Categorie: Cultură

Constantin MARIN: O revistă perenă – Izvoare Codrene şi Chiorene

„Izvoare Codrene şi Chiorene” – Revistă de cultură, literatură, artă, religie, tradiţii – Nr. 15, 2019

Spre mijlocul anului 2010, apărea, din iniţiativa poetului Vasile Dan Marchiş – unul dintre exponenţii de frunte ai grupării culturale „Izvoare Codrene” – primul număr al revistei cu acelaşi nume. Cum se întâmplă de obicei, scepticii au lansat opinia conform căreia revista „nu va avea prea multe zile de trăit”. Însă, Dumnezeu a vrut să contrazică această „profeţie mincinoasă”, iar revista apărea, an de ani, mai viguroasă, cu un conţinut din ce în ce mai diversificat.

Când lucrurile se leagă, altfel spus când „îşi dau mâna” oamenii de cultură, autorităţile locale şi oamenii de afaceri se creează condiţiile ideale pentru creşterea unui „vlăstar” literar, necesar zonei maramureşene, despre care facem vorbire.

În cel mai recent număr al acestei reviste este prezentată opinia părintelui Radu Botiş, despre volumul omagial 100 de ani de la Marea Unire. 100 de personalităţi maramureşene care au făcut istorie. Sunt menţionaţi arhiepiscopul Maramureşului, vrednicul de pomenire şi amintire Justinian Chira, episcopul Emilian Birdaş, George Pop de Băseşti, luptătorul anticomunist Vasile Blidar, scriitorul Petre Dulfu, folcloristul Emil Gavriş, doctorul Florian Ulmeanu, părintele Vasile Lucaciu, „alături de marea pleiadă a atâtor făuritori de unire şi întregitori de neam, cu generozitate cuprinşi în această carte-document”.

În continuare, o poezie a părintelui Radu Botiş, evocă atmosfera acestei „Mecca” a românilor: „Mai dalbă, Alba reîntregirii: În Alba ţării, sub cetate/ Sălăşluiesc, demult, eroi/ Răpuşi, cu dorul de dreptate/ Uitaţi, adesea, şi de noi.// Se-aud, sub crucile creştine,/ Cum lacrimile curg şuvoi,/ Până la cer răzbat suspine,/ Cu jind, la pacea de apoi.// La Alba Iulia, altarul/ Mai poartă-n Catedrală semn,/ Iar peste ţară, preasfânt, harul,/ Scoboară la poporul demn.// Mai dalbă, Alba reîntregirii/ Răscoală-n noi chemarea sa,/ Cu pretutindenea, martirii/ Unirea sfântă va dura”.

Profesoara Olimpia Mureşan face o sinteză a cărţii „Dascăli din Ţara Codrului”, semnată de Viorel Pop şi Traian Rus. Aflăm, în felul acesta, de „amprenta” lăsată de optzeci şi şase de „dascăli şi dăscăliţe codrene, cu chipuri vii şi memorabile”, ale acestei zone.

Se comentează cartea, apărută în anul 1999, semnată de Angela Monica Jucan „Optimismul bacovian”, care analizează şapte poeme bacoviene (Plumb, Lacustră, Amurg violet, Decembre, Negru, Rar, Tablou de iarnă). Noaptea, ploaia, golul, moartea, plânsul, nevroza, sentimentul de monotonie exasperantă, toate amintind de creaţia lui E. A. Poe, Baudelaire si Verlaine, devin la Bacovia, în viziunea Angelei Monica Jucan, „golul plin”. Este probabil, „celălalt” unghi al simetriei””, asa cum spune chiar autoarea, pe care îl regăsim în simbol, la Paul Verlaine, în poemul „Apus de sori”: „Stranii înţelesuri,/ Curg din depărtări,/ Parcă sori din zări/ Coborâţi la șesuri.”

De la Vasile Bele, autorul materialului intitulat Claca şi clăcaşii din Chiuzbaia, aflăm de existenţa unui „botocan”: cel care avea mai multe pământuri de lucrat, despre claca, din satul românesc. Prof. Ioan Andreica ne prezintă Antologia de cultură, literatură şi artă „Slove lămurite în bătaia peniţei”.

Acest număr cuprinde o mulţime de informaţii, referitoare la evenimente cu conţinut cultural, din spaţiul maramureşean,şi nu numai, fapt pentru care redacţia merită toate aprecierile şi recunoştinţa noastră, a cititorilor.

––––––––-

Constantin MARIN

15 aprilie 2019

Ploiești

Nelu BARBU: George Anca sau În căutarea Sinelui

Aș fi putut da titlul acestui eseu și prin alte sintagme: Fenomenul George Anca, Homo universalis, Un Pico de l Mirandola … Am rămas la cel care exprimă „În căutarea sinelui”, considerând că i-am descoperit aplecarea ce-o are, după metafora lui Blaga. Om de cultură, poet și prozator, dramaturg și jurnalist, traducător și eseist, George Anca este un poliglot, cunoscător al limbilor: franceză, engleză, italiană, hindi (în care și-a scris o parte din operă) și, nu în ultimul rând, om de știință: etnolog, indolog, antropolog, cu o operă rotundă (peste cincizeci de cărți literare proprii), apărute în douăzeci și cinci de țări, de la studiile literare și lingvistice la cele de antropologie culturală, de politologie și biblioteconomie, de educație. Și în calitatea de redactor, de panfletar și de critic literar este un avizat, iar în domeniul studiilor de literatură universală europeană și orientală – un român reprezentativ.

Din vastul univers al operei sale, m-am oprit la dimensiunea poetică, deoarece aceasta exprimă, cu sinceritate și competență originalitatea sa de promotor al dodismului, dovadă că a înțeles foarte bine ce înseamnă autonomia esteticului, așa cum a prezentat-o Tudor Vianu în Dubla intenție a limbajului și problema stilului. De aceea, după opinia noastră, dodia este un fel de metaforă deviată, un sens deviat, conotativ, al unei sintagme sau al unui cuvânt de la sensul de bază/denotativ. „A vorbi în dodii = a vorbi într-aiurea” (Vasile Breban, Dicționarul general al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987, pag. 303).

George Anca este însă un inițiat în templele Dodonei, pentru care nu există granițe, el nu poate fi depășit și nici limitat. Mircea Sântimbreanu îl asociază pe acest autentic comparatist, cu Tagore și Kirkegaard. El știe că „dacă vezi invizibilul, poți realiza imposibilul”. În acest sens, vâlceanul nostru reprezintă buzduganul modernismului resuscitat al generației ʹ70. Este unul dintre cei mai buni urmași ai lui Anton Pann și ai ermetismului poeziei lui Ion Barbu, dodismul fiind practicat în poezie și de Vrânceanu, Sorescu și Blandiana, Brâncuși, Voiculescu – o interferență a stilurilor, nu în ultimul rând conceptul vizând artele cubismului, dadaismului, expresionismului.

Elemente de dodism în literatura română întâlnim de la Negruzzi și Creangă, până la Urmuz. Chiar Eminescu, într-o scrisoare către Maiorescu, afirmă: „Nu mai știm nicio limbă” (E un comportament lingvistic de maximă modernitate în secolul XX).

„Dodismul – acumulare de termeni în aproximări ale multilateralului și inefabilului unei creații, prin acumulări de termeni diverși până la contrarietate”. (Marian Popa, „Anca”, Editura „Bibliotheca”, Târgoviște, 2013, Capitolul II Dodii, pag. 11). De aici, şi filosofia lui George Anca: „Ne-am creat un singur creator, ne lipsește voința primului pas în stare să creăm c-am fost creați” (Cenușa de gânduri; Ibidem, pag. 12).

„Dodiile sunt relații, deci structuri situaționale sau factuale identificate de individ în el, dincolo de el sau în raportul Eu – Noneu, prelucrabile și evaluabile interior (Ibidem, pag. 17). Orice text e un produs al vieții interioare, o căutare a sinelui. Poetul caută, nu știe ce caută, caută lumina interioară, iluminarea, izvorul din care bea curcubeul dualului.

După Friedrich Schlegel, nimic nu este mai original ca haosul. „Anca e unul care depășește dualul, prin trăire de tip hindus” (Ibidem, pag. 19). El pledează pentru o artă a scrisului care să transfigureze unicitatea haosului pentru un cititor unicat, fiind convins că dacă un singur vers va fi înțeles, din poezia sa, a realizat revelația conceptelor și exuberanța analogiilor: „în statuie după om / carte nu după monom / nici binom, nici astronom / că ne potopi sodom / tu pe cine, eu pe gnom / fără de niciun incom” (George Anca, Doine în dodii, poezie, București, 1997, pag. 18). Doar teoretic, un individ uman poate trăi în afara dodiilor, mai ales în exprimarea populară și familiară. Pentru poetul filosof indianist George Anca, Universul, ca totalitate, este o dodie sau un ansamblu de dodii, precum la Eminescu în Sărmanul Dionis sau cel din scrisorile către Titu Maiorescu, din perioada când era internat la Colțea.

În sens larg, dodiile pot fi considerate orice abateri de la exprimarea denotativă și de la logica primului silogism. „Literatura sub comunism a fost salvată de esoprism” [intertextualități puțin clare, ambigue, cu semnificații ascunse care ne-au fost transmise de la Esop n.n.] și de „vorbitul în dodii” (Adrian Alui Gheorghe, „De la sfârșitul istoriei la sfârșitul ierarhiilor”, 2011, pag. 7), citat reluat din Marian Popa; Ibidem, pag. 17). Dodiile definesc, în general, microcontextul, în folclor și epigramă, în literatura cultă. Transhumanța spirituală, din poezia lui Dragoș Vrânceanu, de la Gura Latoriței, din ancestrala Vlahostrată, până-n însorita Italie, de la „Drumul spre Bonciu” până la cel „Spre Firijba” [cel mai vechi sat din România, n.n.] presupune și poetica în dodii, abordată de George Anca din perioada când frecventa Cenaclul „Casa de sub pădure”.

În această perioadă, poetul George Anca a publicat Poemele părinților, București, Editura „Eminescu”, 1976, cu dedicația „Mamei mele”, cuprinzând trei cicluri: „Părinți”, „Calendarul dorului” și „Parinior”, volum scris în stilul „Cântecelor casei de sub pădure” (1973) de Dragoș Vrânceanu. O poezie eliptică, stampă, scurtă în stilul lui Eugenia Montale, președintele de onoare al cenaclului amintit, preluând crezul Maestrului Vrânceanu: „Scriindu-ne opera / Ne facem loc printre întâmplări”, o artă poetică, cu titlul ultimului vers, dedicată fratelui său Mircea, poetul George Anca își transfigurează crezul său poetic: „Îmi scriu în fiecare zi cartea”. Și ne-a dovedit-o, prin cele peste cincizeci de cărți de autor.

Ne-am oprit la ciclul „Parinior” care anunță tema dodismului: „Noi eram în Parinior / pe zile cu ploi și nor, / în dodii ne veseleam, / aruncam jocuri pe geam, / văgăuni zvârleam roi / boturile de copoi / lupi și iepuri norocoși / să trimitem la strămoși!” (Ibidem, „Parinior”, pag. 42) sau „Botul cumpenei pe sat, / voce de sete măsurat” (Ibidem, pag. 45); „În somn cirezile pasc, / vinurile pică-n teasc” (Ibidem); „Din trupul copiilor – / mâinile-spițele, / șerpii-cosițele, / Sânmăriile / copilăriile” (Ibidem, pag. 46).

În căutarea sinelui, George Anca se apropie de o vârstă rotundă – o jumătate de secol – fie că e vorba de proză, romane sau teatru, eseistică sau poezie: „Nu-i cântecul visul / tăcerii dintâi? // Frânt îmi e pasul, / drumul nesfârșit… // Intr-un plâns de zare / și pe nor călare, // Țipătul mă cheamă, / pentru mângâiere, // Am vrut să adeveresc / tristeții bucuria, // Prindemă / unde voiam să zbor, // O fată singură / pe tot pământul, // Mintea nu cunoaște / ce cunoaște nenea” (Ibidem, „Dodii”, Lui V. G. Palelolog întru Brâncuși, pag. 48-49). Și iată cum, în căutarea idealului sinelui, poetul pasăre George Anca ne întoarce în lumea copilăriei, consecvent crezului său estetic: „râde într-un vis că e pasăre – / își ascunde fața-n pene, / cântecul în nor” (Ibidem, Copilul pasăre, pag. 51).

George Anca a transfigurat istoria/civilizația lumii în versuri. În ale sale dodii-arte poetice, apar toți poeții lumii, de la Dante, Byron, Victor Hugo, Esenin, la Tristan Tzara, Ion Vinea, Ilarie Voronca și Mircea Vulcănescu, cincizeci și opt de poeți din literatura universală și o sută opt poeți români. A luat un vers-două din ei și a creat el altul, un adevărat curs de artă poetică: „Ce de popor în templul artei sfinte… / în cerul tău îngenunchem, părinte! // Profetul sfânt al vremilor de mâine / talentul îngropat în văl de zâne // Clipa trăiește, veacurile mor / cosită iarba vertical mohor // Pământul se-așterne peste făptură / anafura sub cuminecătură” (Ibidem, în Decasilab, poezie, București, 1999, volum bilingv, română şi engleză, poezia Ianuarie, pag. 180-181).

George Anca a scris ode, poeme, sonete, doine, balade, pamflete în dodii. A scos și o antologie Măiastra în dodii. A fost consecvent/fidel primului său volum de poezii Invocații, (București, 1968), din care redăm următoarele versuri: „Războiu-i foarte animal, / mai cade unul de pe cal, / cade pământul de pe cal, / pocnesc potcoave de metal” (Ibidem, poezia Cadență, pag. 7).

Volumul Doine în dodii, București, 1997, are conotații, e o capodoperă a balcanismului, pe filiera lui Anton Pann, urmat de Mateiu Caragiale, Miron Rodu Paraschivescu, George Voicu, cu „plecăciunea joasă” față de Ion Barbu: „calea laptelui / boaba bobului / drumul robului” (Ibidem, Trio”, pag. 43) sau „exteriorizare / în spray albastru / a dodiilor // își expuse concepția / în metrou / în zece minute” (Ibidem,         pag. 44).

Trioritor este o odă în dodii, închinată lui Avram Iancu, văzut între copii și-ntre cei vii, între mame de-mpărați și-ntre frați, între soarele de pe genunchi și-ntre unchi, între haine de haini și-ntre străini (Ibidem, pag. 47).

George Anca introduce, în căutarea sinelui, și conceptul indodiei: „Nici o urmă clatină / calea de la datină / inima îi lunecă / omului pe mânecă / de la dodie fiori / Indiei la căpriori / soarelui la aurori / în culori fără citiri / zidul meu de mănăstiri” (Ibidem, poezia „Indodii”, p. 31).

Există un ciclu de doine în dodii, dedicate orașelor simbol ale României: Vasluiului, Brăilei, Sibiului ș.a. Versurile următoare ne amintesc de Fătălăul lui Tudor Arghezi, cu mențiunea că George Anca își are stilul său inconfundabil: „câtă yoga la Sibiu / nici afișul cibiliu / copil viu uitării viu / de-s bătrân la interviu / filozof mitropoliu / psiholog și curaliu / ia cu damă, mă  musiu” (Ibidem, Doină Sibiului, pag. 25).

Numai un poet autentic putea să scrie o variantă în dodii la Doina lui Eminescu: „nici tu Tisa, nici tu Nistru / spune-le românilor / umflarea plămânilor / spune-le țiganilor / arămirea banilor / spune-le ciangăilor / pustiirea căilor / spune-le muscalilor / călărirea parilor / peste ape și-alte nații / strunga dracului Carpații / noi vrem supraviețuire / … cu dușmanca ie te-ni-s-a / de la Nistru pânʹ la Tisa” (Ibidem, Doină cu variațiuni, pag. 55-65).

Scriitorul George Anca este o binecuvântare pentru interferența artelor și stilurilor, a esteticelor: clasică, romantică, modernă și postmodernă. Scrisă în limbile română, engleză, hindi și sanscrită, opera sa literară și culturală are conexiuni în literatura universală, în istoria și civilizația lumii. Cred că scriitorul a înțeles cel mai bine că „Dumnezeu nu ne cere să reușim, ci să încercăm din tot sufletul”. El a și reușit, și în proză, și în poezie, în estetică și-n traduceri. Așa se nasc poeții, deși nu sunteți un Montale. Parafrazându-l pe Eminescu, pentru originalitate și autonomia esteticului, vi se potrivesc versurile: „Nu mă ieu dup-a lui flaut; / E menirea-mi căutare / Numa-n inima-mi so caut”.

–––––––––––-

Nelu BARBU

12 aprilie 2019

 

 

REPERE BIOBIBLIOGRAFICE

Prof. univ. dr. GEORGE ANCA

 – Scriitor polivalent şi cărturar prestigios, de deschidere internaţională, cu o largă paletă de preocupări: poet, prozator, dramaturg şi scenarist, eseist, sanscritolog, indianist, (indo)eminescolog, provensalist, traducător,  editor, realizator de filme, publicist, animator cultural.  Membru al Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, vicepreşedinte al Asociaţiei de Etnologie din România, preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno-Indiene  (RICA); cancelar naţional acreditat la ONU, al  Asociaţiei Internaţionale a Educatorilor pentru Pacea  Lumii, membru al Grupului Român pentru Pugwash,  întemeietor al Salonului literar „Colocviile de Marţi” etc.

  • 1944, aprilie 12, în satul Ruda din fosta comună Bercioiu, azi – Budeşti, judeţul Vâlcea: se naşte Gheorghe, cel de-al doilea copil al familiei Elisaveta (născută Grigorescu) şi Ion Anca – funcţionar. Sora sa Ioana (Noana) se născuse cu doi ani mai înainte, la 14 aprilie 1942. ● 1952-1956: urmează cursurile Şcolii primare din satul natal, fiind premiant în toţi anii, ca şi în ceilalţi care vor urma. ● 1956-1961: studii gimnaziale şi medii la Liceul – azi Colegiul Naţional „Vladimir Streinu” din Găeşti.

 

  • 1960: se produce debutul său poetic în revista „Luceafărul”, cu poezia Frunză moartă. Vor urma colaborări şi la alte publicaţii cultural-literare din străinătate, din Bucureşti şi din ţară: „Gazeta literară”, „Viaţa literară”, „Amfiteatru”, „Steaua”, „Inedit”, „Credinţa” (Detroit), Indian literature (Delhi), , „Latinitas” (Delhi), „Liber” (Bucureşti); „Vâlcea literară”, „Povestea vorbei” şi „Forum-V” (Râmnicu-Vâlcea) şi altele. ● 1961-1966: student la Facultatea de Limba şi literatura română a Universităţii din Bucureşti. Printre profesori: Mihai Pop, Al. Rosetti, Jacques Byck, Mioara Avram, Paul Cornea, Ion Coteanu, Ovidiu Drimba, Marcela Manoliu-Manea, Dumitru Micu, George Munteanu. Coleg de promoţie cu George Mirea, Ioan St. Lazăr, Gheorghe Deaconu, Florin Gheorghiu, Sabina Ispas, Ileana Gregori, Laurenţiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Cornel Moraru, Roxana Sorescu, Gheorghe Lupaşcu, Gheorghe Ştefănescu, Gheorghe Neagu, Nicolae Baltag, Mihai Marta, Dumitru Ivănuş, Stelian Tăbăraş, Mircea Frânculescu, Liviu Tudor Samoilă ş.a. – o „promoţie de aur”, un adevărat fenomen cultural.al timpului.

 

 

  • 1963-1964: audient al cursurilor susţinute de Tudor Vianu şi George Călinescu. ● 1966, ianuarie-iulie, Bucureşti: îşi satisface stadiul militar. ● 1966, iunie: imediat după absolvirea facultăţii, se căsătoreşte cu Geoabă Rodica, pe atunci încă studentă, în anul II, la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. ● 1967-1969: lucrează ca redactor la Radiodifuziunea Română.  ● 1968: la Editura EMINESCU, în cunoscuta colecţie „Luceafărul”, îi apare primul volum de versuri, Invocaţii. În general, cartea a fost bine primită de critica literară, dar şi de cititori, frapând prin noutatea stilului utilizat, pe care, mai târziu, exegeţi ai scriitorului (inclusiv Marian Popa) şi unii cititori îl vor numi dodism. . ● 1969-1971: redactor la revista „Colocvii”. ● 1971-1976: inspector de specialitate în cadrul Ministerului Învăţământului. ● 1973: cursuri postuniversitare la Universita di Roma, cu specializare în limba şi literatura italiană, Din această perioadă datează şi corespondenţa sa cu Mircea Eliade. ● 1974, Universitatea din Bucureşti – Facultatea de Filologie: îşi susţine teza de doctorat cu tema Baudelaire şi poeţii români – corespondenţe ale spiritului poetic, obţinând titlul de „doctor în ştiinţe filologice”. ● 1976-1977: lector universitar la Facultatea de Ziaristică din Bucureşti. ● 1977-1984 şi 2002-2003: „Perioada indiană” din viaţa şi activitatea cărturarului, ca profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Delhi, fiind însoţit şi de soţia sa – Rodica Anca. În acest timp, pe lângă munca la catedră, desfăşoară o activitate culturală remarcabilă în ceea ce priveşte promovarea culturii şi literaturii române în India (dar şi invers): traduce din scriitorii români în engleză şi hindu, iniţiază schimburi culturale între cele două ţări, sprijină realizarea versiunii sanscrite a Luceafărului, înfiinţează reviste, întemeiază structuri organizatorice care vor deveni cunoscute internaţional [fondator şi preşedinte al Asociaţiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, Asociaţia Culturală Româno-Indiană (R.I.C.A.) etc.].  ● 1978: este primit în rândurile membrilor Uniunii Scriitorilor din România.           ● 1980, iunie, Vaideeni – jud. Vâlcea: manifestare culturală, la care participă, ca invitaţi: George Anca, Amita Bhose, Mihai Şora, Ion Iuga, Radu Cârneci, Gheorghe Deaconu, Ioan St. Lazăr ş.a. ● 1981, Universitatea din Delhi: cursuri de specializare în limba şi literatura sanscrită. ● 1983, Delhi: sub egida International Academy Eminescu şi cu sprijinul lui George Anca, apare versiunea în sanscrită a poemului eminescian Luceafărul, în traducerea Urmilei Rani Trikha. În acelaşi an, editează „Latinitas” – „Bulletin of Romanian MIHAI EMINESCU” şi publică versiunea originală şi traduceri în engleză şi hindi, a poeziei eminesciene Doina, cu ocazia centenarului apariţiei acestei capodopere. ● 1984-1987: director la Institutul Politehnic din Bucureşti. ● 1988-2009: director general al Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu” din Bucureşti. În paralel:  conferenţiar universitar la Universitatea „Valahica” din Târgovişte. ● 1992, septembrie, Bucureşti: înfiinţează Asociaâia Culturală Româno-Indiană (RICA), înregistrată oficial la data de 19 august 2004; printre membri, vâlcenii: Ion Soare, Gheorghe Deaconu, Ioan St. Lazăr, Florin Epure.  ● 1994, august 7, Râmnicu-Vâlcea: numărul 7 al publicaţiei „Vâlcea literară” îi este dedicată în întregime scriitorului, cu ocazia aniversări a cinci decenii de viaţă..

 

  • 1994: publică eseul program Indoeminescology. Deşi (după obicei!) nu teoretizează prea mult, eseul se constituie – de facto – într-o autentică întemeiere a unei noi ştiinţe, la interferenţa dintre indianistică/ indologie şi eminescologie. ● 2000, februarie 22, Râmnicu-Vâlcea: diplomatul scriitor Rajiv Dogra – ambasadorul Indiei în România, împreună cu George Anca şi cu Sorin Zamfirescu – primarul de atunci al Râmnicului Vâlcii, în cadrul schimburilor culturale dintre cele două ţări, în prezenţa a numeroşi oameni de cultură, au dezvelit – pe peretele nord-vestic al clădirii Palatului Copiilor din municipiu – placa comemorativă MIHAI EMINESCU şi GURUDEV RABINDRANATH TAGORE ● 2005: la sediul Filialei din Râmnicu-Vâlcea a Universităţii „Constantin Brâncoveanu”, i se acordă titlul de „Cetăţean de Onoare al Municipiului Râmnicu-Vâlcea”, fiind prezentat de prof. Augustina Sanda Constantinescu şi de prof. dr. Ion Soare. ● 2006, sediul Primăriei Budeşti din judeţul Vâlcea: lui George Anca şi lui Ion Soare, li se acordă titlul de „Cetăţean de Onoare al Comunei Budeşti”. ● 2009, iunie 17, sediul Muzeului Naţional Tehnic ,,Dumitru Leonida” din Bucureşti: simpozionul „Inventivitate şi tradiţie – Spiritul tehnic românesc şi indian”, organizat de Asociaţia Culturală Româno-Indiană (RICA) şi de Muzeul Tehnic Naţional ,,Dumitru Leonida”. ● 2009, noiembrie, Bucureşti: în parteneriat cu Primăria Sectorului 2, înfiinţează şi conduce Salonul literar „Colocviile de Marţi”, în care şi-a propus – iniţiativă originală şi generoasă – să promoveze cultura şi spiritualitatea tuturor zonelor ţării, în ceea ce au acestea reprezentativ. ● 2009, decembrie 8, Clubul Calderon din Bucureşti:    s-au inaugurat Colocviile de Marţi, noua titulatură a salonului literar deschis de curând cu lansarea cărţii Între două lumi de Ben Todică, jurnalist şi cineast din Melbourne. Eminescu sau exilul au făcut de data aceasta loc, în rostirile convorbitorilor, bucuriei unei traduceri bune: Le vieux garçon par Pouschy Dinulesco, Roman, traduit du roumain par Michel Wattremez, Editions Meronia, Bucarest, 2009. Şi-au exprimat aprecierile: Hélène Astalos, George Astalos, Paula Romanescu, Adina Romanescu, George Anca – amfitrionul Colocviilor împreună cu Mihaela Popescu, directoarea aşezământului gazdă -, Horia C. Matei, Mihai Elin, Sorana Georgescu-Gorjan, Noni Cristea, Gabriela Tarabega, Ionel Săvitescu ş.a.. Autorul, marele scriitor Puşi Dinulescu, a citit, împreună cu actriţa Doina Ghiţescu, pagini în română şi în traducere franceză din romanul lansat pentru prima oară într-o limbă străină, precum şi din volume de poezie a sa, eruptă prin surpriză în ultimii ani. 2010, mai 29 – iunie 13: este prezent în Australia (la Melbourne), la invitaţia comunităţii româneşti de aici şi a grupului de radiço 3zzz, prin scriitorul şi cineastul Ben Todică; susţine prelegeri în biserici, dezbateri şi lecturi la Melbourne University şi la Şcoala românească de acolo. Au avut ecou rostirile sale religioase, precum şi cele despre Eminescu şi indoeminescologie, despre dacismul zalmoxian etc.  ● 2013, octombrie 10, Centrul Cultural al MAI Bucureşti: în calitate de exeget şi traducător al sociologului, participă la Ediţia a III-a a manifestării d e v e n i t e tradiţională, „Zilele Dumitru Drăghicescu”, organizată de  Forumul Cultural al Râmnicului, în parteneriat cu Fundaţia „Dumitru Drăghicescu”;  camera l-a surprins chiar în momentul alocuţiunii despre marele savant român de origine vâlceană.  ● 2015, India – Delhi. Participă, ca specialist invitat, la Conferința Mondială de Indologie.

 

  • 2017: traduce, din sanscrită, Bhagavad-Gita. Cântecul Căruţaşului Divin – o parte însemnată din marea epopee indiană Mahabharata. ● 2018, ianuarie 18, BJAI Vâlcea, Sala MULTIMEDIA. „Seară indiană”: în organizarea Forumului Cultural al Râmnicului şi a BJAI Vâlcea, sunt lansate volumele Bhagavad Gita şi Păguboşii lui Shiva, ambele avându-l ca autor pe sanscritologul şi indianistul George Anca şi fiind prezentate de Ioan St. Lazăr, Ion Predescu şi Ion Soare. ● 2018, mai 4, holul mare al BJAI Vâlcea: într-un cadru festiv, cu o asistenţă numeroasă şi în prezenţa lui Partha Ray – consilierul cultural al Ambasadei Indiei la Bucureşti – , a col. Florian Marin – prefectul judeţului Vâlcea şi a conf. univ. dr. Remus Grigorescu – directorul instituţiei, are loc inaugurarea „Fondului de indianistică” (manuscrise şi cărţi) donat de scriitor bibliotecii. ● 2019, martie 15,

 

B I B L I O G R A F I E     I. VOLUME ŞI STUDII PUBLICATE, TRADUCERI, COMUNICĂRI, FILME

 

  1. Poezie

 Invocaţii, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968; Poemele părinţilor, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976; 10 Indian Poems, Delhi, 1978; Ek shanti, 1981; De rerum Aryae, 1982; Upasonhind, 1982; Ardhanariswara, 1982; Mantre, 1982; Sonhind, 1982; Norul vestitor (Kalidasa), 1983; Gitagovinda (Jayadeva), 1983; Sonet, 1984; Decasilab, 1990; 50 doine lui Ilie Ilaşcu, 1994; Doina cu variaţiuni, 1995; Manuscrisele de la Marea Vie (1996), Doine în dodii, 1997; Waste, 1998; Decasilab, 1999; Balada Calcuttei, 2000; Sonete thailandeze, 2000: Orientopoetica, 2000; Malta versus Trinidad, 2000; Mama Trinidad, 2001; Milarepa, 2001; Dodii, 2002; Măiastra în dodii, 2003; Transbudhvana, 2004; Maroc după tată, 2004; New York Ramayana, 2004; Nefertiti & Borges, 2004; Finish Romania, 2006; A la Reine de Maillane, 2006; Cenuşa lui Eliade, 2007; Târgovişte – India, 2008; Partea Nimănui, 2010; Paparuda, 2011; Dodii pe viață, 2014; Saraswati, 2018; Ruda canon, 2019.

 

  1. Proză

 Eres, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970 Parinior, 1982 India. Memorii la mijlocul vieţii, 1982 The Buddha, 1994 ApoKALIpsa indiană (9 volume), Evenimentul, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1994 – 2007 Maica Medeea la Paris, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1997 Miongdang, 1997

 

Continue reading „Nelu BARBU: George Anca sau În căutarea Sinelui” →

Lucia-Elena LOCUSTEANU: Lecturi subiective – „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale

Demonstrați – pe baza subiectului comediei „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale – că piesa dezvăluie mecanismul unei farse electorale, datorită absenței responsabilității civice din conștiința clasei politice românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea!

 

„Caragiale manifestă o pasiune a observației pentru care nu se poate găsi nici un alt exemplu asemănător. Întinsa și variata lui experiență s-a revărsat în întregime în opera sa. Nu va fi posibil să se scrie istoria socială a veacului nostru, (…), fără o continuă referință la opera lui.(…).

                            

Caragiale este un observator lucid și exact, dar materialul observațiilor sale nu rămâne niciodată în stare de pulbere infinitesimală, ci se adună în viziunile unor caractere tipice.

                             

Realismul tipic este formula lui artistică.”

Tudor Vianu

 

„Blestemată politică! Un moment să n-ai pace!”

„pentru că de la partidul întreg atârnă binele țării și de la binele țării atârnă binele nostru…”

 

„Într-o soțietate”(…) „unde nu e moral, acolo e corupție și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are”; „Ce soțietate!” ; „enteresul și iar enteresul!”

–––––––––––––––––––––––

Când criticul Titu Maiorescu afirma despre comediile lui Ion Luca Caragiale că „pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor, sublinia perenitatea unică a operei, perenitate dată de universalitatea situațiilor prezentate, de tipicitatea personajelor, cât și de calitatea comicului”.

Vechi observator și bun cunoscător al moravurilor publice de la noi, Caragiale a pătruns până în miez nesinceritatea sistemului electoral și neadevărul naivei formule curente: democrația este triumful meritului. El știa că triumful nu este al celui mai bine înarmat în luptă, prin excelență, neloială, pentru obținerea mandatului, care deschidea arivistului căile îmbogățirii și ale ascensiunii politice.

De aceea, poate, Ion Luca Caragiale (1852 – 1912) – scriitor al perioadei marilor clasici – își alege ca specie literară farsa / farse, (subst.de. .genul feminin, 1. Comedie cu conținut ușor, în care comical provine, în primul rând, din vorbe de spirit și situații amuzante, uneori burlești , nu din studiul aprofundat al caracterelor; 2. Faptul de a păcăli pe cineva cu scopul de a se amuza; mijlocul folosit în acest scop fiind : păcăleala, festa.”***

Cele două sensuri ale termenului se regăsesc în comedia de moravuri și caractere – „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, dar și în celelalte comedii: „O noapte furtunoasă”, „Conul Leonida față cu reacțiunea” și în farsa „D-ale carnavalului”

Comedia (gr. komos = sărbătoare închinată lui Dionisos și ode = cântec; fr. comedie, lat. comoedia) este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, care înfățișează / prezintă întâmplări hazlii, cu personaje ridiculizate, antrenate într-un conflict derizoriu, cu un final fericit și un sens moralizator. Comedia transpune în formă dramatică categoria estetică a comicului. În comedie, conflictul este superficial și se rezolvă prin împăcarea tuturor personajelor, ducând astfel la un deznodământ fericit. Personajele sunt, de obicei, ființe mediocre ce întruchipează defecte morale, neimplicându-se niciodată în conflict cu toată ființă lor. Ele sunt o expresie

A contrastului aparență – esență, iar motivele pentru care se înfruntă nu sunt valori autentice. În comediile de intrigă, înlănțuirea complicată a faptelor, dar și ridicolul situațiilor prezentate, provoacă râsul. În comediile de moravuri râsul e provocat de felul în care sunt zugrăvite satiric diverse moravuri. În timp ce în comediile de caracter sunt satirizate diverse tipuri umane sau sociale: avarul, fanfaronul, ipocritul, demagogul, șantajistul, etc.

În secolul al XIX-lea, apare în literatura română comedia sub forma farsei și a vodevilului, evoluând spre comedia de moravuri și de caracter. Premiera comediei de moravuri și de caracter „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale din ziua de marți, 13 noiembrie 1884, pe scena Teatrului Național din București, a fost un adevărat triumf.

Capodoperă a dramaturgiei românești, înscrisă pe o orbită universală, tradusă și jucată pe meridianele lumii, comedia „O scrisoare pierdută” dezvăluie mecanismul unei farse electorale, datorită absenței responsabilității civice din conștiința clasei politice românești. În spatele programelor și al luptelor de „idei”, burghezia liberală, surprinsă de autor de la posturile de observație ale propriei  prese, ca girant responsabil, corector, secretar de redacție la ziarul „Timpul”, Caragiale ducea, în fond, o bătălie cu substrat economic și politic.

Comedie în patru acte, piesa satirizează întregul nostru sistem politic, politicianismul claselor dominante cu cinismul metodelor electorale și cu nesinceritatea vieții publice, sintetizate magistral într-o replică a lui Zaharia Trahanache: „A! ce coruptă soțietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prințipuri, nu mai e nimic: enteresul și iar enteresul… (…) unde nu e moral, acolo e corupție, și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are!”.

Comedia are ca temă viața politică și de familie a „înaltei” societăți române în penultima decadă a secolului al XIX-lea. Conflictul se poartă în jurul farsei alegerilor de deputați pentru Cameră, crescând în intensitate, antrenând în jurul lui întreaga acțiune ce se desfășoară pe două planuri: social și familial.

Continue reading „Lucia-Elena LOCUSTEANU: Lecturi subiective – „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale” →

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: ,,Drumul spre film trece prin teatru!”

În data de 27.03.2019, ora 16:00 la teatrul  municipal Gh. Maior Pastie din Focșani, s-a desfășurat dubla lansare de carte universală ,,Privind lumea prin cuvinte „, Sergiu Huzum și Constantin Balaci -,,Ultimul tur de manivelă „, semnată de Florin Gabriel Balaci.

Cartea conține monografia plaiurilor mioritice vrâncene, fiind reprezentate de marii persoane ale cinecluburilor vrâncene.

Prezentarea evenimentului a fost făcută de Sorin Francu. Invitații prezenți au fost: Victor Antonescu, Manuela Cernat, Lucrețiu Damian, Corneliu Medvedov, Florin Toader, Catalin Saizescu, Vladimir Găitan, Ileana Popovici, Nicolaie Cabel și Rodica Lăzărescu.

În jurul orei 18 domnul Florin Balaci împreună cu tatăl dumnealui au adus mulțumirii organizatorilor și invitaților la sfârșit Consiliu Național al Audiovizualului îi acordă domnului Constantin Balaci diploma de excelentă pentru promovarea mișcării cineamatorilor.

La ora 19 la Sala Balada s-a desfășurat proiecția filmului ,,Camera obscură” un documentar de lung metraj care dezgroapă filmele cineclubiştilor de altădată.

Invitați Gheorghe Preda și Liviu Marghidan. O seară magică cu oameni frumoși.

––––––––––-

A consemnat,

Alexandru-Eusebiu CIOBANU

 

Rexlibris Media Group: Lansări de carte la București și Slatina organizate de Academia Româno-Australiană pentru Cultură

Evenimente Literar Muzicale – Lansări de carte – marca Academiei Româno-Australiană pentru Cultură (ARAC) – în luna aprilie 2019!

 

Academia Româno-Australiană pentru Cultură organizează pe 11 aprilie la București (Librăria „Mihai Eminescu!) și pe 19 aprilie la Slatina (Centrul Cultural „Eugen Ionescu”)  – ambele începând de la orele 16:00 – o dublă lansare de carte:

 

Volumele bilingve (română și engleză)

Cântarea Cântărilor/Song of Song de George Smarandache

și

ContraDicție/ContraDiction de Daniel Ioniță.

De câțiva ani buni, Academia Româno-Australiană delectează publicul cu evenimente artistice bine puse la punct, bogate pe plan poetic-muzical, și nu doar cu simple „lansări de carte” obișnuite. Nici de data aceasta brandul Academiei nu se dezminte. Din protagoniști fac parte talentata actriță Daniela Nane – recitând versuri din cele două volume, atât în românește cât și în engleză, precum și îndrăgitul cantautor Nicu Alifantis – un vechi colaborator și membru al Academiei Româno-Australiene – care, în stilul lui inimitabil, va interpreta muzică pe versurile celor mai semnificativi poeți români.

Volumele vor fi prezentate de renumitul critic literar român contemporan Alex Ștefănescu și de cunoscutul poet și jurnalist Lucian Vasilescu.

Câteva cuvinte despre cele două volume și autorii lor…

George Smarandache este cunoscut în special ca dramaturg (Măgura, Fluturele Alb), dar în volumul de versuri „Cântarea Cântărilor” el desfășoară cu talent întreaga gamă lirică a dragostei (după cum sugerează chiar titlul biblic al volumului), de la durere la bucurie, de la disperare la exaltare, de la însigurare la împlinire.

Tradus de Daniel Ioniță, și editat de George Roca (plus grafica copertei), volumul este produs de Editura Academiei Româno-Australiane pentru Cultură, care se aventurează pentru a doua oară pe terenul publicării de carte poetică, după ce în 2017 a publicat „Testament – Anthology of Romanian Verse – American Edition” (autori Daniel Ionita, asistat de Eva Foster, Daniel Reynaud și Rochelle Bews), lansat la New York, Chicago și Atlanta, cu sprijinul Institutului Cultural Român din New York.

Al doilea volum este „ContraDicție” (Editura PIM, Iași), în care Daniel Ioniță și-a tradus propriile poeme. Este a treia ofertă poetică originală a autorului, după volumele „Agățat între stele” (editura Minerva 2013), și „Insula cuvintelor de acasă” (Editura Limes – Cluj, 2017). După cum ne-a obișnuit în lucrările anterioare, poetul nu se ferește să analizeze liric teme existențiale dificile, problematice, dar și luminosul și frumosul, folosind o gamă largă de procedee poetice – de la versul în metru clasic la abordarea post-modernă.

Stabilit la Sydney de câteva decenii, Daniel Ioniță este principalul traducător și editor al proiectului „Testament – Antologie de Poezie Română/Testament – Anthology of Romanian Verse” (Editura Minerva și Editura Academiei Româno-Australiane pentru Cultură) al cărei a treia ediția (acoperind toți cei 350 de ani de poezie pulbicată în limba română) va apărea anul acesta tot în colaborare cu editura Minerva din București.

––––––––––

Rexlibris Media Group

Sydney, Australia

4 aprilie 2019

Dorel SCHOR: Teste de cultură

Toată presa serioasă, de tineret şi pentru femei publică cu regularitate teste de verificare a cunoştinţelor, de cultură sau de inteligenţă. De ce nu am proceda şi noi la un asemenea test, câtă vreme se ştie că cititorii noştri au un I.Q. superior? Iata, aşadar cum procedăm: Eu voi nota câte o noţiune, iar dv. va trebui să alegeţi răspunsul corect. Nu e greu dar nici prea uşor.

TIBIA
a. Localitate în Egiptul antic, capitala regatului pe vremea lui Amenhotep al doilea, cuceritorul Nubiei.
b. Element arhitectonic în partea inferioară a frontonului sau arhitravei centrale.
c. Axul principal în mecanismele bazate pe osii şi arcuri tridiferenţiale subţiri.

ELITRA
a. Pompa principală de transfer, ataşată la bordul avioanelor comerciale de mare capacitate.
b. Maladie de nutriţie determinată de grava deficienţă a vitaminei E şi a micro-elementului litium.
c. Veche unitate de măsură în sistemul de capacitate anglo-saxon in perioada războiului de o sută de ani.

AXILE
a. Grup insular situat în Antilele mici. Posesiune franceză.
b. Erou grec, fiul zeiţei Thetis şi al muritorului Pelleus, bun prieten cu Patrocle.
c. Nume dat larvelor de insecte lepidoptere, diurne şi nocturne.

EFEB
a. Marchiz şi mareşal al Franţei, rămas celebru după luptele de la Montbrison (Loire).
b. Denumirea primei expediţii ruseşti în Antarctica, obţinuta prin abrevierea, pe ruseşte, a misiunii oficiale.
c. Derivat secundar al hidrocarburilor naturale (petrol şi gaze), utilizat în industria uleiurilor nevolatile.

KAOLIN
a. Medicament expectorant bazat pe extracte de plante şi adaus de antimoniu natural.
b. Gaz rar, existent în atmosferă, mai ales în urma descărcărilor electrice naturale sau accidentale.
c. Compozitor spaniol (Pablo).

MOLAR
a. Fizician american (Edwin) născut în California în 1907, descoperitorul a două elemente radioactive.
b. Formă particulară a budismului în Tibet şi Mongolia exterioară.
c. Om politic şi scriitor maghiar (Ferenc), autor de romane realiste, povestiri pentru tineret şi comedii.

PERONEU
a. Unul dintre fiii regelui Priamus, ucis în luptă de către Menelaus, sub zidurile Troiei.
b. Lanţ muntos, alcătuind graniţa naturală dintre Franţa şi Spania, pe o lungime de câteva sute de kilometri.
c. Perioadă istorică din neoliticul târziu, caracterizată prin apariţia primelor arme şi unelte cizelate.
x
Gata, trebuie să recunoaşteţi că nu e simplu. Vă sfătuiesc să nu consultaţi prieteni, elevi de liceu sau dicţionare enciclopedice, pentru că n-are rost. Rezolvaţi singuri şi satisfacţia va fi numai a dumneavoastră.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

3 aprilie 2019

George ANCA: Dumitru DRĂGHICESCU – Ființă și revelație

Dumitru Drăghicescu – Ioan Groșescu – George Anca

DUMITRU DRĂGHICESCU

 

Adevăr și revelație

…

  Ființă și devenire. – Atâta timp cât noi ne găsim în acest proces vertiginos de evoluție neîncetată și și de devenire nemăsurată, ni se pare dificil de a vedea ceea ce va fi reușita stabilă și repausul. Totuși, speciile zoologice astăzi fixate, și fixate de milioane de ani, traversară, și ele, o fază de devenire neîncetată și de mobilism ireductibil, în cursul cărora și prin care ele se constituiră așa cum sunt. Devenirea lor a fost deci încoronată printr-un repaus în ființă care durează, pentru cele mai multe, de milioane de ani. Devenirea lor a ajuns realmente la ființă. Nu se poate întâmpla altfel cu devenirea noastră. Acest provizoriu uman, care durează de milenii și care se va prelungi fără îndoială încă milenii, trebuie să ajungă într-o zi la definitiv.
Este cert că, atât de lung timp de când noi ne găsim în turbionul devenirii, suntem puțin preparați să anvizajăm ființa, această etapă finală în care mobilismul și provizoriul nu vor mai avea rațiune, în care omul și activitatea sa spirituală vor fi epuizat forța lor creatoare și vor fi realizat formele împlinite, încheiate, definitive, ale tuturor acțiunilor umane posibile. Deja capodoperele artei, consacrate de secole, sunt lucruri definitive, imuabile. Arta și știința, în ceea ce ele au dat cu siguranță incontestabil și desăvârșit, au creat și creează definitiv. Capooperele artistice și veritățile științifice au valoarea și stabilitatea speciilor zoologice. De altfel, omul însuși, din punct de vedere morfologic și fiziologic, este fix ca toate celelalte specii. Mobilitatea noastră morală, instabilitatea spirituală, devenirea noastră psihică au la bază o fixitate psihologică aproape absolută.
Dar si devenirea noastră trebuie să ajungă la ființă, dacă trebuie precis, printr-o serie infinită de încercări și forme provizorii, să realizeze formele definitive ale ființei, încă trebuie ca imaginea a ceea ce va fi ființa și definitivul și să-i servească de model. Imaginarul irațional al matematicienilor nu trebuie inserat în real? Or, precis aici este rolul și rațiunea de a fi a religiei, a lui Dumnezeu și a normelor creștine.
Iehova biblic spunea: Eu sunt cel ce sunt. El dă aici veritabila sa definiție, căci Dumnezeu este ființa care trebuie să reușească devenirea umană.  El ar fi de asemena fals de a lua devenirea și mobilismul prin care noi trecem ca singuri adevărați și ca veritate defnitivă și absolută, decât să creadă în existența reală și actuală a lui Dumnezeu. A erija devenirea în absolut, înseamnă precis a nega ființa și pe Dumnezeu, care sunt reușita devenirii, ființa pe care devenirea o implică și fără care nu are sens.
Construcția marilor catedrale ale Europei, cea din Milan sau Cologne, de exemplu, cer mai multe secole. Zeci de generații au muncit la ele; cele care i-au pus fundațiile erau, de lung timp, în cenușă, când domul din Milano fu încheiat. Dar ele au muncit la el pentru că au crezut în existența viitoare, transcendentă a acestui edificiu, opera eforturilor și a credinței lor. Timp de trei secole, acest edificiu fu în devenire. Muncitorii, zidarii, arhitecții succesivi ar fi putut crede că el nu va fi niciodată terminat, pentru că desăvârșirea lui, ființa lui transcendea viața lor și viața mai multor generații și eforturile lor ar fi putut să pară imposibile sau inutile. Este aici puțin din atitudinea filosofilor devenirii, care îi văd veritatea, singurul adevăr absolut, și care resping ideea de ființă.
Credincioșii într-un Dumnezeu real, existând actualmente sunt ceea ce ar fi fost uvrierii unei catedrale, care, la un moment dat, ar fi declarat că edificiul fusese terminat, și ar fi încetat să mai muncească la el, deși era foarte departe de a fi gata. Este aproape de ce s-a întâmplat în evul mediu, când credința oarbă într-un Dumnezeu real și actual a contribuit mult la încetinirea, dacă nu la paralizare științei și tehnicii.
Aceasta ține de Dumnezeu și de dogmele esențiale ale creștinismului ca și de catedrala din Milano.Nenumăratele generații umane muncesc pentru a le realiza și a le verifica, prin ceea ce rămâne definitiv și fix prin curgerea și provizoriului acțiunilor lor. Dumnezeu și dogmele sunt ființa, și transcendența însăși, căci ele transcend scurtele limite ale fiecărei generații și a tuturor generațiilor care vor trăi în faza de a deveni realizator. Astfel, aceste generații sunt puțin preparate să înțeleagă ființa, să creadă în Dumnezeu și în dogme. Dar, că ele cred sau nu, ele nu încetează și nu vor înceta să muncească la ele și să fie inchietați, până ce omul, în fine, se repauzează în Dumnezeu. Explicația, sensul devenirii și al evoluției în general, cheia stării noastre actuale și a activității noastre, și a activității tuturor generațiilor prezent și viitoare, care este ființa noastră sub
forma sa definitivă.
Teologia catolică era în profund adevăr postulând deificarea omului și Nietzsche și Dostoievski, împingând acest postulat până la termenul său extrem, puteau pretinde la deitate.
Gândirea lui Nietzsche și a lui Dostoievski, a lui Guesde și a lui Engels nu descind ele  în  linie dreaptă și printr-o riguroasă logică din cea a lui Ireneus și a Sf. Augustin? (27)

(27) „Dumnezeu şi omul, scrie Aug. SABATIER – împingând până la capăt teza lui Ireneu şi a Sf. Augustin – opuşi unul altuia la originea vieţii conştiente pe terra, se penetrează reciproc până la a atinge unitatea morală a iubirii, în care Dumnezeu devine interior omului, în care omul devine interior lui Dumnezeu şi găseşte în Dumnezeu înflorirea întregii sale fiinţe… Această religie este un germen inepuizabil fecund, inserat ca o grefă în tija vieţii umane, pentru a o ridica la o formă superioară”. (Esquisse d’une Philosophie de la Religion, pp. 185-186). Dumnezeu se dezvoltă deci în tija umană, şi iată de ce Iisus este numit de asemenea Fiul Omului. Dumnezeu este copilul umanităţii; aceasta este adevărata mamă a lui Dumnezeu, Dii Mater, Demeter. Dacă monoteismul pune un abis între Dumnezeu şi om, creştinii umplu abisul şi umanizează pe Dumnezeu, unind omul cu Dumnezeu fără discontinuitate.

Verificarea existenței lui Dumnezeu. – Ideea nouă de Dumnezeu astfel concepută proiectează o lumină destul de vie asupra stării sufletști a umanității moderne și ne face posibil de a o înțelege, de a înțelege tendințele sale, tulburările, devierile și sublimele sale realizări. Noua idee de Dumnezeu ne face egalmente mai facilă comprehensiunea ideiii vechi de Dumnezeu și mai inteligibile geneza sa, originile sale și rolul său în viața umanității și în economia interioară a societăților. Aceasta va fi deja o serioasă justificare a ideii de Dumnezeu, dar nu suficientă pentru a o demonstra și a verifica bine fondată. Dumnezeu trebuie să explice totul, precizamente pentru că el pare inexplicabil și, pentru că el este iraționalul, trebuie să dea rațiunea oricărui lucru. Dar nu trebuie de asemenea să ne dea rațiunea lui însuși?
Dacă noi putem arăta că noua idee de Dumnezeu poate concilia contradicțiile pe care le prezintă ideea tradițională, că ea poate eclera obscuritățile și misterele cu care aceasta se împodobește ca de predilecție și dacă ea dacă ea poate învinge obstacolele și dificultățile care fac penibil accesul la rațiunea existenței lui Dumnezeu tradițional, noi vom fi dat în această absență a contradicției proba cea mai bună a existenței lui Dumnezeu, și de care noi am văzut că matematicienii, în știința lor, se declară satisfăcuți.

…

Viitorul nu trebuie să excludă ființa.   Distincția pe care  M. Brunschwicg o face între unu al devenirii și ființă este logică; dar este la fel de logic de a nu nega total ființa. Căci, în fond, devenirea trebuie să ajungă la ființă; misiunea devenirii, ca să spunem așa, este de a ne procura ființa.

         Se poate deci logic crede într-un Dumnezeu nu certamente real, dar realizabil; la o existență reală a spiritului și a lui Dumnezeu, dar proiectată la capătul procesului de creație, al devenirii. Dacă Spiritul și Dumnezeu nu sunt o ființă, aceasta vrea să spună că ei nu sunt reali, dar aceasta nu exlude ca ei să fie pe calea realizării, a devenirii; Ei sunt reali fiind realizabili. Aceasta nu exclude, dimpotrivă, presupune și cere ca Spiritul și Dumnezeu să fie, în fine, reali într-un interval de timp oarecare. Tot așa, dacă moartea și injustiția domnesc astăzi, aceasta nu este o probă că imortalitatea, resurecția, justiția cu sancțiunile finale ar fi imposibile pe totdeauna. M. Brunschwicg ne interzice el însuși acest pesimism când spune: „Dar omul este spirit; ceea ce este actualmente nu decide ceea ce va fi… căci viitorul său nu este înscris în trecutul său…”. Acest optimism, dacă era consecvent, ar fi trebuit să ne dea legitimitatea credinței și a imortalității, a justiției finale.

         Că evoluția socială, morală și spirituală ar fi în curs, aceasta nu probează că acest ciclu evolutiv nu va fi niciodată epuizat. În timpul evoluției vieții biologice, care a creat speciile, s-ar fi putut spune egalmente că ea nu se va sfârși niciodată. Totuși, devenirea vieții, a formelor vitale, a ajuns la forma ființei speciilor invariabile, așa cum devenirea materiei a ajuns la ființa formelor și a legilor fizico-chimice relativ fixe.

         Se poate concepe că doar evoluția socială și spirituală a umanității să facă excepție și să nu ajungă niciodată la ființe relativ stabile și prin urmare reale, concrete și materiale?

         Incarnarea principiului spiritual  și a unității sale într-o ființă, presupusă materială, existând real, ca și dogmele, ca expresie și determinare a lui Dumnezeu, sunt practic indispensabile, cel puțin ca model de imitat pentru educația și dezvoltarea umanității. Imaginea unui dumnezeu exterior și material este absolut necesară, precizamente pentru a trezi progresul intern, ascensiunea, pentru a-l ajuta și, la nevoie, a determina printr-un sort de constrângere exterioară avântul său. Aceasta nu este necesar pentru spiritul unui Sinoza, al unui Platon și al lui M. Brunschwicg, dar acesta este indispensabil pentru spiritul imensei majorități a oamenilor și de aceasta M. Brunschwicg pare să nu fi ținut cont. Cert, dogmele trebuie să fie continuu modificate și refăcute, pentru ca ele să nu imobilizeze spiritul și să nu distrugă acțiunea sa progresivă, ascensiunea sa. Dar, a le contesta și a le cere să facă proba rațională „virilă” a verității lor, înseamnă a nu fi înțeles nimic din rațiunea lor de a fi. M. Brunschwicg este ca și Ed. Hartmann dușman al antropomorfismului, dar fără a ajunge la panteismul acestuia.

         Găsim la acești filosofi opinii deja puse în circulație de J. M. Guyau și de Renan. Pentru Renan, într-adevăr, Dumnezeu este o realitate care aparține viitorului. Ideea că omul a creat divinul precum păianjenul își toarce pânza este a lui. El vede în religie un sort de instinct comparabil celui al cuibăririi, ceva misterios, o voce a cerului elevându-se în noi. J. M. Guyau scrie aceasta:

„Vom iubi pe Dumnezeu mai mult decât o facem… Omul evoluției este într-adevăr omul Dumnezeu al Creștinismului”.  „Ne-ar plăcea Dumnezeu în om, viitor în prezent, ideal în real”. (Irréligion de l’Avenir, p. 170).  Și ceea ce M. Gentile exprimă de o manieră abstractă și seacă, spunând că Dumnezeu se generează în noi, Guyau exprimă astfel: „Dumnezeii noștri sunt ca aceste ființe misterioase care în legende se nasc dintr-o picătură de sânge generos, dintr-o lacrimă căzută pe pământ. Le hrănim cu propria noastră substanță” (p. 100). În ultima sa carte deja menționată (Problème de Dieu), M. Ed. Le Roy scrie aceasta: „Dumnezeu nu este încă dar devine și devenirea sa este progresul nostru. Noi cunoaștem pe Dumnezeu prin viața sa chiar în noi, în munca propriei noastre deificări”.

         Rezumăm: A afirma pe Dumnezeu ca real înseamnă a-l nega, pentru că el aparține viitorului; a-l concepe exterior nouă înseamnă încă a-l nega, căci el nu poate exista decât în noi, pentru că în noi se generează și noi îl hrănim cu substanța noastră. El este cuvântul nostru suprem, persoana perfectă absolută. Invențiile și morala sunt cele mai bune mijloace de a comunia și a comunica cu Dumnezeu.

…

Lupta și concilierea dintre Devenire și Ființă.  –  Atâta timp cât noi suntem în devenire, înainte ca ciclul evoluției sociale și umane să se fi închis, cum să se evite războiul, să se pună în afara legii, cum să se depășească națiunea și să se nege patriile și cum în fine să se elimine proprietățile private fără a întrerupe devenirea și, precizamente, fără a împiedica chiar prin aceasta de a se ajunge la pace, la universalism internațional și la proprietatea în fine colectivă? Aceste probleme nu sunt deloc facile: tot tragicul epocii noastre este aici. Socialismul caută soluția problemei și S. N. pe cea a universalismului internațional și a păcii. În amândouă cazurile, cum bine a observat M. Bergson, se consideră rezolvată problema și soluția presupusă este punerea în fața faptelor. Se încearcă a o adapta faptelor, forțându-se să le plieze, modificându-le în sensul soluției concepute, singura posibilitate conceptibilă și practică pentru a realiza idealul. Dacă idealul nu este decât idealizarea progresivă a realului, realizarea progresivă a idealului nu va fi facilă dar nici imposibilă. Ființă și devenire. – Atâta timp cât noi ne găsim în acest proces vertiginos de evoluție neîncetată și și de devenire nemăsurată, ni se pare dificil de a vedea ceea ce va fi reușita stabilă și repausul. Totuși, speciile zoologice astăzi fixate, și fixate de milioane de ani, traversară, și ele, o fază de devenire neîncetată și de mobilism ireductibil, în cursul cărora și prin care ele se constituiră așa cum sunt. Devenirea lor a fost deci încoronată printr-un repaus în ființă care durează, pentru cele mai multe, de milioane de ani. Devenirea lor a ajuns realmente la ființă. Nu se poate întâmpla altfel cu devenirea noastră. Acest provizoriu uman, care durează de milenii și care se va prelungi fără îndoială încă milenii, trebuie să ajungă într-o zi la definitiv.
Este cert că, atât de lung timp de când noi ne găsim în turbionul devenirii, suntem puțin preparați să anvizajăm ființa, această etapă finală în care mobilismul și provizoriul nu vor mai avea rațiune, în care omul și activitatea sa spirituală vor fi epuizat forța lor creatoare și vor fi realizat formele împlinite, încheiate, definitive, ale tuturor acțiunilor umane posibile. Deja capodoperele artei, consacrate de secole, sunt lucruri definitive, imuabile. Arta și știința, în ceea ce ele au dat cu siguranță incontestabil și desăvârșit, au creat și creează definitiv. Capooperele artistice și veritățile științifice au valoarea și stabilitatea speciilor zoologice. De altfel, omul însuși, din punct de vedere morfologic și fiziologic, este fix ca toate celelalte specii. Mobilitatea noastră morală, instabilitatea spirituală, devenirea noastră psihică au la bază o fixitate psihologică aproape absolută.
Dar si devenirea noastră trebuie să ajungă la ființă, dacă trebuie precis, printr-o serie infinită de încercări și forme provizorii, să realizeze formele definitive ale ființei, încă trebuie ca imaginea a ceea ce va fi ființa și definitivul și să-i servească de model. Imaginarul irațional al matematicienilor nu trebuie inserat în real? Or, precis aici este rolul și rațiunea de a fi a religiei, a lui Dumnezeu și a normelor creștine.
Iehova biblic spunea: Eu sunt cel ce sunt. El dă aici veritabila sa definiție, căci Dumnezeu este ființa care trebuie să reușească devenirea umană.  El ar fi de asemena fals de a lua devenirea și mobilismul prin care noi trecem ca singuri adevărați și ca veritate defnitivă și absolută, decât să creadă în existența reală și actuală a lui Dumnezeu. A erija devenirea în absolut, înseamnă precis a nega ființa și pe Dumnezeu, care sunt reușita devenirii, ființa pe care devenirea o implică și fără care nu are sens.
Construcția marilor catedrale ale Europei, cea din Milan sau Cologne, de exemplu, cer mai multe secole. Zeci de generații au muncit la ele; cele care i-au pus fundațiile erau, de lung timp, în cenușă, când domul din Milano fu încheiat. Dar ele au muncit la el pentru că au crezut în existența viitoare, transcendentă a acestui edificiu, opera eforturilor și a credinței lor. Timp de trei secole, acest edificiu fu în devenire. Muncitorii, zidarii, arhitecții succesivi ar fi putut crede că el nu va fi niciodată terminat, pentru că desăvârșirea lui, ființa lui transcendea viața lor și viața mai multor generații și eforturile lor ar fi putut să pară imposibile sau inutile. Este aici puțin din atitudinea filosofilor devenirii, care îi văd veritatea, singurul adevăr absolut, și care resping ideea de ființă.
Credincioșii într-un Dumnezeu real, existând actualmente sunt ceea ce ar fi fost uvrierii unei catedrale, care, la un moment dat, ar fi declarat că edificiul fusese terminat, și ar fi încetat să mai muncească la el, deși era foarte departe de a fi gata. Este aproape de ce s-a întâmplat în evul mediu, când credința oarbă într-un Dumnezeu real și actual a contribuit mult la încetinirea, dacă nu la paralizare științei și tehnicii.
Aceasta ține de Dumnezeu și de dogmele esențiale ale creștinismului ca și de catedrala din Milano.Nenumăratele generații umane muncesc pentru a le realiza și a le verifica, prin ceea ce rămâne definitiv și fix prin curgerea și provizoriului acțiunilor lor. Dumnezeu și dogmele sunt ființa, și transcendența însăși, căci ele transcend scurtele limite ale fiecărei generații și a tuturor generațiilor care vor trăi în faza de a deveni realizator. Astfel, aceste generații sunt puțin preparate să înțeleagă ființa, să creadă în Dumnezeu și în dogme. Dar, că ele cred sau nu, ele nu încetează și nu vor înceta să muncească la ele și să fie inchietați, până ce omul, în fine, se repauzează în Dumnezeu. Explicația, sensul devenirii și al evoluției în general, cheia stării noastre actuale și a activității noastre, și a activității tuturor generațiilor prezent și viitoare, care este ființa noastră sub
forma sa definitivă.
Teologia catolică era în profund adevăr postulând deificarea omului și Nietzsche și Dostoievski, împingând acest postulat până la termenul său extrem, puteau pretinde la deitate.
Gândirea lui Nietzsche și a lui Dostoievski, a lui Guesde și a lui Engels nu descind ele  în  linie dreaptă și printr-o riguroasă logică din cea a lui Ireneus și a Sf. Augustin? (27)

(27) „Dumnezeu şi omul, scrie Aug. SABATIER – împingând până la capăt teza lui Ireneu şi a Sf. Augustin – opuşi unul altuia la originea vieţii conştiente pe terra, se penetrează reciproc până la a atinge unitatea morală a iubirii, în care Dumnezeu devine interior omului, în care omul devine interior lui Dumnezeu şi găseşte în Dumnezeu înflorirea întregii sale fiinţe… Această religie este un germen inepuizabil fecund, inserat ca o grefă în tija vieţii umane, pentru a o ridica la o formă superioară”. (Esquisse d’une Philosophie de la Religion, pp. 185-186). Dumnezeu se dezvoltă deci în tija umană, şi iată de ce Iisus este numit de asemenea Fiul Omului. Dumnezeu este copilul umanităţii; aceasta este adevărata mamă a lui Dumnezeu, Dii Mater, Demeter. Dacă monoteismul pune un abis între Dumnezeu şi om, creştinii umplu abisul şi umanizează pe Dumnezeu, unind omul cu Dumnezeu fără discontinuitate.

Verificarea existenței lui Dumnezeu. – Ideea nouă de Dumnezeu astfel concepută proiectează o lumină destul de vie asupra stării sufletști a umanității moderne și ne face posibil de a o înțelege, de a înțelege tendințele sale, tulburările, devierile și sublimele sale realizări. Noua idee de Dumnezeu ne face egalmente mai facilă comprehensiunea ideiii vechi de Dumnezeu și mai inteligibile geneza sa, originile sale și rolul său în viața umanității și în economia interioară a societăților. Aceasta va fi deja o serioasă justificare a ideii de Dumnezeu, dar nu suficientă pentru a o demonstra și a verifica bine fondată. Dumnezeu trebuie să explice totul, precizamente pentru că el pare inexplicabil și, pentru că el este iraționalul, trebuie să dea rațiunea oricărui lucru. Dar nu trebuie de asemenea să ne dea rațiunea lui însuși?
Dacă noi putem arăta că noua idee de Dumnezeu poate concilia contradicțiile pe care le prezintă ideea tradițională, că ea poate eclera obscuritățile și misterele cu care aceasta se împodobește ca de predilecție și dacă ea dacă ea poate învinge obstacolele și dificultățile care fac penibil accesul la rațiunea existenței lui Dumnezeu tradițional, noi vom fi dat în această absență a contradicției proba cea mai bună a existenței lui Dumnezeu, și de care noi am văzut că matematicienii, în știința lor, se declară satisfăcuți.

…

Viitorul nu trebuie să excludă ființa.   Distincția pe care  M. Brunschwicg o face între unu al devenirii și ființă este logică; dar este la fel de logic de a nu nega total ființa. Căci, în fond, devenirea trebuie să ajungă la ființă; misiunea devenirii, ca să spunem așa, este de a ne procura ființa.

         Se poate deci logic crede într-un Dumnezeu nu certamente real, dar realizabil; la o existență reală a spiritului și a lui Dumnezeu, dar proiectată la capătul procesului de creație, al devenirii. Dacă Spiritul și Dumnezeu nu sunt o ființă, aceasta vrea să spună că ei nu sunt reali, dar aceasta nu exlude ca ei să fie pe calea realizării, a devenirii; Ei sunt reali fiind realizabili. Aceasta nu exclude, dimpotrivă, presupune și cere ca Spiritul și Dumnezeu să fie, în fine, reali într-un interval de timp oarecare. Tot așa, dacă moartea și injustiția domnesc astăzi, aceasta nu este o probă că imortalitatea, resurecția, justiția cu sancțiunile finale ar fi imposibile pe totdeauna. M. Brunschwicg ne interzice el însuși acest pesimism când spune: „Dar omul este spirit; ceea ce este actualmente nu decide ceea ce va fi… căci viitorul său nu este înscris în trecutul său…”. Acest optimism, dacă era consecvent, ar fi trebuit să ne dea legitimitatea credinței și a imortalității, a justiției finale.

         Că evoluția socială, morală și spirituală ar fi în curs, aceasta nu probează că acest ciclu evolutiv nu va fi niciodată epuizat. În timpul evoluției vieții biologice, care a creat speciile, s-ar fi putut spune egalmente că ea nu se va sfârși niciodată. Totuși, devenirea vieții, a formelor vitale, a ajuns la forma ființei speciilor invariabile, așa cum devenirea materiei a ajuns la ființa formelor și a legilor fizico-chimice relativ fixe.

         Se poate concepe că doar evoluția socială și spirituală a umanității să facă excepție și să nu ajungă niciodată la ființe relativ stabile și prin urmare reale, concrete și materiale?

         Incarnarea principiului spiritual  și a unității sale într-o ființă, presupusă materială, existând real, ca și dogmele, ca expresie și determinare a lui Dumnezeu, sunt practic indispensabile, cel puțin ca model de imitat pentru educația și dezvoltarea umanității. Imaginea unui dumnezeu exterior și material este absolut necesară, precizamente pentru a trezi progresul intern, ascensiunea, pentru a-l ajuta și, la nevoie, a determina printr-un sort de constrângere exterioară avântul său. Aceasta nu este necesar pentru spiritul unui Sinoza, al unui Platon și al lui M. Brunschwicg, dar acesta este indispensabil pentru spiritul imensei majorități a oamenilor și de aceasta M. Brunschwicg pare să nu fi ținut cont. Cert, dogmele trebuie să fie continuu modificate și refăcute, pentru ca ele să nu imobilizeze spiritul și să nu distrugă acțiunea sa progresivă, ascensiunea sa. Dar, a le contesta și a le cere să facă proba rațională „virilă” a verității lor, înseamnă a nu fi înțeles nimic din rațiunea lor de a fi. M. Brunschwicg este ca și Ed. Hartmann dușman al antropomorfismului, dar fără a ajunge la panteismul acestuia.

         Găsim la acești filosofi opinii deja puse în circulație de J. M. Guyau și de Renan. Pentru Renan, într-adevăr, Dumnezeu este o realitate care aparține viitorului. Ideea că omul a creat divinul precum păianjenul își toarce pânza este a lui. El vede în religie un sort de instinct comparabil celui al cuibăririi, ceva misterios, o voce a cerului elevându-se în noi. J. M. Guyau scrie aceasta:

„Vom iubi pe Dumnezeu mai mult decât o facem… Omul evoluției este într-adevăr omul Dumnezeu al Creștinismului”.  „Ne-ar plăcea Dumnezeu în om, viitor în prezent, ideal în real”. (Irréligion de l’Avenir, p. 170).  Și ceea ce M. Gentile exprimă de o manieră abstractă și seacă, spunând că Dumnezeu se generează în noi, Guyau exprimă astfel: „Dumnezeii noștri sunt ca aceste ființe misterioase care în legende se nasc dintr-o picătură de sânge generos, dintr-o lacrimă căzută pe pământ. Le hrănim cu propria noastră substanță” (p. 100). În ultima sa carte deja menționată (Problème de Dieu), M. Ed. Le Roy scrie aceasta: „Dumnezeu nu este încă dar devine și devenirea sa este progresul nostru. Noi cunoaștem pe Dumnezeu prin viața sa chiar în noi, în munca propriei noastre deificări”.

         Rezumăm: A afirma pe Dumnezeu ca real înseamnă a-l nega, pentru că el aparține viitorului; a-l concepe exterior nouă înseamnă încă a-l nega, căci el nu poate exista decât în noi, pentru că în noi se generează și noi îl hrănim cu substanța noastră. El este cuvântul nostru suprem, persoana perfectă absolută. Invențiile și morala sunt cele mai bune mijloace de a comunia și a comunica cu Dumnezeu.

…

Lupta și concilierea dintre Devenire și Ființă.  –  Atâta timp cât noi suntem în devenire, înainte ca ciclul evoluției sociale și umane să se fi închis, cum să se evite războiul, să se pună în afara legii, cum să se depășească națiunea și să se nege patriile și cum în fine să se elimine proprietățile private fără a întrerupe devenirea și, precizamente, fără a împiedica chiar prin aceasta de a se ajunge la pace, la universalism internațional și la proprietatea în fine colectivă? Aceste probleme nu sunt deloc facile: tot tragicul epocii noastre este aici. Socialismul caută soluția problemei și S. N. pe cea a universalismului internațional și a păcii. În amândouă cazurile, cum bine a observat M. Bergson, se consideră rezolvată problema și soluția presupusă este punerea în fața faptelor. Se încearcă a o adapta faptelor, forțându-se să le plieze, modificându-le în sensul soluției concepute, singura posibilitate conceptibilă și practică pentru a realiza idealul. Dacă idealul nu este decât idealizarea progresivă a realului, realizarea progresivă a idealului nu va fi facilă dar nici imposibilă.

 IOAN GROȘESCU

Brovos, halal să-ţi fie! Salut. M-ai „teleportat” cu ceea ce mi-ai trimis despre Drăghicescu. F. interesant. Am pus şi pe Fb. ceea ce mi-ai trimis, să ştie cât mai mulţi. Eu unul am compătimit. Am folosit citate din el în volumul meu „Mahalalele Ploieştilor” (trimit extras) şi mi-am atras oprobriul unor tovarăşi, căci, vezi-doamne, aş critica poporul român.

De unde ni se trage felul de a fi?
Pentru că demersul meu are ca scop investigarea şi relevarea caracterului şi spiritului ploieşteanului, în împrejurările istorice trăite, socotesc că este potrivit să aduc în atenţia cititorului influenţele suferite de români, desigur, implicit de ploieşteni.

Ce schimbări au adus vremurile în sufletul etnic al românilor?

Căderea Ţărilor Române sub turci, începând cu secolul al XVI-lea până în secolul al XVIII-lea, a însemnat instituirea haraciului, controlul graniţelor, numirea domnitorilor etc., ceea ce a avut urmări dezastruoase prin profunzimea lor asupra spiritului şi caracterului românilor.

Elementul de căpetenie al caracterului românesc, voinţa simplă, incultă dar temeinică, încăpăţânată, îndărătnică, voinţa neînfrântă, neînfrânată, straşnică, […] se slăbi, păli şi se topi în focul luptelor năpraznice cu turcii. În locul cura-jului şi îndrăznelii de altă dată, un fel de frică instinctivă pătrunse în sufletul românilor[1] Boierii privilegiaţi de domnitori, dăruiţi cu moşii pentru participarea lor la confruntările armate, au rămas cu privilegiile, fără să le mai merite pentru vreun serviciu. Căci de luptat, nu mai aveau cu cine. Mai mult, acum luptele se dădeau pentru slujbe şi dregătorii, după modelul de la Constantinopol. Astfel, s-au dezvoltat corupţia, intriga, decadenţa, trăda-rea; spiritul de independenţă manifestat de boieri în trecut faţă de puterile străine, a început să se manifeste faţă de domnitor, faţă de alţi boieri. Luând ca model boierul, nici cei simpli nu mai sufereau să aibă pe cineva deasupra lor. De aici, frecuşuri, chiar lupte.

Acapararea de către turci a venitului realizat din comerţ a făcut ca negustorii, de altfel foarte pricepuţi, să-şi piardă interesul pentru comerţ, pentru că foloasele nu mai erau motivante.

Pe de altă parte, jafurile turcilor şi tătarilor, autodistrugerea recoltelor şi caselor, pentru a nu cădea în mâna jefuitorilor, împreună cu jaful la care se dedau înşişi domnitorii – spre a-şi recupera repede peşcheşurile date Porţii pentru obţinerea firmanului – şi boierii – spre a-şi recupera mita dată pentru obţinerea de dregătorii, au făcut ca să se instaleze sen-timentul zădărniciei.

Îndrăzneala şi sentimentul de libertate s-au transformat, în două se-cole de dominaţie turcească (mai apăsătoare decât o ocupaţie), în însuşi-rea de a ascunde, de a apuca ce se poate, prin viclenie defensivă, în fă-ţărnicie şi amăgire.

Cu toate că teoriile susţinute de reputaţii istorici A. D. Xenopol şi Dimitrie Onciu, potrivit cărora boierii ar fi de origine slavo-bulgară (şi din acest motiv s-ar deosebi atât de mult de marea majoritate a românilor), au fost contrazise, chiar infirmate de Nicolae Iorga, P. P. Panaitescu şi alţii, eu – luând ca eşantion (atât cât mi-am putut da seama din sursele la care am ajuns) boierii ploieşteni – constat că destul de puţini erau de origine română.

Primii dintre români care s-au molipsit de caracterul oriental au fost boierii, după ei s-au luat slugile şi, îndeosebi, orăşenii. Aceştia din urmă nu numai că au împrumutat practicarea corupţiei, a intrigii, a fatalismului, de genul Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus! (vezi Coranul), trândăvia corpului şi pasiunile lascive, dar şi îmbrăcămintea, făcută parcă anume ca să împiedice mişcarea.

Imitând, şi-au pus pe cap uriaşe işlice – căciuli îmblănite, cilindrice sau pătrate – şi calpace – căciuli de cel puţin cinci picioare în circum-ferinţă, confecţionate din 7-8 piei de miel –[2], anterie largi şi grele pe trup; au preluat manelele tărăgănate, interpretate la cobză, nai, darabană, geamparale şi caval, au luat obiceiul să tragă tutun din narghilea, tolăniţi pe pat, între perne.

Istoricii demonstrează cu documente că, după moartea lui Mihai Viteazul, influenţa orientală a fost atotcuprinzătoare, la rândul ei fiind sufocată şi înlocuită (aşa ne-a fost scris!) de cea rusă.

Dacă turcii au subjugat prin forţa armată, influenţând caracterul românilor, grecii au subjugat şi influenţat pe cale paşnică, amprenta lăsată de ei fiind mai profundă (aproape două secole, din 1658, odată cu înscăunarea lui Mihnea al II-lea, până în 1821, când i-a pus capăt, oficial, nu şi de facto, răscoala lui Tudor Vladimirescu).

[…] încălecarea grecilor peste români n-a fost cu putinţă decât în clipa în care ţările române ajunseseră într-o stare de desăvârşită slăbiciune morală şi materială. […] După ce turcii degradară aproape cu totul energia morală şi economică a ţărilor române, grecii veniră să desăvârşească opera lor de înjosire şi de distrugere[3]

Călugării răsăriteni, venind din părţi mai apropiate locului unde suferise Mântuitorul, erau priviţi nu ca oameni ci ca sfinţi de bigota poporaţie a ţărilor române, care se simţia prea fericită când putea să se despoaie în favoarea acestor obraze, ce ştiau aşa de bine să se folosească de prostia lumii. […] În curând familiile boierilor români fură înţesate de nurori şi gineri greci, încât Ţarina mănoasă a strămoşilor noştri încăpu […] pe mâinile acestor năvălitori subţiri şi pacinici.[4]

De aici, […] deosebirea izbitoare […] între spiritul oraşelor şi acela al satelor îşi trage obârşia de la această prăpastie pe care împrejurările istoriei noastre o trase stăruitor între popor şi boierime. Negreşit că boierimea, cum avea singură monopolul tuturor slujbelor în stat, trebuia să trăiască în oraşe, în capitală sau în capitalele judeţelor.

Iată una dintre cauzele care l-au determinat pe ţăran (în epocile mai recente şi pe orăşeanul defavorizat, cu acces extrem de limitat la cultură, din zonele de margine) să se acomodeze greu cu regulile şi standardele oraşului, obligându-l să treacă prin faza (din ce în ce mai scurtă, pe măsura înaintării în timp) de mahalagiu!

Referitor la influenţa greacă, D. Drăghicescu nota: Înrâurirea grecească modernă lasă în spiritul public, al oraşelor mai ales, ceva din duplicitatea, ceva din perfidia desbinătoare cu echivocul zavistnic şi corupt, cu lipsa de demnitate şi linguşirea dublată de un orgoliu bolnav.[5]

Aceste însuşiri s-au suprapus peste partea rea, existentă în caracterul românesc. Influenţa greacă a avut însă şi partea ei bună: sufletul şi mintea rudimentară a (sic!)  românilor, îndeosebi a boierilor, începe a se cultiva, a se subţia şi a se rafina. […] Cultura grecilor […] era un nutriment mintal la care de mult râvnea sufletul nostru etnic.

Asimilându-şi limba grecească, care purta pecetea unei culturi mari, spiritul românilor din clasa superioară se ciopli.

Ceva din nobleţea, ceva din aristocraţia şi subţirimea moravurilor ce se văd la un popor crescut într-o civilizaţie veche s-a observat la boierimea noastră..

[…] Cu ajutorul influnţei greceşti scăpară strămoşii noştri de carapacea grosolană a limbii slavone.

În paranteză fie spus, grecii Coresi şi Dosoftei, cărora limba română le datorează enorm, au promovat-o cu scopul de a alunga limba slavă şi influenţa (culturală, materială, spirituală) slavonă, în favoarea grecilor, cu interese deosebite în comerţ, meşteşuguri etc., fiind conştienţi că, deşi ar fi vrut, n-ar fi putut să impună greaca, fiind prea puţin cunoscută.

Influenţa Bisericii

Ca să se înţeleagă mai bine caracterul şi mentalitatea românilor/ploieştenilor, este obligatoriu să se cunoască influenţa religiei şi a bisericii, pentru că: cele mai mari şi însemnate înrâuriri pe care le-a simţit neamul nostru […] au venit în cea mai mare parte tocmai pe poarta şi pe căile bisericii[6]

Deşi religia creştină pătrunsese de timpuriu la daco-romani, anterior năvă-lirilor, biserica românească adevărată nu luă fiinţă decât la venirea noastră în atingere cu slavii şi sub înrâurirea directă a bulgarilor. Şapte-opt sute de ani, Dumnezeu se adresă românilor în limba slavonă veche şi aceştia îi răspunseră rugăciuni prin tălmaci slavişti.[7]

De ce limba slavonă, pentru care românii nu aveau nicio aplecare? Pentru că limba slavonă (folosită în biserică până în secolul al XVII-lea – scrierea cu alfabet chirilic a continuat chiar şi după înscăunarea lui Cuza – slavona a fost considerată limba sfântă a tuturor popoarelor din sud-estul Europei.[8]

Limba slavonă şi alfabetul chirilic au pătruns la români numai ca ele-mente constantinopolitane, pentru oficierea cultului ortodox şi organiza-rea cancelariei.[9]

În acest sens, să se reţină: Ritualul/canonul obliga preotul să ţină slujba în limba slavonă, aceasta însă nu-l împiedica să comunice cu eno-riaşii în limba română. La fel şi în cancelarii. Actele oficiale erau redac-tate cu litere chirilice, dar în limba română, iar comunicarea se făcea în limba română. Iar scrisul putea fi descifrat, fireşte, numai de cei (foarte puţini) care fuseseră învăţaţi s-o facă.

  1. Drăghicescu consideră (şi realitatea îl confirmă) că Partea intelec-tuală superioară, metafizica creştinismului n-a fost nicicând înţeleasă, pătrun-să şi simţită la români (dar şi la toate popoarele neolatine de rit ortodox – n.m., I.G.) […] lipsa fondului mistic şi metafizic este izbitoare. Ceea ce este de temelie în practica sa religioasă este cultul, ritualul, adică împlinirea tuturor formelor şi formulelor…

Chiar dacă în istoria recentă categoriile cultivate ale românilor, influ-enţate de cultura apuseană, au pătruns mai profund esenţa superioară a creştinismului (nu neapărat ortodox), majoritatea credincioşilor orto-docşi confirmă teza privind practica ortodoxă, demonstrată cu plasti-citate şi precizie de savantul Drăghicescu.

Referindu-se la actele botezului, cununiei, împărtăşaniei, înmormân-tării etc., acesta notează: Niciodată mintea lui (a românului – n. m., I.G.) nu va fi chinuită de întrebări asupra rostului acestor acte. În schimb însă, el va observa şi va îndeplini cu o adevărată sfinţenie toate micile gesturi, obiceiuri şi practice, care trebuie să se îndeplinească în asemenea împrejurări.

Pe de altă parte, observă cu acurateţe modul practic în care se în-dreaptă românul spre divinitate: Când are o trebuinţă (credinciosul român – nota mea) pe care o simte adânc, când i se îmbolnăveşte copilul, soţia, boul de la plug, vaca de lapte, oile, sau că îi mor păsările din curte, el îşi aminteşte de biserică şi adesea inconştient se îndreaptă către un sfânt, cu o lumânare sau îşi face cruce şi i se roagă pentru ca să stăruie pe lângă Dumnezeu pentru însănătoşirea copilului, boilor, oilor etc.

Acest caracter practic al religiozităţii majorităţii românilor, moştenire de la latini, are repercusiuni aupra caracterului, mentalităţii.

Rugăciunea fără dar moartă este, de aceea, la judecător, la zapciu, la ispravnic, la primar, la notar vin cu plocoane şi bacşişuri.

Observând că la inima Domnului, a boierului se ajunge prin cei mai mici, apropiaţi lor, mama, fratele, sora boierului, funcţionarii primarului etc., aşa au făcut şi cu Maica Domnului (Precista) şi cohorta de sfinţi (a se vedea şi proverbul: Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii – n. m., I.G.), promiţând pomeni, colace, lumânări şi chiar [înălţarea de]  biserici…

Istoria ploieştenilor, îndeosebi a celor mai puţin instruiţi, locuitori ai mahalalelor de margine, oferă îndeajuns de numeroase confirmări ale opiniilor savantului Drăghicescu, rezultat al studiului (realizat până în 1907, când şi-a tipărit cartea) atent şi îndelung al psihologiei românilor.

Evident, unele obiceiuri, mentalităţi s-au schimbat, altele nu.

 

[1] D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Buc., 1907, reeditată în 1996, Editura Albatros, p. 208

[2] Lazăr Şăineanu, Influenţa Orientului, vol. II

[3] D. Drăghicescu, op. cit., p. 241

[4] A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, Iaşi, 1889

[5] D. Drăghicescu, op. cit., p. 248

[6] D. Drăghicescu, op. cit., p. 276

[7] D. Drăghicescu, op. cit., p. 283

[8] Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor, p. 155

[9] Lucian Chiriţescu, Permanenţă şi unitate în istoria poporului român în secolele III-IV, în Revista de istorie, tom 31, nr. 7, p. 1185; 1978

 

GEORGE  ANCA

 

20.7. 16

 

Arheologia propriei apropieri de sanscrită nu se clatină – nimeni poate n-o primește în India, cum reiese finalmente, cum s-aruncă vreun rând cu invitații recente. Pe unde am conferențiat, unde am predat, nu mi s-a pierdut umbra. Să fac (iar) caz? Să-mi pice vreun story contors? Vreun balans elogiant? Și anexe: poeme – Eminescu, Blaga, Voiculescu, Gion -, AIME, discurs președintelui, structurarea corespunderilor, cum o da Dumnezeu din urmă, pe spiritual și întâmplător inspirat, pe vervă, de-acolo, adaptativ, enetrtaining, outdepression. N-am nimic cu nimeni, nici cu mine, încerc să știu să fac știut ce-am făcut eu, mai relaxat decât încercătorii predați. Chiar dacă are soarta literaturii mele, parcă n-am concurent în indianizare românească pe prea multă poliloghie de templu și cunoștințe karmice.

Continue reading „George ANCA: Dumitru DRĂGHICESCU – Ființă și revelație” →

George ANCA: Three With Sanskrit

SANSKRIT-ROMANCE ONTOPOETICS

L’IMAGINATION DE BAUDELAIRE Sanskrit Correspondence

IDOEMINESCOLOGY

 

 

SANSKRIT-ROMANCE ONTOPOETICS

         Through an ontologic poetics – and not compulsory Heidegger’s Dasein — we see beyond satyasya satyam (the reality of the real) or superintellectual reality of the mystery, the poet as such, as poet to poet, as Tagore’s personaliz­ed upanishadic advaitam (the mystery of one) which is anantam (infinite) and which is anandam (love).

         Tagore’ s „O fire, my brother” sounds as Franciscan „il mio fratello sole”. Trans- cribing in Latin the Buddha’s fourth noble truths – suffering, origin of suffering, cessa-tion of suffering, the eightfold way leading to the cessation of suffering as – dolor, doloris ortus, doloris interims, octopartita via ad doloris sedationem Dhamapada -, Artur Schopenhauer has identified morally the bikkhus and mandicant order of St. Francisc. Sometime, the philosopher’s disciple, Mihai Eminescu, took again the way from Latin to Sanskrit, looking to change, for instance, the name of one his Romantic character called Mors (Death) into Nirwana. Significant enough, Jawaharlal Nehru confessed he didn’t know more Sanskrit than Latin. May be what meant Sanskrit creative unity to Tagore was for & as the Latin one for Ezra Pound in whom „Cantos” flows as if same Ganges of Petrarch, while, on the other hand, last century Mirza Ghalib didn’t spend   time any more for reading Sikandar’s life. Now, from poetics to poetry as an orderWelt-literature could be observed as Sanskrit, Greek, Latin. Ontologically the mechanism looks freer, the theme of love for example trying to be one either as ecstatic knowledge or as disorder of human rational equilibrium.

 Indo-Latin Kavya Purusha. A Latin ecce India still keeping in the beginnings ‘Java’ of „Mahabharata’ resounds from Catullus „India’s arid land’ and Horace’s peace of mind ‘with no gold nor tasks that India yelds’ to Cavalcanti’s chiostra/ Chel’s sente in India ciascun Unicorno’. Camōes’ ‘o illustre Ganges que na terra celesta tenho o berco verdadeiro’ or Góngora, from Baudelaire and Eminescu to Dario, Pessōa, Montale. On a modern Sanskrit ground we can attend – as Pound said about Brancusi – that ‘exploration toward getting all the forms into one form’ – Latin satires, epodes, odes, epistles, sermons continued into Italian sonetto. French chanson, Spanish romancero, Romanian doina, Portuguese redondilha. For, said Michael Madhu Sudan, ‘ cultivated by men of genius, our sonnet would in the time rival the Italian’. With such thought to a Sanskrit-Latin sonnet I published in my book of poems -Ardhanariswara” (International Academy ‘Mihai Eminescu’, Delhi, 1982). Lope de Vega’s Cuando el mejor planeta en el diluvio’. Baudelaire’s Correspondances’ and Eminescu’s ‘Venetia’, in Sanskrit version done together with U. R. Trikha, from Spanish, French, Romanian respectively,

‘Ganga  Dnnuvyava saha samgachhati’

Lope de Vega

‘niseva vidyutiva rasarupani

dhvanayah prativadanti parasparam

Baudelaire

‘sthiram jivanam vishla venitsyayah’

Eminescu

One verse by Eugenio Montale,

‘cio che non siamo, cio che non vogliamo’

is transounded as follows into Sanskrit by Satyavrat Shastri,

‘na vayam smo na ca tatha yadvayam kameyawaho’.

  1. M. Masson confesses also a Sanskriturn-Latin smriti parallelling a Sanskrit sloka with one of Dante’s,

kavinam manasam naumi taranti pratibhambhasi

yatra hamsavayamsiva bhuvanani caturdasa

Nel mezzo del camin di nostra vita

mi ritrovai per una selva oscura

 

 

With only a (half) sloka open­ing the Hymn of Origin from Rig Veda we face onto-poetry’s source.

 

Rig Veda („Hymn of Creation” starts):

nasad asin, no sad asit tadanim

 

Mihai Eminescu:

La-nceput, pe cind fiinta nu era, nici nefiinta

 

Sanskrit (re-)version by Rasik Vihari Joshi:

adau sampurnasunye na hi kimapi yada

sattvamasinna casi

 

Hindi, by Usha Choudhuri :
Pranihina. sattarahita. ajiva

 

Gujarati, by Mahendra Dave:
Tyare natun ko Sat, na asat

 

Punjabi, by Gurbhagat Singh:
Jadon thakian akhan nal main mombati
bujhaunda han

Malayalam, by O.M. Anujan (Dravidian languages, as Pali, taken with Sanskrit):

Adiyilekku nissunyata nannile

4.8.Tamil,byP.Balasubramanian:
MudhanMudhalil.thodakkathil,
Onrumatra verumaiyil

 

 

    The Indian poets answer today, rather than old Latin continent, some Latin American creators, themselves looking forward personal Sanskrit poetic  myths. Otherwise, the Sumitranand Pant’s inner sorrow keeps the journey in universal Sanskrit.

    In the context of the Indian literature, looking upon some trends, spheres of influence amongst groups and generations – beyond the perception of common essences and inspirations summarizing a complex originality—there are new concomitantly universal and Indian personalities; so it’s to be contemplated that creative process, given impulse by the Sanskrit root growing up under the sun of the whole world. The incommunicable inner drama of the poet lets itself be shared through the directness of language, the ideal of beauty and human participation.

       All are transfigured within the art, a if divine, and of the Prajapati (creator).

          Anthropology of New Recognition. There is no need to say that making literature as anthropology and anthropology as literature one loses one’s chance to be recognized within either of them. But the theme of recognition itself can be a joint topic, on top of it may be Kalidasa’s “Recognition of Sakuntala” (Abhijnan Sakuntalam). Even after some two thousands or two thousands and a half years it seems that Dushyanta recognizes his deserted wife almost for the sake of their child, successor to the throne.

A XIX century’s replica is Cãlin poem by Mihai Eminescu, in which the recognition of the deserted wife, after years, starts by meeting the child.

Philosophy of recognition in modern times includes patterns drawn by Hegel, Pascal or Lacan. An anthropology of recognition would record also discrimination between cultures and their representatives to the extend of cultural cannibalism, colonialism-globalism, localism, etc. To be recognized during or after demise is very little related to one’s will. It seems rather an outer concept. It is quite hard to enjoy the non-recognition, but after all, then it is time to find God. Does God recognize a person unrecognised even by self? Is it possible to get God’s message when all expectations are transformed in lost obsession of Divinity?

Two poems of different ages and others reveal the devotion-recognition to Goddess or simply Woman. Shankaracharya’s Saundaryalahari and Dylan Thomas The Ballad of Long Legged Bite are almost at the antipodes one from the other, yet they may meet either in Shakta cult or in surrealistic mysticism of woman. Sanskrit worshipper makes a cosmic prayer to the Divine Mother on the whole and part by part, while the Welsh balladist thinks of woman in pieces thorn apart by sharks and lovers. While the religion – recognition of Uma, Daughter of Himalaya attracts hotly tantric and advaitin followers, the woman-bite is recognizable only through song recreation of the victim in tune with legions of raped and kidnapped heroines.

The woman is recognized as Goddess and as a bite almost in the spiritual inspiration, once an enthusiastic devotion, twice even still more literary as empathically ballad. The joy and sorrow come together as the characters are concerned, but both works convey either advaita-nondual, or Don’s love recognition in the same move as prayer and chatarsis causes-effects.

From thousand to thousand years, from Sakuntala to Saundaryalahari and ballad Goddess-bite other characters and feelings are transformed or forgotten also as recognition of the fact that recognition is not possible.

Feminine Theoanthropoetics. The anthro-poetry (I have proposed the term in 1970, at the 10th ICAES, New Delhi) may deal with a transcendental deputation of man as creator and of the creator as god but also with the human share of the supreme creation through the poetical cosmogonies. Some Indo-European creative myths are quite separated from the current theories of the universe but not so within poetry. For instance, the cosmic symbolism of woman’s hair grows independently fromKalidasas’s Usha/Dawn (Sanskrit-Romanian trans-soundation: ava yoseva suna/urusa yati prabhunjati/ave ei eva juna aurusa-n pridvor de zi” – George Anca. Ardkanariswara, International Academy Eminescu, Delhi, 1982) in the Veda or the Milk Ocean to Eminescu’s blonde Indian princess or Brancusi’s La negresse blonde.

          The ambiguity between divinity and hair-fairness is obvious in the appellations of Krishna as Krishna (derived from ka – Brahma, ica – Siva, vo – one that goes before Brahma and Shiva; or from kesa-hair, and va – who possesses, fair-haired) or as Vasudeva meaning dark-blue or brown (M.N. Dut). And everybody enjoying, reading, commenting, dancing, translating (what be in that case a sort of trans-translation) Jayadeva’s Gitagovinda, remembering or not the ten opening avatars of Vishnu will witness differently the climax-reproach of Radha speculating on Krishna’s name (as -‘dark”). While the avatars of Hyperion in Eminescu’s poem are marked in the eyes of moon-like girl, Catalina, just by changing color of his hair. „Thus Rāma banished will be no-Rāma”‘ („not charming”) says Manthara to Kaikeyi” (Rumayana by Valmiki). Sanskrit nymphs, poetesses, characters can be paralleled with blonde avatars in modern poetry, from Kalidasa’s Urvasi to Giraudoux’ Ondine.

  1. K. Warder, Indian Kavya Literature, vol. 2, Motilal Banarsidas, Delhi, 1974: „The travelers look with unblinking eyes peasant’s daughter made pale with flour. ‘ With desire, as if at Fortune coming forth from the Ocean of Milk” (Maharastri verse from 2 A. D.) „The allusion here is to the myth of the churning of the Ocean by the gods, which produced among other precious things the Goddess Fortune (Laksmi), moreover Fortune is symbolized by the color white. It is a commonplace that the gods’ eyes do not blink, thus the travelers’ stares would suggest that they were gods’ (p. 192). Vol. 3, 1977: From Kalidasa’s Urvashi: – „At the rite of her creation was the Moon the Creator, giving his charm? ‘ Was it Pleasure himself with the sensitive as the one aesthetic experience? Was it the Moon who is the source of flowers?’ – For how could an ancient sage, dull through studying the Veda, his interest averted from sense objects, create this delightful form?” (p. 139).

          An almost feminine theoanthropoetics of the vision is retained by Abhinavagupta from a yoga tradition in which the eye is populated by many goddesses differently colored. Kami Chandra Pandey, Abhinavagupta. Chowkhamba. 1963, p. 533; „each eye has four orbits (Mandala) (i) white (ii) red (iii) white-black (iv) black. The first is the abode of the group of sixteen goddesses, the second of twelve, the third of eight and the fourth of four. In each of these four orbits one of the four powers, of creation, maintenance, annihilation and of manifesting itself in indefinable form, respectively predominates and so does one of the four, object (Prameya), means (Pramaaa), subject (Pramata), and knowledge (Pramiti)”.

         Continue reading „George ANCA: Three With Sanskrit” →

Valentina TECLICI: Books Launch in New Zealand – Poetical Bridges vol.2 (Poduri Lirice vol.2)

Books Launch – Programme

Welcome – A Librarian from Hastings Library

Opening Karakia – Te Aranga Hakiwai

Waiata – He Honore

 

Note: If there are a number of children at the launch, we’ll launch first the children’s book The Jochey Princess – He Tioki Pirinihi

  1. The book launch of Poetical Bridges – Poduri lirice

Bill Sutton presents Poetical Bridges – Poduri lirice Vol 2 collection

Valentina Teclici – acknowledgements and reads I’m Happy by George Roca

Sonia McKenzie reads two of her poems

Christine Climo reads two of her poems

Bill Sutton reads I love an ideal Romania by Vlad Vasiliu

Carole Stewart reads two of Angus MacDonalds’ poems

Jeremy Roberts reads two of his poems

Questions from audience.

  1. The book launch of The Jockey Princess – He Tioki Pirinihi

Valentina Teclici – presents the book

Te Aranga Hakiwai, the translator – introduces himself

Rogelio Carles Rosas, the illustrator – introduces himself

Tara Browne and Te Aranga Hakiwai read a couple of poems in English and Te Reo

Questions from audience.

Waiata: Tutiro mai nga iwi

Closing Karakia

–––––––––––

The author, collaborators, the translator and illustrator sign copies of books

Nibbles, drinks and chat.

 

MC Roberta Isaraelu

Eugène IONESCO: Testament

Mesajele nu au nici un efect asupra mea.

 

În acest moment, mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu.

Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă.

 Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut.

Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente.

Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.

Mi-e greu să continui, din pricina acestui vid existenţial.

Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi.  Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc.  Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte?

Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van.

 Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid.

Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine.   Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu.

Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc.

Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog.

Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva.  Poate că „după”, va fi bucuria.

Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală…

Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă.

Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.

A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei, ce a lăsat-o singură în marele Paris.

Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. 

Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. 

 Le datorez şi le dedic întreaga mea operă.

Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.

Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu „Rinocerii” la New York, ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea.

Au fost, apoi, cronicile literare engleze şi franceze. În plus, aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga, care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga, aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta.

Apoi, încă o dată, soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă.

Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc.

Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă).  Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse.

 Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu.

 Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940, de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge.

A murit cu această nădejde.

Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama.

Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!).

Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor!

Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama.

Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.

În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului.

Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea, la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri.

El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului.

N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: “Doamne, fă-mă să cred în Tine”.

Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte?

 Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.

Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu.

Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.

S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu.

Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu…

––––––––––

Eugène IONESCO