Constantin BRÂNCUȘI: Exegeze

Ei bine prietene, ai transformat anticul în modern! – Douanier Roussseau, atunci când a văzut Rugăciunea, Sărutul și Cumințenia pământului. – 1907

În cazul ovoidului, trebuie să reținem faptul că Brâncuși avea să realizeze forma pură, liberă de orice gravitate terestra, o formă tot atât de liberă în propria ei viață ca aceea a geometriei analitice. și dovada că a reușit în această experiență este că din orice parte l-am privi, ovoidul pare viu și gata să se ridice în spațiu.
– Ezra Pound – Brancuși – 1921

Nu cunosc personal pe dl. Brancuși. Am auzit că e un tânăr de o inteligență aleasă, care știe să se exprime și în cuvinte tot atât de plastic și de mișcător ca și în piatră. Am auzit că e fiu de țăran, că, după ce a văzut că nu mai are ce învăța la noi, a plecat pe jos la Paris, că a făcut drumul acesta în vreo patru luni, și că, în sfârșit, ajungând acolo a trebuit să treacă prin multe și cumplite greutăți până să-și înfiripească un atelier unde să poată lucra. Am auzit, iarăși, că e un om hotărât și mandru, că el înțelege să-și desfunde singur calea si sa-si traiasca viata ca un viteaz, in lupta apriga intre biruinta si moarte. Acum isi are la Paris atelierul lui, un cerc de admiratori pe care nici nu i-a cautat, nici nu-i cultiva si, ceea ce-i mai pretios decat toate, simpatia marelui Rodin.
De-acolo, din atelierul acela de visuri indraznete si de munca robusta, ne-a trimis pentru expozitia de primavara Cumintenia pamantului, iar acum in urma, pentru cea de toamna, un Fragment de capitel care ar inchipui o imbratisare dincolo de moarte, in lumea cea fara de timp. Simplitatea voita de cea dintai lucrare apare in aceasta si mai voita, ramanand totusi ceva misterios si sugestiv in imbratisarea aceea pentru vecie a doua inganari de fapturi omenesti, ceva ca o soapta nedeslusita ce vine parca dint-o poveste.
Aprecieri din acestea se vanturau in fata operei nepasatoare care, tocmai din cauza prea marei ei simplitati, nu era inteleasa. – Alexandru Vlahuta – ziarul Universul – 7 decembrie 1910.

Putine de tot sunt numele romanesti care se bucura azi de celebritatea lui Brancusi. I se dedica poeme, i se inchina in strainatate numere speciale de revista. E considerat de catre germani si englezi mai ales, drept creatorul sculpturii moderne. – Camil Petrescu – revista Universul – 1928

Brancusi e foarte pretuit de adevaratii cunoscatori. Dar opera lui nu e foarte populara si nici nu poate fi,
pentru ca cere o aprofundare, si ca orice creatie adevarata, nu foloseste un limbaj banal curent.
– Amedee Ozenfant – Bilantul Secolului XX – 1928

La inceputul secolului, Brancusi, a abandonat o maniera in care dobandise un mare renume si a trecut brusc in randul acelora care voiau sa regenereze sculptura, sa inspire un sentiment nou, sa rupa cu trecutul. S-a apucat sa simplifice, sa concentreze, sa reduca formele la figuri mai mult sau mai putin geometrice.
Asa a inceput sculptura abstracta. Un ou subliniat abil prin cateva trasaturi, a devenit imaginea ideala a unui frumos cap de femeie. Aceste lucrari bizare, dar atragatoare prin simplificarea lor voita, au fost expuse la
Salonul Independentilor. Pe urma sculptorul, prea mandru pentru a-si mai expune operele, n-a mai trimis nimic.
S-a facut multa valva in jurul acestei arte.
– G. Oprescu – Arta romanesca din 1880 pana in zilele noastre – 1935
De la gotici incoace sculptura europeana a fost napadita de ierburi rele, de tot felul de excrescente care au acoperit cu totul caracterul formei. Brancusi a fost acela care a eliberat sculptura de tot ceea ce era de prisos si ne-a redat constiinta formei pure. Pentru a atinge acest tel, Brancusi s-a concentrat asupra formelor simple si directe. Opera lui Brancusi in afara de valoarea ei proprie, are o importanta istorica in dezvoltarea sculpturii moderne.
– Henry Moore – The Sculptor speaks – 1937

Opera lui Brancusi a exercitat o mare influenta asupra lumii artistice de astazi, nu numai in sculptura, dar si in arhitectura si in desenul industrial (desing). – William Zorach – Zorach explains sculpture – 1947

Brancusi recunostea in lemnul pe care-l cioplea, in formele lui robuste, in cicatricile lasate de toporisca sau de furtuni, oglindirea ciclului natural pe care taranul il impartaseste cu copacii, cu pietrele, cu pasarile, cu cresterea si cu moartea lor. – David Lewis – Convorbiri cu Brancusi – 1957

Germenul, oul, trunchiul, zborul, somnul, sarutul si numarul, toate cauzele primare ale universului se regasesc in identitatea lor, in motivele operei de arta si in figurile pe care artistul le porunceste pietrei sau metalului.
Niciodata sculptura nu s-a apropiat mai mult, prin mana vreunui alt sculptor, de o reprezentare atat de desavarsita a esentelor. – Jean Cassou – prefata la monografia Brancusi de Ionel Jianu – 1963.

Sculptura moderna este o sculptura moleculara al carei principiu e reintoarcerea la formele primordiale.
Astfel la Brancusi aflam reintoarcerea la forma oului… Oul lui Brancusi inseamna intr-adevar nasterea primei unitati celulare a sculpturii moderne, Unul indivizibil, forma perfecta, forta virtuala, indomptabila si exploziva, un subtil continut emotional si o imensa fagaduinta.
in ou exista germenul fecund. stiu ca puritatea nu poate fi un tel, intreaga ei natura indivizibila opreste dezvoltarea, dar coaja trebuie sa se sparga, caci viata se naste din diviziune, din multiplicare. Avem nevoie de absolut, dar si de miscare, de viata.
– Etienne Hajdu – 1972

Arta lui Brancusi e senina, armonioasa, opusa deformarilor violente. E o arta a bucuriei de viata, o arta luminoasa, de o intensa vitalitate, o arta a echilibrului si a unitatii dintre forma si materie.
Ovoidul corespunde acestor cerinte, fiind forma care-si afla in sine propria implinire.
– Ionel Jianu –Constantin Brancusi – 1983.

Foto: Cumințenia pământului

Nichifor Crainic: Creștinismul din poezia lui Eminescu

S-au studiat cu de-amănuntul izvoarele filosofice şi religioase, germane sau brahmanice, din care Eminescu şi-a tras seva amară a unor versuri caracteristice pentru atitudinea lui faţă de lume şi viaţă. Din punctul nostru de vedere, care e desprinderea cât de cât a feţei spirituale din personalitatea marelui poet, aceste izvoare interesează mai puţin. Originale sau însuşite din lecturi, ideile sale ne preocupă în măsura în care ele au devenit convingeri, determinând o fizionomie spirituală. Şi trebuie să mărturisim din capul locului că întreprinderea nu e tocmai uşoară, de vreme ce, mai ales în latura numită filosofică a inspiraţiei sale, întâlnim nepotriviri ce sfărâmă unitatea unei ţinute spirituale. A fost Eminescu credincios sau necredincios? Iată o întrebare la care oricine poate pregeta să dea un răspuns categoric. Dacă în opera lui am găsi numai urmele lui Schopenhauer, care trec brutal peste crinul credinţei, strivindu-l, am putea spune cu durere că cel mai mare poet român a fost un necredincios. Dar dacă ne-am referi la cele câteva inspiraţii de natură creştină, am afirma cu bucurie că avem a face cu un aderent la credinţa strămoşească. Gândul cercetătorului se află în faţa unui echivoc, care îl opreşte confuz între negaţie şi afirmaţie. În orice casă nu trebuie reeditată aserţiunea simplificatoare a unora, care vor să facă din poet un budist pur şi simplu, adică un om care nu vede dincolo de această lume altceva decât neantul amorţit al Nirvanei. Lăsând la o parte vâna lui cum e superba pagină cosmogonică din Scrisoarea I, care e versificarea unui imn din Vedele brahmanice teiste, altceva, deci, decât budismul ateist.

De altfel, viziunea cosmogonică a lui Eminescu nu e filosofică, ci religioasă sau mitologică. Nici un muritor nu poate spune nimic despre începutul lumii, fiindcă n-a fost de faţă nici un filosof şi nici un savant. Ştiinţa şi filosofia, mai ales aceea care ţine să se întemeieze pe ştiinţă, n-au cuvânt să vorbească despre actul primordial, sustras pentru vecii vecilor cunoaşterii omeneşti. De aceea, când un savant oricât de celebru ori un filosof oricât de adânc tratează despre originea vieţii şi a lumii, ei fac figură de farsori, fiindcă vorbesc despre ceea ce nu ştiu şi nu vor şti nici odată. Despre început nu poate vorbi decât revelaţia divină a Cerului care singur exista înainte de a exista ceva în afară de Dânsul, revelaţie pe care omul e liber s-o accepte sau nu. Dintre oameni, singure geniile artistice pot vorbi, în virtutea unei cât de vagi similitudini dintre procesul plăsmuirii lor şi actul creaţiei divine. Dar când poeţii fantazează despre începutul lumii, ei amplifică datele revelaţiei sau plăsmuiesc mituri; în orice caz nu-şi asumă orgoliul ridicol de a ne sluji o explicaţie ştiinţifică sau filosofică. Viziunea cosmogonică a lui Eminescu e a unui poet care foloseşte un mit brahmanic. Ceea ce trebuie să reţinem e caracterul religios al acestei preocupări. El reiese din însuşi faptul cum poetul vede lumea născându-se din haos. Ce era înainte de a exista lumea? Era neant, adică nu exista nimic. Ideea aceasta Eminescu o versifică astfel:

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă…

Acest neant anterior lumii scapă cu desăvârşire cunoaşterii omeneşti, care n-a putut fi de faţă înainte de a exista:

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.

În acest întuneric haotic, în acest neant, care nu era nici fiinţă, nici nefiinţă
– expresii care toate arată incognoscibilitatea unui moment acosmic – era totuşi Cineva fără nume, dar viu şi conştient de sine, despre care poetul spune:

pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.

Dumnezeu în sine, conştient de sine, dar nepătruns de minte omenească.
Momentul trecerii de la eterna pace a necreaţiei la lucrarea de facere a lumii e descris ca mişcare creatoare:

Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din haos face mumă, iar el devine Tatăl…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…

Viziunea, trebuie s-o recunoaştem, a urnirii universului din neant n-are măreţie. E ceva sec şi mecanic, parcă ar fi vorba de primum movens al lui Aristotel. Ea creşte însă în măreţie când poetul ne arată spectacolul lucrurilor create:

De atunci şi până astăzi, colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase, izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.

Tabloul acesta cosmogonic nu se suprapune întru totul celui revelat în Biblie, dar incontestabil că un aer religios adie peste el. Orice mit cosmogonic are un suflu religios. Şi un poet, care participă în imaginaţie la crearea lumii, nu se poate să nu fie cutremurat de sublimitatea momentului închipuit. Indiferent de sursa materială a inspiraţiei, fiorul cosmogonic al geniului eminescian a îmbogăţit poezia noastră cu acest mit superb al actului primordial, chiar dacă punctul-acela de mişcare mult mai slab ca boaba spumii stinghereşte smerita noastră admiraţie pentru infinitatea puterii divine.
În comparaţie cu acest mit de origine brahmanică, ideea de divinitate anterioară cosmosului, creatoare a lumii şi mântuitoare a omenirii, apare mult mai precis conturată în Rugăciunea unui Dac, unde Eminescu îi închină un adevărat psalm de glorificare:
Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate si totul era una;
Pe când pãmântul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, îmcât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecãm a noastre inemi?
El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers…
Afară de emistihul El zeilor dă suflet, notă prin care Eminescu a voit să coloreze oarecum „dacic” această rugăciune, toate celelalte elemente ale pasajului, idei şi cuvinte, sunt creştine. În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers e vers de psalm; iar El este moartea morţii şi învierea vieţii e un fragment imnic din slujba Paştilor. Când geniul lui Eminescu se desface cu totul de seducţia lecturilor exotice, concepţia sa despre ordinea cerească îmbracă haina pură a spiritualismului creştin, aşa cum apare în Luceafărul, culminaţia plăsmuirilor eminesciene şi a însăşi poeziei româneşti, e un grandios poem creştin. Acţiunea lui se desfăşoară pe două planuri suprapuse, unul pământesc, celălalt ceresc. E vremelnicia omenească în faţa eternităţii divine. Una cu alta comunică şi se întretaie în focul pasiunii dragostei, căci pasiunea, scurtă prin natura ei, dar de durată aparent veşnică prin intensitatea ei, pare că stă la intersecţia cerului cu pământul. Luceafărul sau Hyperion, cum îl numeşte Domnul, e un înger, creatură nemuritoare, îndrăgostit de o pământeană, de Cătălina. El nu trebuie confundat cu Lucifer, fiindcă nu iese din voia lui Dumnezeu şi nu cade în păcat. Înger îndrăgostit de o muritoare poate fi o idee din basme, dare ea e tot aşa de bine o idee biblică. În Geneză se vorbeşte de îngerii lui Dumnezeu împreunaţi cu fiicele omului, idee destul de obscură, dar pasajul acesta i-a slujit ca motto lui Alfred de Vigny la poemul Eloah, a cărui acţiune se petrece în lumea îngerilor şi a demonilor, şi încă mai potrivit i-ar putea sluji Luceafărului. Dragostea Cătălinei pentru el are puritatea idealului îndepărtat şi inaccesibil; el o farmecă sub chipul astrului de seară. Şi când Hyperion pentru „o sărutare” a ei se întrupează o dată din mare şi a doua oară din soare, fata îi respinge această dragoste, simţind că firea lui nemuritoare nu poate răspunde unei iubiri pământeşti. Fii muritor ca mine, dacă vrei să te îndrăgesc, îi răspunde Cătălina care, în ordinea iubirii pământeşti, se va simţii fericită în braţele lui Cătălin, viclean copil de casă. Cu toate acestea dragostea ei pentru Luceafăr nu se modifică întru nimic. Ea îl cheamă şi la sfârşit ca şi la începutul poemului cu aceeaşi dorinţă de a-i lumina viaţa şi norocul. De fapt, sunt două iubiri simultane în sufletul Cătălinei, una după trup şi cealaltă după spirit. Ele nu se contrazic, ci se îngână şi se întregesc. E sufletul omenesc care, din scurta desfătare a acestei vieţi, însetează necontenit după idealul din altă nume. Există în fiecare muritor un glas de Cătălină, care din adâncul celei mai fermecate fericiri pământeşti, se ridică spre cer ca un suspin:

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!

Continue reading „Nichifor Crainic: Creștinismul din poezia lui Eminescu” →

Mariana GURZA: Corneliu NEAGU – Portret de autor

Corneliu Neagu (n. 20 martie 1944, Fieni-Jud. Dâmbovița): Urmează școala gimnazială în orașul natal, Fieni, în perioada 1951-1958. Apoi se înscrie la Școala de arte și meserii din Fieni pe care o va absolvi în anul 1961. În perioada 1962-1966 urmează cursurile liceului seral „Aurel Rainu” din Fieni, iar 1966 devine student al facultății de Tehnologia Construcțiilor de Mașini (TCM) a Institutului Politehnic din București. După absolvire, este angajat la aceeași facultate ca asistent universitar. În 1978 devine Doctor Inginer în TCM. La pensionare, în anul 2012, Universitatea îi conferă titlul academic de Profesor Universitar Emerit. În perioada 1983-1985, a fost cadru didactic la Universitatea de Științe și Tehnologie din Oran – Algeria. După pensionare își începe activitatea literară, concretizată în patru cărți de poezie publicate și colaborări la reviste și antologii literare.

Profil critic. Debutul literar al poetului Corneliu Neagu este consemnat în anul 2016, cu volumul de versuri FATA MORGANA, editura ePublishers, București. Unele poezii din acest volum vor fi reluate, cu unele finisări estetice, în volumul antologic TĂCEREA DIN ADÂNCURI, publicat la aceeași editură în anul 2018. Temele fundamentale din poezia lui Corneliu Neagu vin, cu precădere, din viziunea autorului asupra curgerii imuabile a timpului, concretizată în amintiri, regrete, iubiri împlinite sau ratate, speranțe etc. Din cuprinsul acestui prim volum se pot degaja anumite tendințe neo-expresioniste, în versuri de o profunzime lirică incontestabilă. Mai multe poeme, publicate atât în volum cât și în revista LOGOS ȘI AGAPE , grupate în ciclul NOCTURNE LIRICE, evidențiază astfel de tendințe. Singurătatea și povara orelor târzii de nesomn sunt consemnate, cu tristețe, în versurile din poemul ORE TÂRZII: „Stă suspendat între bine şi rău,/ pedepsit în tăcere, cugetul meu./ Icoane cioplite de mâini neştiute/ în juru-mi își poartă figurile slute,/ aruncă otravă din zâmbete pale,/ privirile-s săbii cu tecile goale./ Prin reci coridoare încet mă strecoară/ un umblet obtuz, sub străină povară,/ și-n urmă rămân, în pereți agățate,/ zăvoarele grele din fiare forjate./ Obloanele trase pe geamuri ovale/ alungă lumina încăperilor goale/ și ore târzii de nesomn sunt furate./ din cărțile scrise cu buchii ciudate” […]. Versuri de aceeași factură, însă așezate la un nivel de abstractizare mai înalt, regăsim și în poemul NOCTURNĂ LA CITADELĂ: „Îmi trec prin ureche nespuse cuvinte,/ din cărți neștiute citite-nainte,/ cu slovele puse pieziș pe hârtie/ de-o mână pribeagă-ntr-o vară târzie./ Îmi toarnă otravă pe raze de lună,/ pereții curbați în mijloc se-adună,/ iar noaptea târzie se lasă opacă/pe gându-mi rănit, care-ncepe să zacă”[…]. Această atmosferă obscură și apăsătoare este atenuată de prezența iubitei, rugată de poet să-i citească dintr-o carte miraculoasă, care să-i poată aduce alinarea mult așteptată. Sfârșitul poemului se produce într-o notă optimistă, în totală opoziție cu atmosfera întunecată de toamnă târzie: „Și noaptea întreagă de-om fi împreună/ condei îmi voi face din raze de lună,/ să scriu către ziuă o ultimă odă/ pe trupu-ți vrăjit, prea frumoasă nagodă”. Ultimul vers aduce în prim plan cuvântul nagodă, în accepțiunea de zeitate îndrăgită și, totodată, iubită care ar putea să-l salveze pe poet de singurătatea apăsătoare a nopții de toamnă. Cuvântul nagodă se va regăsi și alte poeme din volumele următoare, în această ipostază de apariție neașteptată, uneori binefăcătoare, alteori malefică. Una dintre temele predilecte întâlnită în toate cele patru cărți publicate de Corneliu Neagu se referă la originea și echilibrul universului. Inspirat de cartea savantului Martin Rees, DOAR ȘASE NUMERE-FORȚELE FUNDAMENTALE CARE MODELEAZĂ UNIVERSUL (editura Humanitas, București, 2008), în poemul TAINA, din volumul FATA MORGANA, poetul emite ipoteza unei „voințe primordiale” privind fenomenul menționat: […] „Iar noi abia putem a înțelege/ că ce-i făcut era încă de nefăcut,/ că nu se zămislise nici-un început/ ce-ar fi putut să fie prima lege./ Dar legea El a dat-o, dintr-odată,/ și șase numere au fost de-ajuns/ ca-n infinitul mic, de nepătruns,/ infim atom să facă lumea toată”. O parte însemnată dintre poemele scrise în FATA MORGANA au ca temă înstrăinarea de patrie și dorul de femeia iubită. Unul dintre cele mai frumoase poeme dedicate acestor trăiri este ULISE. În versuri de o frumusețe rară, dorul de patrie și de femeia iubită se relevă cu gingășie si sensibilitate, într-o construcție lirică de excepție: „Ce faci atâtea nopți fără mine/ prea neuitata clipei ce vine?/ O, cum te leagănă gândul meu singuratic,/ fir nevăzut în stratul freatic!/ Cum caut umbra chipului tău care piere,/ pe holuri de vis, cu false unghere!/ Iar răsuflarea-mi străină se curmă/ pe ultima ușă trântită în urmă./ Pereții ovali se-ntorc în oglindă -/ vor în ghiocul lor să mă prindă./ Și gânduri nătânge plutesc prin odaie,/ în cioburi de visuri rebele mă taie./ De unde te știu și câți ani trecură/ în urbea în care norocul se fură?/ Ce daruri de preț mai sunt prin vitrine,/ în șopul ornat cu lucruri străine?/ Câți doctori mai ies în științe exacte/ și cum se mai vinde sticla de lapte?/ Ce mobile noi se mai urcă pe scară?/ Nici nu mai știu, e iarnă e vară…?!/ O clipă se leagănă gândul alene,/ pe punte Ulise, vrăjit de sirene,/ adoarme cu mâna în barba-i țepoasă/ și visul îl poartă departe, spre casă/ Vis rătăcit prin hăuri flămânde…!/Dar unde-i e casa și țara, pe unde?”/. Se pare că poemul evocă trăiri ale autorului din perioada când lucra ca profesor universitar în Algeria (1983-1985). În volumul FATA MORGANA regăsim și alte poeme, pe aceeași temă, dintre care trebuie amintite, desigur, „Les Andalouses” și „Meridianul zero”. Nu este lipsit de interes să amintim faptul că în creația lirică a lui Corneliu Neagu apar, încă din primul volum de versuri, cuvinte noi pentru domeniul literaturii, precum defragmentare și stigmergie. Cunoscute (destul de puțin!), cu precădere, în domeniul științific și tehnic, sunt utilizate de poet în creația sa lirică pentru a transmite observații sau stări emoționale în care cuvintele comune sunt mai puțin potrivite. O viziune proprie privind stigmergia și defragmentarea pot fi regăsite în eseurile MULTIPLELE FAȚETE ALE STIGMERGIEI și MIȘCAREA DEFRAGMENTATĂ, publicate de Corneliu Neagu în revista LOGOS ȘI AGAPE. Volumul al doilea de versuri, CUNOAȘTEREA DE SINE, apărut în anul 2017 la aceeași editură, ePublishers, abordează o paletă variată de teme, privind destinul și trecerea omului prin lume, legăturile sale cu trecutul și prezentul, moștenirea materială și spirituală lăsată urmașilor. Întâlnim, și în acest volum, noutăți de factură lingvistică și împletiri, uneori sofisticate, de trăiri ale prezentului sub imperiul amintirilor de fapte și evenimente care ne-au jalonat viața. Preocuparea autorului pentru succedenți este un fapt confirmat de versurile din poemul CUNOAȘTEREA DE SINE, care dă chiar denumirea volumului: […] „Și ne gândim, în fiecare clipă,/ cum să urcăm în falnicul destin/ doar genele care prin noi ridică/ noi începuturi pentru cei ce vin.”[…] „Prezent acum și conștient de sine,/ tu, cel ales din toamna tuturor,/ vei retrăi, prin timpul care vine,/ un alt apus în veacul viitor./ Și veac, de veac, vei fi trecut prin vreme/prin succedenți care din urmă vin,/ iar ei neîncetat or să te cheme,/temei să fii pentru un nou destin”. În viziunea autorului, cuvântul și rostirea sa capătă semnificații existențiale care pot avea un ascendent numai în citatul biblic „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul” (Sfânta Evanghelie după Ioan). Ca atare, în poemul CUVÂNTUL apar, chiar din prima strofă, aspecte de natură energetică și stigmergică ale cuvântului: „Cuvântul este gând care a fost rostit,/ iar gândul exprimat devine mai energic,/ când din plămada lui mentală și-a croit/ veșmânt sonor vibrând cu altele stigmergic.” […] Autorul consideră că fiecare om trebuie să-și construiască mental un ideal de viață pe care să-l aibă ca referință în tot ceea ce gândește sau face (a se vedea poemele IDEAL, TUMULT EXISTENȚIAL și EUL REGĂSIT). Curgerea imuabilă a timpului și schimbările inexorabile din natură, familie și societate își găsesc un loc aparte în creația poetului Corneliu Neagu. Reîntoarcerea la casa părintească dispărută și schimbările survenite pe meleagurile copilăriei constituie subiecte sensibile pentru realizarea unor creații lirice copleșitoare din punct de vedere emoțional. Iată cât de vibrantă devine reîntâlnirea poetului cu mărul de lângă drum, plantat de bunicul său decedat la Mărășești în primul război mondial: „ Mărul de lângă drum a înflorit,/ dă peste gard cu flori să mă primească,/ când mă întorc la casa părintească/ și-n fața lui rămân înmărmurit./ Ce mândru stă cu crengile în soare!/ E neschimbat… Doar eu, îmbătrânit,/ mă văd din nou copilul rătăcit/ pierdut în vraja lui amețitoare./ Îl strâng în brațe și mă simt uimit,/ dar când privesc spre locu-n care crește,/ un plâns amar în mine se pornește/ și lacrimi cad pe trunchiul neclintit/ ce se ridică înspre cer și înflorește,/ hrănindu-se de sub betonu-n care-a fost zidit”. Casa părintească dărâmată îi trezește poetului o viziune hamletiană, transpusă în versuri, de un tragism copleșitor, în poemul UMBRA: „De ce te mai întorci acasă, tată?,/ doar vezi prea bine, casa-i dărâmată.[…]. „Doar mărul ce mai dăinuie la poartă/ mă mai întreabă seara despre soartă./ Nici el nu cred că se mai simte bine,/ stă aplecat, și fructele-s puține./ Iar trunchiul său, cândva atât de falnic,/ zidit între betoane pare jalnic”[…]. „Eu știu că mai apari prin curte, tată,/ să reclădești căsuța dărâmată./ Cobori din constelația Licornul/ doar noaptea când ne frânge somnul./ Și către zori, pe când cocoșii cântă,/ te-ntorci în cer, cu aripa mai frântă./ Iar eu trezit, în plină dimineață,/ văd umbra ta cum se topește-n ceață./ Și lacrimi grele ochii mi-i inundă/ când mira soarelui apare tremurândă”. Amintirea locurilor natale, a casei părintești și a celor apropiați, dispăruți, îi provoacă poetului stări emoționale dureroase, pe care le transpune în versuri și în alte poeme din volumul CUNOAȘTEREA DE SINE: CASA PĂRINTEASCĂ, UMBRA, HANUL DINTRE MERI. Emblematice pentru astfel de stări sunt ultimele versuri din poemul HANUL DINTRE MERI: […] „Pun capul pe masă și gândul mă duce/ spre casa străbună, în zbor neoprit,/ mă simt răstignit, peste timp, pe o cruce,/ privesc înapoi și rămân împietrit./ Copilul timid ce pornise în viață/ renaște în mine venind din trecut,/ vrăjit de mirajul apus se agață/ și moare-n prezentul complet neștiut./ O lacrimă grea îmi atârnă pe geană,/ părinții și frații plecat-au demult,/ din ceruri renasc, prea sfântă icoană,/ voi duce-o în suflet cât încă mai sunt”. Ajuns la vârsta senectuții, poetul poate privi prezentul cu detașarea celui care a văzut și a trăit multiple evenimente și întâmplări, sedimentate în conștiința sa pe palierul unei libertăți de exprimare neîngrădită. Viziunea poetului asupra prezentului ocupă un loc important și este distribuită în creații lirice care pot fi regăsite în toate cele patru volume de poezie publicate. În volumul despre care discutăm acum, CUNOAȘTEREA DE SINE, un prim poem care captează atenția cititorului este UITAT LA TINE-N ȚARĂ. Poemul începe abrupt, cu descrierea unor realități zguduitoare: „Ne răsucim pe muchii de-ntrebări,/ stau gândurile-n margini de redută/ sub ploi de toamnă aducând fiori/ pe picături de apă ne-ncepută./ Ne amăgim în nevăzutul prag/ al veacului care a-nceput să crească/ pe falsele valori ce ne atrag/ în cursele cu miză nefirească./ Suntem conduși de un destin bizar,/ fără suport în gene ancestrale,/ clădit inapt pe un țesut precar/ din imanente falsuri marginale”/ […]. Poemul se derulează etalând tablouri și situații obscure din care cetățeanul obișnuit nu are nici-o ieșire. Finalul este zguduitor, exprimat în versuri care nu au nevoie de nici-o tălmăcire: […]. ”Valorile încep să ne dispară,/ răpuse de acest destin bizar,/ tot ce încerci îti pare în zadar,/ o, biet român, străin la tine-n țară!”. PĂCALĂ CEL VEȘNIC și ÎN ȚARA LUI PĂCALĂ sunt poeme din aceeași categorie, care descriu drama omului cinstit, talentat și muncitor, într-o lume unde lenea, bășcălia și impostura își fac veacul pretutindeni. Exploatarea irațională și nemiloasă a bogățiilor patriei este descrisă de poet în versuri memorabile, în care lirismul, ridicat la cote maxime, nu face altceva decât să atragă atenția asupra acestor distrugeri. Rămân emblematice , în acest sens, versurile din poemul ÎN INIMI DE PĂDURI ÎNLĂCRIMATE: „Vă rog acum să nu mă întrebați/ de unde știu poveștile uitate/ pe crengile de arbori retezați/ în inimi de păduri înlăcrimate!…/ Pe înserate încă se mai zbat/ să-și regăsească trunchiul care moare/ la marginea tărâmului turbat,/ în agonie, după defrișare./ […]. Prezența anotimpurilor în opera lirică a lui Corneliu Neagu ocupă un loc important, cu deosebire iarna și toamna, cu nopți mai lungi, care îndeamnă la meditație și visare. Poeme precum LICORNUL CU FRÂU DE ARGINT, ZVON HIBERNAL, VIS HIBERNAL, LA MARGINI DE VIS sunt numai câteva dintre acestea. De regulă, în construcția lirică a unor astfel de poeme dorul, regretele și amintirile, cu referiri reale sau fantastice la femeia iubită, ocupă un loc important, astfel încât atmosfera onirică devine predominantă. În LICORNUL CU FRÂU DE ARGINT sunt redate viziunile fantastice, femeia iubită fiind asemuită cu Zâna Zăpezilor: „Se lasă-înserarea și ninge afară,/ cad fulgii de nea peste vreme, dansând,/ mă uit pe fereastră și-aș vrea să apară/ licornul cu frâu de argint, galopând./ Din hăuri de timp neștiute apare/ cu aripa-întinsă pe brâuri de ger,/ deasupra, pe șaua de aur călare,/ stă Zâna Zăpezii cu chip auster” […]. Întoarcerea iubitei călărind un licorn apare ca motiv principal și în poemul ZVON HIBERNAL: „Privesc din fotoliu, e iarnă afară/ și focul din sobă îmi spune povești,/ dorința din cuget începe să doară,/ te caut cu gândul, nu știu unde ești./ […]. Și jarul din sobă mai tare trosnește,/ se-aude și vântul cum bate în horn,/ aștept la fereastră, în târg se zvonește/ că vii din trecut călărind un licorn”. Construcția lirică din poemul VIS HIBERNAL, de o frumusețe aparte, se derulează în aceeași manieră onirică, însă elementele neobișnuite sunt gara fantastică și un tren bizar care ajungea câteodată în această gară, venind din trecut: „Cad fugii de nea peste case dansând,/ iar vântul pătrunde pe ușă de-afară/ cu vechi amintiri, așezate la rând,/ uitate de noi, mai demult, într-o gară./ În gară sosea doar un tren rătăcit,/ din hăuri de timp se ivea câteodată,/ părea să fi fost doar un vis născocit,/ venit special din trecut să ne scoată./ Eu încă l-aștept pe peronul pavat/ cu mii de regrete în urmă lăsate/ în seara de toamnă în care-ai plecat/ călare pe-o umbră de visuri trădate.” […] Poemul INSOMNII HIBERNALE, publicat în diferite antologii sub denumirea INSOMNIE, aduce în fața cititorului drama celor plecați din patrie pentru îndeplinirea anumitor misiuni, dar și a celor rămași acasă care așteaptă întoarcerea lor: „Ascult, meditez și aștept să-nțeleg/ tăcerea din gândul ce-ar vrea să pornească,/ dar încă rămas priponit în talveg/ pe-o albie sură din bolta cerească./ Și caut răspunsuri în anii pierduți/ prin vagi amintiri ce nu vor să mă lase,/ în care mai plâng copii nenăscuți/ din mame uitate sub gloanțele trase/. Și voci neștiute aud din trecut,/ se scurg prin ureche în zeci de jargoane,/ în inimă crește un zvon nevăzut/ din aripa gândului rupt din pripoane./ Și gândul aleargă prin timp înapoi,/ mi-aduce în cuget o lume trădată,/ cu umbre rămase din tristul război/ în care soldații mai mor încă-odată.” […]. În câteva poeme din volumul CUNOAȘTEREA DE SINE, Corneliu Neagu readuce în atenția cititorului amintiri emoționante din perioada algeriană. Poeme precum KRISTEL sau OAZA întregesc tablourile din unele poeme deja amintite în FATA MORGANA (LES ANDALOUSES, MERIDIANUL ZERO etc.). KRISTEL evocă nostalgia momentelor trăite cu femeia iubită pe renumita plajă cu același nume: „Un cânt de sirenă se-aude de-afară,/ mă prinde în mreajă sub vechiul crenel,/ iar visul, în noaptea toridă de vară,/ mă poartă-napoi, peste ani, la Kristel./ Și gândul mi-aduce, pe căi nevăzute,/ noian de-amintiri care vin din trecut,/ se-adună în suflet rupând pe tăcute/ uitări agățate-într-un dor neștiut.” […]. „Te văd și pe tine plutind peste ape,/ Diană din visuri, cu chipul creol,/ alerg către tine, să-ajung mai aproape,/ de teamă să nu te răpească Eol.” Din poemul OAZA vom cita numai primele opt versuri, considerând că sunt reprezentative pentru această minune a naturii, numită oază: „Curgea peste vreme deșertul în zare/ cu dunele-n valuri întinse sub cer,/ părea universul din vis care moare,/ rupând din adâncuri un ultim mister./ Pe aripa serii creștea nesfârșitul,/ cu timpul curgând peste timp înapoi,/ nisipul din dune-nghițea asfințitul,/ plângeau nerostiri îngropate în noi.[…]” Creația lirică din volumul TĂCEREA DIN ADÂNCURI aduce în fața cititorului teme multiple, în care împletirea dintre real și fantastic devine mai accentuată. Unele poeme rămân totuși la nivel de interpretare artistică a realității , cu deosebire atunci când tratează tarele sociale sau tragismul condiției umane. Astfel de aspecte sunt surprinse, în versuri memorabile, în poemul LUMEA CA UN VIS: „Mai trece-o zi, mai facem un popas/ prin amintirile ce dau năvală,/ și nici măcar cadranele de ceas/ nu pot să țină-această socoteală.” […] „Ne legănăm pe pânze de-ndoieli,/ ne aruncăm în marile dezastre/ punând adesea false rânduieli/ în profunzimea sufletelor noastre./ Ne amăgim cu vorbe de salon,/ cântate în slogane deșănțate,/ crezând că vom primi vreun plocon/ iar nu pumnale-nfipte pe la spate./ Iar câteodată chiar ne batem joc/ de omul bun, cu multă nepăsare,/ apoi ne plângem că n-avem noroc,/ că viața ne-a adus doar disperare./ Iar lumea ni se pare ca un vis/ în care se mai joacă o partidă/ pentru-a vedea cine va fi ucis\ pe-o margine de amăgiri stupidă./ Intr-un târziu, lipsiți de jucători,/ vom pune singuri arma blestemată/ la tâmpla-ngenunchiată de fiori/ ca-ntr-un târziu să fie detonată”. Cunoașterea de sine, valoarea intrinsecă, grija pentru discipoli sunt teme majore, care dau volumului TĂCEREA DIN ADÂNCURI o forță lirică importantă. De pildă, poemul DIN TOT CE AM…, din care vom extrage câteva fragmente, ilustrează afirmațiile de mai sus. Poemul se constituie într-un veritabil bilanț al vieții și, în același timp, testament pentru urmași: “A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,/ simt clipele prin amintiri cum zboară/ din câte-au fost, din câte-au mai rămas/ duc mai departe-a timpului povară./ Și nu mă plâng, și nu regret nimic,/ las timpului destinul să mi-l treacă -/ din ieri, din azi, din mâine mă ridic/ chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă.” […] „Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,/ cărările nu-mi par deloc schimbate,/ din tot ce am, din câte am avut,/ în inimă-mi rămân doar nestemate./ Ridic din ele-n cuget un altar/ pentru tăceri loc sfânt de întrupare/ din vorbele arzânde ca un jar,/ de strajă stând pe dune mișcătoare./ Iar dacă toamna vieții a sosit,/ nu mă opresc din drum, merg înainte,/ pornind tăcut din locul hărăzit,/ mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte”. Volumul TĂCEREA DIN ADÂNCURI se încheie cu poemul DESTĂINUIRE, titlu emblematic pentru ceea ce dorește autorul să transmită în final, respectiv curajul și optimismul unui Om ajuns la vârsta senectuții: […] „Mulți dintre voi mă știu din auzite,/ dar ce contează pân-la urmă cine ești? -/nu hainele ce-ți cad bine croite/ te-nvață tainele zidirii omenești./ Din slovele-adunate-n câte-o carte/ cu trudă grea, cu multe renunțări,/ discipolilor buni le-am făcut parte,/ să urce-n meseria lor triumfători./ Nu am dorit să simt pe cap cununa/ deschizătorului de cale prin cuvânt,/ sunt numai cel ce-și caută întruna/ menirea sa aleasă pe acest pământ./ Ajuns acum în toamna răzvrătită/ a neputințelor din trupul omenesc,/ țin spiritul pe calea mult dorită/ cu harul sfânt pe care încă îl primesc./ Și har din har împart cu dărnicie/ acelora ce mai trudesc în preajma mea/ mimând fălos ca nimeni să nu știe/ că haina timpului îmi este tot mai grea.” În volumul TIMP ȘI DESTIN, apărut la editura „MARTIX ROM”, București 2018, rafinamentul amestecului dintre real și fantastic atinge cote mai înalte decât în volumele anterioare. Poetul construiește din acest amestec creații lirice de o frumusețe copleșitoare. Atmosfera onirică degajată din versuri te acaparează și te transpune într-o lume ce pare special creată pentru a da cititorului întreaga satisfacție pe care o așteaptă. Vom da câteva exemple pentru a ilustra cele afirmate mai sus, începând cu poemul GARĂ FANTASTICĂ: […] „Te așteptam acolo pe-o bancă părăsită/ adusă într-o noapte, pe un peron rebel,/ cu trenul neuitării, de-o vajnică ursită/ ce-și căuta în gară iubitul infidel./ Îmi amintesc ursita, ea semăna cu tine,/ deși părea mai tristă, privită din profil,/ când cobora grăbită în gara fără șine/ având pe chipul tandru un zâmbet inutil./ Ducea în spate banca croită din iluzii/ în nopțile cu lună, pe malul unui râu,/ de tristele himere născute din confuzii/ ajunse-n apa rece adâncă pân-la brâu”[…]. Împletirea dintre fantastic și real apare și în poemul CÂNTECUL URSITEI, în aceeași atmosferă de aducere a femeii iubite în prim-planul descrierii lirice: […] „Te zăresc departe, lângă o fântână,/ cu apa vrăjită de un mag pribeag,/ revenit în lume să găseasc-o zână/ rătăcită-n visuri lângă un drumeag./ Pe drumeagu-acela, într-o zi de vară,/ tu veneai spre mine, c-un surâs senin,/ umbrele-nserării se-ntindeau afară/ adunând sub ele tufe de pelin./ Și gustând pelinul cu arome brute,/ lângă mine timpul parcă se oprea/ să primesc ofranda zânei neștiute/ care-n crucea nopții încă mă iubea.” […] În poemul NEIERTAREA, extinderea atmosferei fantastice se produce prin apariția zeului Apollo și a muzelor din Parnas: „Să vină o furtună, să șteargă neiertarea/ rămasă agățată pe muchii reci de timp,/ în umbra unor visuri venite pe cărarea/ legendelor cu zâne furate din Olimp./ Apollo din Parnasul cu muzele retrase/ pe-o stâncă bântuită de un mister bizar,/ la umbra înserării în taină vrea să lase/ suspinul neiertării pe sfântul său altar./ Să vii la miezul nopții, e ușa descuiată,/ tu, muză răzvrătită, plecată din Parnas,/ în casa văruită, pe-o margine de vatră,/ să îți alung păcatul cu zâmbetul din glas.” […] Există o suită de poeme, unele publicate și în revista LOGOS ȘI AGAPE, sub denumirea TIMP ȘI DESTIN, în care poetul Corneliu Neagu reia, dintr-o perspectivă mai amplă, confruntarea omului cu timpul și cu destinul său, încercând să înțeleagă esența acestor entități și legătura lor permanentă și, aparent, indestructibilă. Puterea timpului și a gândului, ca punți de legătură în tripleta trecut-prezent-viitor este evocată în poemul TIMP ȘI DESTIN: „O, cum se duce timpul pe căile astrale/ și-n fiecare clipă ne poartă prin destin,/ lăsându-ne în gene repere ancestrale/ să jaloneze calea urmașilor ce vin./ Astfel ne trece viața, cu bune și cu rele, / fără să știm, anume, ce fi-va după noi,/ călătorind cu gândul spre neștiute stele/ la mii de ani lumină-nainte sau-napoi.”[…] Creația lirică a lui Corneliu Neagu este întregită de colaborarea cu reviste literare, apariția în mai multe antologii de poezie, dar și prin publicarea neîntreruptă, pe o durată de peste trei ani, a numeroase poeme pe facebook, în pagina personală sau pe paginile unor situri consacrate. Dintre reviste amintim, LITERATURA DE AZI, CONFLUENȚE LITERARE, LOGOS ȘI AGAPE, PARNAS XXI, POEMA. Antologiile în care a publicat versuri au o largă circulație în tară, dar și în afara hotarelor țării. Să amintim dintre acestea, mai întâi, pe cele publicate în editura GRINTA din Cluj-Napoca, sub coordonarea poetului si criticului literar Romeo Ioan Roșiianu: eCREATOR 2, PRIMĂVARA CUVÂNTULUI și TOAMNA CUVÂNTULUI. Mai recent, versurile lui Corneliu Neagu au apărut în antologiile SCRIITORI ROMÂNI UNIȚI ÎN CUGET ȘI SIMȚIRI LA CENTENARUL MARII UNIRI, sub coordonarea doamnei Eugenia Enescu-Gavrilescu și TREPTELE SPERANȚEI, sub coordonare poetei Sibiana Mirela Antoche

––––––––––––

A consemnat,

Mariana GURZA

Timișoara

20 martie 2019

Gabriela LUNGU: Omul de cultură europeană în viziunea lui Constantin Noica

Constantin Noica este unul din puținii cugetători contemporani care a pus problema omului în hățișul contradicțiilor generate de pluralitatea culturilor Europei(și ale lumii) și globalitatea civilizatorie a erei tehnicii planetare. Încă din anul 1938, în eseul Omul contemporan și viitorul, filosoful conferenția că Omul de azi este: unul care nu se sinchisește de viitor; unul care nu crede în viitor(…). Viitor, nu-i așa, are omul care visează, care năzuiește, care vrea. Viitor are viitorul. Omul contemporan e obosit ^[1].

Filosoful nostru imputa omului contemporan faptul de a fi uitat de sine, de a se ocupa de orice din exterioritatea sa, numai de a nu se ocupa cu adevărat de sine, de a nu iubi viitorul. În preajma celui mai devastator război care se pregătea demonic în lume, tânărul cugetător dădea schița unei contradicții esențiale ce măcina proiecția către viitor și posibil a individului uman: Viitorul înseamnă creștere tăcută. Omului de azi îi place zgomotul, infernul, orașul – poate, adică sigur, pentru că are anumite goluri lăuntrice de umplut. Viitorul mai înseamnă inițiativă, răspundere. Omului de azi nu-i place răspunderea; ci, cufundat în mijlocul maselor, al colectivităților, înțelege să nu răspundă la nimic, să treacă vina asupra tuturor. În sfârșit, viitorul mai înseamnă singurătate. Ești singur înaintea propriului tău viitor. Iar omului de azi nu-i place singurătatea^[2].

Această exigență a presantei responsabilități în fața viitorului, de care au vorbit atâția mari oameni ai secolului XX, un Sartre, un Camus i se revela și lui Noica, precum un imperativ categoric. Filosoful își pune întrebarea – cu aceeași responsabilitate umanistă – încotro merge cugetul contemporan și răspundea, pornind de la trăirea convingerii că omul e o ființă care se rușinează, prin căteva argumente perene, ca acestea: … trebuie să ieșim din turmă, trebuie să ne întoarcem la om(…) la fii tu însuți, fii cât mai mult tu însuți(…) despre noi, despre fiecare dintre noi e vorba, știm bine asta (…) oricât de neputincios ar fi spiritul nostru, noi putem trăi în el, adică ne putem întreba mai mult, ne putem adânci mai mult, desăvârși mai mult^[3].

Umanismul concret al lui Noica poate fi un umanism al răspunderii față de individ, colectivitate, dar și față de națiune și umanitatea epocii actuale. În anii 40 Noica scria un articol de răsunet, Celălalt umanism, relevând de ce este atâta nevoie în lumea de azi. Noi avem nevoie, în lumea de azi, de o expresie care să califice adâncimea omului în sine și, calificând-o, s-o unifice și s-o organizeze. Dacă umanismul izvorăște din dorința omului de a se regăsi pe sine- cine are mai multă nevoie de a se regăsi decât omul de azi, risipit de atâtea cunoștințe, de atâta tehnică, de atâtea nădejdi dezamăgite și primejdii neocolite? Dacă vrem să însemne depășire – nu omului de azi îi e necesară depășirea umanistă, omului de azi înfrânt, umilit de timpurile pe care singur și le-a pregătit incapabil fiind măcar să-și prevadă dezastrele, pe care cu atât de subtilă inconștiență le-a pus în practică^[4].

În fața dezastrelor istorice, umane, sociale și individuale – ale vieții sale trăite sub crugul atâtor constelații potrivnice, Noica a coborât din înaltul filosofiei pure, a urcat iarăși acolo, menținând, viguros și constant, echilibrul spiritual între : cum e cu putință ceva Nou^[5] și umanismul viu al veacului^[6].

Acest umanism al lui a fi, complementar celui al lui a face își centrează atenția asupra militantului, a luptătorului pentru care : Idealul oricărei elite conștiente nu e să facă altă lume: e să fie altă lume. Omul de azi nu se mai așază față de lume, ci în lume. El este lumea, și o pune neîncetat în mișcare, odată cu propria și neodihnita sa înnoire^[7].

Convingerea întremătoare a întregului edificiu filosofic nicasian este, ca și aceea a filosofului existențialist francez Gabriel Marcel, că a fi trebuie slujit, nu contra, dar complementar lui a avea. Tânărul filosof își contura umanismul său ca pe un program creștin nedisimulat: Ceea ce așadar descoperim astăzi poate este, dincolo de inteligența ucigătoare de viață, tocmai viața. Împotriva tiraniei prelungite a inteligenței s-a putut ridica, în ultimul timp, viața brutală și elementară. Nu suntem azi în măsură s-o judecăm și s-o osândim. Dar cine are ceva mai bun de adus, să aducă: și va fi o viață mai înaltă, dar tot valorile lui a face. Ne-am trezit astăzi însetați de valorile lui a fi. Cândva, când setea aceasta își va găsi o albie, vom înțelege mai limpede, poate, că viața nu suprimă inteligența, ci o întemeiază cu adevărat, așa cum a fi nu interzice pe a face: îl susține^[8].

Vocația europeană a românescului l-a urmărit pe Noica o întreagă viață de cultură și filosofie, fapt dovedit și de construcția unui Model cultural european publicat, de altfel, sub titlu latinesc De dignitate Europae. Lucrarea este o reflecţie filosofică asupra culturii europene formulată cu diverse ocazii între anii 1986 şi 1987, în reviste precum Ramuri, România Literară

De ce a simțit Constantin Noica nevoia unei reflecţii asupra culturii europene, când încă mai avea vreme să încheie, printr-un tratat de logică, articulaţiile unei ontologii redutabile? Ce resort l-a făcut pe acest filozof să părăsească poziţia unor consideraţii lucide cu privire la sintaxa aventurii individualului în orizontul fiinţei, pentru a perora, în cu totul alt orizont, pe teme secunde de antropologie culturală?

Continue reading „Gabriela LUNGU: Omul de cultură europeană în viziunea lui Constantin Noica” →

Dan TEODORESCU: Tur de forță în București pentru Ionela van Rees-Zota

Însoţită de mama ei, doamna Adriana Bittner, românca noastră de la Nürnberg, Ionela van Rees-Zota, ambele jurnaliste şi ambele cu domiciliul în Germania de mai mulţi ani, au parcurs recent Bucureştiul nu ca turiste de ocazie şi ca invitate la mai multe posturi de televiziune, radiouri şi la câteva publicaţii din Capitala de pe Dâmboviţa.
Au fost emisiuni frumoase dedicate doamnelor Ionela şi Adriana, în primul rând la „Naşul TV” (alături de vestitul Radu Moraru) şi la Radio „Smart FM”, dar şi la postul de televiziune TVR Internaţional.

Despre recenta vizită în România natală, Ionela van Rees-Zota, născută la Moineşti, dar care a trăit mulţi ani şi la Râmnicu Vâlcea, a menţionat: „Pentru mine şi mama mea a fost un adevărat tur de forță în periplul nostru pe la televiziunile din Bucureşti, radiouri și presa scrisă din România, unde am acordat mai multe interviuri pe patru teme diverse:

Migrația românilor în Germania şi în general în ţările din Europa.

Promovarea Mărțișorului în cadrul Carnavalului Internaţional de la Nürnberg (FASCHINGUMZUG), din 3 martie 2019, acest eveniment reprezentând cea mai mare promovare din istorie a acestui simbol al Primăverii în România, într-o manifestare tradiţională din Germania. La acest capitol vă mai spun că membrii Centrului Cultural Româno-German „Dumitru-Dorin Prunariu” de la Nürmberg au fost invitaţi, în premieră, la marele Carnaval din 3 martie 2019, cu o temă aleasă de noi, iar noi am ales MĂRŢIŞORUL. Vom veni la Carnaval îmbrăcaţi în costum popular românesc sau în orice alt costum de carnaval, vom defila în faţa a peste 100.000 oameni şi vom împărţi publicului 10.000 de mărțișoare și câteva sute de kilograme de bomboane. Va fi frumos, cu siguranţă, dar şi emoţionant pentru noi, românii din Germania!

Preluarea de către mine a conducerii LARG – Liga Asociațiilor Româno-Germane din Germania, unde am fost aleasă recent preşedintă, prin vot democratic.

Discuţii despre activitatea de la Centrul Cultural Româno- German de Ajutor și Integrare „Dumitru-Dorin Prunariu” din Nürnberg, cu probleme de statistică și proiecte. Acest Centru a fost inaugurat anul trecut, în octombrie, în prezenţa cosmonautului român Dumitru-Dorin Prunariu, un om deosebit şi care face cinste României, oriunde participă. Menționez faptul că, în toate interviurile care mi s-au luat în Bucureşti s-a pus un mare accent pe situația românilor din Germania, iar noi am prezentat în primul rând aspectele pozitive ale activităţii compatrioţilor noştri ajunşi în centrul Europei.

Vă mai informăm că, în perioada 17-20 martie 2019, juristul şi jurnalistul Ionela van Rees-Zota va reveni în România, pentru a participa la evenimentele ocazionate de desfășurarea proiectului Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, intitulat „Itinerar pentru Jurnaliști Români de Pretutindeni”, Proiectul menţionat are ca obiect facilitarea contactelor între reprezentanții mass-mediei române din afara granițelor țării cu cei din România și promovarea valorilor românești la nivelul comunităților din care aceștia provin.

În final, Ionela van Rees-Zota ne-a mai declarat: „Mă bucur că voi veni din nou în România în perioada 17-20 martie, mai ales că, pe 18 martie este şi ziua mea de naştere şi atunci voi fi alături de dragii mei compatrioţi!”.

Ionela van Rees-Zota, căsătorită şi mamă a trei băieţi frumoşi şi luminoşi, este Directorul Fondator al Centrului Cultural Româno-German „Dumitru Dorin Prunariu” din Nürnberg (Deutsch-Rumänisches Kulturzentrum Nürnberg), preşedintele LARG şi managerul general al Agenţiei de Presă „Aşii Români” şi al ziarului „Vocea Ta”, ambele cu sediul central la Nürnberg. Ziarul „Vocea Ta” se distrubuie gratuit românilor din Germania, Austria, Belgia, Olanda, Elveţia şi Franţa, dar ajunge şi în diverse oraşe din România, precum Bucureşti, Iaşi, Braşov.

––––––––––

Dan TEODORESCU

București – Iași

martie 2019

Magdalena ALBU: Interviu cu Dr. Stephan Poen despre mezzosoprana Elena Cernei

„Elena Cernei a fost o ființă… pravoslavnică …

prin nașterea ei pe pământul Basarabiei.”

(Dr. Stphan POEN)

Anul acesta, pe 1 Martie, s-au împlinit 95 de ani de la nașterea, în prag de primăvară, a mezzosopranei ELENA CERNEI, în memoria căreia vă propun un interviu de suflet, neconvențional, cu soțul renumitei noastre artiste lirice – Dr. Stephan Poen.

***

MAGDALENA ALBU: Stimate Dle Dr. Stephan Poen, vă provoc la o discuție liberă, neconvențională, care să treacă dincolo de cadrele fixe ale interviului formal, tocmai pentru a transmite cititorului nostru sentimentul de apropiere, de comuniune spirituală aparte. O personalitate complexă, multidimensională, sub aspectul pregătirii și profesionalismului, reprezintă un caz rar întâlnit în perimetrul cultural românesc și internațional, motiv pentru care cuvântul Domniei-Voastre, scris sau rostit, reprezintă echivalentul unor lecții remarcabile de muzicologie bazate pe erudiție și interdisciplinaritate. Totuși, pentru cititorii care nu vă cunosc încă, cine este Doctorul Stephan Poen?

STEPHAN POEN: Un umanist interdisciplinar, echidistant plasat între știință și artă, medicină și muzică, fonologie analitică și estetică vocală.

MAGDALENA ALBU: – Ce personalitate v-a folosit drept model în viață sau nu ați avut un asemenea reper în sensul strict al cuvântului, ci, mai degrabă, s-a repercutat asupra formării dumneavoastră strălucite toată gama de întâlniri memorabile, pe care vi le-a oferit, de-a lungul timpului, destinul?

STEPHAN POEN: – Minunații mei părinți, Elena și Samuel, m-au crescut și educat cu toată dragostea și atenția, stimulând în mine acea tendință naturală de a fi atras de mai multe lucruri simultan, ceea ce m-a predispus interdisciplinarismului de mai târziu. Modelul meu de viață a fost preluat, deci, în familie și s-a armonizat perfect, peste ani, cu modelul de viață al iubitei mele soții, marea artistă Elena Cernei, datorită căreia mi-am consolidat capacitățile de cunoaștere și aprofundare ale fenomenului vocal în totalitatea dimensiunilor sale funcționale. Un rol foarte important în evoluția mea de la o fragedă vârstă l-au avut acei îndrumători, profesori, artiști care, în timp, mi-au devenit adevărați Maeștri, influențând favorabil gândirea mea. În acest sens, pot cita pe cei mai importanți: profesoara de pian Eleonora Berdan, definită o ”mamă spirituală” chiar de însăși mama mea; profesoara de limba română Lily Plaiu de la Liceul Matei Basarab din București și, la același liceu, profesoara de muzică Melania Roșescu, profesorul de fizică Mircea Gheordunescu; maestrul Jean Bănescu, primul meu profesor de canto; șeful de lucrări la anatomie dr. Constantin N. Cerbulescu-Șovarna, care mi-a insuflat logica și organizarea gândirii științifice biomedicale; Profesor Dr. embriologie Elena Ionescu, care mi-a pus bazele înțelegerii asupra modului în care se realizează o cercetare încă din primul an de facultate, fiind îndrumătorul primei mele lucrări științifice pe tema dezvoltării laringelui la embrionul și fătul uman; Prof. Dr. endocrinolog Aurelian Grigorescu, îndrumătorul tezei mele de absolvență cu tema ”Influența factorilor endocrini în aparatul fonator pentru voce vorbită și cântată”; Prof. Dr. Elena Tănase de la catedra ORL, care mi-a pus bazele cunoașterii clinice în domeniul otorinolaringologiei; prof.dr. Ștefan Gârbea, chirurg ORL de prestigiu, care m-a inițiat în laringoscopie și diagnostic în domeniul vocii vorbite și cântate; Dr. Ermil Nichifor, dirijor legendar al Orchestrei de Cameră a Medicilor din București, care, astăzi, îi poartă numele, sub a cărui baghetă am cântat șase stagiuni, insuflându-mi spiritul prin care Medicina și Muzica pot fi reunite organic.

Revenind, după mai mulți ani în România, am întâlnit pe Prof. Dr. Șerban Dimitrie Soreanu de la Universitatea Națională de Muzică din București, pianist, muzician, intelectual la cel mai înalt nivel spiritual, care mi-a devenit un foarte bun prieten și un excelent maestru, sub îndrumarea căruia am realizat un formidabil parcurs de Doctorat în Muzică finalizat cu Teza a cărei temă a fost Sonologie și Sonosofie în Determinismul Tonal. În timp ce Sonologia este un domeniu deja consacrat și pe care eu l-am îmbogățit cu elementele originale teoretice și practcie ale experienței personale, Sonosofia este o premieră absolută a mea bazată pe funcția sapiențială a sunetelor integrate tonal pe baza unor aprofundări analitice interdisciplinare aplicate unor baze doctrinare teologice ale Talmudului. De asemenea, în urma parcursului de cercetare interdisciplinară prilejuit de Doctoratul în Muzică și reunind elementele teoretice și practice acumulate în experiența profesională de peste două decenii, am fondat în premieră absolută și domeniul de Estetică Vocală. Felul în care s-a vorbit despre estetica vocală până la momentul când am fondat-o ca sistem doctrinar, a fost foarte empiric și simplist rezumându-se mai mult la aspecte de execuție prin aderența fidelă la indicațiile compozitorilor. Acest sistemn doctrinar elaborat de mine se bazează pe Modele Biotehnice și Analitice în Estetica vocală în care sunt integrați un ansamblu de 35 de parametri vocali derivați estetic din cei patru parametri de definiție acustică a sunetului, organizați în coordonate și linii de acțiune în discernământul analitic al vocalității oferă prilejul unei cunoașteri complete la baza unei autentice expertize vocale estetice. Aceste Modele Biotehnice și Analitice în Estetica vocală I. Modelul biotehnic și fizicitatea fonatoare, II. Modelul analitic și semiotica fonologică le-am publicat la Editura Universității Naționale de Muzică din București în în urmă unor Conferințe Doctorale pe care le-am ținut în noiembrie 2012 în cadrul programului UNMB intitulat Modele cognitive în cercetarea muzicală avansată.

MAGDALENA ALBU: – Medicina și muzica reprezintă cele două axe ale activității dumneavoastră profesionale, domeniul medical, aflându-se într-o deplină concordanță cu sfera vastă a interpretării artistice vocale. Care sunt compozitorii și creațiile muzicale preferate ale dumneavoastră și ce figuri de excepție ale foniatriei românești și mondiale vă sunt repere valorice fixe, asupra operei cărora vă întoarceți, întotdeauna, cu admirație și recunoștință?

STEPHAN POEN: – Întreaga muzică bine slujită este sublimă și imense satisfacții spirituale și culturale pot oferi compozitorii din toate epocile și școlile stilistice. La pian, am o afinitate deosebită pentru Bach, care îmi ordonează gândirea și pentru Mozart, care îmi stimulează potențialul mental. În universul vocalității, din nou Bach și Mozart, cărora li se adaugă Verdi și Wagner; sunt ca niște puncte cardinale al căror reper determină un favorabil impact analitic cu ceilalți compozitori.

În privința unor figuri de medici care să mă fi inspirat și chiar îndrumat în Foniatrie sau în zone inetrdisciplinare, aș menționa pe Prof. Dr. Ștefan Gârbea, Prof. Dr. Ștefan Ciurea, Prof. Dr. Elena Tănase, dar și pe Prof. Dr. Marco de Vincentiis de la Roma și Prof. Dr. Lucio Croatto din Padova, peste ani. Din alte specialități medicale, am beneficiat de îndrumători excelenți, precum Prof. Dr. Aurelian Grigorescu și Prof. Dr. Marcela Pitiș, Prof. Dr. Mihai Isvoranu, Prof. Dr. Ion Teodorescu-Exarcu, Prof. Dr. Nicolae Cajal, Prof. Dr. Alexandru Pesamosca.

Un fascinant model de Medic – Muzician pe care îl port în suflet este Dr. Ermil Nichifor, dirijorul Orchestrei de Cameră a Medicilor, sub a cărui baghetă am cântat șase stagiuni consecutive, în perioada 1980 – 1986.

MAGDALENA ALBU: – Marea iubire a vieții Dumneavoastră a fost și rămâne ilustra mezzosoprană a României și a lumii Elena Cernei. Înainte de a realiza un portret complex al personalității sale de artist și ambasador cultural al țării noastre, spuneți-mi care au fost circumstanțele acestei întâlniri astrale pentru destinul amândurora?

STEPHAN POEN: – M-am îndrăgostit de Elena Cernei, la modul absolut, încă de la început, la o vârstă fragedă, conștient fiind de … curajul enorm … al precocității unui astfel de sentiment. Primul impact cu personalitatea marii artiste a fost la radio, apoi, la televizor, după care, în sala Operei, pentru ca, după un timp, să mă prezint curajos la cabină pentru a o cunoaște personal cu toată admirația și devotamentul meu. Au urmat, apoi, circumstanțe favorabile ale unei prietenii și colaborări, care au creat un cadru favorabil împlinirii unei eterne uniuni matrimoniale, ai cărei fiori de bucurie continui să îi trăiesc în permanență. Amănunte și detalii se află într-un capitol al volumului biografic dedicat ei și pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl voi publica în viitorul apropiat.

Portretul complex este ilustrat prin realizările sale în premieră națională și/sau mondială, grație cărora, de foarte multe ori, a fost o deschizătoare de drumuri. Elena Cernei este prima personalitate artistică româncă onorată în evenimentele și cu distincțiile următoare: – a făcut parte din primul Cvartet de Soliști ai Filarmonicii George Enescu din București instituit în anul 1950 și din care au mai făcut parte soprana Emilia Petrescu, tenorul Aurel Alexandrescu și bas-baritonul Alexandru Voinescu; în foarte multe publicații de specialitate și comentarii muzicologice, referitor la acest cvartet s-a folosit expresia Cvartetul de Aur al Filarmonicii datorită realizărilor sale extraordinare; – evenimente în premieră națională la Filarmonica din București și la Radiodifuziunea Naționale Română: ”Requiem” de Mozart (1951), ”Missa Solemnis” de Beethoven (1952, Cantata ”Alexander Nevski ” de Prokofiev (1953), Suita ”El Amor Brujo” de De Falla (1954), ”Missa în do minor” de Mozart (1956), ”Missa în si minor ” de Bach (1956), ”Orfeu” de Gluck în formă de concert (1961), ”Alto Rhapsodie” de Brahms (1963), ”Ifigenia în Aulida” de Gluck în formă de concert (1964); – evenimente în premieră națională la Opera Română din București: ”Ion Vodă” de Gheorghe Dumitrescu (1955, premieră absolută), ”Oedipe ” de George Enescu (1958), ”Orfeu” de Gluck (1961), ”Don Carlo” de Verdi (1966), ”Doamna Chiajna” de Buicliu (1973, premieră absolută); – este prima mezzosoprană româncă afirmată pe scenele celor mai mari teatre lirice din lume, precum Teatro alla Scala din Milano, New York Metropolitan Opera House, Opéra de Paris, Wiener Staatsoper, Berliner Deutsche Staatsoper, Barcelona Gran Teatro del Liceu, Théâtre de la Monnaie de Bruxelles, Accademia des Bellas Artes Mexico City, scene unde a colaborat cu cei mai mari artiști, dirijori și regizori ai timpului său; – a luat parte la inaugurarea lui War Memorial Auditorium, Boston, Massachusetts în cadrul unei reprezentații cu ”Samson et Dalila” de Saint-Saëns, în cadrul unui turneu întreprins cu New York Metropolitan Opera (1965); – a făcut parte dintre artiștii invitați să cânte în ultimele spectacolele festive ale vechiului sediu de la New York Metropolitan Opera, în cadrul programului intitulat ”The Last Month at the Old Met” (1966); – a făcut parte dintre artiștii, care au inaugurat noul sediu New York Metropolitan Opera de la Lincoln Center (1966); – prima artistă lirică din istoria universală în triplă ipostază de libretist, regizor și interpret al rolului titular într-o premieră absolută; evenimentul a avut loc la Opera Română din București, în anul 1973, la premiera operei ”Doamna Chiajna” de Nicolae Buicliu; – este prima artistă lirică româncă invitată să cânte în stagiunea de concerte de la Dag Hammarskjold Library Auditorium of the United Nations organizată de către Cultural Society of the United Nations Secretariat (1974); – formularea în premieră absolută a Fazei Cefalice a Fonației Insonore corelată cu Presiunea Subglotică dirijată conștient ca Al Doilea Tip de Respirație în cadrul Primei Metode de Canto Științifice Personalizate, 1980; – formularea și experimentarea în premieră absolută a unor fenomenologii privind biogravitația și biostructura în cadrul unor studii și experimente, 1984; – prima artistă lirică româncă distinsă cu titlu de Membru Activ al Academiei de Științe din New York, 1985; – prima artistă lirică angajată în programe de cercetări științifice interdisciplinare dedicate Mecanismelor Fonației pentru Vocea Vorbită și Cântată și Conceptului de Vibrație de la baza vocii integrat în Structura Universală; – prima artistă lirică distinsă cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Muzică din București, 1999. A publicat patru cărți: ”Enigme ale vocii umane ” (1982, Editura Litera, București), ”Et Fiat Lux” (1987, Editura Quo Vadis, Roma) ”L‘enigma della voce umana” (1988, Editura Quo Vadis, Roma), ”Et Fiat Lux” (1999, Editura Enciclopedică, București). A prezentat patruzeci de lucrări științifice la congrese internaționale de specialitate în România și în străinătate. A fost membru în juriile unor prestigioase concursuri internaționale de canto.

MAGDALENA ALBU: – Universul muzicii de operă v-a captivat dintotdeauna, aflându-vă permanent în mijlocul acestei fascinante și unice lumi. Cu ce nume de mare valoare pe plan național și global ați avut prilejul să vă întâlniți?

STEPHAN POEN: – De mic copil, am fost captivat de vocea vorbită a celor din jur și de vocea cântată, pe care o ascultam grație aparatului de radio, care era permanent în funcțiune; părinții mei observaseră că, dacă radio-ul merge, eu, fiind foarte atent, mă jucam mai încet, oprindu-mă chiar uneori și, deci, nu exista riscul să cad să mă lovesc; astfel, de la o vârstă fragedă, am început să merg la spectacole și concerte în cadrul unei progresivități determinate de evoluția receptivității mele; astfel, am ajuns să cunosc artiștii timpului, iar, cu unii, să devin foarte bun prieten.

La Teatrul de Operetă, mai întâi, am fost fascinat de personalitatea marelui artist Ion Dacian și de marii artiști ai generației sale, personalități, precum Valeria Rădulescu, Nicolae Țăranu, Lucia Roic, Lilli Dușescu, Adriana Codreanu, Cleopatra Melidoneanu, Marica Munteanu, Constanța Câmpeanu, Valli Niculescu. Un loc aparte în sufletul meu îl are marele dirijor Constantin Rădulescu, om de mare cultură și profundă înțelegere a muzicii, care mi-a insuflat o temă de gândire dezvoltată de mine peste ani: sunetul și potențialul său organic asemenea unei celule … ; un exercițiu mental fantastic în discernământul impactului cu muzica.

Opera Română mi-a prilejuit întâlniri și prietenii cu mari personalități, precum Nicolae Secăreanu, Jean Rânzescu, Mihail Arnăutu, Constantin Bugeanu, Ioana Nicola, Cornel Trăilescu, Lella Cincu, Elena Dima-Toroiman, Nicolae Herlea, David Ohanesian, Nicolae Florei, Magda Ianculescu, Constantin Petrovici, Dan Iordăchescu, Vasile Martinoiu, Cornel Stavru, Octavian Naghiu, Elena Simionescu, Magdalena Cononovici, Corneliu Fânățeanu, Ludovic Spiess, Maria Slătinaru-Nistor, Silvia Voinea, Eduard Tumagian, Emil Iurașcu, Florin Diaconescu, Eugenia Moldoveanu, de al căror har artistic mă bucuram și a căror generozitate prietenească mă stimula în devenirea mea pe drumul cunoașterii vocii cântate.

La Filarmonica George Enescu, mai ales în perioada studenției, când eram și solistul Orchestrei de Cameră a Medicilor, am fost foarte legat de personalități, precum Mihai Brediceanu, Ion Voicu, Emilia Petrescu, Martha Kessler, Ilinca Dumitrescu. De la fiecare am avut de învățat și de reflectat pe marginea a numeroase teme și subiecte legate de aspectele tehnice și estetice ale vocii cântate.

Continue reading „Magdalena ALBU: Interviu cu Dr. Stephan Poen despre mezzosoprana Elena Cernei” →

Lucia-Elena LOCUSTEANU: Liviu Rebreanu

„Pentru mine arta înseamnă creație de oameni și de viață”

„toate operele mari literare, acelea care înnobilează civilizația unei națiuni, sunt și mari realizări etice, sinteze ale unei concepții de viață, mărturii ale gândirii și simțirii unui popor într-un anumit moment.

Specificul național – postulat al diferențierii pe care o râvnește fiecare neam în mijlocul unei lumi în plină efervescență și emulație – este creația literaturii, în primul rând, și, în general, al artelor”.

Ctitor al romanului românesc realist obiectiv modern – Liviu Rebreanu – este conștiința estetică ce aspiră spre obiectivitate, ce consideră că nu copiază realitatea, că realitatea este pentru el numai un pretext pentru a crea o altă lume, o lume nouă, cu legile ei. Creația e o vrajă care-l readuce la masa de scris, care-l face să – și trăiască toate satisfacțiile într-o lume de ficțiuni, dar cu atâta intensitate de parcă ar fi mai reale decât realitatea însăși. Opera scriitorului se constituie ea însăși ca o realitate animată de o viață proprie, cu legile și determinările ei de o rigoare misterioasă și fascinantă.

Născut în 27 noiembrie 1885, în comuna Târlișua din ținutul Năsăudului și mort la 1 septembrie 1944 – la nici cincizeci și nouă de ani, în comuna Valea Mare de lângă Pitești, Liviu Rebreanu – ca romancier – se înscrie în linia tradiției realiste: „Niciodată realismul românesc, înaintea lui Rebreanu, nu înfiripase o viziune a vieții mai sumbră, înfruntând cu mai mult curaj urâtul și dezgustătorul, întocmai ca în varietatea mai nouă a realismului european, crudul naturalism francez și rus” scrie criticul Tudor Vianu, în timp ce Eugen Lovinescu consideră apariția, în 1920 a romanului „Ion” – „o revoluție față de lirismul sămănătorist și de atitudinea poporanistă și față de eticismul ardelean, constituind o dată istorică, am putea spune, în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”.

Conștient că romanul este o existență epică construită, Rebreanu face din actul elaborării operei un act aparte ce presupune o idee coordonatoare proiectată potrivit unor rigori arhitecturale, dat fiind faptul că în ordinea structurii compoziționale se materializează dimensiunile interioare ale operei, se ordonează epic raporturile umane, sistemul de evenimente, straturile istorice și sociale ale lumilor imaginate de scriitor.

În „Mărturisiri” – (1932), Rebreanu explică necesitatea elaborării treptate, dar și prezentării arhitecturale a materialului epic: „un roman nu se poate scrie fără o organizare prealabilă a materialului”^[1]. Scriitorul consideră că este obligatorie o edificare conștientă, programatică a materialului: „Îndată ce liniile acestea vor fi trase, voi avea osatura, pe care se vor așeza și în care se vor încadra, în mod firesc, toate părticelele organismului viu și unitar ce trebuie să fie un roman”^[^2].

Ca și Galsworthy și Thomas Mann, autori de opere exemplare, care resping textele minore, aplicând principii estetice majore, și Rebreanu admiră și practică construcțiile epice exacte, dimensiunile stratificate de pulsul vieții închis în opere. Monumentalitatea epopeică e codul epic spre care înclină prozatorul Rebreanu, monumentalitate ce presupune și o elaborare exactă a operei ca volum, structură, ritm, organizându-și romanul – ca un arhitect – într-o structură grafică, după cum ne mărturisește: „Începuse a mi se sintetiza în mine ca o figură grafică”!^[3]„ trebuie să se unească, să se rotunjească, să ofere înfățișarea unei lumi unde începutul se confundă cu sfârșitul. De aceea romanul, un corp SFEROID, se termină precum a început.”^[4]

Prefigurarea romanului în straturi grafice are o justificare interioară de a găsi echivalentele epice creatoare, imaginate, ale unei lumi care să dicteze durata și proporțiile operei într-o alcătuire geometrică. Romanul social „Ion” reprezintă momentul esențial al proiectelor scriitorului pentru o construcție epică de mari dimensiuni, carte fundamentală pentru evoluția ulterioară a romanului românesc modern, inaugurând arta compoziției, confirmată, mai târziu, de romanul – tot social – „Răscoala”, ambele de factură epopeică. „Pădurea spânzuraților” – roman moral de fină analiză psihologică –reprezintă alternativa sublimului interior, a tragicului.

Publicat în 1920, „Ion” este cea dintâi realizare monumentală, realist – obiectivă – care investighează mediul social – al unei etape – pe toată întinderea lui. Pregătit întrucâtva de „Zestrea”, „Răfuiala” – nuvele „fără strălucire” – (M. Dragomirescu), romanul „Ion” prezintă „viața socială a Ardealului, care, deși închisă în celula unui sat, este zugrăvită în întreaga ei stratificație, de la simplul vagabond până la candidatul de deputat și la mediul administrației ungurești, cu o faună bogată în exemplare variate” remarcă criticul Eugen Lovinescu.

Pentru Rebreanu, romanul trebuie să aducă o lume populată de destine, cu biografii, conflicte, relații și implicații sociale și morale, deci o realitate potențială, care, în cazul romanului, devine sensul intim al operei, impunând o anume organizare dirijată.

„Ion”, „Răscoala”, dar și „Pădurea spânzuraților” sunt romane cu o structură compozițională proiectată cu minuțiozitate. Romanul „Ion” se circumscrie exact, închizând lumi paralele între două momente dispuse simetric și având semnificații ce se revelează. Se deschide și încheie cu motivul drumului. Descrierea drumului anexează și alte motive – elemente din peisaj, motive încărcate cu multiple semnificații, mișcate într-o dramatică anticipare a evenimentelor la care vom participa. Albul drumului, crucea de lemn strâmbă, cu Hristosul de tinichea „cu fața spălăcită de ploi” realizează cadrul, ca un preludiu al intrării cititorului într-o altă „realitate” – fictivă.

Descrierea drumului până la Pripas și chiar a împrejurimilor și a satului corespunde în mare măsură realității concrete și, totuși, „drumul” de la începutul romanului „Ion” face legătura între lumea reală și lumea ficțiunii, prin care intrăm și ieșim ca printr-o poartă. E o cale de acces într-un alt univers. La Rebreanu, drumul e personificat, devine personaj, ca la alți romancieri – timpul…

La începutul romanului, drumul, devenit personaj, e tânăr, imaculat, nerăbdător: „Din șoseaua care vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul – (motiv al scurgerii timpului) – când în dreapta, când în stânga, până la Cluj și chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu șindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovița și aleargă spre Bistrița, unde se pierde în cealaltă șosea națională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului.

Lăsând Jidovița, drumul urcă întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă, însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii – Domnești, mai poposind puțin la Cișmeaua – Mortului, unde picură veșnic apă de izvor răcoritoare, apoi cotește brusc pe sub Râpele – Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de colină”^[5]

În timp ce finalul, aidoma unui epilog, pentru a da sfericitate și simetrie compozițională romanului, reia motivul drumului, descriind aparent același drum, drum prin care ieșim din lumea fictivă, readucându-ne – nu neapărat -în realitatea din care am plecat, dat fiind faptul că ne pregătește intrarea în alt univers fictiv – cel din romanul „Răscoala”. „La Râpile – Dracului bătrânii întoarseră capul. Pripasul de-abia își mai arăta câteva case”

„Apoi șoseaua cotește, apoi se îndoaie, apoi se întinde. iar dreaptă ca o panglică cenușie în amurgul răcoros. În stânga rămâne în urmă Cișmeaua Mortului, pe când în dreapta, pe hotarul veșted, delnițele se urcă, se împart (…).Apoi Pădurea – Domnească înghite uruitul trăsurii, vâltorindu-l în ecouri zgomotoase” „Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit și roțile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuși mersul vremii. Secvența – parcă – prefigurează descrierea roților de tren al drumului de fier cu care se deschide romanul „Răscoala”.^[6] Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și fără început…”.

Prin simetrie, dacă în expoziţiune, „drumul” – personaj „înaintează vesel, neted”, „alb”, în final, capătă o altă dimensiune stilistică în acord cu mesajul pe care-l transmite. Martor al atâtor drame, e și „el” – „drumul”, acum, bătrân și obosit, pierzându-și puritatea – albul inițial – a devenit „cenușiu”. Drumul, de data aceasta, închide o lume din care ieșim după ce noi înșine am fost implicați, participând la zvârcolirile unor vieți, ieșim – împreună cu Ghighi, cu Doamna și Domnul Zaharia Herdelea – din universul frământat de zbuciumul atâtor destine: „Satul a rămas înapoi același, parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieții VREMEA vine nepăsătoare, ștergând toate urmele. Suferințele, patimile, năzuințele, mari și mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca niște tremurări plăpânde într-un uragan uriaș”.^[7]Secvența citată e o profundă meditație asupra condiției umane în Univers, secvență ce evidențiază și motivului timpului.

Dacă metafora drumului, încercuind satul, deschide şi închide romanul „Ion”, sugerând o existenţă închisă în care totul se petrece potrivit unui ritual, iar „Pădurea spânzuraților” e marcată de cele două imagini ale spânzurătorii – simboluri ale războiului, terorii şi morţii, începutul şi sfârşitul romanului „Răscoala” aduce un drum deschis, un drum de fier pe care-l străbate trenul, învingând – parcă – spaţiul şi timpul istoric determinat, drum ce reprezintă antiteza drumului din „Ion”.

În „Ion” şi în „Pădurea spânzuraților” există un raport de corespondenţă între imaginile cheie – iniţiale şi finale, în „Răscoala”, raportul e în contradicţie, având în vedere desfăşurarea faptelor care în final dezmint caracterizarea ţăranilor, făcută, la început, de arendaş. În romanele lui Rebreanu, la nivelul structurii compoziţionale, dar şi a discursului, „figura grafică” devine expresia concentrată – metaforică – a structurilor imaginate. Acțiunea romanelor se înscrie într-un univers închis și rotund / sferic.

Romanul „Ion” e structurat în două volume cu titluri metaforice, rezumative: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”, titluri ce ilustrează un puternic conflict tragic, reprezentând cele două voci interioare, cele două dominante sufletești ale personajului eponim – ION, titluri a căror rezonanță o regăsim în paginile romanului: „Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l.” E devorat de obsesia pământului, obsesie ce însă nu-l va putea elibera de cea a glasului iubirii pentru Florica: „Ion se gândi deodată: „Adică ce-ar fi oare dacă aș lua pe Florica și am fugi amândoi în lume, să scap de urâțenia asta?”; „- Numai tu mi-ești dragă în lume, Florică, auzi tu?…Auzi?”. „întâlni ochii lui Ion Glanetașu, înfipți ca niște lipitori în Florica”. „Și Ion nu-și lua ochii de la mireasă, ca și când i s-ar fi lipit de ea într-o sărutare atât de pătimașă că nici o putere din lume să nu-i poată despărți”. „Ana simțise de la începutul ospățului că Ion poftește pe Florica”.; „Ion vrea Florica…”.

Cele două părți ale romanului cuprind șase capitole cu titluri rezumative,primul volum și șapte capitole – cel de al doilea. Fiecare capitol e structurat pe subcapitole numerotate.

Între cele două planuri simetrice – Capitolul I – „Începutul” și Capitolul al XIII-lea – „Sfârșitul” – se organizează planuri generale într-o proiectare panoramică:imaginea cristică, satul, casele, topografia satului, care întregesc planul compozițional cu motivele horei, copacului, Savistei: „La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o coroniță de flori veștede agățată de picioare, Suflă o adiere ușoară, și Hristos își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii și înnegrit de vremuri”.

Imaginea cristică pare a prefigura destinul unor personaje al căror destin sumbru îl vom cunoaște, intrând în tumultul vieții încărcată de patimi și tensiuni. Crucea ca simbol al soartei este şi simbol al „unităţii contrariilor, semn de totalizare” – după Gilbert Durand, iar după alţi esteticieni, crucea e rezultatul unui sistem de axe ale timpului, în care se întâlnesc pământul cu cerul, întrucât axa orizontalităţii şi cea a verticalităţii se regăsesc chiar în forma ei.

Crucea este simbolul ce reprezintă pe de o parte – calvarul, suferinţa, moartea, iar pe de altă parte – afirmarea vieţii biruitoare. Reluată în final, imaginea cristică dobândește – parcă – noi dimensiuni, sugerând o oază de speranță, dat fiind semnificația razei întârziate: „Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu fața poleită de o rază întârziată, parcă îi mângâia, zuruindu-și ușor trupul în adierea înserării de toamnă”.

Crucea – încărcată cu multiple simboluri – e prezentă şi în romanul „Pădurea spânzuraților”, atât la început: „În dreapta era cimitirul militar, înconjurat cu sârmă ghimpată, cu mormintele aşezate ca la paradă, cu crucile albe, proaspete, uniforme. În stânga, la câţiva paşi, începea cimitirul satului, îngrădit cu spini, cu cruci rupte, putrezite, rare…”.

Finalul operei aduce noi valenţe: „În stânga, la marginea gropii, un coşciug de brad, gol, descoperit…Capacul, cu o cruce neagră la mijloc, zăcea alături de o cruce mare de lemn, pe care scria cu slove strâmbe. Apostol Bologa”. Execuția cehului Svoboda – care în traducere înseamnă „Libertate” – are loc la începutul nopții, toamna, sugerând tragedia, drama războiului, execuția lui Apostol Bologa, tânăr intelectual român din Ardealul subjugat de austro-ungari, are loc la răsăritul soarelui – primăvara, sugerând ideea că sacrificiul românului nu va fi zadarnic, sacrificiul pus sub semnul luminii, cât și al motivului obsesiv al privirii, cu metafora ochiului. Simbol cardinal al momentelor esențiale ale devenirii personajelor, lumina e un indiciu textual important în „Pădurea spânzuraților”: „Aici e lumina! Răspunse Apostol triumfător bătându-și inima cu palma”. „În același timp, flacăra ardea mai albă în sufletul lui, ca un rug misterios care-i mistuia trecutul și-i zămislea viitorul”. În registrul luminii e reprezentat și timpul și destinul: „Viitorul(…) mijea ca o aură strălucitoare”. „Luceafărul alb”, „lumina cerească”, ca și seninătatea din ochii lui Apostol sunt tot atâtea semne ale echilibrului interior, al regăsirii de sine.

Romanul „Pădurea spânzuraților” e construit din perspectiva simbolurilor ce sugerează tragicul ca cea mai profundă dimensiune a umanității. Gilbert Durand atrage atenţia asupra izomorfismului dintre simbolul crucii şi acela al copacului, simboluri prezente şi în romanele lui Liviu Rebreanu.

În „Poetica postmodernismului! (p.50 – 51).Liviu Petrescu constată că: „În romanele lui Liviu Rebreanu, copacul este o imagine asociată, pe rând, printr-un fenomen de detotalizare, când cu una, când cu cealaltă dintre semnificaţiile polare pe care le unificase simbolul matrice al crucii”.

În „Mărturisiri”, Liviu Rebreanu prezintă metaforic concepţia epică totalizatoare în care apare copacul: „Vedeam acum în fiecare moment mersul romanului. Începuse a mi se sintetiza în minte ca o figură grafică: o tulpină se desparte în două ramuri viguroase, care, la rândul lor, îşi încolăcesc braţele, din ce în ce mai fine, în toate părţile; cele două ramuri se împreună apoi iarăşi, închegând aceeaşi tulpină regenerată cu sevă nouă”

Nucul, învestit cu semnificaţii thanatice, prezent şi la Mircea Eliade în „La ţigănci”, deschide şi închide cercul simbolic al copacului, ca loc de întâlnire a contrariilor. Nucul e prezent la începutul romanului „Ion”, când sub nuc o sărută pe Ana: „Ion merse pe cărare doi – trei paşi, apoi coti în stânga şi se aşeză sub un nuc bătrân şi scorburos, pe o rădăcină încovoiată ca un jilţ”. „Apoi deodată tresări, o strânse la piept şi, fără să rostească vreo vorbă, o sărută lung pe buze”. Sărutul dat Anei e sărut dat pământului, pentru că pentru Ion – Ana reprezintă pământul: „Nu-i fusese dragă Ana(…). Ana avea locuri, și case,și vite multe…”.”Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă…”.” – Ce să fac?… Trebuie s-o iau pe Ana!…Trebuie!…”. „Dragostea nu ajunge în viață…Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Și îndată ce zicea așa, se pomenea cu gândurile după Ana…”.

Ion – o brută înzestrată cu energii devastatoare – transformă iubirea pentru pământul, care i-ar aduce un loc în ierarhia socială a satului, în patimă devastatoare, dezumanizantă, atunci când sărută pământul ca pe o ibovnică, simțindu-se acum el uriașul din poveste care, cu satisfacție, calcă în picioare „pământul”, de fapt, pe Ana, prefigurându-i, ca și în noaptea nunții, sfârșitul: „Sufletul îi era pătruns de fericire.(…). Pământul se închina în fașa lui, tot pământul.(…) Îi râdeau ochii, iar fața toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă.(…) Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud.(…) Se vedea acum, mare și puternic, ca un uriaș. (…) Își înfipse mai bine picioarele în pământ, ca și când ar fi vrut să potolească cele din urmă zvârcoliri ale unui dușman doborât. Și pământul parcă se clătina, se închina în fața lui…”.

Nucul apare şi la sfârşitul romanului, când sub nuc îşi consuma îndelungata şi chinuitoarea agonie: „Poate un sfert de ceas să fi ţinut sforţarea crâncenă care-l duse până sub nucul bătrân de lângă gardul dinspre uliţă(…) Sub nuc însă i se întunecase iarăşi tot”. „băltoaca de sânge lângă grădiniță, aproape de prispă, apoi dâra roșiatică, spălăcită,ce se întindea până sub nuc, unde Ion zăcea ca o grămadă de carne.”

Sistemul de imagini şi de simboluri ale romanelor – crucea / copacul – atrage atenţia asupra esenţei vieţii ca unitate a contrariilor. Şi în „Pădurea spânzuraților”, motivul copacului şi al crucii e prezent: „Doi erau într-un arin bătrân, mai sus ca ceilalţi, iar mai încolo, pe o cracă subţire, care te miri că nu se rupea, se vedea unul singuratec, cu mâinile legate.(…) Din acelaşi copac şi la aceeaşi înălţime se mai întindea o creangă groasă, liberă…”, parcă anticipând jertfa lui Apostol Bologa.

Mărul – simbol al vieţii şi iubirii – e și el prezent. Cel de pe pământurile dobândite de Ion, este și el un simbol. Sub măr, Ana – în durere și speranță – aduce pe lume copilul lui Ion: „sub un măr pădureț din marginea holdei”. „Prin umbra subțire a mărului lumina albă pândea tremurându-și petele străvezii pe corpul chinuit al femeii”. Sub frunzișul unui păr pădureț se consumă scena de dragoste dintre Ion și Florica – când „glasul iubirii”, ce încalcă legea morală – reînvie în sufletul Glanetașului: „Trecură prin porumbiște și se opriră sub părul pădureț unde sumanul bărbatului era așternut pe jos la umbră, ca un culcuș pregătit înadins”. „Frunzele mărului foșneau ca o imputare. Și imputarea îi aducea aminte de Ana.”

Metafora copacului e o prezenţă semnificativă în întreaga operă, impunându-se alături de cea a drumului, dând echilibru, sfericitate construcţiei epice. Prefigurarea intensității patimilor „la care vom fi martori” e dată și de ziua înăbușitoare de vară în care intrăm în zi de duminică în Pripas: „Satul parcă e mort. Zăpușeala ce plutește în văzduh țese o tăcere năbușitoare”. Prima casă din sat e a învățătorului Herdelea: „Casa învățătorului este cea dintâi, tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu ușa spre uliță și cu două ferestre”, apoi a lui Ion: „Drumul trece peste Părâul – Doamnei, lăsând în stânga casa lui Alexandru Pop – Glanetașu”.

Romanul se încheie simetric. În peisaj apare din nou casa: „În fața casei lor din capul satului se opriră puțin…” „în adierea înserării de toamnă”. Acțiunea romanului întregește sfericitatea compozițională și prin faptul că se deschide și se încheie cu o scena de etnografie a satului – cu hora în zi de duminică, doar că hora, din Capitolul I – „Inceputul”, este o horă a soartei: „Duminică. Satul e la horă. Și hora e pe Ulița din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea”. „Hora e în toi…Locul geme de oameni… Nucii bătrâni de lângă șură țin umbră”. „Cei trei lăutari cântă lângă șopron să și rupă arcușurile”. „De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat someșana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc…” Someșana e jucată cu patimă. E patima erotică transferată mișcărilor pătimașe ale jocului tradițional, un preludiu al „Glasului iubirii”. Jocul din final – „învârtita” – e joc ce capătă cu totul alte valenţe.

În ultimul capitol – „Sfârșitul”, într-o Duminică de toamnă „aproape de asfințitul soarelui”, după sfințirea noii Biserici, satul e din nou adunat la horă: „Lăutarii cântau învârtita cu foc. Flăcăii tropăiau țanțoș, iar fetele se răsuceau ca sfârlezele, cu zâmbete mulțumite pe față. Umbra nucilor bătrâni de lângă șură se întindea din ce în ce mai subțire, cuprinzând aproape toată ograda”. „Imaginea Horei din finalul romanului „Ion” poate fi interpretată ca o „figură” ritualică a indiferenței timpului față de zbaterea umană. (semn constant, prin aceste valori, cu cel al „Hristosului de tinichea”).Prin raportul pe care îl stabilește cu Balul, ceremonie a intelectualității satului, Hora se constituie ca și factor de coerență a discursului”.^[8]

Savista – oloaga satului – verișoara Floricăi – e și ea un simbol. Are un rol premonitoriu – prevestind, descoperind și dezvăluind fatalitatea: „Are picioarele încâlcite din naștere, iar brațele lungi și osoase ca niște căngi anume spre a-și târî schilozenia, și o gură enormă cu buzele alburii de sub care se întind gingiile îmbălate, cu colți de dinți galbeni, rari și lungi”. Savista e un personaj de factură naturalistă ce apare în momentele cheie, prefigurând, anticipând, parcă, momentele dramatice: „Oloaga, din ascunzătoarea ei vedea…”.”Oloaga nu răspunse; în privirea ei însă fâlfâia atâta ură, că Ion plecă (…). Era fericită și de-abia aștepta să vie seara, să-i spună tot lui George…”.”- Ion…fost…Florica… fost…Tâlhari…Omoară, omoară! gemu oloaga desperată, podidind-o lacrimile și înecându-se de sughițuri”.

Încheie și ea simetric structura compozițională a romanului „Ion”: „Unele babe mai lacome de bârfeli ispiteau pe Savista, care acum se mutase înapoi la Trifon Tătaru și cerșea iar în Ulița Mare, deoarece Florica o vedea ca sarea în ochi. Oloaga însă nu răspundea nimănui, era veșnic acră și mânioasă, încât lumea spunea că trebuie să fi intrat în anul morții”.

În romanele lui Liviu Rebreanu expresia concentrată a sinfonicului compozițional al structurilor imaginate rămâne „figura grafică”, sferică. Dar destinul fiecărui personaj se petrece în proximitatea indiferenței celorlalte vieți, fiecare încercând să evadeze din matca temporalității nimicitoare, unii eșuând, ca Ion: „ acum se mira și se mânia văzând că oamenii și-au căutat de nevoile lor, precum și-a căutat și el de-ale lui, că lumea și-a urmat cursul ei parcă el nici n-ar fi fost.”,alții resemnându-se, ca Zaharia Herdelea: „Ce însemna el , cu temerile și speranțele lui, în vârtejul amețitor al vieții celei mari?”

Pentru Apostol Bologa „Viața omului nu e în afară, ci înlăuntru în suflet”.(…) „O secundă mai puternică decât o viață de om…”. „- Lege, datorie, jurământ sunt valabile numai până în clipa când îți impun o crimă față de conștiința ta.” (…) „acă ea îmi va porunci să trec…să …dezertez la inamic, adică la inamicul vostru, nu voi ezita nici un moment a-mi face datoria cea adevărată…”. Prefigurând sfârșitul, asigurând și simetrie compozițională, e și răspunsul lui Varga, cel care, în final, îl va preda Curții Marțiale: „Să te ferească Dumnezeu, Bologa! Izbucni locotenentul , grav și amenințător, Eu te-aș aresta, ba (te-aș împușca) dacă ai încerca să te împotrivești, cu toate că mi-ai fost prieten!” „-O patrulă de ofițeri… comandată de ofițer, firește…a prins un locotenent de artilerie care încerca să dezerteze la inamic…Cum? Cum îl cheamă? Locotenent Varga, comandantul escadronului al treilea…A, pe prizonier?…Cum îl cheamă pe prizonier, Varga? – Bologa Apostol, șopti Varga.”

Personajele romanelor se definesc, în special, în funcție de raportul lor cu pământul, pământul ca ființă a națiunii, ca patrie în „Pădurea spânzuraților”; pământ ca necesitate vitală, condiție de trai în „Răscoala”; pământul ca patimă, ca monedă ce-ți dă poziție socială, dar dezumanizându-te în „Ion”. „Nici în cele mai izbutite momente ale ”RĂSCOALEI” viziunea realistă nu atinge măreția lui „Ion”.” – Nicolae Manolescu.

„Ion” rămâne romanul unui suflet bestial, „Răscoala” – romanul clocotului maselor nedreptățite, iar „Pădurea spânzuraților” – romanul condamnării războiului – „internațională a crimei”, dar, în special, romanul cristalizării sentimentului național: „Niciodată să nu uitați că sunteți români!…”.

––––––––––––-

^[1]Liviu Rebreanu – „Opere alese”, E.V.E.P.L.. 1961,p.275 – 276;

^[2]idem. – p.276;

^[3] idem – p.276;

^[4] idem – p. 286.

^[5] Liviu Rebreanu – „Ion”, Roman, * „Glasul pământului”, Prefață de Paul Georgescu, Editura pentru Literatură, (…),1967, p.5.

^[6]Liviu Rebreanu – „Ion”, Roman, „Glasul iubirii”, Editura pentru Literatură, (…), 1967, p.315 – 316;

^[7] idem – p.315

^[8] Pamfil, Alina – „Spațialitate și temporalitate” –Eseuri despre romanul românesc interbelic, Editura „Dacopress”, Cluj-Napoca, (1993), p.359.

––––––––––––-

Prof. Lucia-Elena LOCUSTEANU

Membru al Ligii Scriitorilor Români

Cluj-Napoca 15 martie 2019

Baki YMERI – Un Tezaur de Suflet Românesc

Este cel mai apreciat traducător al poezie române în limba albaneză. Albanezii după Hasdeu, nu sunt rude cu noi Românii, ci ne sunt frați, frați adevărați din aceleași sânge. Baki Ymeri este un aristocrat al legăturilor româno-albaneze.

Este fiul unui filogerman pe nume Aivaz Voka. S-a născut la Şipkoviţa (Macedonia). Marin Sorescu îl considera un foarte bun român (după mamă) şi un foarte bun albanez (după tată). A absolvit Facultatea de Filozofie la Universitatea din Priştina (Limba şi literatura albaneză). Între timp, a urmat cursuri de speializare a limbii române, la Universităţile din Viena şi Bucureşti. Este un tezaur de suflet românesc, doctorand al Universităţii din Bucureşti, membru a Uniunii Scriitorilor din România, redactor-şef al revistei Albanezul, autor a 5 antologii a poeziei române în limba albaneză, autor a 35 de antologii comune cu poeţi români şi albanezi, autor a câtorva studii ştiinţifice despre inteferenţe culturale româno-albaneze, autor a numeroase articole despre aromânii din Balcani, românii din Valea Timocului şi albanezii din Kosova. Pentru activitatea culturală şi publicistică în folosul societăţii, a fost nominalizat din partea Institutului Biografic American (ABI), Omul Anului 2001.

De-a lungul timpului, a publicat mii de versuri din opera a peste 50 de scriitori şi istorici români în limbile albaneză, macedoneană şi slovenă, precum şi unele volume aparţinând poeţilor Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Anghel Dumbrăveanu, Slavco Almăjan, Carolina Ilica, Florentin Popescu etc. Este considerat “un tezaur de suflet românesc”, colaborator al diverselor reviste literare din ţară şi străinătare, tradus cu poeme în limbile aromână, slovenă, macedoneană, suedeză, germană, italiană, engleză; redactor şef al revistelor Albanezul și Kosova, deţinător al Premiului Balcanică pentru traducere (Brăila, 2010), a altor premii literare, diplome şi a unui Certifcat pentru Drepturile Omului (Bucureşti, 21 octombrie 1994).

DATE DE CONTACT

Telefon: 0729698600

E-mail: alban.voka@gmail.com

REFERINŢE CRITICE:

Născut pe meleagurile aromâno-albaneze din Macedonia, Baki Ymeri este un mesager inspirat al poeziei în ambele direcţii: din Albania spre România şi din România spre Albania. Prin tălmăcirile sale laborioase, el a reuşit să cucerească simpatia şi preţuirea, atât a cititorilor din Kosova, Albania şi Macedonia, cât şi cea a confraţilor săi din partea stângă şi din partea dreaptă a Prutului. Bucuria lui B.Y. de a crea în cele trei limbi materne: română, albaneză şi limba poeziei, este bucuria unui cercetător pasionat în domeniul relaţiilor spirituale româno-albaneze, privite şi cercetate cu temeinicie şi respect, până la Eminescu şi de la El încoace. Poezia lui Baki Ymeri are menirea sfântă de a ţine nestinsă flacăra cea vie a unui destin comun, străvechi şi zbuciumat, al celor două popoare, care izbucneşte strălucind, din muşuroaiele stelelor. (Marin Sorescu)

Inspirat de finţa zânelor noastre frumoase ca un răsărit de soare, Baki Ymeri este poetul fabulos şi cutremurător care crede în steaua iubirii. Cultural, confesional, etnic şi patriotic, el aparţine atât românilor, cât şi albanezilor. Adică: este cel de o fiinţă cu suferinţa şi căldura noastră. Prin lucrarea sa culturală, Baki Ymeri arată un punct luminos, comun şi tandru. El aparţine nu numai limbilor română şi albaneză, ci şi limbilor germană, franceză, bulgară, macedoneană, slovenă, sârbocroată, aromână, italiană, până la zece, ca un Cantemir întors prin Istoria hieroglifă spre poem, ca un cântec care caută o Europă maşteră. Ce bine că poetul nu ocoleşte izvoarele! Cum de s-a oprit tocmai aici unde, alături de noi, şi el a devenit poet! O fi oare o răscruce? O fi oare o mirare? O fi oare ceva dat care ne alege? Baki Ymeri este poetul care stârneşte ninsoarea în limba română. El reface un drum întreg, numai ca să dea o definiţie versului său în albaneză, care albeşte mirarea limbii române (Victor Marin Basarab).

Născut pe meleagurile albano-aromâne din Macedonia, şi copleşit de nostalgia originilor, Baki Ymeri a venit ca un pelerin în România, patria mamei sale. Excelent traducător al literaturii române în limba sa paternă, ca unul care cunoaşte zece limbi, desfăşoară o intensă şi lăudabilă activitate culturală în a două lui patrie. Dar, el nu este numai un simplu traducător, ci este, înainte de toate, un veritabil poet. Mărturie stau volumele de versuri în ediţie bilingvă (româno-albaneză), în care poetul şi cercetătorul ştiinţific, dovedeşte printr-o sumedenie de cuvinte comune, străvechi, înrudirea neîndoielnică a celor două limbi şi popoare. Prin aceste inspiraţii, el a aprins un curcubeu strălucitor, arcuit simbolic între Marea Adriatică şi Marea Neagră, între Răul Băiasa şi Dunăre, între Munţii Pindului şi Carpaţi, locuiţi pe vremuri, în excluisivitate, de numeroasele triburi traco-ilire autohtone.

De origine albano-română-aromână, poetul Ymeri este o sinteză admirabilă şi un autentic vates: poet şi profet totodată. Cu candori de înger şi vâlvori de heruvim. Liric duios şi caustic, mângâie şi arde, cântă şi şfichuie, şopteşte dulce şi tună năprasnic, în cuvinte simple, nerimate, dar pline de sevă lirică, vie şi clocotitoare. Setos de frumuseţe, iubeşte florile, pomii, animalele, eternul feminin. Poezia, neamul, visul, sublimul.

Poet modern, ca structură spirituală şi formă literară, versul lui irupe din adâncuri ancestrale, simplu şi natural, ca un izvor irepresibil, încărcat de frumuseţe aspră şi primitivă, incantatorie. Terestru şi sideral, umblă vrăjit printre oameni, nu totdeauna înţeles, nu rareori rănit. Sufletul lui urcă mereu în zboruri înalte spre sfere ideale, ori coboară obsedat în adâncuri infernale, după neuitata lui Euridice. De aceea, sufletul lui nu are şi nu va avea niciodată astâmpăr. S-a născut sub semnul tutelar al misterioaselor zeităţi traco-ilire: Zamolxis, Dionissus şi Orfeu. Ce putea ieşi decât un fascinant rapsod, beat de frumuseţi eterne? (Ionel Zeana)

Apreciat traducător de poezie românească şi doctorand al Universităţii din Bucureşti, poetul Baki Ymeri, reprezintă fenomenul mai rar al unui bilingvism născut nu doar din uşurinţa de a poetiza atât în română cât şi în albaneză, ci mai ales – credem noi – din conştiinţa unui destin comun, a unei “Balcanii” originare, situate dicolo de toate diferenţierile etnice sau istorice. Pentru Baki Ymeri poemul va fi astfel întotdeaună expresia unei încordări, a unei nelinişti care îl plasează sub semnul “dramei sacre” a poeziei dintotdeauna şi de pretutindeni.

Dacă prin asemenea trăiri marcat duale, poetul Kaltrinei reface în stil personal câteva din experienţele fundamentale ale modernismului, timbrul său original trebuie căutat însă în capacitatea de a trece, aproape pe nesimţite, de la drama metafizică la cea a impactului cu istoria, care dobândeşte aici culoarea, lipsită de orice propensiune spre pitoresc, a balcanismului. Un balcanism cu accente evident tragice, generate de un acut sentiment al fatalităţii istorice, al cărei “mare mecanism” e demontat de Baki Ymeri, cu mijloacele unui poet autentic (Octavian Soviany).

Poet de excepţie al iubirii şi patriot desavârşit, Baki Ymeri aduce un univers aparte în lumea poeziei româneşti. Citind cu dragoste şi înţelegere poemele domniei sale, veţi înţelege că ele sunt născute din suferinţă, disperare, iubire şi credinţă. Autorul acestor versuri, suflet nobil şi înţelept, scrie poezia cea mai sfântă şi dragă vieţii: cea venită de la Dumnezeu, şi care aduce cu ea lumina adevărului. Prin sensibilitatea sa poetică, Baki Ymeri ştie să ne pună sufletele în mireasma de busuioc şi de fragi, ca în Raiul fericirii nepământene. Versurile domniei sale au gustul de miere al spiritualităţii albano-române. În lirica sa de dragoste, Baki Ymeri este fantastic, şi tocmai prin aceasta, fascinant. Dar nu numai atât. În poezia acestui suferitor de frumos, veţi descoperi acel eros divin al limbii, care depăşeşte dragostea pământeană şi este propriu, numai adevăraţilor poeţi. (Emilia Dabu)

Baki Ymeri este extraordinar de comunicativ, de parcă ne-am şti de când e lumea. El este legat prin fire tainice de noi, de acest inconfundabil spaţiu transilvan. În urmă cu 60 de ani, mama poetului, doamna Aurelia Graur, se lega pe viaţă de Aivaz Voka, cel ce sub imperiul miraculos al dragostei, ar fi fost în stare, după cum se şi mărturiseşte într-o scrisoare, o căută pretutindeni, chiar dacă ar fi trebuit să meargă şi în …America! Aurelia Graur l-a urmat pe tatăl viitorului poet albano-român, din dragoste. L-a urmat la bine şi la greu, la necaz şi la bucurii. (Nicolae Băciuţ)

Pentru poezie, nu ajunge doar “ştiinţa”, mai e nevoie şi de intuiţie, de vis, de imaginaţie, cultură, suflet. Baki Ymeri este un poet albano-român, etnic vorbind: fiul unui albanez, adică şi al unei românce. Ceea ce se reflectă şi în poezia sa, în dublul lui sentiment patriotic. Cine parcurge textele autorului, îşi da seamă că el scrie relativ uşor, versul ţişnându-i firesc, inspirat, aşa cum respiră, ca dintr-un şipot de apă proaspătă, de munte. Baki Ymeri este, dealtfel, un poet autentic, în clipele lui de graţie. Poezia originală a lui Baki Ymeri, se remarcă prin reflecţie profundă, perpetuu polemică, de situare în lume, ca şi în universul interior. Vers liber, înnobilat de metafora densă şi expresivă. (Hristu Cândroveanu).

Bătăios până la violenţa verbală când îşi apără o idee, tenace şi perseverent, amabil şi politicos cu partenerul de dialog, trăgând cu coada ochiului la fetele frumoase (se crede un soi de Victor Eftimiu în materie), el a reuşit să se facă tuturor simpatic. E vorba de Baki Ymeri, un visător cu plăcerea lecturii şi darul poeziei. Dacă e să-i dăm crezare, a avut până acum o viaţă demnă de un Rimbaud sau măcar de un Panait Istrati, între altele a fost persecutat de autorităţile comuniste iugoslave, pentru faptul că l-au prins ducând, aidoma lui Badea Cârţan, cărţi albanezilor şi românilor macedoneni.

Ca poet, personajul nostru visează „insule pline de lumină„, scrie mult şi confraţii, de la Marin Sorescu şi până la Hristu Cândroveanu, i-au preţuit râvna şi harul. Şi cum să nu fie aşa, de vreme ce condeiul lui iscă versuri precum acestea: „Cu pielea ta luminezi stelele,/ Cu gasul tău sorbi izvoarele,/ Cu buzele tale încălzeşti iernile,/ Cu gura ta rosteşti rugăciunile,/ Cu ochii tăi orbeşti zorile,/ Cu numele tău albeşti zilele./ Cu sângele tău înroşeşti rodiile,/ Cu sânii tăi străpungi nopţile,/ Cu pântecul tău roteşti soarele,/ Vezi?!/ Cu pântecul tău roteşti soarele.” (Florentin Popescu)

Printre poeţii români de astăzi, Baki Ymeri trece drept un personaj pitoresc. Şi chiar aşa e. Ceea ce vrea să însemne că acest poet al iubirilor lirice, se simte aici ca în prima sa patrie. În alţi termeni, în virtutea dreptului său afişat de dublă cetăţenie (macedo-română), Baki Ymeri, de trei decenii, promovează în străinătate spiritualitatea românească, traducând remarcabil peste 50 de poeţi, prozatori şi istorici români. În teoria textelor sale, străbate, printre altele minunăţii, şi dorinţa de comuniune spirituală, a românilor, albanezilor şi aromânilor, din Macedonia, Kosova şi Valea Timocului. (Marin Codreanu)

Baki Ymeri a obţinut graţie rădăcinilor sale ardelene, cetăţenia română. Prin volumul Kaltrina, şi-a câştigat cetăţenia în poezie. Cartea citată are marele merit de a consacra o temă nouă în lirica română: aceea a durerii balcanice. Într-adevăr aproape jumătate din poemele acestui volum sunt închinate trecutelor, prezentelor şi viitoarelor încercări pe care istoria le-a scris în faţa popoarelor noastre. Poezia lui Baki Ymeri recomandă un poet frământat de nelinişti balcanice, vechi de când e lumea. Un poet format, pe care-l mai aşteptăm în spaţiul literaturii noastre. (Marius Dobrescu, 1995)

Baki Ymeri este, într-adevăr, un poet. Pur şi simplu. Rod al unei experienţe spirituale speciale (care trăieşte simultan în două culturi, în două limbaje), român şi albanez în acelaşi timp (mama poetului, Aurelia Graur – româncă din Ardeal, tatăl poetului – albanez din Şipkoviţa). Poezia lui Ymeri are o specifitate evidentă, un amestec indelebil de stranietate. Nu ştiu ce înseamnă Dardania, dar un lucru este cert: Dardania este un cuvânt frumos, cum frumoase sunt şi poeziile lui Baki Ymeri. Ciudat acest om (şi poet) Baki Ymeri. Frumoasă această Dardanie! Această insolită „Cântare a Cântărilor” balcanică – idolatră, sceptică, îngerească, profană, ironică, patetică, rugă şi tandra impresie. (Ştefan Ioanid, 1999).

Baki Ymeri are un ochi curios şi luminat de flacăra sentimentului înalt. Are în plan antologii de versuri, dicţionare, eseuri…toate strâns legate de ceea ce numim trecerea literaturii române, dincolo de hotarele ţării. (Ion Lotreanu, 1974).

Dragostea lui Baki Ymeri pentru plaiurile noastre mioritice este impresionantă. România este patria de obârşie a mamei sale, şi în această ţară, a întălnit frumuseţea spirituală a unui popor ospitalier. În activitatea sa de traducător literar, a debutat cu Eminescu. În drumul său spre Germania, s-a oprit la Viena, să vadă locurile pe unde a trecut Eminescu, s-a înscris la Universitatea din Viena, urmărind cursuri de limba şi literatura română, frecventănd concomitent şi Parohia Ortodoxa Română, tot de dragul lui Eminescu (Paul Dudea, 1986).

Baki Ymeri este unul dintre cei mai devotaţi prieteni ai României. Încântat de frumuseţea plaiurilor noastre mioritice, el este cel care a trădus şi publicat în străinătate, peste 50 de scriitori şi poeţi români. (Gheorghe Daragiu, 1990). Baki Ymeri pare a fi un temperament voluntar, şi te cucereşte repede, prin entuziasmul său nedisimulat, faţă de tot ce este românesc, şi ce ar putea să constituie o punte de legătură, între spiritualitatea română şi albaneză. (Eugen Şerbănescu, 1991).

Poemele de scurtă respiraţie (unele – compuse chiar dintr-o singură frază, fără a avea totuşi concizia ostentativă a haik-urilor) sunt naive, în sensul bun al cuvântului, şi graţioase. Reminişcenţe din basme, din poezia populară, alternează spontan cu originalităţile unui poet de azi: „Vrăjit pare totul / În turnul aceastăă: / Odăi fermecate,/ Fermecate fete / Pe care încă nu le cunosc” (Gânduri). (Alex. Ştefănescu, 1995)

DIN OPERELE TRADUSE DE BAKI YMERI:

1.Nichita Stănescu, Ekspozitë e të palindurve/Expoziţia celor nenăscuţi, Prishtina, 1986

2.Anghel Dumbrăveanu, Kënga e mullibardhës/Cântecul sturzului, Shkup (Scopie), 1986

3.Slavco Almăjan, Xhuxhmaxhuxhët harruan të rriten/Piticii au uitat să crească, Prishtina, 1989

4.Marin Sorescu, Eja të ta them një fjalë/Vino să-ţi spun un cuvânt, Prishtina, 1990

5.Carolina Ilica, Duke dashur në fshehtësi/Iubind în taină, Pogradec, 2004

6.Sali Bashota, Exilul sufletului/Ekzili i shpirtit, Bukureşti, 2004

7.Halil Haxhosaj, Umbra viselor/Hija e ëndrrave, Bukureşti, 2004

8.Ibrahim Kadriu, N-a rămas timp pentru sărbători/S’mbet kohë për kremte, Bukureşti, 2005

9.Mardena Kelmendi, De la suflet la suflet/Nga shpirti në shpirt, Bukureşti, 2007

10.Merita Bajraktari McCormack, Ferestrele sufletului/Dritaret e shpirtit, Bukureşti, 2007

11.Miradije Ramiqi, Shpirt i përflakur/Suflet înflacărat, Bukureşti, 2007

12.Leom Kolmnela, Am văzut lumea/E pashë botën, Bukureşti, 2007

13.Riza Sheqiri, Apel pentru Iubire/Ftesë për Dashuri, Bukureşti, 2007

14.Jeton Kelmendi, Ce mult s-au rărit scrisorile/Sa fort janë rralluar letrat, Bukureşti, 2007

15.Valeriu Butulescu, Lulet e Përjetësisë/Florile Veşniciei (aforisme), Bukureşti, 2007

16.Sarë Gjergji, Foc nestins/Zjarr i pashuar, Bukureşti, 2007

17.Florentin Popescu, Elegjia e kuajve të humbu/Elegia cailor pierduţi, Bukureşti, 2007

18.Brahim Avdyli, Stelele Veşniciei/Yjet e Përjetësisë, Bukureşti, 2007

19.Sali Bashota, Ploaia fără Tine/Shiu pa Ty, Bucureşti, 2008

20.Jusuf Zenunaj, Din stâncă curg lacrimi/Prej shkëmbit rrjedhin lotë, Bukureşti, 2008

21.Corina Matei Gherman: Capra cu trei iezi/Dhija me tre edha, Iaşi, 2008

22.Mihai Prepelita, Mozaik Basarabian, Bukureşti, 2008

23.Fatmir F. Salihu, Lumina cuvintelor/Drita e fjalëve, Bukureşti, 2008

24.Radije Hoxha, Dumnezeu mă iubeşte noaptea/Zoti më do natën, Bukureşti, 2009

25.Marius Chelaru, Baladë përditshmërie/Baladă cotidiană, Jaşi, 2009

26.Sabit Rrustemi, Atingere divină/Prekje hyjnore, Bukureşti, 2009

27.Fatmir Salihu, Dezvelirile sufletului/Shpalimet e shpirtit, Bukureşti, 2009

28.Ramadan Mehmeti, Pentagrama inimii/Pentagrami i zemrës, Bukureşti, 2009

29.Nexhat Rexha, Binecuvântarea secolelor/Bekimi i shekujve, Bukureşti, 2009

30.Sabile Basha, Anatomia iubirii/Anatomia e dashurisë, Bukureşti, 2009)

31.Hysen Këqiku, Melodia asteptarii/Melodia e pritjes, Bukureşti, 2009

32.Engjëll Koliqi, Sa schimbam lumea cu iubire/Ta ndërrojmë botën me dashuri, Bukureşti, 2009

33.Nuri Plaku, Lacrima lunii/Loti i hënës, Bucureşti, 2009

34.Florica Bud, Glina joshëse/Lut ispititor, Bukureşti, 2009

35.Gheorghe Peagu, Câştigătorul nu ia nimic/Fitimtari nuk merr asgjë, Bucureşti, 2009

36.Victoria Milescu, Bucuriile triste/Gëzimet e trishtme, Bukuresht, 2009

37.Florica Bud, Stindardul dorinţelor/Flamuri i dëshirave, Bucureşti 2010

38.Vilhelme Vranari (Haxhiraj), Rădăcinile/Rrënjët, Bucureşti, 2009

39.Adem Zaplluzha, Pomul binecuvântat/Pema e bekuar, Bucureşti, 2010

40.Skender Sherifi, În taverna inimii tale/Ne tavernën e zemrës sate, Bucureşti, 2010

41.Kostaq Duka, Trandafirul care răsărea în ianuarie/Trandafili që çelte në janar, Bucureşti, 2010

42.Remzi Limani, Sunete pierdute/Tingujt e humbur, Bucureşti, 2010

43.Sadik Krasniqi, Lacrima vieţii/Loti i jetës, Bucureşti, 2010

44.Viorela Codreanu-Tiron, Darul iubirii/Dhurata e dashurisë, Bucureşti, 2010

45.Fehmi Kelmendi, Golgota kosovară/Golgota kosovare, Bucureşti 2010

46.Vezir Ukaj, Camera numărul 4/Dhoma numër 4, Bucureşti, 2010

47.Dimitris Kraniotis, Iluzione, Bucureşti, 2010

48.Elchin Iskenderzade, Mahnitja e dritares (Mirarea unei ferestre), ADA, Tirana, 2010

49.Liman Zogaj, Florile luminii/Lulet e dritës, RawxComs, Bucureşti, 2010

50.Pal Sokoli, Sângele iubirii/Gjaku i dashurisë, Bucureşti, 2010

51.Skënder Zogaj, Lacrima durerii/Loti i dhembjes, Bucureşti, 2010

52.Muhamed Kërveshi, Melancolie/Melankoli, Bucureşti, 2010

53.Theodor Damian, Shenja e Isarit (Semnul Isar), TIPOMOLDOVA, Iaşi, 2010

54.Victor Sterom, Treptele/Shkallët, Bucureşti, 2010

55.Grigore Grigore, Miracolele nopţii/Mrekullitë e natës, Bucureşti, 2010

56.George Peagu, La ţărmul fiinţei mele/Në bregun e qenjes sime, Bucureşti, 2010

57.Alexandru Ciocioi, Drumul ochiului/Rruga e syrit, Bucureşti, 2010

58.Passionaria Stoicescu, Şarpele cu aripi/Gjarpëri me flatra, Bucureşti, 2010

59.Monica Mireşan, Kosova literară/Kosova letrare (eseuri), RAFET, Râmnicu Sărat, 2010

60.Florica Ceapoiu, Muguri de lumină/Muguj drite, RawexComs, Bucureşti, 2011

61.Mihai Antonescu, Dardania inimii mele/Dardania e zemrës sime (eseuri), Bucureşti, 2011

62.Jeton Kelmendi, Gândurile sufletului/Mendimet e shpirtit, Bucureşti, 2011

63.Adelina Dokja, Secretul iubirii mele/Sekreti i dashurisë sime, Bucureşti, 2011

și multe alte, peste 100 de volume bilingve ale poeților români în limba albaneză și a albanezilor în limba română.

PREZENT ÎN DIFERITE ANTOLOGII LITERARE:

În palma istoriei (de Marius Chelaru), Valman, Râmnicu Sărat, 2006

Punţi de cuvinte/Urat e fjalëve, Edit. Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi, 2009

Baladë e përflakur (de Sokol Demaku), în albaneză şi suedeză, Bucureşti, 2009

Manifestimi letrar Ditët e Naimit 2000, Tetova, 2000

Zogj që nuk ngordhin nga helmi, Tetova, 2006

Gjuha e dashurisë poetike, ALBIN, Tirana, 2006

Spiritualili apuntsa a stealilor, Scopie (fără data apariţiei)

Boema 33, volumul 1-5, Bucureşti, 2009-2011

Carmina Balcanică (Rewiew of South-East European Spirituality and Culture,

Edit. Fundaţiei România de Mâine, Nr. 2, Bucureşti, 201, etc.

http://www.valcea-turism.ro/j15/index.php?option=com_content&view=article&id=1919:baki-ymeri-poet-al-iubirii-albano-romane&catid=19:poezie&Itemid=35

Albanezul nostru este poetul iubirii unui destin comun

Recent, o nouă plachetă de versuri „Poeme pufoase”, în colecţia Opera Omnia Poezie contemporană, apărută la Editura Tipo Moldova, 188 pagini, mi-a atras din nou atenţia asupra scrierilor poetului Baki Ymeri, cunoscut de câteva decenii bune, încă de când era student la Universitatea din Prishtina – Kosova cu o continuare a lor la Viena şi în anii din urmă doctorand la Universitatea Bucureşti, dar mai ales în calitatea sa de redactor şef al publicaţiei „Albanezul” – organul de presă al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, publicaţie care mai apare tocmai datorită eforturilor aproape singulare ale acestui devotat om de cultură româno – albanez. Am făcut această introducere pentru a demonstra că îi cunosc activitatea literară de la primele sale traduceri din poezia română în limba albaneză încumetându-se să se apropie sufleteşte de Mihai Eminescu, Victor Eftimiu, Anghel Dumbrăveanu, dar mai ales de Nichita Stănescu, Marin Sorescu etc. În ultimii ani traduce cu sârg şi talent, am putea spune cu devotament, poeţi contemporani de la cei mai cunoscuţi până la tinerii care încep să se afirme în literatura română sau chiar universală. O face cu sufletul curat, animat de cele mai bune sentimente. Aproape că nu ştiu când mai are timp să se ocupe şi de propria creaţie.

Apariţia „Poemelor pufoase” relevă o cu totul altă latură chiar şi a scrierilor şi traducerilor sale de până acum. Hristu Cândroveanu sublinia odată într-o recenzie că „Pentru poezie, nu ajunge doar „ştiinţa”, mai e nevoie şi de intuiţie, de vis, de imaginaţie, cultură, suflet. Baki Ymeri este un poet albano-român, etnic vorbind: fiul unui albanez adică şi al unei românce. Ceea ce se reflectă şi în poezia sa, în dublul lui sentiment patriotic.”, iar un alt critic al scrierilor sale Florentin Popescu, completa: „Bătăios până la violenţa verbală când îşi apără o idee, tenace şi perseverent, amabil şi politicos cu partenerul de dialog, trăgând cu coada ochiului la fetele frumoase (se crede un soi de Victor Eftimiu în materie) el a reuşit să se facă simpatic tuturor.” Am citat doar doi critici ai scrierilor lui Baki Ymeri din multitudinea celor ce l-au cunoscut fie ei români, albanezi sau din alte ţări.

Luan Topciu, scriitor şi publicist albanez remarca şi el, „Poezia lui Baki Ymeri este plină de farmec, este sonoră şi cursivă…îi place să vorbească puţin dar sugestiv”. Închei suita unor aprecieri despre opera lui Baki Ymeri cu o remarcă a criticului Dan Angelescu: „Avalanşa de întrebări şi nelinişti planează, nu o dată apăsător, într-un superius al rostirii poetice… Baki Ymeri posedă rafinamentul decantărilor solemne…evadate dintr-un anotimp sufletesc sans rivage”, despre acest poet sensibil la tot ce este frumos şi solemn în viaţa de toate zilele, dar mai presus de orice alte consideraţii, subliniez devotamentul său nemărginit pentru poezia română contemporană din care a făcut numeroase traduceri în limba albaneză publicate în ţată şi străinătate. „Poeme pufoase” vine să sintetizeze o parte din poeziile de dragoste, dar într-o formă nouă de sensibilitate, filtrată nu numai literar, ci printr-un rafinament sensual de adâncă şi reală meditaţie, de mixaj al simţurilor cu gândirea maturizată.

Poetul Baki Ymeri recidivează în ceea ce priveşte versul pătimaş privitor la dragostea de femeie, patrie, şi cu o francheţă nedisimulată îşi expune sentimentele ca şi cum ar fi într-o convorbire directă cu cititorul său. I-am urmărit versurile scrise încă în anii studenţiei (la Prishtina şi Viena), dar mai ales după stabilirea definitivă în ţara de origine a mamei sale, cu începerea unui doctorat la Universitatea Bucureşti, sub proteguirea Profesorului universitar Grigore Brâncuş. Ne-ar fi foarte greu să facem o selecţie în citarea unor versuri, dar poezia „Dardania” se impune prin conţinutul de idei al stării de spirit existentă de veacuri în această zonă a Kosovei actuale şi a românilor din Timoc.

Dar cum poetul se va stabili la nord de Dunăre se gândeşte la un „Vechi cântec de dragoste”, în care: „Dunărea e foarte tulbure şi rece,/ Tu eşti frumoasă şi caldă./…Dunărea tot vine şi trece./ Ca smirna tu arzi cu miresme -/Cămaşa mea rămâne mai rece;/ O piatră m-aţine de glezne.” (p.23), iar împlinirea, apare şi ea, sub titlul „Te iubesc în limba română”, din care cităm: „Când şi când mama oftând / Rostea în limba română un dor,/Albanezul de tata-i spunea:/ În limba română mi-e dor,/Auzi:/ Te iubesc în limba română!” (p.145) dar semnificative vor rămâne versurile din poezia „Ultimul cuvânt”: „Aici odihneşte / Cel care n-a fost bun / De nimic altceva…/ Decât de iubit./” (p.166). Prof. dr. Gelcu Maksutovici

Post Scriptum: Baki Ymeri este Trubadurul Albanez care arde ca o flacără. Am primit cartea lui Bashota și îmi place. Te felicit și sunt bucuros că a ieșit bine antologia Foc sacru. Arzi și tu printre lemnele ude ale Bucureștului! Te zbați ca o flacără! Te îmbrățișez! Dumitru Velea, 17 Septembrie 2012.

——————————-

Baki YMERI

București

19 martie 2019

Cosmin Ștefan GEORGESCU: Întâmpinare la o lansare de carte – Doamnei Dunia Pălăngeanu, poeta Donaris

Poeta Dunării Latinizate într-un spațiu slav.

Doamna Dunia este fluviul de cuvinte care izvorăște de departe dar nu se oprește niciodată în pofida intemperiilor , a aluviunilor perturbatoare , a miscelaneei literare.

Pornind cu elan din perioada adolescentină și-a făurit o pană proprie prin care surprinde cotidianul în mod firesc , fără emfază și grandoare.

A rămas o femeie demnă de propria sa condiție într-o lume antinomică și acaparatoare.

Și-a construit o personalitate bazată pe virtuții și nu pe speculații.

A știut să se antureze de oameni de valoare – artiști , dascăli , iubitori de folclor.

A lansat devenirile multor spirite – dovedind o maieutică socratică , natural feminină.

Prezentă permanent în Cetate , conduce Cenaclul Luceafărul al legendarului latinist Marinel Marinescu dar deschide noi breșe pentru apă vie- Aldebaran , Constelații Transfrontaliere Româno-Bulgare.

Diplomația poetică i-a permis să își facă din Ruse un oraș al sufletului irizat din proximitatea iubirii de Giurgiu iar din Balcic un refugiu marin și stelar.

Iubită pe ambele maluri, beneficiaza de traducerile de excepție ale filologilor bulgari.

Antologiile pe care le-a coordonat nu s-au limitat la poezie ci si la picturi , crochiuri – amintind de încrustările în planșe ale primelor scrieri medievale.

Salvata de bolta de vie de acasa , de familie , de colțul tainic al mesei de scris , de electrizarea unei pisici peste tomurile mereu răsfoite – amintește de gândul lui Appolinaire care își dorea exact aceasta serenitate.

Își alege nidusuri ideale – Școli din Municipiu și din Județ , Biblioteca ,Muzeul ,Parcul ,Statuia lui Eminescu , Ateneul Bălănescu.

Se confundă cu Orașul.

Devine o efigie literară a unui Port Dunărean.

Rimele simple amintesc de profunzimea picturilor naive de pe sticlă – suport ce permite transversatea spre suflet.

Poeziile sunt cantabile și găsind o interpretă pe măsură – așa cum Ahile și l-a găsit pe Homer.

Nu prididește și totuși are liniștea Începuturilor.

Geneza sa este întotdeauna în matcă.

Face elogiul ceștii de cafea cu aceeași fervoare a negustorilor venețieni de pe vremuri și vede în Dunăre un Fluviu cosmopolit , sediu inperturbabil al atâtor civilizații milenare.

Prolifică , nu scrie o poezie ci teme , cicluri literare.

Poeme ale Cetății , ale Turnului cu Ceas ,ale Dunării , ale Orașului Ruse , ale Cetății Balcic.

Ba chiar și ale Fulgului de Nea.

E nelipsită de la Târgurile de Carte pe care le onorează cu propria creație pusă deseori în Antologii.

Aceste creuzete lingvistice permit comparații fertile , emulații prodigioase și varietate de stil.

Descoperind armonia între creatori – rupe mitul disensiunilor germinative.

Având de ales între geniu și notorietate – alege geniul notorietății.

Are atâta forță de sugestie încât simpla prezență crează un fenomen cultural.

Constientă de propria poziție oferă torța tuturor celor care nu se tem de foc.

Adaptată perfect noului – transcrie în rețele de socializare un suflet romantic greu convertibil la digital.

Faptul că reușește din plin dovedește că Poezia poate scăpa oricăror încorsetări tehnice.

Nu își accepta decât Destinul Creativ – singurul care o definește deplin.

În timpul liber e tot Poetă – întocmai lui Midas care aurea totul chiar și atunci când se credea ferit de har.

Drama și șansa Poetei e de a rămâne mereu ancorata în vers – cu Corabia în Port la Dunăre, străbătând Oceanul Planetar fără a se urni din loc.

––––––––––––-

Cosmin Ștefan GEORGESCU

15 martie 2019

Eminescu’s coffer – Translated by George Anca

All are old and all are new.
Ladies and gentlemen, we continue with a collection of pieces: Eminescu’s coffer.
We have starting price of 5000 EUR, who offers 5000 EUR, at number 18
5200. 5200 EUR once, 5200 twice at 120
We have 5500 EUR. 5500 once, 5500 twice at 170
6000 EUR. 6000 to 210. We continue
6300 EUR. 6300 to number 84.
We go on with 6500. At number 100 there at the end.
6800 at a time, 6800 twice. At number 18. Thank you. We continue.
7000 EUR. 7000 at a time. 7,000 twice. 7000 EUR adjudecate.

His wonderful shape is, still today, in my mind. I did saw him. A striking beauty. It was impossible to appear in a hol without attracting by his person even those who did not know him. He was extremely cheerful. And hommed when coming from his walks in Vienna park.
After an iniatory and bohemian periplus, along with various theater bands, where Eminescu was accompanied by a travel bag taken from his father, a coffer in which he kept some books he often read, the young man was sent to Vienna as a student. Here, the coffer begins to host a series of notebooks, which are increasing from year to year.
You, old Vienna, you, ancient cradle emperors. Do you hear, at the gate, the hero’s hard step?
Long live the nation!

Eminescu was enrolled as a student at the old university of Bäckerstraße and lived in several homes between 1869-1872 when he left Vienna. He went to the Trolley café at Vollzeite, where other Romanian students were gathering. There he came daily and ordered beer, oranges or Viennese coffee. And at the requirement of the Romanian students, Eminescu held conferences with his voice full of verve. In the beginning, Eminescu always took part in debates, and he was always able to forget both the time and the self, when the object about was passionate. He also accepted the opponent’s opinion with some restrictive amendments in political, ecclesiastical and social matters. But it was implacable up to fanaticism in terms of history, philosophy and aesthetics.
Mr. Michaelis Eminescu, an eternal doctoral student in many non-useable sciences, a former librarian when he preyed the library, former reviser at the girls’ school, a former editor in chief of the Stewardship Sheet and other unreaded and of other journals collabortor.

On the pages of the 2257 manuscript there is the concept of a telegram to his father, obviously Mihai Eminescu asking for the money to be sent monthly, and on the 103rd street is the address of the National Hotel in Leopoldstadt, where the Romanian Juni Society Ball took place. Eminescu reports details about this ball.
It is known that the Society of Romanian Students in Vienna gives each year a splendid ball that enjoys a certain reputation with its elegance and beauty. Last Monday (February 14), the Society Committee composed of drd. Stihi (president), drd. Ciucu and Popazu were received in audience by His Emperor. On this occasion, His Majesty welcomed to ask for detailed information about the progress of the Romanian student society and more about the reading cabinet; he promised that, forgiving his circumstances, he would come to Bal. The ball itself was set on yesterday, Saturday. On this occasion, Mr. Strauss, Director of the Imperial Court Balls Music, dedicated the Society to a polka-francaise entitled „Snow Flake”.

Here seems to be the ball where Mihai Eminescu and Veronica Micle met.

Great room is bright, / table is white, lot of guests, / sweet talk to listen ever / and its endeared light / by gloss eyes, by many eyes
here some stay în laziness / and they dream and think / others there are yelling / and women with long eyelashes / laugh in secret and watch.
One feigns that doesn’t see / and her head is bent / wile her enamored eyes / their rays are fast / to the sad stranger
To the stranger with pale brow / and with hair like of the raven / her red lips sips / now in arms then on the lap / blind love sleeping.

Trying to re-edit Eminescu’s translation from Kant, I came across a miracle: the 44 poet’s notebooks. This miracle wos met by others in passing. But it’s good to say every story from the beginning. Open the 2258 manuscript containing the 24-year translation of the heaviest book of Kant. Go to the manuscripts 2255, 2264, 2306, all with philosophical notes, and suddenly the magic formlessness, the larval, the primary envelops you and takes you to the rest. Forget that you are pursuing a simple matter of specialty. That you are neither good at the other. That trained hands and pious minds have gone over these manuscripts, pulling out or standing to get the best of them, and you say to yourself: beyond what can get out of Eminescu is Eminescu himself. There are these notebooks, of which he did not split – and you would not want to break up, you reader, even for a while.
This is not about Eminescu’s works. About his culture. About his projects. Of his variants. The retained platonic treasures or the possible philosophical systems – it’s all about it. This extraordinary spectacle that gives you a culture of openness to everything.
Death is the extinction of the consciousness of numerical identites.

It is not perhaps to see in other culture a document as impressive and complete but Leonardo’s notebooks. It is not easy to mention any culture consciousness that – at a very often naive level – it is right – to attempt to encompass so much (in fifteen years compared to Geothe’s 60 years of assimilation and creation) to risk so much and to miss so much.

God is an atom, a mathematical point, the common point where all the powers of the earth melt to form the body of laws, the cosmic system.
How to be thanked only for the 90 poems published during the lifetime or those of the Maiorescu edition? For those of today, the culture is not any more just a finished work. No genre can name these books of Leonardo or Eminescu. All I can say is that more than in the opera, it’s about Leonardo himself, or Eminescu himself.
So what will we meet in the notebooks? Everything together. For example, at the beginning of the 2255 manuscript, we will see German notes and then notes about principium rationis sufficientis, then literary prose, then math exercises and philosophical thoughts again, with a judgment on Kantian antinomies.
And then … who knows if it is better / To be or not to be … but everyone knows. / That what is not, does not feel pain, / And many pains are but few pleasures./
To be? Madness and both sad and empty; / The ear lies to you and the eye deceives;/ What a century tells us the others denies. / Than a flat dream, better nothing.

But the party under delight of language is not all in the 2257 manuscript. The economist can also take part in the banquet. And not only the economist is served, but also the beekeeper, because on a few tabs is spoken on the bee’s birth is. The biologist and the chemist, with about 20 tabs on the living organism and some chapters of chemistry ; the historian with more than 20 tabs on „ideas to Machiavelli ; even the philologist with about 11 Greek words. For the last pages to talk about the immaterial substance in the universe.

After whot everithing was taken out from these notebooks, all that seemed like a work, as a sketch of work, as a variation, thoughts and sketches of thoughts, you found that all the notebooks remained intact. Not only has it not been deciphered yet, that it was possible to escape interesting thoughts and projects, that the eye of a great critic – like Calinescu – could read other things on the pages over which he had passed;

Our earth is poorer in geniuses than the universe in fixed stars. It is easier to create a new solar system in the vast valleys of chaos than a genius on earth.
But you find that everything that has been given to the printing has taken on an ordinary face, while the chaos in which the works and notations of all sorts are here, the writing of Eminescu, the joining of the unexpected situations and thoughts, everything makes the image the unusual way the pages of the manuscript give you, to exert a magic that, unlike Paul Valery’s notebooks, can not be lost.

Without Me, there is no time, there is no space, no God, no Eye is no light, no Hearing is no song – The eye is light, Hear is the song, I am God … My nation is the world; How without me is not God, so without my nation is not the world. What were the Romanians while I was not? What will they be, while I will not be? What a fading head without a zenith.
Faced with the leonard’s fantastic nature, Eminescu’s poetic or prose descriptions of other worlds, shattered, thrown in time, or with the time taken out of the woods, projected from the past to the present, when no end-of- beginning with the world, all have a fantastic character of spirit and culture rather than a naturalist.
On Tomorrow’s Sunday: 4 shirts, 2 collars, 4 pairs of jewels, 1 nightcloth, 1 pillow …
About the destiny of these manuscripts there has been a lot of ink flowing over the years. There are still inaccurate things about the route after 1883 of these manuscripts, when Eminescu was interned. Eminescu’s few things, including manuscripts and books, were taken by Simțion, an intimate friend of the poet. Then they went over to Chibici-Ravniceanu.

From Ober-Dobling (Vienna), Eminescu, worried, wrote to Chibici on January 12, 1884:
Beloved Chibici, what I want to know from you is if my books and my coffer are safe and if I can hope to see them again. … I do not have where I put my stuff, it would be good if you kept my so-called crate for some time, though I suppose this is not quite pleasant. Please, however, take the box from Simțion if it is no longer possible to stay there until my condition is correct, if it is possible to ever go.
The coffer with manuscripts and books will reach Maiorescu.
On November 20, 1887, his sister, Harieta, wrote to Cornelia Emilian: Eminescu lacks reading books, he wrote to Mr. Maiorescu to send his library, but so far he has received no answer. On February 27, 1888, again, Harieta writes to Cornelia Emilian: Eminescu is very upset about Mr. Maiorescu, that he wrote it recommended, praying him very warmly for his library and some manuscripts he would haunt. And no answer has been received so far. If I could, I would bring her books from Bucharest, but who knows what they are and is not wasted much.
Maiorescu gave no answer and kept them in his custody for almost 20 years. He donated them to the Academy on January 25, 1902, the inventory being: many manuscripts, part of the published poems, part trials, fragments and variants of published poems, part studies, translations and prose articles „, which he had from Mihai Eminescu. And it goes on: „All these manuscripts, as they are: cartons, sewn notebooks, and flyers, I send them together and give them to the Romanian Academy to serve those who will be in the future with more in-depth research on the life and activity of our great poet. „

I love this good, gentle, human people, on whose backs the diplomats are carving out the charters and the wars, they are painting kingdoms about whom does not even pass through.
The Eminescian treasury kept at the Academy Library is now up to 15,000 pages, out of letters and archival documents. They were retained as they were submitted by Maiorescu, except for the notebooks, which were not related and which received the respective cartons.
How many flowers are on the ground, all go to vow …
Some of the notebooks, especially Rhime Dictionaries, less researched and less used, still retain original links today. The idea of preserving these manuscripts appeared since the 1930s, because Nicolae Iorga wrote that „No Eminescu line must remain unpublished”.
– But time? But the time ..
– Oh, that damned time, that’s when it’s long, short, but it’s the same, at least the remontorium says it … When someone’s waiting at the gate of some sweetie his sweetheart … and she’s not coming. and waiting … and she still does not come … what’s the time? An eternity. And when someone reads a beautiful book … thousands of paintings unfold before the eyes … what’s the time? One minute. Who has never had a whole novel in mind, whose normal reality would be a whole life or a whole youth? … in his dream he can have one man’s whole life in one night. And why of a man? Why not all those who turn around him? And how long? Seven eight times. But what’s a tragedy or something else? And, indeed, if such an interest is concerned, you do not even squeeze as long as it has passed. To take the criterion of normality, to wipe out all the esclusiveness of a conventional and flattering possibility and to place another equally right in the home. Then let’s just say: this is only possible and only possible, but we say: As soon as our head reaches, it is … but the hell knows if it could not be a thousand times different …

But it seems to me that where there is a problem is at same time its solution. Kant. Most people, however, ask questions, sometimes comical, sometimes unruly, sometimes full of meaning, sometimes deserted.
Then Constantine Noica pleaded for the publication of these manuscripts, elaborating in 1968 a manifesto: Make the Eminescu manuscripts faint! The dream of philosopher Constantine Noica was not possible in the 1970s. Presented on October 2, 1984 in Botoșani and Ipoteşti, Noica raises the issue of facsimilation of Eminescu’s manuscripts, leaving to Ipoteşti 11 Eminescu worksheets for facsimile. Noica speaks of „a miracle” (the existence of notebooks) and the new miracle that should occur: meeting the 14,000 pages with the spirit of younger generations. He thinks it is a national obligation to provoke this meeting and awaits a lot of it. He has an example: publishing the 29 notebooks of Valéry. He consulted a few volumes and, if he had any skepticism about it, he heals: facsimilation can be done. Hard work is being done to copy the manuscripts from microfilms at the Academy Library.
Until December 7, 1986, all the films from the Academy Library had been copied, being photographed, according to the original films, all the manuscripts on the film, leaving the missing pages filled up and the whole material multiplied. On April 1, 1987, the first notebooks were given, and on October 1, 1987 Noica returned to Botosani and saw the 31 photographed Eminescu worksheets, of which 16 were already copied in 3 copies. Every man is a question put back to the spirit of the universe.
The martyr, the hero and the wise are forms of one and the same substance: the truth.
At the 155th anniversary of Eminescu’s death, the Romanian Academy launched the first volume of the famous facsimile manuscripts by Mihai Eminescu. On January 15, 2006 volumes II – VI were launched, and on January 15, 2008, a further 12 volumes were released from the facsimile edition of the Eminescu manuscripts. They numbered almost 2,600 pages. In 2009, the editing of all eminescian facsimile manuscripts will be finalized.

The word comes from Conventus, a gathering of people, says Eminescu. How many still know it? How many are looking for their ultimate truth, their community beings, how many love their word and search for it?
Most scholars who have used them have taken research only those interested: prose or poetry manuscripts, those with historical, economic, philosophical or scientific notes. The whole was not interested because it did not seem to be a whole. Undoubtedly, it is not the whole of a work, not even of a destiny; but it’s the whole of a culture consciousness.
Eminescu’s notebooks can not be crossed entirely, with the feeling that you are in front of the full man of Romanian culture.
These notebooks are a kind of diary of Mihai Eminescu’s life. But a very special diary, which no one has ever done, and which we no longer meet in the universal literature, because here we find Eminescu’s creation, we find his thoughts, we find his everyday life, with its good and bad parts, with its responsibilities. We find the most beautiful thoughts that a Romanian has ever had. Like the most beautiful lyrics. The fact that Mihai Eminescu studied in Vienna at that time a kind of healthy positivism, which reigned in philosophy, studied history as well as mathematics, astronomy, economics. Medicine is also studied. And we find Eminescu in notebooks scribbles from all these domains. And what is interesting, besides the fact that he transcribed many works, bigger or smaller, because at that time there were no other means of multiplication, but on each occasion he had his own notes. So his own thoughts about what he was reading. And interesting is the fact, especially in connection with the writings of history and psychology – at that time the peoples’ psychology was fashionable – and each time Eminescu read a paper, he said: „That is also the Romanians. And this in Romanian has the same meaning, that is. Such events also took place in the history of the Romanians. „So he constantly referred to the Romanians, to the Romanians’ history and to our culture.

No more delight as moving once / Stories and lyrics, riddles, heresies, / Brightening my childhood forehead was, / Hardly understood, but full of meanings – / Vainly your shadows now surround me, / O, hour of the mystery, o, sunset even.
To pluck a sound from past of life, / To do it, soul, to tremble again / With my hand în vain I glide on lyre ;
Lost it all in the horizon of youth / And moves its sweet mouth of other times, / And time grows behind me … / I get dark!

Translated by George Anca