Adrian ARDELEAN: Tăt Ardeleanu-i Fruntea…La Radio ProDiaspora!

Un studiu despre un maramureșean serios:

Un grup de cercetători (englezi, desigur! Numai ăştia sunt oameni serioşi!) a efectuat un studiu pe numitul Adrian Ardelean, cu tema „cât poate trăi Adrian Ardelean fără ….?” Iată principalele rezultate:

– Fără mâncare: având în vedere gabaritul la care a ajuns după ani şi ani de pizza, cartofi prăjiţi, tocănițe, junk food, bere & etc., Adrian Ardelean ar putea trăi fără mâncare aproximativ două săptămâni. Ba chiar ar trebui, nu doar că ar putea…

– Fără apă: născut în Maramureş, a avut (ne)şansa unei importante perioade din viaţă în care consuma apă foarte puţină, şi aia doar dimineaţă, din cauză că „îi ardea instalaţia”. Oricum cercetările au arătat că subiectul este obişnuit din tinereţe să bea apă foarte puţină, deci poate rezista fără apă circa două săptămâni. Chiar şi mai mult, dacă are la dispoziţie alte lichide (aici studiul are o parte care NU este disponibilă decât cercetătorilor autorizaţi – producători de horincă, pălincă şi bere, proprietari de distilerii şi restaurante, etc – nu însă şi publicului larg)…

– Fără (să facă) presă: aici, studiul a evidenţiat lucruri atât de uimitoare, încât grupul de cercetători englezi a rostit (în cor) un tipic englezesc „Noah, tulai, Doamne, așe ceva n-am văzut de când my mother m-o făcut!”, trecând apoi la repetarea de mai multe ori a experimentului. La final, după numeroasele (şi variatele) încercări efectuate în diverse medii, condiţii de luminozitate, temperatură şi presiune, după analiza factorială şi cuantică a rezultatelor, care au fost logaritmate, trigonometrizate, asimptotizate şi decantate, s-a ajuns la concluzia surprinzătoare că Adrian Ardelean nu poate trăi mai mult de câteva ore (maxim o zi, dar cu riscuri mari) fără să facă presă…

Ca urmare, numitul Adrian Ardelean a fost încadrat într-o nouă rasă umanoidă intitulată „homo media dependentus”, specie în care deocamdată este singurul exemplar. Rugăm insistent autorităţile locale, regionale, naţionale, internaţionale, galactice şi intergalactice să ţină seama de cele de mai sus şi să facă eforturi pentru prezervarea acestui „unic” exemplar al speciei menţionate, cel puţin până la eventuala descoperire a unor alte exemplare, care să permită cercetarea mai amănunţită a acestei noi ramuri genetice de pe Terra.

Note biografice:

Subsemnatul Adrian Ardelean, aflat (sper) în deplinătatea facultăţilor mintale, de bună voie şi nesilit de nimeni, în cunoştinţă de cauză asupra efectelor civile şi penale ale falsului în declaraţii, declar pe proprie răspundere următoarele: „M-am născut… scuze, m-a născut mama (!) la 25 noiembrie 1962 în România, judeţul Maramu’, localitatea Șomcuta Mare, un orăşel şi un ţinut legendar şi până atunci… devenite celebre „de atunci” şi datorită acestui eveniment. Din acest Maramureş mi-am câştigat, se pare, o anumită tărie de caracter, specifică oamenilor din acele locuri, tărie care – adaugă gurile rele – ar putea avea ca izvoare anumite lichide obţinute prin dubla distilare a prunelor macerate… Am continuat să fac celebre şi alte localităţi şi zone în care am trăit, cum ar fi Baia Mare (perioada liceului) şi Clujul (iniţial doar pentru perioada facultăţii, dar devenit apoi oraş „de suflet” al subsemnatului) iar mai târziu (și în pezent) Montreal, Quebec, Canada.

Ocupat să fac presa peste tot pe unde m-au purtat paşii, n-am prea avut vreme să (mai şi) trăiesc. Totuşi, am reuşit să fac doi copii, şi să fac (ne)fericite două femei. Prima dintre ele însă a scăpat, în urma unui divorţ… Cea de-a doua refuză să se despartă de subsemnatu’, şi de altfel trebuie spus că şi eu însumi refuz despărţirea. Se pare că nici unul dintre noi nu vrea să-i facă celuilalt o bucurie…

Revenind la partea dedicată presei, trebuie spus că subsemnatul am avut ocazia de a comite toate genurile de presă inventate până acum: TV, radio, presa scrisă, presa de agenţie, incluzând cucerirea tehnică a secolelor XX-XXI, presa on-line. Practicând în România presa ca mod de viaţă şi de câştig a pâinii zilnice (mă rog, a unei felii subţiri, că nu eram „mogul de presă”, să câştig o pâine întreagă), a trebuit, după stabilirea în Montreal, să trec la nivelul „artă pentru artă”, adică la practicarea activităţii de presă ca simplă pasiune, pe lângă activitatea (neinteresantă, şi de aceea lăsată în umbra aici) care mă ajută să-mi câştig traiul de zi cu zi, să-mi plătesc ipoteca, impozitele, facturile şi – dacă mai rămân bani în cont – să-mi clădesc (cel puţin) iluzia unei pensii.

Canadian deci, prin emigrare, duc dorul României şi al Clujului. Dovada? Iat-o în două citate: 1. „I like Canada, but I love România” şi B. „Îi fain Montreal-u’, da’ satu’ meu îi tăt Cluju’. Noah, aşe!„… Implicat în viaţa şi în presa comunitară de la sosirea în Canada (2003), am scris – pe rând, niciodată simultan – la vreo cinci ziare comunitare româneşti din Montreal şi Toronto, iar din 2015 am preluat (şi comit) o emisiune de radio, intitulată „Ora românească”, difuzată sâmbătă seara între orele 19:00 – 20:00 – ora Montreal-ului, pe CFMB Radio Montreal, 1280 AM şi/sau www.cfmbradio.com. (Mulţumesc pentru reclamă!). Am dus această emisiune pe cele mai înalte culmi. Personal, cred că e vorba de culmile audienţei şi calităţii, „prietenii” (atenţie la ghilimele) consideră că mai degrabă e vorba de culmile ridicolului… Da’ cine suntem noi să judecăm dacă şi cine are dreptate? Fapt este că, vorba americanilor, ceea ce nu te omoară te face mai puternic! După circa doi ani de realizare a acestei emisiuni de radio, am început să fiu solicitat pentru diverse colaborări cu instituţii media ale diasporei romaneşti. După o sporadică realizare a emisiunii de radio „Ora diasporei”, a urmat o colaborare de peste un an (and I’m still counting!) cu ARCA TV, o televiziune a românilor de pretutindeni, iar din decembrie 2018, (practic de la împlinirea „Centenarului Marii Uniri”, şi sper să fiu aici şi la al doilea „Centenar”!) am demarat emisiunea „Ardelean show” la Radio Pro Diaspora, şi tulai, mamă ce bine mere!

Continue reading „Adrian ARDELEAN: Tăt Ardeleanu-i Fruntea…La Radio ProDiaspora!” →

Petre DIN: Al. Florin Țene – Veniți privighetoarea cântă

Al. Florin Ţene

Veniţi privighetoarea cântă…!

Viaţa scriitorului Alexandru Macedonski între realitate şi poveste

Editura Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2017

La un interval de un an de la publicarea unui roman de excepţie pentru cultura română, „La braţ cu Andromeda. Viaţa scriitorului Gib. Mihăescu între realitate şi poveste”, Alexandru Florin Ţene este prezent din nou în librării cu romanul „Veniţi privighetoarea cântă……! Viaţa scriitorului Alexandru Macedonski între realitate şi poveste”, Editura Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2017. Nici nu s-au incheiat ultimele ecouri ale apariţiei romanului despre viaţa scriitorului Gib. Mihăescu la nivelul mentalităţii oamenilor de cultură români că a şi apărut un nou volum al scriitorului clujean. Trebuie să recunoaştem, că suntem martorii unui adevăr fundamental: Alexandru Florin Ţene nu se supune logicii scriitorului obişnuit, care după publicarea unui volum are nevoie de un timp în care să se decanteze lumea ideilor pure, admirabil descrise de Platon, utilizate în precedentul volum de universal febril al căutărilor ce se vor concretiza în viitorul roman. Domnul Al Florin Ţene este o personalitate remarcabilă a culturii române prin disciplina travaliului liber asumat, prin prolificitatea dimensiunii culturale şi prin implicarea sa ardentă şi pasională în circuitul de valori culturale naţionale şi europene.

Actualul volum „Veniţi privighetoarea cântă…! Viaţa scriitorului Alexandru Macedonski între realitate şi poveste”, publicat de Al. Florin Ţene la Editura Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2017, este un roman care evocă detaliat biografia scriitorului Alexandru Macedonski. Scriitorul, fin narator al evenimentelor socio-culturale şi politice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi primele două decenii ale secolului XX reconstituie în manieră erudită imaginea fascinantă, seducătoare a societăţii româneşti, care animată de un naţionalism constructiv şi profitând de oportunităţile istorice a obţinut marile deziderate ancestrale ale românilor : cucerirea independenţei naţionale, desăvârşirea unităţii naţionale şi modernizarea socio-economică, instituţională a României Mari, creată în 1918.

Volumul este structurat în nouă capitole, o bibliografie selectivă şi un curriculum vitae, care argumentează dimensiunea creatoare şi trăirile intelectuale ce-i înnobilează viaţa distinsului scriitor clujean, Al. Florin Ţene.

Primul capitol: „Copilăria din mijlocul unei avuţii edenice” evocă cu mult farmec vârsta primei copilării, ecouri ale evenimentelor politice, miturile şi legendele care însoţesc orice copilărie, dar şi primele începuturi poetice ale lui Alexandru Macedonski. Iniţiativa dezrobirii ţiganilor din primăvara anului 1856, decisă de domnitorul Barbu Ştirbei, a generat un efect devastator în sensibilitatea ţiganilor. Nemulţumiţi, ţiganii de pe moşiile generalului Macedonski, tatăl său, s-au adunat în faţa conacului şi i-au solicitat acestuia să nu aplice iniţiativa dezrobirii. În mentalitatea lor, robia le asigura cele necesare traiului. „Ca robi, matale boierule, ne dai toamna cele necesare: un bănicior de mălai, unul de făină, îmbrăcăminte pentru puradei, lemne de foc, de toate! Dacă vom fi dezrobiţi, cine ne mai dă astea?” Atitudinea paternalistă, protectoare a tatălui lui Macedonski s-a manifestat şi în acest context prin aplicarea legii de dezrobire a ţiganilor, dar şi prin asumarea în continuare a dimensiunii salvatorului, ajutându-i material.

Capitolul doi: „Rătăcirea unui enfant prodique prin Evropa” este o binecuvântare a destinului pentru cel care lecturează romanul scris de Al. Florin Ţene. Opera se racordează la nivelul istoriei mentalităţilor colective şi a imaginarului social practicată de Jacques Le Goff, Roger Chartier, Gilbert Durand, practicată şi în spaţiul românesc de Toader Nicoară, Sorin Mitu, Lucian Boia, etc. Acest tip de abordare istorică îşi propune să restituie caracterul oamenilor obişnuiţi şi al personalităţilor istorice, preocupările, atitudinile şi reacţiile acestora confruntaţi cu dificultăţile existenţiale.

Itinerariul lui Alexandru Macedonski prin Europa reprezintă paradigma tinerilor studioşi ce frecventează universităţile europene şi care îşi propun la întoarcerea în ţară modernizarea instituţiilor social-economice şi politice autohtone. Decesul prematur al tatălui său, generalul Macedonski, interpretat ca fiind cauzat de neînţelegerile din perioada mandatului de ministru în timpul domniei lui Cuza, îi creează dificultăţi financiare. Vânzarea unei case din Craiova îi oferă suportul financiar al călătoriei la studii la Viena. În capitala imperiului îi cunoaşte pe Mihai Eminescu şi Ioan Slavici şi este înconjurat de boema vieneză. Neastâmpărul tinereţii îi poartă destinul prin Italia, unde vizitează cele mai importante muzee şi monumente istorice. Călătoriile tânărului Macedonski, căutările sale în domeniul poeziei, decantările lirice corespund perfect ipostazei unui poet în devenire artistică.

Capitolul trei: intitulat „Trezirea conştiinţei de poet” este o etapă semnificativă în devenirea sa ca poet. Talentul poetului este materializat prin publicarea primului volum de poezii „Prima Verba”, dedicat mamei sale, Maria. Acest aflux al ideilor expuse de autor, cu conotaţii despre studiile lui Alexandru Macedonski la Universitatea din Viena, evenimentele politice, debutul său ca poet în revistele Telegraful Român, Oltul sunt decisive în constituirea formaţiei sale artistice. Alte aspecte ale biografiei sale sunt atitudinile antimonarhice materializate prin publicarea unei satire 10 Mai, la 23 mai 1873 în ziarul Telegraful, fapt care îl determină să părăsească ţara. Problemele financiare îi întrerup periplul european şi se reîntoarce în ţară, unde asistă neputiincios la pierderea moşiei şi la decesul mamei sale.

Capitolul patru: „Intrarea în viaţă ca o luptă cu taurii” se înscrie pe aceeaşi linie ascendentă, cu o problematică focalizată asupra vieţii politice româneşti şi în care autorul se impune prin ţinuta ştiinţifică deosebită, prin valorificarea potenţialului său de istoric literar şi prin eleganţa şi precizia informaţiilor inserate în volum. Al. Florin Ţene evocă cu fascinaţia stilului său inconfundabil avatarurile vieţii politice ale tânărului Macedonski. Atacurile vehemente la adresa domnitorului Carol I se înmulţesc, atât în presă cât şi în poezie. Poetul critică afacerea Strousberg, uniunea vamală cu Austro-Ungaria, germanizarea ţării şi guvernul condus de Lascăr Catargiu. Încarcerarea sa la închisoarea Văcăreşti pentru aproximativ trei luni şi jumătate, în anul 1875, achitarea sa de către instanţa judecătorească, deziluzia provocată de faptul că nu a fost nominalizat pe lista de deputaţi pentru Parlament, deşi a publicat sute de articole, a ţinut cuvântări în sprijinul opoziţiei liberale, sunt momente care îl determină la o percepţie mai lucidă asupra semnificaţiilor şi moralităţii vieţii politice.

Continue reading „Petre DIN: Al. Florin Țene – Veniți privighetoarea cântă” →

Ionuț ȚENE: Scriitoare Oana Orlea – o nepoată a lui George Enescu prin gulagul românesc

E puţin cunoscut faptul că o mărturisitoare târzie a gulagului românesc a fost scriitoarea Oana Orlea, o nepoată vitregă a lui George Enescu. Se trăgea dintr-o veche familie aristocrată bizantină Cantacuzino, aşa că în perioada de „liberalizare” a comunismului a trebuit să-şi ia pseudonimul de Oana Orlea ca să poată publica. Orlea era numele soţului. Maria Ioana Cantacuzino s-a născut la 21 aprilie 1936, la Fălticeni, fiind fiica lui marelui as al aviaţiei Constantin (Bîzu) Cantacuzino şi a Ancăi Diamandi, fiind nepoata lui George Enescu şi legatara testamentară a acestuia. De copilă a trăit în atmosfera anticomunistă a familiei şi a luptei împotriva URSS.În 1952, la numai 16 ani, ca elevă in clasa a X-a, a fost arestată și condamnată la patru ani de închisoare, sub acuzația de complot și acțiune subversivă împotriva statului, pentru că a distribuit manifeste anticomuniste, și a executat pedeapsa de închisoare până în 1954. A organizat ca elevă o organizaţie subversivă anticomunistă. A împărţit manifeste în cutiile poştale şi a tras cu praştia după maşina premierului dr. Petru Groza. În singura carte de memorii, de fapt interviuri luate de poeta Mariana Marin în 1991 poveşteşte aventura sa împotriva regimului comunist: „Mi-ar fi plăcut să pot afirma că organizaţia noastră a avut o activitate intensă. Adevărul e că nu am făcut aproape nimic. Din păcate, manifeste au fost foarte puţine, iar alte acţiuni – zero. Mai târziu, în cursul anchetelor, toată afacerea a căptătat o importanţă nemeritată. Mi-ar fi plăcut atât de mult să-ţi spun că am fost eroici! Am la activul meu un singur episod « eroic », şi acesta consumat înainte de a « activa » în organizaţie. Pe vremea aceea, arma mea de bază era praştia. Trăgeam binişor. Şi am tras în maşina lui Petru Groza, dar el nu era înăuntru. Şoferul a frânat şi m-a fugărit. A fost una din marile spaime ale vieţii mele. M-am ascuns în spălătoria casei în care locuiam, pe strada Tokio. Tipul m-a căutat, a intrat în mai multe curţi. Eram chiar moartă de frică. Amintesc de acest episod pentru că mai târziu, transmis din gură în gură, a luat proporţii: ba că ar fi fost Gheorghiu-Dej în maşină, ba că am rănit-o pe Ana Pauker (ar fi meritat-o!) etc. Singura semnificaţie reală a acestei întâmplări este că nu aveam absolut deloc simţul primejdiei. Eram absolut nebună. Voiam cu orice preţ să fiu « Zoia Româncă »!“ trece prin multe puşcării. E bătută, dar nu bestial, dar cel mai mult o deranja cătuşele. „Nu-mi amintesc de numărul de palme pe care le-am încasat – o nimica toată faţă de ce li s-a făcut altora -, dar trebuie să pomenesc de faimoasele cătuşe care se strâng şi se tot strâng, după nevoie. Mi-au răsucit braţele la spate şi mi-au pus cătuşele deasupra cotului. Braţele fiind mult trase înapoi, plămânii sunt comprimaţi, capacitatea toracică redusă, respiri prost. Şi se strâng. Foarte tare. Vine un moment când nu mai simţi mare lucru. Braţul se umflă, se învineţeşte, cătuşa se înfundă. Când se scot şi sângele năvăleşte, durerea este îngrozitoare. Se pare că unii au stat cu ele câte o zi-două ; eu, doar vreo două ore şi am avut semne mai multe săptămâni.“ Ideea le fusese dată tinerilor, paradoxal, de faptele eroice ale Zoiei Kosmodemianskaia, proslăvită în nesfârşite ore de propagandă. A fost trădată de un iubit adolescent şi arestată. A fost deținută la Văcărești, la Jilava, într-un lagăr de muncă la Pipera, în croitoria pușcăriei Târgșor, în pușcăria de la Mislea, la Malmaison. Cele mai ignobile amintiri le are despre tineta puşcăriei. Era o formă de umilinţă dusă la extrem pentru dezumanizare. „Groaznice erau latrinele la Ghencea! Tineta nu folosea decât de seara, când ne închideau în baracă, până după numărul de dimineaţă. Ca s-o golim, trebuia s-o ducem, câte două, cu un par trecut prin mânere, până în fundul curţii. Drumul era periculos, mai ales iarna, când alunecam la fiecare pas. Ce hohote de râs ne-au apucat pe Marina şi pe mine, stând de o parte şi de alta a hârdăului plin ochi! Bătea crivăţul şi ne împingea prin curtea lucie de polei. Rahatul se vălurea. Multe politice plăteau prostituatele ca să ducă hârdăul în locul lor (…) Cu Marina şi cu prostituatele cântam în cor Marşul căcănarilor. Ne plăcea mai ales versul care proclamă democraţia maţului, acelaşi şi cu aceleaşi funcţii la o prinţesă dalbă, sau la o curvă de tractir. O adunătură de scânduri ce abia se ţineau, cu cinci sau şapte găuri în formă de triunghi (pentru 250 – 300 de femei), astea erau latrinele. Uşile se bălăngăneau, oricum nu se închideau niciodată. Coşmarul nostru era să nu se rupă scândurile şi să cădem în hazna.“ În timp ce nepoata vitregă se afla în închisoare, George Enescu este invitat de primul ministru Petru Groza să susțină un concert la București. Enescu respinge această invitație atâta vreme cât Oana nu va fi eliberată de acest regim. Face greva foamei timp de opt zile la Jilava, ca un război declarat administraţiei, iar apoi, aflată la închisoarea de la Malmaison, încearcă să se sinucidă. Deşi condamnată patru ani, este eliberată după doi ani la presiunea compozitorului George Enescu.

După ce a ieșit din închisoare, nu i s-a permis să-și continue studiile și a trebuit să-și câștige existența ca sudor pe șantier, ca taxator de autobuz, să spele pe cap clientele unui coafor. A fost mereu supravegheată de Securitate și, în 1960, a fost arestată din nou pentru câteva luni în procesul atacării furgonului de bani al BNR. După 1965 profită de „liberalizare” şi urmează liceul la seral şi începe să publice povestiri cu pseudonimul Oana Orlea.Publică cărţile: „Calul de duminică” (schiţe şi povestiri), Bucureşti, 1968; „Ţestoasa portocalie” (roman), Bucureşti, 1969; „Numele cu care strigi” (schiţe şi povestiri), Iaşi, 1970; „Pietre la ţărm” (roman), Bucureşti, 1972; „Competiţia” (roman), Bucureşti, 1974; „Cerc de dragoste” (roman), Bucureşti, 1977; „Un bărbat în rîndul lumii” (roman), Bucureşti, 1980. În 1980 Oana Orlea fuge în Franţa unde continuă cariera scriitoricească.După revoluţie Mariana Marin îi ia un interviu scriitoarei la Paris, pe care îl publică în cartea „Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!” cartea are succes la public în ciuda întrebărilor destul de lungi şi encomiastice ale reporterului. Textul a fost tradus în franceză şi publicat la Edition Seuil din Paris, sub titlul Les Annees Volees. Dans le Goulag Roumain a Seize Ans. În ultimii ani ai vieţii îl critică dur pe Traian Băsescu petnru ignorarea patrimoniului George Enescu din ţară. Moare în 2014 la Maignelay-Montigny (Franţa). Oana Orlea rămâne o figură a memorialisticii concentraţionare româneşti la un nivel incandescent ca cel al Adrianei Georgescu.Scriitoare a reuşit să ofere într-un realism dostoievskian absurdul gulagului bolşevisc şi demnitatea tinerilor faţă de o forţă de ocupaţie.

————————-

Ionuț ȚENE

Cluj-Napoca

Vasile Dan MARCHIȘ: Poeta Olguța Luncașu Trifan o efervescență metaforică aparte transpusă în rondel – Medalion literar

Dintre mulți/puțini poeți pragmatici de care doar am auzit sau numai i-am văzut undeva sau cu care m-am întâlnit cândva,dar pe care îi urmăresc legat de scrierile lor în ultimii ani,face parte și Olguța Luncașu Trifan care a publicat versuri poate într-un metru cub de diverse reviste,ziare și antologii din țară și străinătate.Cu toate că numărul acestor publicații este atât de numeros le-am menționat mai jos .Cărțile domniei sale dovedesc faptul că au o impresionantă substanță literară,ceea ce a făcut pe cei din juriile de specialitate de la diferite festivaluri naționale să-i acorde premii,diplome și alte distincții pe măsură.

Sunt detectabile o sumedenie de elemente cu care poeta iese în evidență pe un ”portativ” literar atât de bine conturat:”Gândul îmi pleacă/ rătăcind pe poteca

învăluită în fum a amintirilor,/oscilează între cât a fost real ori fantasmă

și, se întreabă retoric: există un portativ al dorului(!?)” /Ba mai mult continuând astfel”Doar acesta ar putea aduna/sub şalul cuvintelor calde, sincere,

brodat de mine, de noi…una câte una notele iubirii/unindu-le, ar recompune

– Simfonia chemării” -.demonstrează faptul că avem în față o poetă de calibru.

Și când abordează în rondel/rondele subiecte cum ar fi în

”Rondelul Iertării”,poeta ne poftește cu rezultate încântătoare în peisajul ei literar,cu o efervescență metaforică aparte.De fapt numai un poet veritabil este în măsură să ne arate o altă dimensiune a viziunii umane ,prezentul expus printr-o forță tămăduitoare exprimată prin cuvânt :”Am învățat să iert cuvântul/Născut să mă lovească-n plin,/Așa cum pom primește vântul/Iertându-l, că-i un dar divin//Lacrimi și frunze în pământul/De sub genunchiul ce-l înclin/C-am învățat să iert cuvântul/Născut să mă lovească-n plin/Maica-mi trimite-n suflet cântul/Orice durere să alin,/Vrăjmași să nu mi-i fac destin/Să nu-mi întunece mormântul.

Am învățat să iert cuvântul.(Rondelul iertării).

Olguța Luncașu Trifan,fiica lui Traian şi Ghena Luncaşu, născută la 1 iunie 1971 în satul Ivăneşti, Com Pădureni, Jud. Vaslui, 14 Km distanță de Huși.

Domiciliul actual în Iaşi. Lucrează în cadrul Poliţiei Locale Iaşi.

Licenţiată în drept, studii postuniversitare (master) în marketing cu susţinerea Lucrării de Disertaţie în 2014 la Universitatea „Gheorghe Asachi” din Iaşi.

Scrie poezie, proză scurtă, roman, uneori recenzii și prefețe.

Membru titular Asociaţia Literară „PĂSTOREL” Iaşi

Membru Cenaclu la Distanţă

Adresă trifanolguta216@gmail.com

Publicaţii autor:

1. Volum de debut – 43 – poezii – bilingv – româno-francez. Editura KITCOM Drăgăşani – Septembrie 2014

2. Volumul de poezii – Împlinire prin iubire – Editura ROTIPO – Iasi – 2015

3. Romanul – În mâna destinului – Editura ROTIPO Iaşi – 2015

4. Pădureni – vatră de istorie şi cultură – (File monografice) Editura ROTIPO Iaşi 2015

5.Volumul de rondeluri – Vibraţiile Sufletului în Rondel – Editura ROTIPO Iaşi 2017

Premii:

1. Premiul II pentru Cap. 1 ( Doar cu tine…) inclus în volumul de autor Împlinire prin iubire la FESTIVALUL DE POEZIE RELIGIOASĂ „CREDO” de la LĂPUŞNA – Ediţia a XV-a, Lăpuşna 2015

2. PREMIUL II – la FESTIVALUL NAŢIONAL DE CREAŢIE „VRANCEA LITERARĂ” – Secţiunea Roman – 2015

3. Premiul 1 – Concursul literar „VEO” pentru proză și poezie – Vitrina cu oglinzi (online) , 2018

4. Diplomă de merit –Editura Liric Graph România -31 August, Ziua Limbii Române, 2018 – An Centenar, pentru contribuția adusă la promovarea GRAIULUI ROMÂNESC în țară și străinătate,

Continue reading „Vasile Dan MARCHIȘ: Poeta Olguța Luncașu Trifan o efervescență metaforică aparte transpusă în rondel – Medalion literar” →

Rexlibris Media Group: Agenda culturală – O lansare de carte-eveniment

La Muzeul Național al Literaturii Române (Str. N. Crețulescu nr.8) din București în ziua de 6 mai 2019, cu începere de la ora 16.00, scriitoarea Alina Diaconu, sosită din Argentina, unde este recunoscută ca o culturpersonalitate prestigioasă a literaturii sud-americane, va lansa recenta ei carte „Dragă Cioran” ( Cronica unei prietenii), proaspăt tradusă din spaniolă în limba română de hispanista Gabriela Banu.

Evenimentul se va desfășura în prezența reprezentanților Institutului Cultural Român din Bucureșți, ai Ambasadei Argentinei în România, ai Ministerului Românilor de Pretutindeni, ai Uniunii Scriitorilor din România, ai Ligii Culturale “România-Franța” din Sibiu.

Prezentarea va fi susținută de acad. Eugen Simion, criticul literar Anca Sîrghie, filozoful Marin Diaconu și traducătoarea Gabriela Banu.

Autoarea va da autografe atât pe noua ei carte, în care evocă amiciția sa creatoare cu Emil Cioran din anii 1985-1995 la Paris, cât și pe romanele ei traduse în limba română. Iubitorii de literatură au rara ocazie de a cunoaște pe cea mai apreciată scriitoare de origine română care trăiește în prezent pe continentul sud-american. (A.S.)

Organizatoarea evenimentului:

scriitoarea Anca Sîrghie

Pentru alte detalii: telefon 0744885533

E-mail: sirghieanca@yahoo.com

Nota:

Alina Diaconu s-a născut în 1945 la București, România. În 1959 a emigrat împreună cu părinții în Argentina, la Buenos Aires, unde s-a stabilit și unde trăiește și acum. Scriitor de ficțiune, colaborează la câteva ziare din Buenos Aires, în calitate de cronicar. Colaborează în prezent la suplimentul literar „La Gaceta”din Tucumán. Este autoarea a nouă romane, intitulate Doamna, Noapte bună, domnule profesor!, Îndrăgostit de zid, Pat îngeresc, Ochi albaștri, Penultima călătorie, Devorații, O femeie secretă, Avatar, toate publicate în Argentina. A mai publicat o carte de povești, Que nos pasa Nicolas, şi o carte de interviuri cu scriitorii Ionesco, Borges, Girri, Sarduy și Cioran. (https://mnlr.ro/draga-cioran-cronica-unei-prietenii-de-alina-diaconu-lansare-de-carte/)

Veronica BALAJ: Cine n-ar vrea doar seninul, oriunde-ar fi? Postfață la volumul „Seninul din inima cărţilor”, semnat de Vasilica Grigoraş.

Voi începe această motivaţie de lectură a volumului de faţă, cu o consideraţie care nu obligă la nici un soi de păreri adiacente. Este pur si simplu o formulă personală de-a vă invita să fiţi cunoscătorii unui excurs… senin. Aşa cum ne asigură şi titlul, „Seninul din inima cărţilor”, semnat de Vasilica Grigoraş.

Orce lectură se asemuie cu un drum. Dintr-o subtilă şi tainică legătură, cititorul se leagă de subiectul cărţii pe care o deschide şi care-i devine partener de conversaţie. Uneori conversezi cu un text nerostind cuvinte, participi la toate provocările fiind fermecat de cele ajunse prin fraze la tine-n gând sau, nefiind total de acord, sau, de ce nu, căutând ceva din propria-ţi fire sau experienţă, în toate cazurile însă, tu, cititorul eşti loial. O convenienţă de la sine înţeleasă. Simplă frăţietate între cititor şi carte. O colaborare vremelnică dar, în multe situaţii, lăsând urme de neuitat. E o asumare bilaterală. Autorul scrie ştiind din start că va avea un aliat sau un… partener de mărturie, iar cel care se apleacă asupra paginilor, acceptă neconvenţional ba chiar cu emoţie şi sinceritate, această legătură. Niciodată nu ştie nici unul nici celălalt câte cărări se pot desprinde, cîte nebănuite sentimente se vor intersecta de-a lungul lecturii. Dacă vei fi la sfârşitul excursului datorită personajelor sau întâmplărilor, mai bogat cu o informaţie sau cu o trăire, că vei fi alteori mirat de cele scrise-citite, că vei vrea să-l urmezi în experienţele tale viitoare pe vreunul dintre exemplele oferite, asta e altă poveste. Important şi de netăgăduit rămâne faptul că, mereu, tu, cititorul vei fi onest. Chiar şi când, să zicem, te-ar irita un fel de-a prezenta anume situaţii într-o carte, tu, cititorule, rămâi acelaşi. Pentru că dacă ţi-ai dăruit o parte din timp şi din curiozitate, deja ai făcut pactul. Pornesc şi eu de la ideea de mai sus. Volumul primit în fază de bun de tipar are de la bun început o mică istorie. Acordată cu formula contemporană de circulaţie a veştilor şi, iată, şi a cărţilor, dovadă că, manuscrisul ajunge la mine, via Australia, deşi cartea e scrisă ici-colea la Vaslui. Mi-o trimite unul dintre autorii prezentaţi în paginile sale, un prieten, coleg de breaslă jurnalistică, Ben Todică. Am luat totul ca pe o invitaţie la colaborarea despre care vorbeam mai sus. A citi, însemnă a fi un timp, pe acelaşi drum cu autorul. Timp de lectură şi dăruire, loialitate şi bucuria că, orce manuscris tipărit, va deveni odată şi odată un document. De orce fel poate fi. Un document al trăirilor, al consideraţiilor despre vremi sau viaţă, un document despre vremelnicie şi răbdare, toate salvate de ceea ce rămâne între coperţile unei ediţii. Sunt aşadar, onest-responasabiliă despre cele ce cred în legătură cu acest volum.

Mi-am gândit intervenţia şi ca o ademenire spre lectură, fireşte. Volumul are un titlu atractiv… Cine n-ar vrea doar seninul, oriunde-ar fi? Şi cine nu reacţionează cât de cât când aude cuvântul inimă? Vasilica Grigoraş a ştiut şi a mizat pe aceasta, a reuşit să atragă cititorul chiar prin sugestia cuvintelor care întregesc titlul cărţii.

Seninul din inima cărţilor, este un sumum de exegeze despre mai mulţi autori şi o parte dintre cărţile lor. Nu ar fi normal nici corect să enumăr fiecare autor şi cartea sa aleasă ca subiect. Autoarea, doar ea este intrepretul avizat, supervizorul acestor fresce foarte diverse cu tonalităţi poetice sau în proză, cu nume sonore prezente în intreviuri sau convorbiri cu valoare de mărturii, cum rezultă spre exemplu din exegeza cărţii semnată de Ben Todică şi Rătundean-Ferghete.

Structura cărţii are un eşafodaj bine ales. Un motto de cele mai multe ori, sau, la fel de inspirat ales, referiri, corelări cu nume prestigioase din literatura noastră sau străină. Supratitlul ales, citatele ilustrative, argumnetele unor opinii referitoare la valoarea scrierilor, sunt absolut convingătoare.

Continue reading „Veronica BALAJ: Cine n-ar vrea doar seninul, oriunde-ar fi? Postfață la volumul „Seninul din inima cărţilor”, semnat de Vasilica Grigoraş.” →

Nicolae BUSUIOC: În orizontul rigorii dar și al sensibilității

A mai scrie azi cărţi despre cărţi este un act oarecum temerar, e ca şi cum ai încerca să aduni frânturi în cioburi de oglindă în ideea de a obţine întregul răsfrânt în oglinda compactă. Dar cu riscul că unele cărţi (poate cele mai multe) să se piardă printre puţinele care reclădesc principii şi configuraţii nebănuite, semănând miracole, esenţe şi trăiri solare, asumarea critică asupra lor încă se justifică, chiar în condiţiile în care ambiguităţile o duc bine, se desfăşoară în voie. Critica literară, fie ea şi de întâmpinare, vine înaintea cititorului debusolat pentru a-l ajuta să înţeleagă şi să discearnă între textele lipsite de valoare şi cele care oferă neîndoielnic mesaje, învăţăminte şi idei de a fi reţinute. Cititorii nu au cum să nu observe cum ei înşişi pot trage foloase în selecţia cărţilor. Între critica literară şi lectură se crează o punte necesară şi importantă, o relaţie interdisciplinară în care evaluarea critică şi receptarea textului intră într-o ecuaţie cu mecanisme subtile de funcţionare, cu un echilibru susţinut de simţul critic şi, pe cale de consecinţă, de gustul lecturii. Am citit cu interes manuscrisul (printul) doamnei Vasilica Grigoraş Seninul din inima cărţilor, manuscris care iată a luat înfăţişarea frumoasei cărţi pe care acum o răsfoim cu voluptatea celui atras de noutate şi prospeţime.

Vasilica Grigoraş se plimbă cu dezinvoltură printre cărţi, îi „parafează pe autori”, le analizează textele neforţând canoanele potrivit cărora mesajul etic al literaturii este integrat în emoţia generală. Miracolul operei conduce spre universul unei lumi expresive ca reflex al unei profunde cunoaşteri a lumii reale. Autoarea cronicilor literare (unele ar putea fi etichetate şi ca minunate eseuri) din volum, constat că pleacă de la ideea că este greu să te impui într-un noian de cărţi scrise sub semnul reflexelor reci de stele, altele inundate de metafora tandră până la iubire şi încă alte şi alte puzderii de pagini în care dau năvală, sub aripa ocrotitoare a (ne)inspiraţiei, ideile eului visător de iz baladesc şi romantic, metafizic şi realist, până la existenţa social-culturală din vremurile noastre. Vasilica Grigoraş desprinde cu uşurinţă abilităţile şi harul autorilor invocaţi, caracterele tipologice şi semnificaţiile intuite ale personajelor creionate în naraţiile în cauză, subliniază esenţele şi semiotica evenimentelor amintite. Vom întâlni surprinzătoare interpretări, este suficient să aruncăm o privire asupra cuprinsului cărţii pentru a ne forma o idee despre capacitatea de analiză literară, reţinând reunirea detaliului cu axioma, a meditaţiei cu iluzia, a exilului interior cu faptul divers, a misterului cu realul.

O primă investigaţie este cea asupra volumului „Căutând după mere”, în fapt o „căutare” a fericirii omului care se soldează cu eşecul căutării sau mai curând al necăutării cunoaşterii de sine, după care vom întâlni diverse scrieri ale căror autori sunt mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Vasilica Grigoraş dispune de mijloacele identificării elementelor „de bază” ale cărţilor comentate, între care amintim: „Universul tainic între Dumnezeu şi umbră”, „Un pod binecuvântat între antipozi”, „Valeriu Lupu – cu paşii destinului”, „Urma Soarelui în lumina anotimpurilor Anei Urma”, „Valea poete – între ironie şi luciditate”.

Cum se ştie, cititorul este un „consumator” ce se lasă uşor influenţat de gust, în dauna exercitării unei judecăţi proprii, deşi a posteriori poate emite o justificare a actului lecturii. Gustă ceea ce i se oferă şi, până la urmă, hotărăşte singur dacă îi place sau nu ceea ce citeşte. El are o motivaţie afectivă sau intelectuală, funcţie de care se îndreaptă spre anumite genuri literare sau spre cărţile care-i oferă posibilitatea informării şi documentării într-un domeniu sau altul. Cartea Vasilicăi Grigoraş face parte mai mult din această zonă a lecturilor de ordin profesional. Criticul trăieşte în orizontul rigorii şi al cerebralului, într-o etică impusă de scrisul autentic, dar ideile lui nu sunt numai raţionamente reci, pot fi umplute de suflul existenţial al fiinţei autorului. În cazul de faţă luciditatea, într-un melanj firesc cu sensibilitatea, cu care construieşte discursul critic îi este de mare ajutor autoarei acestui volum pentru ca demonstraţia speculaţiei să fie cât mai convingătoare.

Referinţele pe care le are deja Vasilica Grigoraş o confirmă nu numai ca poetă, eseistă, publicistă, monograf, ci şi ca un impunător critic literar. Aici reţinem nume cunoscute precum Teodor Pracsiu, George Anca, Petrea Iosub, Mircea Regneală, Ioan Miclău, Dan Plăeşu, Cezarina Adamescu, Victor Cilincă, Mariana Gurza, Tudor Cicu… Autoare a peste 15 volume, cu o încrengătură literară diversă, Vasilica Grigoraş îşi leagă numele de viaţa cultural-literară vasluiană şi nu numai, de lumea filtrată coerent şi armonios chiar în condiţiile negării conştiente a neplăcutului înconjurător, ale refuzului asumat în spatele cuvintelor din cărţi şi chiar din Seninul din inima cărţilor la care se adaugă automat şi sufletul lor. Da, cărţile care nu sunt altceva decât oglinda timpului, un timp al memoriei şi al cunoaşterii umane.

––––––––––

Nicolae BUSUIOC

Iași

1 mai 2019

George ANCA: Vasile, semeni cu Fellini

Ochii la lumină, tifonul mască supt de inspiraţie. Jucam şah. Era luni, 9 noiembrie 1972. Intuiţia lua chipul credinţei. Vasile îmi spusese la telefon: Melville e romancier. În franceză l-au tradus trei, nu doi, al treilea fiind Jean Giono. Medicul îi dăduse vestea că se externează. Scăpa din sihăstrie. Voia să mă roage să mă interesez de nişte formulare pentru pensie. Ajuns la Uniunea Scriitorilor, venise cineva înainte în acelaşi scop şi nu le-am mai luat.

Am completat o cerere de deplasare la Alba-Iulia. Fulga mi-a spus să scriu revista pentru care m-aş deplasa. Doctorul Neagu n-a văzut vinovată folosirea ocaziei. Vasile mi-era util să ajung să-mi văd nevasta. Puneam acel util în atenţia profundă a altruistului, a bărbatului cu spirit puternic şi întăritor.

Operă de adâncimi fulgerate. Numărătoarea canceroşilor. “Anonimul veneţian”. Prin faţa unei oglinzi sparte, chipul unui muribund ca Vasile, o “Love story” catalogată melodramă, se compara cu un erou de melodramă, surâzând, în traveling. Urechea aţintită la limba italiană – paralelul între Italia şi leucemia prietenului meu. Călin mi-a dat să citesc din ultimul număr al revistei Cinema o schiţă de Ilarion Ciobanu, “Pâinea”, despre moartea unui prieten operator.

L-am invocat pe Vasile printre pustnici, filosofi şi poeţi. Sărisem la magie. Utilul nu-l căutasem. Înăuntru, acolo în larg, s-o afle pe Moby Dyck, suflarea călătoreşte cu Vasile. Învăţ italiana ca el, într-o săptămână. Duminică e un film italian la televizor. L-am mai văzut. L-am uitat, fiindcă e comedie. Am meditat la comicul ştiinţei, poate că progresul e o formă a comicului, a uitării. Filmul nu era italian, franco-italian. În Africa. Vorbeau totuşi şi câţiva italieni. Mirajul morţii în război – surâsul. Culorile deşertului. Cu o staţie înainte de Lizeanu, convoi mortuar pe urma unui ostaş. În film, ostaşul scăpa.

De dimineaţă, după press-book şi lectura unui referat la o carte de epigrame, am pornit la Uniune pentru “documentare” şi la ziar cu poezia. Formele mele nu se puteau fructifica, deşi erau aprobate de Fulga – nu decontasem o altă documentare. Hossu, cu semanlul unei cărţi despre Lotru, pe cine vedea îl punea să scrie două-trei rânduri pe primele pagini ale cărţii. Eu am zis: “Lotrul îmi aduce aminte de sufletul frumos şi de Vasile Văduva”, nu mai aveam loc de semnătură. Unul m-a făcut “fericitule” pentru că aş pleca în Italia.

Am starea lui Vasile, i-am spus criticului, la ziar. Vreau să publicaţi acest poem. E mai vechi. Dedicaţia e nouă. Am văzut efectul poeziilor Domniţei. De ce să aveţi stare Vasile Văduva? Cred că ar fi mai bine să spuneţi şi altor prieteni să fie atenţi ca nu cumva vreunul când l-o întâlni, că acum iese, să-l întrebe: “N-ai murit, domnule?” Dialogul a fost următorul:

– Publicaţi poezia aceasta.

– Eu nu pot. Am publicat de curând versuri. Şi nu se dă decât poezie patriotică.

– Am la mine, anume, şi o pozie despre patrie, două. Poate împreună să meargă. Fără poezia asta, însă, nu mă interesează.

– Eu n-o public pe asta, dacă e vorba să vorbim negustoreşte amândoi.

– N-am venit fără să întreb. Şora a citit poezia. Credea, la spusele mele, că ar fi ca mine, că nu l-ar impresiona în rău.

– Eu nu sunt de aceeaşi părere cu Şora.

– Nu e de publicat…

– Nu spun că nu, spun că eu n-o public. Îl cunosc pe Vasile Văduva bine. Am vorbit cu medicii şi cu el, ieri. Criticul îşi ştergea, din când în când, ochii pe sub ochelari. L-am părăsit de îndată ce au pătruns mai mulţi solicitanţi. Poezia “Florile” i-a rămas pe masă. A răspuns că nu-l incomodează, la întrebarea mea. Utilul, am îngăimat, că dacă de foile de pensionare se ocupă domnii cu maşină, m-am apucat de interesele mele. Aşa şi acum, ştii, o să-i povestec, Stănescu mi-a promis că îmi publică o poezie.

Strălucirea ceţii şi discreţia până la dispariţie a frunzişurilor ude îmi exaltau fiinţa. Poezia o simţeam a purta în ea şansa dovezii de nemurire, pe care o transmitea spiritului lui Vasile. Anume în cele trei roţi ale veveriţei, aşezate aparent suprarealist, în fapt – ermetic şi şi mai în fapt – mistic. O citesc ca pe o apă ce i-ar pica bine şi lui. “Fiu în sân ploii al elisabetanei” sau cam aşa ceva – mame Elisabeta ni se cheamă. Poate suntem una.

Sângele, ca ultim cuvânt al poeziei, mi-era prietenul. Trei roţi ale veveriţei, a treia neînvârtită: sângele. Vasile îşi simţea buricele degetelor umflându-se de noul sânge. Iniţial, în poezie, capul se rostogolea mort printre crengi, în varianta dedicată, se rostogolea viu.

Am refuzat să miros parfumul la care m-au îmbiat doamnele de la Relaţii. Eram în ziua culorilor. Parfumul se întinde în aer, culoarea în privire şi în ureche până la declanşarea adevăratei muzici. Mă mişcam într-un util înspăimântat de umorul păcatului şi al morţii.

Credincios acum, îndumnezeit, credeam în prietenul meu, lăsându-l numai pe el să creadă în Dumnezeu, mă puneam şi eu bine cu el.

Toţi îşi găseau un contrazicător, medicul pe suferind, criticul deplângându-l pe romancier. Femeile ascund moartea bărbaţilor. Domniţa era optimistă. Ba plângea în hohote spunând că, dacă Vasile moare, o să moară şi ea, iar noi să avem grijă de Alda. Pe mine nu mă contrazisese nimeni şi înotam în util.

Vasile îi dictează Domniţei spovedanii. Domniţa, Nansi şi cu mine între Brăiliţa şi Dunăre, baladând în aşteptarea lui Vasile.

Întrebasem la telefon toate cinematografele: niciun film italian. Unul cu Fernandel, scris de Jean Giono.

Mirosul dulceag din interiorul policlinicii roşii m-a încălzit. L-am rugat pe doctor să prescrie

un tratament antireumatic bătrânei Albăstroiu. – O cunosc. – Vă este pacientă. – E de la Piteşti. – – Nu, mehedinţeancă. – Da, am găsit-o în registru. Mai este nevoie de o analiză. – Soţia mea credea că voi reuşi să obţin de la dumneavoastră o reţetă. – Dar trebuie să-mi amintesc eu bine ce e cu bolnava. A, este şi analiza aceea. Dar trebuie să o văd pe ea. – V-am fericit pe medici pentru exactitatea meseriei. – Ştiu unde să ne pună.- Am un prieten cu leucemie, a devenit credincios. – 70 – 80 la sută din populaţia globului crede în Dumnezeu şi nu putem s-o considerăm patologică. Leucemia cronică se duce pe picioare, cea acută, nu. – Înainte, ca pasionat cititor al lui Dostoievski, nu credea decât din pasiune. – Dostoievski e un caz patologic. Nu trebuia să i se dea să citească. – Nu i s-a dat acum. Nici el nu l-ar fi citit – romane poliţiste, “O mie şi una de nopţi”. – Nici înainte nu trebuia să i se dea Dostoievski. – Doar e romancier, citea mult.

La un moment dat, a început să plângă, asemnei criticului. Vocea îi semăna cu a lui Milcu.

Sunt medicul care-l tratează, vreţi să-i spuneţi ceva? – Bună, maestre, ce faci? Sunt Anca. – A, de la cabintul tovarăşului Mizil, bine că n-ai spus, că ţi-o făcea doamna doctoră. Dragă Gigi, mă externez astăzi. – Şi când primeşti? – Astăzi nu, căci după-amiază dorm, nici mâine, nici luni. Vino marţi seara. Te aştept. Fără gripă sau alte boli. – Fără, maestre. Numai bine.

L-am trezit pe Grigore Popa. M-a luat cu plecarea. Eu cu boala prietenului meu. Profesorul X, medic, n-a scăpat. Poate fiind mai tânăr, mai rezistent. – Mi-ai spus de prietenul dumitale, dar cu Italia? – Din două în două săptămâni se întruneşte la Direcţia relaţiilor culturale din Ministerul de externa al Italiei comisia pentru acordarea burselor. – Şi doctoratul? – Tăiaţi totdeauna nodul gordian. – Când o să ai 60 de ani şi tu…

Când au intrat Ion Ladea cu unul, Manole Florescu, am mai descoperit un util prin Vasile – medicul ăsta pediatru funcţiona chiar în judeţul Neamţ – dacă avea parafa, scria pe loc – aşa, a rămas pe luni să-mi confirme că am fost la el la Tămăşeni.

A mai venit o franţuzoaică, măritată cândva cu verişorul doamnei Popa. Bătrâna Isolde. Doamna Leon, mai târziu. M-am jucat cu Ionuţ – descoperit de curând ca mare pictor copil – şi cu

soră-sa Maria de-a caii, apă-foc şi alte jocuri.

Ion Ladea m-a luat în altă cameră să-mi rezume subiectul unui roman sau scenariu în colaborare “cu mine”. Acolo a monologat sec – am uitat multe – mai multe vieţi; ceva ne împiedică să ne amintim alte existenţe, unii îşi amintesc. Europa va fi cucerită de negri, europenii se vor muta în Africa Neagră, că sunt obişnuiţi să lucreze mereu câte ceva.

I-am mărturisit că vorbele lui sunt de ascultat dar nu le trăieşte, că eu simt acea prezenţă, a morţii prietenului, că am dormit în păduri şi, dacă are impresia că e la fel de tare – a zis că e. Acea privire ascunsă, îndemnul. S-a opus. Din nou moartea. Ca a mea. – Tu n-ai pe faţă umbra morţii.

Este bolnav de leucemie. – Lasă-l în pace.

Înainte băusem bere cu Hristos Ziatas, acum doctoranzii medici aduseseră tot bere şi miroseam ca în seara aceea. M-am abătut pe la doamnele de la relaţii. – Aş vrea să miros acel parfum. – Ia uite, domnule. – Al cui e magnetofonul? – Al lui Luri.

Murmurul jazzului îndepărta parfumul. Dar aseară miroseam a bere. Eşti tare să lucrăm în doi, vorba mortului. – Doamne fereşte, nu putem face un roman în doi inşi, am încercat amândoi să imprimăm unul, cu un hoţ de geniu cu care am speriat multă lume, de la procurorul ţării până la înlăcrimarea unor artişti. El era tare şi refuza tandemul. Acum eu mă simt tare şi tu să fii şi mai tare.

Manole făcuse teză de licenţă “Bolile de copii şi influenţa factorilor cosmici”. Ochelarii cu multe dioptrii, faţa mică, părul bogat şaten, trupul slăbănog, vorba piţigăiată şi tăioasă, discursul despre destinul norocos al unui om născut în 1941 la ora 12 într-o zi, chiar de doamna Popa – îmi pare că plângea în aşteptarea revelaţiei astrologului. Ladea îmi spusese că băiatul acela e închis. Trigoanele îl arătau destul de bine. Începuse să bănuiască din ispitirile celorlalţi – a susţinut repede că nu există zodii bune sau zodii rele, ci numai configuraţii bune sau rele. Când doamna Isolde, obosită de româneasca ei conjugală, într-un cămin în care soţul ei, decanul, ar fi fost vârât până în gât în poluare şi în câinele lor – chiar aşa s-a exprimat, nu mai ştiu dacă în română sau în franceză, şi lumea îi făcea conversaţie, ea îi saluta pe copii în limba doamnei De Gaule, când doamna Isolde a refuzat berea, astrologul a insistat cu un: Certainement?

După jocurile cu Maria şi Ionuţ, ne-am pregătit de plecare, eu şi Manole. Am sărutat copiii şi am ieşit împreună. Manole mi-a destăinuit povestea a trei cazuri de leucemie vindecate. O femeie era condamnată de medici. A mers acasă, a căpătat şi o sarcină – moarte sigură -, dar a născut şi trăiesc şi ea şi copilul. Cui i-a spus n-a crezut că avusese leucemie, un singur medic, da. Ceilalţi doi s-au vindecat luând leacuri unul de la un cioban, altul prin rugăciune. Mă gândeam la cronicizare, nici chimie, nici alchimie.

Crede în dumnezeu? – Crede. – Atunci mai are această cale. Aceasta şi cea a doctorului tradiţional de la “Cantacuzino”. Înainte nu suferea popii, dar acum acceptă să-l cunune cu Domniţa – pentru copil, spune, dar să aduc un popă credincios. – În Bucureşti sunt vreo doi-trei. – Îi pot afla la patriarhie? – Patriarhia e o organizaţie politică. – Bine, pe luni la Codlea sau Nestor.

Mâine voi merge la Cernica, la călugări. Fi-vor credincioşi? Dar eu care le voi vorbi? N-am bani. Se vor ruga? Voi lua la mine cartea scrisă de Vasile, “Roagă-te pentru mine” şi le voi da-o şi îi voi îndemna să se roage ei, care cunosc căile, eu nu mă simt curat, mă scald în util şi făcut, mă port la cealaltă extremă, vitalistă, cu faţa neumbrită, anume pentru a-l atrage din nou în lumea nedreaptă şi frumoasă a păcatelor, să ispăşim mai încolo, tot ca unul, tot ca acum. Când am spus “vorba mortului” era vorba mea în acelaşi timp cu a lui, deveneam doi – unul tare, şi Ladea venea să-şi plece amintirea familiei asupra noastră.

Astă-seară filmul poliţist îl va vedea şi el, de n-ar fi cu spitale (şi era cu spitale, cu medici, cu vene, cu moarte).

I-am spus bătrânei că vom merge la policlinică. M-a servit mai tandră. Mi-a schimbat lenjeria de pat şi m-am simţit în spital.

Am mers la baie. Mi-era ruşine să mă dezbrac. Eu mă voi simţi bine în apa caldă şi prietenul meu moare, poate. Pielea mi-era ca lenjeria nouă. Teama de a-mi evoca femei, în timp ce apa îmi stimulează potenţa sexuală vană, aproape onanistă, se ţinea de-o parte. Eram nenorocit “confort doi” şi asta prea mult. Utilul morţii prietenului împărţea şi o victorie asupra mea. Privirea noematică mă prăvălise în trăirile unor viitoare rătăciri.

I.A. (Ioan Alexandru?), povestea Ion Ladea… Tot ce spuneţi voi sunt tâmpenii. Dumnezeu vorbeşte, poetul îi dă replici… Poiet bătrân… Destinul, 1941.

A, destinul, să vă spun despre Raul Volcinski. – Volcinski, zise doamna Letiţia. – Volcinski, spuseră ceilalţi. Cum el, pus de oficialităţi să se sdreseze studenţilor turbulenţi, i-a aţâţat la revoltă şi au rezistat trei zile, apoi, în închisoare, a lovit paznicii şi portarul ieşind vreo zece metri şi urlând împotriva ruşilor şi pentru România, chiar venind, târziu, la fostul coleg de grupă la Academia Comercială, ca la un om mare, să-l reabiliteze – le-am povestit scenele cu Petrişor -, parcă era o soartă mai violentă şi mai plină de evenimente, comparabilă totuşi cu a lui Cravcenko, în versiunea de la Alexandria a lui Vasile. De ce nu-l suferea, la sfârşit, Vasile pe Cravcenko, şi acestuia îi părea nespus de rău, de aceea lupta lui Volcinsli mi se arăta neînţeleasă de toţi oamenii – şi de mine.

Seara la 11, am plecat de acasă înspre Cernica. Luasem cartea lui Vasile “Roagă-te pentru mine”. În tramvaie şi apoi în cimitirul pietrificat am recitit-o. În biserică, în timp ce alţii intrau şi schiţau gesturi de pioşenie, am deschis cartea să continui de unde rămăsesem: “Te superi dacă dorm goală? întrebă Felicia când se pregăteau de culcare”. Am închis-o – şi aşa nu era nevoie să mă îndrăgostesc de nimeni şi să fac dragoste în numele lui – aici chiar ne sincronizasem. Biserică mare, încap moaştele frumos înfăşate sub geam ale lui Calinic. Am aprins două lumânări urmărind figuri de călugări.

În cimitir am ajuns târziu, după ce nu mai avusesem încotro. Priveliştea mi-a stat la căpătâi altădată. Seara, în tramvai, am şi notat cu tristeţe, pe o foaie, fără să-mi mai recunosc nostalgia de acum şi din totdeauna.:

duh regăsitule pe balta

mănăstirească mai adăpostit

ca-n tinereţea-mi melancolică

împrejmuit de gardurile betonate

podul acoperişul cerul te închid

şi negrelor sutane nu dai luciu

le părădeşti printre pescari

şi automobilişti în haină de piele

lespezi încălzite de flori la candele

în stuful palid turmă peste vechi

umbre de lunatic vânător

m-aş deşira să-ţi plumbui marginea în rugăciune

ci mă opreşte gardul

aş luneca pe scară pân’ la streşini

ca altădată doară acoperişul

pedepsitor îmi stă deasupra

şi n-aş avea nici jos nici sus unde zbura

n-oi mai pluti şi-acum în barcă

pe faţa fără boltă

ci printre moaşte şi rudenii

în vecernia lui Ioan Gură de Aur

Am în suflet atmosfera stufului înconjurat de apă, a apei încercuite de păduri ca nişte morminte ale norilor şi cerul. După mulţi ani, vraiştea cu adevărat tomnatecă o regăsesc milimetric pusă la punct. Garduri şi instalaţii, ploile nu mai diluează uleiul din trupul sfinţilor pictaţi şi nu mai duc pe creştete gunoi de bufniţe – m-am citat astfel şi pe mine, fiindcă am tipărit cam în acelaşi timp cu Vasile. Am asistat la reprezentaţia preotului călugăr în faţa unor femei modest îmbrăcate şi docile. Le spunea într-un limbaj liniar şi plin de dezacorduri despre vechimea bisericii, despre minunile Sfântului Nicolae şi se mira, iar eu îl mai pândeam să-i dau de veste că a venit vremea să se roage pentru Continue reading „George ANCA: Vasile, semeni cu Fellini” →

Nicoleta GORDON: Convalescență

CONVALESCENȚĂ

Șaman ce cumpără tristeți, potcoavă prinsă-ntre săgeți, unde-ai ascuns lumina?
Pașii târâți de doi desculți, ce cred c-au fost cândva adulți, își înfrunzesc ruina…

În ce monede te plătesc acei ce-ți spun că te iubesc, de legi cu beznă norii?
Și cărui zeu crezi să-i slujești, când toate cele pământești le simt doar muritorii?

Tomnează iarna-n primăveri, prezentul nu-i decât un ieri cărunt de-atâta vină,
E-un veșnic anotimp pierdut în care surzii ne-au vândut pe-un plâns de ocarină.

Cu ierburi smulse din Prier, sting crud de lacrimă-n rever și-ți scriu cu verde cretă,
În cuibul plin de amintiri, mă strânge-n penele-i subțiri un țipăt de egretă.

Scot fluturi albi din crisalide, amestec vreo trei perseide și-ți fac azime coapte,
Să-ți fie puls în artimii și verb în glasuri de copii…eu plec să mă fac noapte.

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

19 aprilie 2019

Ioan Nicolae MUȘAT: Prima Regiune, Zonă ASCIOR cu 7 filiale ASCIOR, ARIA Bucureștilor! ASCIOR pentru bucuriile omului!

ASCIOR- ARIA Bucureștilor: Cu mare bucurie vă anunțăm că Duminică, 19 Mai, ora 13, la Restaurant Casa Mara, Strada Primo Nebiolo 1, sector 1, vom deschide prima Regiune, Zonă, ARIE ASCIOR, ARIA Bucureștilor formată din 7 filiale ASCIOR, 6 pentru fiecare sector al Bucureștilor și una pentru Buftea-Ilfov. Președintă, cu titlul onorific, (pentru protecție), al primei ARII ASCIOR, ARIA Bucureștilor este desemnată poeta Ioana Raluca Trandafir!

Ne-am gândit să facem aceste Regiuni, Districte, ASCIOR pentru gruparea mai multor filiale într-o anumită zonă:

1) În vederea deschiderii a minim 30-40 de filiale ASCIOR numai în România (cu Voia Domnului), nu poate fi eficient gestionată activitata acestora de la un Centru

2) În componența Consiliului ASCIOR trebuie să intre, ca vicepreședinți, cel mult 8-12 președinți de filiale pentru a avea un cuvânt din teritoriu în conducerea ASCIOR, la un număr de 30-40 de filiale este absurd să ai 30-40 de vicepreședinți, din teritoriu, în conducere.

3) Sunt unii membrii în ASCIOR care dovedesc mai mută râvnă în desfășurarea activităților ASCIOR și aceștia pot aduce o contribuție mai mare sprijinind activitățile altor filiale. 4) Sunt zone mult mai îndepărtate de Buzău, Bucovina, Basarabia, Crișana, Dobrogea, a căror activitate nu poate fi coordonată și susținută de la Buzău… și multe alte argumente pentru gruparea filialelor pe zone, ARII.

Am ales cu mai multe încercări dintre numirile Regiune (care suna rău), Zonă, District, dar nu puteam pune nici cuvântul românesc „Județ” pentru că ar fi creată confuzie și nu ar fi fost acceptată la modificarea Statutului ASCIOR. Numirea de ARIE este din fondul pelasg și are trimitere directă către Imnul AR-RA (Plugușorul), cel mai vechi imn al omenirii la care a făcut adesea referire Hristos Domnul în Sfânta Evanghelie. De aceea noțiunea de ARIE acoperă și teologic și istoric și cultural cerințele ca Zonă de prefacere, de lucru, de rodire, de permanență….

Vom reveni cu detalii, cu numele președinților de filiale, cu programul acestui regal cultural, cu imaginea roll-up-urilor care vor străjui deschiderea primei ARII ASCIOR și mă bucur enorm că aceasta s-a putut face în inima țării, la București.

ASCIOR pentru bucuriile omului!

Îi rugăm pe toți membri și prietenii ASCIOR să distribuie evenimentul!

——————————-

Ioan Nicolae MUȘAT

Buzău

17 aprilie 2019