ajuta să nu greşesc în viaţă, funcţie pe care văd că ai luat-o tu de un timp de vreme. Stau în cumpănă: de ce nu te-am întrebat niciodată de unde vii şi cine eşti? Crezi că sunt cumva indiscret? Nu-i aşa că între tine şi mine nu trebuie să păstrăm secrete?
„Deloc. Am să-ţi spun, dar te rog să te concentrezi şi să fii atent. Alungă zbuciumul din tine, desprinde-te numai câteva minute de lume ta materială. Ia forma pe care ţi-a dat-o demiurgul. Înalţă-te ca să priveşti opera micului ziditor, omul, care se străduieşte să pună cărămizi durabile la temelia edificiului cultural al omenirii, palat supus încontinuu degradării, ruinării şi distrugerii în timp, şi-ţi va fi clar precum lumina zilei că… mai de vreme sau mai târziu, uitarea îşi va depune patina ei nemiloasă peste tot ce ai făcut într-o viaţă de om.”
– Nu te recunosc!… Nu mi-ai vorbit aşa niciodată. Ce vrei? Da, îmi dai sfaturi să renunţ? Cine ţi-a sugerat această idee!?
„Am spus să încerci, numai.”
– Dacă trebuie să renunţ, de ce aş mai încerca?!…
„Ascultă-ţi gândul şi vei păşi în sanctuarul eternităţii.”
– Adică… pe tine, nu?
„Desigur, nu eu sunt cel care te ajut de-ţi clădeşti lumi imaginare şi te sfătuiesc în clipele de taină? Hai, recunoaşte! Nu-ţi sunt un amic de real folos în găsirea soluţiilor celor mai optime (asta o ştii foarte bine), numai şi numai să-ţi atingi ţelul de creaţie pe care-l urmăreşti cu atâta asiduitate. Acum pricepi de ce-ţi cer să fii ascultător?”
– Te-am ascultat de-o viaţă, şi totuşi…
„Cred că nu îndrăzneşti să mă contrazici, amice? Văd că ai pretenţii absurde şi ceri la unii şi alţii să-ţi urmeze sfaturile. Omule, nu toţi sunt ca tine, iar dacă ar fi, monotonia nu-i place Ziditorului.”
– Nu, nu!… Te înşeli! Spusele mele nu-s literă de lege, eu vreau să îndrept acolo unde observ că un lucru sau altul nu-i la locul său, dar ar fi o mare greşeală să mă strecor prin viaţă ca o umbră şi să nu-mi pese de cei care mă înconjoară. Nu mi-aş ierta niciodată pasivitatea, lipsa de opinie. Asta ar însemna să fiu un om mort. Nici eu nu vreau uniformizarea absolută, fiindcă fiecare dintre noi est un mic univers de sine stătător care-şi duce existenţa după bunu-i plac. Eu intervin acolo unde individul a depăşit pragul moralităţii, face notă discordantă faţă de semenii săi şi, să fie clar! nu vreau să avem indivizi care sunt o tară greu de suportat de către societate. Cumva găseşti că eu greşesc? „ Îmi place că te revolţi şi vrei să te iei de piept cu mine. Te admir!
– Nu mai spune!…
„Omul meu, tu eşti un truditor din fire, ai un chip adorabil şi meriţi toată atenţia mea. De ce nu ţi-aş arăta că mă simt bine în preajma ta? Te-am îndrăgit de când ai scos din gură primul strigăt de om. De-atunci am căutat să-mi fac din acest locaş trecător, hai să-i zicem, un loc de lucru cald, pe care l-am folosit în permanenţă ca să-ţi satisfac plăcerile şi vanităţile. Dar, ia aminte : cum eu sunt întruchiparea veşniciei, viaţa trimisă pe pământ de Tatăl meu, ca să-ţi slujesc şi să-ţi îndeplinesc toate poftele trupului; sunt sufletul care-ţi dă farmec şi frumuseţe şi, cu mute regrete, va trebui să-ţi dau de ştire că ne putem despărţi în orice clipă… după câte am luat la cunoştinţă de felul cum te porţi; dar după cum te văd, aşa-i că nu prea vrei asta? Cinstit să fiu cu tine mi-ar părea rău să te las singur, fiindcă nici mie nu-mi e uşor să-mi găsesc alt chip, să iau o altă înfăţişare.”
– Sunt foarte atent la ce-mi spui. Gata, m-am desprins de lumea materială, şi este pentru prima dată când te văd. Îmi placi, semeni cu mine şi, dacă n-ai fi spus cine-mi eşti, aş crede că stau de vorbă cu un bun frate de cruce, de care m-am despărţit în fragedă pruncie, care a venit să mă vadă la ceas de taină, fiindcă i s-a făcut dor de mine. Ştii ceva, acum nici nu mai vorbeşti tu, aceste cuvinte le recunosc, sunt numai ale mele, iar miliardele de atomi din care am fost clădit au intrat demult în ciclul de integrare, sunt în trupul mamei TERRA. Deja au trecut mii şi mii de ani, şi din micul pumn de ţărână, care a fost odată un om adevărat, poţi privi o floare minunată care te încântă cu nuanţa albului imaculat al petalelor şi a mirosului adormitor.
Continue reading „Marin VOICAN-GHIOROIU: Drum spre Sanctuarul Eternității (creaţie şi pasiune)”
„Izvoare Codrene şi Chiorene” – Revistă de cultură, literatură, artă, religie, tradiţii – Nr. 15, 2019
Spre mijlocul anului 2010, apărea, din iniţiativa poetului Vasile Dan Marchiş – unul dintre exponenţii de frunte ai grupării culturale „Izvoare Codrene” – primul număr al revistei cu acelaşi nume. Cum se întâmplă de obicei, scepticii au lansat opinia conform căreia revista „nu va avea prea multe zile de trăit”. Însă, Dumnezeu a vrut să contrazică această „profeţie mincinoasă”, iar revista apărea, an de ani, mai viguroasă, cu un conţinut din ce în ce mai diversificat.
Când lucrurile se leagă, altfel spus când „îşi dau mâna” oamenii de cultură, autorităţile locale şi oamenii de afaceri se creează condiţiile ideale pentru creşterea unui „vlăstar” literar, necesar zonei maramureşene, despre care facem vorbire.
În cel mai recent număr al acestei reviste este prezentată opinia părintelui Radu Botiş, despre volumul omagial 100 de ani de la Marea Unire. 100 de personalităţi maramureşene care au făcut istorie. Sunt menţionaţi arhiepiscopul Maramureşului, vrednicul de pomenire şi amintire Justinian Chira, episcopul Emilian Birdaş, George Pop de Băseşti, luptătorul anticomunist Vasile Blidar, scriitorul Petre Dulfu, folcloristul Emil Gavriş, doctorul Florian Ulmeanu, părintele Vasile Lucaciu, „alături de marea pleiadă a atâtor făuritori de unire şi întregitori de neam, cu generozitate cuprinşi în această carte-document”.
În continuare, o poezie a părintelui Radu Botiş, evocă atmosfera acestei „Mecca” a românilor: „Mai dalbă, Alba reîntregirii: În Alba ţării, sub cetate/ Sălăşluiesc, demult, eroi/ Răpuşi, cu dorul de dreptate/ Uitaţi, adesea, şi de noi.// Se-aud, sub crucile creştine,/ Cum lacrimile curg şuvoi,/ Până la cer răzbat suspine,/ Cu jind, la pacea de apoi.// La Alba Iulia, altarul/ Mai poartă-n Catedrală semn,/ Iar peste ţară, preasfânt, harul,/ Scoboară la poporul demn.// Mai dalbă, Alba reîntregirii/ Răscoală-n noi chemarea sa,/ Cu pretutindenea, martirii/ Unirea sfântă va dura”.
Profesoara Olimpia Mureşan face o sinteză a cărţii „Dascăli din Ţara Codrului”, semnată de Viorel Pop şi Traian Rus. Aflăm, în felul acesta, de „amprenta” lăsată de optzeci şi şase de „dascăli şi dăscăliţe codrene, cu chipuri vii şi memorabile”, ale acestei zone.
Se comentează cartea, apărută în anul 1999, semnată de Angela Monica Jucan „Optimismul bacovian”, care analizează şapte poeme bacoviene (Plumb, Lacustră, Amurg violet, Decembre, Negru, Rar, Tablou de iarnă). Noaptea, ploaia, golul, moartea, plânsul, nevroza, sentimentul de monotonie exasperantă, toate amintind de creaţia lui E. A. Poe, Baudelaire si Verlaine, devin la Bacovia, în viziunea Angelei Monica Jucan, „golul plin”. Este probabil, „celălalt” unghi al simetriei””, asa cum spune chiar autoarea, pe care îl regăsim în simbol, la Paul Verlaine, în poemul „Apus de sori”: „Stranii înţelesuri,/ Curg din depărtări,/ Parcă sori din zări/ Coborâţi la șesuri.”
De la Vasile Bele, autorul materialului intitulat Claca şi clăcaşii din Chiuzbaia, aflăm de existenţa unui „botocan”: cel care avea mai multe pământuri de lucrat, despre claca, din satul românesc. Prof. Ioan Andreica ne prezintă Antologia de cultură, literatură şi artă „Slove lămurite în bătaia peniţei”.
Acest număr cuprinde o mulţime de informaţii, referitoare la evenimente cu conţinut cultural, din spaţiul maramureşean,şi nu numai, fapt pentru care redacţia merită toate aprecierile şi recunoştinţa noastră, a cititorilor.
––––––––-
Constantin MARIN
15 aprilie 2019
Ploiești
Aș fi putut da titlul acestui eseu și prin alte sintagme: Fenomenul George Anca, Homo universalis, Un Pico de l Mirandola … Am rămas la cel care exprimă „În căutarea sinelui”, considerând că i-am descoperit aplecarea ce-o are, după metafora lui Blaga. Om de cultură, poet și prozator, dramaturg și jurnalist, traducător și eseist, George Anca este un poliglot, cunoscător al limbilor: franceză, engleză, italiană, hindi (în care și-a scris o parte din operă) și, nu în ultimul rând, om de știință: etnolog, indolog, antropolog, cu o operă rotundă (peste cincizeci de cărți literare proprii), apărute în douăzeci și cinci de țări, de la studiile literare și lingvistice la cele de antropologie culturală, de politologie și biblioteconomie, de educație. Și în calitatea de redactor, de panfletar și de critic literar este un avizat, iar în domeniul studiilor de literatură universală europeană și orientală – un român reprezentativ.
Din vastul univers al operei sale, m-am oprit la dimensiunea poetică, deoarece aceasta exprimă, cu sinceritate și competență originalitatea sa de promotor al dodismului, dovadă că a înțeles foarte bine ce înseamnă autonomia esteticului, așa cum a prezentat-o Tudor Vianu în Dubla intenție a limbajului și problema stilului. De aceea, după opinia noastră, dodia este un fel de metaforă deviată, un sens deviat, conotativ, al unei sintagme sau al unui cuvânt de la sensul de bază/denotativ. „A vorbi în dodii = a vorbi într-aiurea” (Vasile Breban, Dicționarul general al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987, pag. 303).
George Anca este însă un inițiat în templele Dodonei, pentru care nu există granițe, el nu poate fi depășit și nici limitat. Mircea Sântimbreanu îl asociază pe acest autentic comparatist, cu Tagore și Kirkegaard. El știe că „dacă vezi invizibilul, poți realiza imposibilul”. În acest sens, vâlceanul nostru reprezintă buzduganul modernismului resuscitat al generației ʹ70. Este unul dintre cei mai buni urmași ai lui Anton Pann și ai ermetismului poeziei lui Ion Barbu, dodismul fiind practicat în poezie și de Vrânceanu, Sorescu și Blandiana, Brâncuși, Voiculescu – o interferență a stilurilor, nu în ultimul rând conceptul vizând artele cubismului, dadaismului, expresionismului.
Elemente de dodism în literatura română întâlnim de la Negruzzi și Creangă, până la Urmuz. Chiar Eminescu, într-o scrisoare către Maiorescu, afirmă: „Nu mai știm nicio limbă” (E un comportament lingvistic de maximă modernitate în secolul XX).
„Dodismul – acumulare de termeni în aproximări ale multilateralului și inefabilului unei creații, prin acumulări de termeni diverși până la contrarietate”. (Marian Popa, „Anca”, Editura „Bibliotheca”, Târgoviște, 2013, Capitolul II Dodii, pag. 11). De aici, şi filosofia lui George Anca: „Ne-am creat un singur creator, ne lipsește voința primului pas în stare să creăm c-am fost creați” (Cenușa de gânduri; Ibidem, pag. 12).
„Dodiile sunt relații, deci structuri situaționale sau factuale identificate de individ în el, dincolo de el sau în raportul Eu – Noneu, prelucrabile și evaluabile interior (Ibidem, pag. 17). Orice text e un produs al vieții interioare, o căutare a sinelui. Poetul caută, nu știe ce caută, caută lumina interioară, iluminarea, izvorul din care bea curcubeul dualului.
După Friedrich Schlegel, nimic nu este mai original ca haosul. „Anca e unul care depășește dualul, prin trăire de tip hindus” (Ibidem, pag. 19). El pledează pentru o artă a scrisului care să transfigureze unicitatea haosului pentru un cititor unicat, fiind convins că dacă un singur vers va fi înțeles, din poezia sa, a realizat revelația conceptelor și exuberanța analogiilor: „în statuie după om / carte nu după monom / nici binom, nici astronom / că ne potopi sodom / tu pe cine, eu pe gnom / fără de niciun incom” (George Anca, Doine în dodii, poezie, București, 1997, pag. 18). Doar teoretic, un individ uman poate trăi în afara dodiilor, mai ales în exprimarea populară și familiară. Pentru poetul filosof indianist George Anca, Universul, ca totalitate, este o dodie sau un ansamblu de dodii, precum la Eminescu în Sărmanul Dionis sau cel din scrisorile către Titu Maiorescu, din perioada când era internat la Colțea.
În sens larg, dodiile pot fi considerate orice abateri de la exprimarea denotativă și de la logica primului silogism. „Literatura sub comunism a fost salvată de esoprism” [intertextualități puțin clare, ambigue, cu semnificații ascunse care ne-au fost transmise de la Esop n.n.] și de „vorbitul în dodii” (Adrian Alui Gheorghe, „De la sfârșitul istoriei la sfârșitul ierarhiilor”, 2011, pag. 7), citat reluat din Marian Popa; Ibidem, pag. 17). Dodiile definesc, în general, microcontextul, în folclor și epigramă, în literatura cultă. Transhumanța spirituală, din poezia lui Dragoș Vrânceanu, de la Gura Latoriței, din ancestrala Vlahostrată, până-n însorita Italie, de la „Drumul spre Bonciu” până la cel „Spre Firijba” [cel mai vechi sat din România, n.n.] presupune și poetica în dodii, abordată de George Anca din perioada când frecventa Cenaclul „Casa de sub pădure”.
În această perioadă, poetul George Anca a publicat Poemele părinților, București, Editura „Eminescu”, 1976, cu dedicația „Mamei mele”, cuprinzând trei cicluri: „Părinți”, „Calendarul dorului” și „Parinior”, volum scris în stilul „Cântecelor casei de sub pădure” (1973) de Dragoș Vrânceanu. O poezie eliptică, stampă, scurtă în stilul lui Eugenia Montale, președintele de onoare al cenaclului amintit, preluând crezul Maestrului Vrânceanu: „Scriindu-ne opera / Ne facem loc printre întâmplări”, o artă poetică, cu titlul ultimului vers, dedicată fratelui său Mircea, poetul George Anca își transfigurează crezul său poetic: „Îmi scriu în fiecare zi cartea”. Și ne-a dovedit-o, prin cele peste cincizeci de cărți de autor.
Ne-am oprit la ciclul „Parinior” care anunță tema dodismului: „Noi eram în Parinior / pe zile cu ploi și nor, / în dodii ne veseleam, / aruncam jocuri pe geam, / văgăuni zvârleam roi / boturile de copoi / lupi și iepuri norocoși / să trimitem la strămoși!” (Ibidem, „Parinior”, pag. 42) sau „Botul cumpenei pe sat, / voce de sete măsurat” (Ibidem, pag. 45); „În somn cirezile pasc, / vinurile pică-n teasc” (Ibidem); „Din trupul copiilor – / mâinile-spițele, / șerpii-cosițele, / Sânmăriile / copilăriile” (Ibidem, pag. 46).
În căutarea sinelui, George Anca se apropie de o vârstă rotundă – o jumătate de secol – fie că e vorba de proză, romane sau teatru, eseistică sau poezie: „Nu-i cântecul visul / tăcerii dintâi? // Frânt îmi e pasul, / drumul nesfârșit… // Intr-un plâns de zare / și pe nor călare, // Țipătul mă cheamă, / pentru mângâiere, // Am vrut să adeveresc / tristeții bucuria, // Prindemă / unde voiam să zbor, // O fată singură / pe tot pământul, // Mintea nu cunoaște / ce cunoaște nenea” (Ibidem, „Dodii”, Lui V. G. Palelolog întru Brâncuși, pag. 48-49). Și iată cum, în căutarea idealului sinelui, poetul pasăre George Anca ne întoarce în lumea copilăriei, consecvent crezului său estetic: „râde într-un vis că e pasăre – / își ascunde fața-n pene, / cântecul în nor” (Ibidem, Copilul pasăre, pag. 51).
George Anca a transfigurat istoria/civilizația lumii în versuri. În ale sale dodii-arte poetice, apar toți poeții lumii, de la Dante, Byron, Victor Hugo, Esenin, la Tristan Tzara, Ion Vinea, Ilarie Voronca și Mircea Vulcănescu, cincizeci și opt de poeți din literatura universală și o sută opt poeți români. A luat un vers-două din ei și a creat el altul, un adevărat curs de artă poetică: „Ce de popor în templul artei sfinte… / în cerul tău îngenunchem, părinte! // Profetul sfânt al vremilor de mâine / talentul îngropat în văl de zâne // Clipa trăiește, veacurile mor / cosită iarba vertical mohor // Pământul se-așterne peste făptură / anafura sub cuminecătură” (Ibidem, în Decasilab, poezie, București, 1999, volum bilingv, română şi engleză, poezia Ianuarie, pag. 180-181).
George Anca a scris ode, poeme, sonete, doine, balade, pamflete în dodii. A scos și o antologie Măiastra în dodii. A fost consecvent/fidel primului său volum de poezii Invocații, (București, 1968), din care redăm următoarele versuri: „Războiu-i foarte animal, / mai cade unul de pe cal, / cade pământul de pe cal, / pocnesc potcoave de metal” (Ibidem, poezia Cadență, pag. 7).
Volumul Doine în dodii, București, 1997, are conotații, e o capodoperă a balcanismului, pe filiera lui Anton Pann, urmat de Mateiu Caragiale, Miron Rodu Paraschivescu, George Voicu, cu „plecăciunea joasă” față de Ion Barbu: „calea laptelui / boaba bobului / drumul robului” (Ibidem, Trio”, pag. 43) sau „exteriorizare / în spray albastru / a dodiilor // își expuse concepția / în metrou / în zece minute” (Ibidem, pag. 44).
Trioritor este o odă în dodii, închinată lui Avram Iancu, văzut între copii și-ntre cei vii, între mame de-mpărați și-ntre frați, între soarele de pe genunchi și-ntre unchi, între haine de haini și-ntre străini (Ibidem, pag. 47).
George Anca introduce, în căutarea sinelui, și conceptul indodiei: „Nici o urmă clatină / calea de la datină / inima îi lunecă / omului pe mânecă / de la dodie fiori / Indiei la căpriori / soarelui la aurori / în culori fără citiri / zidul meu de mănăstiri” (Ibidem, poezia „Indodii”, p. 31).
Există un ciclu de doine în dodii, dedicate orașelor simbol ale României: Vasluiului, Brăilei, Sibiului ș.a. Versurile următoare ne amintesc de Fătălăul lui Tudor Arghezi, cu mențiunea că George Anca își are stilul său inconfundabil: „câtă yoga la Sibiu / nici afișul cibiliu / copil viu uitării viu / de-s bătrân la interviu / filozof mitropoliu / psiholog și curaliu / ia cu damă, mă musiu” (Ibidem, Doină Sibiului, pag. 25).
Numai un poet autentic putea să scrie o variantă în dodii la Doina lui Eminescu: „nici tu Tisa, nici tu Nistru / spune-le românilor / umflarea plămânilor / spune-le țiganilor / arămirea banilor / spune-le ciangăilor / pustiirea căilor / spune-le muscalilor / călărirea parilor / peste ape și-alte nații / strunga dracului Carpații / noi vrem supraviețuire / … cu dușmanca ie te-ni-s-a / de la Nistru pânʹ la Tisa” (Ibidem, Doină cu variațiuni, pag. 55-65).
Scriitorul George Anca este o binecuvântare pentru interferența artelor și stilurilor, a esteticelor: clasică, romantică, modernă și postmodernă. Scrisă în limbile română, engleză, hindi și sanscrită, opera sa literară și culturală are conexiuni în literatura universală, în istoria și civilizația lumii. Cred că scriitorul a înțeles cel mai bine că „Dumnezeu nu ne cere să reușim, ci să încercăm din tot sufletul”. El a și reușit, și în proză, și în poezie, în estetică și-n traduceri. Așa se nasc poeții, deși nu sunteți un Montale. Parafrazându-l pe Eminescu, pentru originalitate și autonomia esteticului, vi se potrivesc versurile: „Nu mă ieu dup-a lui flaut; / E menirea-mi căutare / Numa-n inima-mi so caut”.
–––––––––––-
Nelu BARBU
12 aprilie 2019
REPERE BIOBIBLIOGRAFICE
Prof. univ. dr. GEORGE ANCA
– Scriitor polivalent şi cărturar prestigios, de deschidere internaţională, cu o largă paletă de preocupări: poet, prozator, dramaturg şi scenarist, eseist, sanscritolog, indianist, (indo)eminescolog, provensalist, traducător, editor, realizator de filme, publicist, animator cultural. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, vicepreşedinte al Asociaţiei de Etnologie din România, preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno-Indiene (RICA); cancelar naţional acreditat la ONU, al Asociaţiei Internaţionale a Educatorilor pentru Pacea Lumii, membru al Grupului Român pentru Pugwash, întemeietor al Salonului literar „Colocviile de Marţi” etc.
B I B L I O G R A F I E I. VOLUME ŞI STUDII PUBLICATE, TRADUCERI, COMUNICĂRI, FILME
Invocaţii, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968; Poemele părinţilor, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976; 10 Indian Poems, Delhi, 1978; Ek shanti, 1981; De rerum Aryae, 1982; Upasonhind, 1982; Ardhanariswara, 1982; Mantre, 1982; Sonhind, 1982; Norul vestitor (Kalidasa), 1983; Gitagovinda (Jayadeva), 1983; Sonet, 1984; Decasilab, 1990; 50 doine lui Ilie Ilaşcu, 1994; Doina cu variaţiuni, 1995; Manuscrisele de la Marea Vie (1996), Doine în dodii, 1997; Waste, 1998; Decasilab, 1999; Balada Calcuttei, 2000; Sonete thailandeze, 2000: Orientopoetica, 2000; Malta versus Trinidad, 2000; Mama Trinidad, 2001; Milarepa, 2001; Dodii, 2002; Măiastra în dodii, 2003; Transbudhvana, 2004; Maroc după tată, 2004; New York Ramayana, 2004; Nefertiti & Borges, 2004; Finish Romania, 2006; A la Reine de Maillane, 2006; Cenuşa lui Eliade, 2007; Târgovişte – India, 2008; Partea Nimănui, 2010; Paparuda, 2011; Dodii pe viață, 2014; Saraswati, 2018; Ruda canon, 2019.
Eres, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970 Parinior, 1982 India. Memorii la mijlocul vieţii, 1982 The Buddha, 1994 ApoKALIpsa indiană (9 volume), Evenimentul, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1994 – 2007 Maica Medeea la Paris, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1997 Miongdang, 1997
Continue reading „Nelu BARBU: George Anca sau În căutarea Sinelui”
Demonstrați – pe baza subiectului comediei „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale – că piesa dezvăluie mecanismul unei farse electorale, datorită absenței responsabilității civice din conștiința clasei politice românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea!
„Caragiale manifestă o pasiune a observației pentru care nu se poate găsi nici un alt exemplu asemănător. Întinsa și variata lui experiență s-a revărsat în întregime în opera sa. Nu va fi posibil să se scrie istoria socială a veacului nostru, (…), fără o continuă referință la opera lui.(…).
Caragiale este un observator lucid și exact, dar materialul observațiilor sale nu rămâne niciodată în stare de pulbere infinitesimală, ci se adună în viziunile unor caractere tipice.
Realismul tipic este formula lui artistică.”
Tudor Vianu
„Blestemată politică! Un moment să n-ai pace!”
„pentru că de la partidul întreg atârnă binele țării și de la binele țării atârnă binele nostru…”
„Într-o soțietate”(…) „unde nu e moral, acolo e corupție și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are”; „Ce soțietate!” ; „enteresul și iar enteresul!”
–––––––––––––––––––––––
Când criticul Titu Maiorescu afirma despre comediile lui Ion Luca Caragiale că „pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor, sublinia perenitatea unică a operei, perenitate dată de universalitatea situațiilor prezentate, de tipicitatea personajelor, cât și de calitatea comicului”.
Vechi observator și bun cunoscător al moravurilor publice de la noi, Caragiale a pătruns până în miez nesinceritatea sistemului electoral și neadevărul naivei formule curente: democrația este triumful meritului. El știa că triumful nu este al celui mai bine înarmat în luptă, prin excelență, neloială, pentru obținerea mandatului, care deschidea arivistului căile îmbogățirii și ale ascensiunii politice.
De aceea, poate, Ion Luca Caragiale (1852 – 1912) – scriitor al perioadei marilor clasici – își alege ca specie literară farsa / farse, (subst.de. .genul feminin, 1. Comedie cu conținut ușor, în care comical provine, în primul rând, din vorbe de spirit și situații amuzante, uneori burlești , nu din studiul aprofundat al caracterelor; 2. Faptul de a păcăli pe cineva cu scopul de a se amuza; mijlocul folosit în acest scop fiind : păcăleala, festa.”***
Cele două sensuri ale termenului se regăsesc în comedia de moravuri și caractere – „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, dar și în celelalte comedii: „O noapte furtunoasă”, „Conul Leonida față cu reacțiunea” și în farsa „D-ale carnavalului”
Comedia (gr. komos = sărbătoare închinată lui Dionisos și ode = cântec; fr. comedie, lat. comoedia) este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, care înfățișează / prezintă întâmplări hazlii, cu personaje ridiculizate, antrenate într-un conflict derizoriu, cu un final fericit și un sens moralizator. Comedia transpune în formă dramatică categoria estetică a comicului. În comedie, conflictul este superficial și se rezolvă prin împăcarea tuturor personajelor, ducând astfel la un deznodământ fericit. Personajele sunt, de obicei, ființe mediocre ce întruchipează defecte morale, neimplicându-se niciodată în conflict cu toată ființă lor. Ele sunt o expresie
A contrastului aparență – esență, iar motivele pentru care se înfruntă nu sunt valori autentice. În comediile de intrigă, înlănțuirea complicată a faptelor, dar și ridicolul situațiilor prezentate, provoacă râsul. În comediile de moravuri râsul e provocat de felul în care sunt zugrăvite satiric diverse moravuri. În timp ce în comediile de caracter sunt satirizate diverse tipuri umane sau sociale: avarul, fanfaronul, ipocritul, demagogul, șantajistul, etc.
În secolul al XIX-lea, apare în literatura română comedia sub forma farsei și a vodevilului, evoluând spre comedia de moravuri și de caracter. Premiera comediei de moravuri și de caracter „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale din ziua de marți, 13 noiembrie 1884, pe scena Teatrului Național din București, a fost un adevărat triumf.
Capodoperă a dramaturgiei românești, înscrisă pe o orbită universală, tradusă și jucată pe meridianele lumii, comedia „O scrisoare pierdută” dezvăluie mecanismul unei farse electorale, datorită absenței responsabilității civice din conștiința clasei politice românești. În spatele programelor și al luptelor de „idei”, burghezia liberală, surprinsă de autor de la posturile de observație ale propriei prese, ca girant responsabil, corector, secretar de redacție la ziarul „Timpul”, Caragiale ducea, în fond, o bătălie cu substrat economic și politic.
Comedie în patru acte, piesa satirizează întregul nostru sistem politic, politicianismul claselor dominante cu cinismul metodelor electorale și cu nesinceritatea vieții publice, sintetizate magistral într-o replică a lui Zaharia Trahanache: „A! ce coruptă soțietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prințipuri, nu mai e nimic: enteresul și iar enteresul… (…) unde nu e moral, acolo e corupție, și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are!”.
Comedia are ca temă viața politică și de familie a „înaltei” societăți române în penultima decadă a secolului al XIX-lea. Conflictul se poartă în jurul farsei alegerilor de deputați pentru Cameră, crescând în intensitate, antrenând în jurul lui întreaga acțiune ce se desfășoară pe două planuri: social și familial.
În data de 27.03.2019, ora 16:00 la teatrul municipal Gh. Maior Pastie din Focșani, s-a desfășurat dubla lansare de carte universală ,,Privind lumea prin cuvinte „, Sergiu Huzum și Constantin Balaci -,,Ultimul tur de manivelă „, semnată de Florin Gabriel Balaci.
Cartea conține monografia plaiurilor mioritice vrâncene, fiind reprezentate de marii persoane ale cinecluburilor vrâncene.
Prezentarea evenimentului a fost făcută de Sorin Francu. Invitații prezenți au fost: Victor Antonescu, Manuela Cernat, Lucrețiu Damian, Corneliu Medvedov, Florin Toader, Catalin Saizescu, Vladimir Găitan, Ileana Popovici, Nicolaie Cabel și Rodica Lăzărescu.
În jurul orei 18 domnul Florin Balaci împreună cu tatăl dumnealui au adus mulțumirii organizatorilor și invitaților la sfârșit Consiliu Național al Audiovizualului îi acordă domnului Constantin Balaci diploma de excelentă pentru promovarea mișcării cineamatorilor.
La ora 19 la Sala Balada s-a desfășurat proiecția filmului ,,Camera obscură” un documentar de lung metraj care dezgroapă filmele cineclubiştilor de altădată.
Invitați Gheorghe Preda și Liviu Marghidan. O seară magică cu oameni frumoși.
––––––––––-
A consemnat,
Alexandru-Eusebiu CIOBANU
Evenimente Literar Muzicale – Lansări de carte – marca Academiei Româno-Australiană pentru Cultură (ARAC) – în luna aprilie 2019!
Academia Româno-Australiană pentru Cultură organizează pe 11 aprilie la București (Librăria „Mihai Eminescu!) și pe 19 aprilie la Slatina (Centrul Cultural „Eugen Ionescu”) – ambele începând de la orele 16:00 – o dublă lansare de carte:
Volumele bilingve (română și engleză)
Cântarea Cântărilor/Song of Song de George Smarandache
și
ContraDicție/ContraDiction de Daniel Ioniță.
De câțiva ani buni, Academia Româno-Australiană delectează publicul cu evenimente artistice bine puse la punct, bogate pe plan poetic-muzical, și nu doar cu simple „lansări de carte” obișnuite. Nici de data aceasta brandul Academiei nu se dezminte. Din protagoniști fac parte talentata actriță Daniela Nane – recitând versuri din cele două volume, atât în românește cât și în engleză, precum și îndrăgitul cantautor Nicu Alifantis – un vechi colaborator și membru al Academiei Româno-Australiene – care, în stilul lui inimitabil, va interpreta muzică pe versurile celor mai semnificativi poeți români.
Volumele vor fi prezentate de renumitul critic literar român contemporan Alex Ștefănescu și de cunoscutul poet și jurnalist Lucian Vasilescu.
Câteva cuvinte despre cele două volume și autorii lor…
George Smarandache este cunoscut în special ca dramaturg (Măgura, Fluturele Alb), dar în volumul de versuri „Cântarea Cântărilor” el desfășoară cu talent întreaga gamă lirică a dragostei (după cum sugerează chiar titlul biblic al volumului), de la durere la bucurie, de la disperare la exaltare, de la însigurare la împlinire.
Tradus de Daniel Ioniță, și editat de George Roca (plus grafica copertei), volumul este produs de Editura Academiei Româno-Australiane pentru Cultură, care se aventurează pentru a doua oară pe terenul publicării de carte poetică, după ce în 2017 a publicat „Testament – Anthology of Romanian Verse – American Edition” (autori Daniel Ionita, asistat de Eva Foster, Daniel Reynaud și Rochelle Bews), lansat la New York, Chicago și Atlanta, cu sprijinul Institutului Cultural Român din New York.
Al doilea volum este „ContraDicție” (Editura PIM, Iași), în care Daniel Ioniță și-a tradus propriile poeme. Este a treia ofertă poetică originală a autorului, după volumele „Agățat între stele” (editura Minerva 2013), și „Insula cuvintelor de acasă” (Editura Limes – Cluj, 2017). După cum ne-a obișnuit în lucrările anterioare, poetul nu se ferește să analizeze liric teme existențiale dificile, problematice, dar și luminosul și frumosul, folosind o gamă largă de procedee poetice – de la versul în metru clasic la abordarea post-modernă.
Stabilit la Sydney de câteva decenii, Daniel Ioniță este principalul traducător și editor al proiectului „Testament – Antologie de Poezie Română/Testament – Anthology of Romanian Verse” (Editura Minerva și Editura Academiei Româno-Australiane pentru Cultură) al cărei a treia ediția (acoperind toți cei 350 de ani de poezie pulbicată în limba română) va apărea anul acesta tot în colaborare cu editura Minerva din București.
––––––––––
Rexlibris Media Group
Sydney, Australia
4 aprilie 2019
Toată presa serioasă, de tineret şi pentru femei publică cu regularitate teste de verificare a cunoştinţelor, de cultură sau de inteligenţă. De ce nu am proceda şi noi la un asemenea test, câtă vreme se ştie că cititorii noştri au un I.Q. superior? Iata, aşadar cum procedăm: Eu voi nota câte o noţiune, iar dv. va trebui să alegeţi răspunsul corect. Nu e greu dar nici prea uşor.
TIBIA
a. Localitate în Egiptul antic, capitala regatului pe vremea lui Amenhotep al doilea, cuceritorul Nubiei.
b. Element arhitectonic în partea inferioară a frontonului sau arhitravei centrale.
c. Axul principal în mecanismele bazate pe osii şi arcuri tridiferenţiale subţiri.
ELITRA
a. Pompa principală de transfer, ataşată la bordul avioanelor comerciale de mare capacitate.
b. Maladie de nutriţie determinată de grava deficienţă a vitaminei E şi a micro-elementului litium.
c. Veche unitate de măsură în sistemul de capacitate anglo-saxon in perioada războiului de o sută de ani.
AXILE
a. Grup insular situat în Antilele mici. Posesiune franceză.
b. Erou grec, fiul zeiţei Thetis şi al muritorului Pelleus, bun prieten cu Patrocle.
c. Nume dat larvelor de insecte lepidoptere, diurne şi nocturne.
EFEB
a. Marchiz şi mareşal al Franţei, rămas celebru după luptele de la Montbrison (Loire).
b. Denumirea primei expediţii ruseşti în Antarctica, obţinuta prin abrevierea, pe ruseşte, a misiunii oficiale.
c. Derivat secundar al hidrocarburilor naturale (petrol şi gaze), utilizat în industria uleiurilor nevolatile.
KAOLIN
a. Medicament expectorant bazat pe extracte de plante şi adaus de antimoniu natural.
b. Gaz rar, existent în atmosferă, mai ales în urma descărcărilor electrice naturale sau accidentale.
c. Compozitor spaniol (Pablo).
MOLAR
a. Fizician american (Edwin) născut în California în 1907, descoperitorul a două elemente radioactive.
b. Formă particulară a budismului în Tibet şi Mongolia exterioară.
c. Om politic şi scriitor maghiar (Ferenc), autor de romane realiste, povestiri pentru tineret şi comedii.
PERONEU
a. Unul dintre fiii regelui Priamus, ucis în luptă de către Menelaus, sub zidurile Troiei.
b. Lanţ muntos, alcătuind graniţa naturală dintre Franţa şi Spania, pe o lungime de câteva sute de kilometri.
c. Perioadă istorică din neoliticul târziu, caracterizată prin apariţia primelor arme şi unelte cizelate.
x
Gata, trebuie să recunoaşteţi că nu e simplu. Vă sfătuiesc să nu consultaţi prieteni, elevi de liceu sau dicţionare enciclopedice, pentru că n-are rost. Rezolvaţi singuri şi satisfacţia va fi numai a dumneavoastră.
——————————
Dr. Dorel SCHOR
Tel Aviv, Israel
3 aprilie 2019