Doresc să fac cunoscut gândul, tuturor membrilor acestui grup, că toți cei ce scriu acum, cu ocazia tristă a plecării dintre noi a doamnei Mariana Gurza, își exprimă, sau găsesc posibilitatea să își exprime aici, considerația și omagiile față de persoana ei.
Ei nu îi mai putem scrie, familia este îndurerată și nu o putem contacta, la funeralii nu avem voie să participăm.
Fiecare își exprimă durerea aici și se vede clar că nu sunt gesturi ocazionale fiindcă, la fel cum simt eu acest gol imens al plecării ei, așa simțim cu toții.
Simt că ea nu va fi uitată, simt că durerea noastră nu va trece ușor.
Simt că nimeni dintre noi nu va fi judecat dacă va continua să îi scrie Marianei gânduri, ca și cum ar fi aici și este!
Continuați să îi scrieți fiindcă are nevoie de spiritul vostru în zborul ei spre Absolut!
Continuați să îi scrieți fiindcă, așa cum mi se întâmplă și mie, nu văd cum v-ați putea abține să nu o faceți!
Mariana dovedește clar că a rămas și va rămâne veșnic printre noi!
Mă gândesc la o pasăre pfoenix care a zburat spre cer și a găsit și cale înapoi.
Pace în spiritul tău, drum bun spre Dumnezeu!
Cristinel Cristea Alexievici
Categorie: Cultură
Nicolae DABIJA: Cât trăim (In memoriam)
(15 iulie 1948 – 12 martie 2021)
Cât trăim
Cât trăim pe acest pământ
Mai avem un lucru sfânt,
O câmpie, un sat natal
O clopotniță pe deal.
Cât avem o țară sfântă,
Și un nai care mai cântă,
Cât părinții vii ne sunt
Mai există ceva sfânt.
Cât durea-ne-vor izvoare,
Ori un cântec ce dispare,
Cât mai avem ceva sfânt
Vom trăi pe-acest pământ.
Cât pădurile ne dor
Mai avem un viitor
Cât trecutu-l ținem minte
Mai există lucruri sfinte.
Cât Luceafărul răsare,
Și în cer e sărbătoare,
Și e pace pe pământ,
Mai există ceva sfânt.
Cât durea-ne-vor izvoare,
Ori un cântec ce dispare,
Cât mai avem ceva sfânt
Vom trăi pe-acest pământ.
Cât avem un sat departe
Și un grai ce n-are moarte
Cât ai cui zice părinte,
Mai există lucruri sfinte.
Cât durea-ne-vor izvoare,
Ori un cântec ce dispare,
Cât mai avem ceva sfânt
Vom trăi pe-acest pământ.
Autor: Nicolae DABIJA
***
Nicolae Dabija s-a născut la 15 iulie 1948, în satul Codreni, raionul Cimişlia, Republica Moldova. În 1972, a absolvit Universitatea de Stat din Chişinău. A fost lector la catedra de literatură română a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, lector superior la catedra Ştiinţele comunicării a Universităţii Libere Internaţionale din Moldova.
În calitate de redactor-şef al săptămânalului „Literatura şi Arta”, editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, a avut un rol important în lupta de renaştere naţională din Republica Moldova.
A debutat cu volumul de versuri „Ochiul al treilea” (1975). Au urmat culegerile de proză: „Apă neîncepută” (1980); „Zugravul anonim” (1985); „Aripă sub cămaşă” (1989); „Dreptul la eroare” (1993); „Lacrima care vede” (1994); „Oul de piatră” (1995); „Fotograful de fulgere” (1998); „Tăceri asurzitoare” (2000); „Nu vă îndrăgostiţi primăvara!” (2013) şi altele.
Nicolae Dabija a scris şi literatură pentru copii: „Poveşti de când Păsărel era mic” (1980); „Alte poveşti de când Păsărel era mic” (1984); „Domnia lui Ştefan cel Mare” (1991); „Nasc şi la Moldova oameni” (1992). A fost autorul manualelor şcolare „Daciada, ciclu de manuale pentru clasele I-IV” (1991-1993) şi „Literatura română pentru clasa a VI-a” (1998-2002).
A alcătuit o „Antologie a poeziei vechi moldoveneşti” (1988) şi a tradus din Federico Garcia Lorca, Goethe, Jukovski.
Pentru activitatea literară, i-au fost decernate: Premiul Naţional al Republicii Moldova (1988), Marele Premiu „Nichita Stănescu” (1992), Premiul „Giacomo Leopardi” al Centrului Mondial al Poeziei (2015), Prix de l’Autre Edition (2016), Marele premiu „Dulce Maria Loynaz” al Festivalului Internaţional de Poezie de la Havana (2017).
În 1995, a fost distins cu Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române.
A fost cavaler al „Ordinului Republicii” (1996), cea mai înaltă distincţie a Republicii Moldova, precum şi comandor al Ordinului naţional „Steaua României” (2000).
Începând cu 21 iulie 2003, a fost membru de onoare din străinătate al Academiei Române.
În anul 2010, Academia de Studii Înalte din România i-a acordat titlul de „Honoris Causa” şi titlul onorific de Academician în semn de înaltă preţuire şi respect pentru întreaga activitate. În 2012, a devenit membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova.
Mirela-Ioana DORCESCU: POETUL EUGEN DORCESCU – PORTRET ANIVERSAR
(50 de ani de activitate literară)
În cei 50 de ani care îl despart de momentul debutului absolut în revista bucureşteană „Luceafărul”, binecunoscutul scriitor timişorean EUGEN DORCESCU a creat, cu talent şi intensă preocupare pentru punerea în lucrare a „darului său de har”, ceea ce exegeţii săi, având proprietatea termenilor, au numit „operă monumentală” (Radu Ciobanu) sau „operă totală” (eu însămi). Anvergura naţională şi internaţională a creaţiei dorcesciene este determinată de originalitatea viziunii artistice, de gravitatea tematică, de nivelul său estetic, dar şi de numeroase particularităţi discursive, stilistice, semiotice etc.
Argumente forte pentru amplitudinea axiologică a acestei opere sunt, pe de o parte, încadrarea autorului în literatura de vârf de către experţi în domeniu, precum Virgil Nemoianu (care l-a plasat pe Eugen Dorcescu între primii trei poeţi români ai începutului de secol XXI), Andrés Sánchez Robayna (cea dintâi voce autorizată ce a propus abordarea sa ca poet european), Luis León Baretto (care îl consideră cel mai mare poet român în viaţă); pe de altă parte, aşezarea sa alături de genii ale poeziei româneşti (Al. Philippide; I. Pillat – G.I. Tohăneanu; Ioan Alexandru – V. Nemoianu; Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga – Andrés Sánchez Robayna; G. Bacovia – Ion Pop, M.-I.D. etc.) şi universale (T.S. Eliot – Virgil Nemoianu; Bonnefoy, Luzi – Andrés Sánchez Robayna; Jorge Manrique – Coriolano González Montañez; E.A. Poe – M.-I.D.; J.-P. Sartre – Florin-Corneliu Popovici; P. B. Schelley – Horia Ţâru etc.).
După o jumătate de secol dedicată literaturii, anul 2020 i-a prilejuit lui Eugen Dorcescu bucuria unor evenimente cu adevărat jubiliare:
– apariţia, în Spania, la Editura Arscesis din Zaragoza, a antologiei de elegii dorcesciene, inspirat intitulată Elegías Rumanas, prefaţată de Coriolano Gonzáles Montañez;
– publicarea, la Editura timişoreană Mirton, a Jurnalului lui Eugen Dorcescu (recomandat de autor drept „cartea vieţii mele”), în două volume: Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998) şi Adam. Pagini de jurnal (2000-2010);
– campania de promovare a sus-numitelor cărţi în ziarul „Timişoara” (Redactor-şef Petru Vasile Tomoiagă), în paginile consacrate culturii, în fiecare vineri (martie-decembrie);
– deschiderea unui fond de carte de patrimoniu „Eugen Dorcescu” la Biblioteca Academiei, Filiala Timişoara;
– definitivarea unui volum omagial, coordonat de M.-I.D., intitulat Despre opera lui Eugen Dorcescu, lucrare amplă, care conţine: o biobibliografie actualizată, trei interviuri şi o crestomaţie critică (compusă din peste 80 de cronici, eseuri, studii şi note de lectură despre poezia şi proza dorcesciană, scrise de critici/eseişti consacraţi sau de tineri discipoli ai lui Eugen Dorcescu, în număr de 43. Toate acestea au fost preluate din presa literară – tipărită sau online –, unde au fost publicate în perioada noiembrie 2014 – decembrie 2020).
Celebrarea lui Eugen Dorcescu a ocazionat primirea a numeroase elogii şi dovezi de simpatie din partea confraţilor. Semnatarii acestora sunt renumiţi scriitori români (din România, Moldova şi Serbia) şi spanioli. Iată câteva dintre aprecierile care oglindesc audienţa elevată şi extinsă de care beneficiază în prezent sărbătoritul: „Am citit şi recitit (citesc, de fapt, mereu) pagini… inhibitoriu (!) de frumoase din Îngerul Adâncului şi din Nirvana” (ŞERBAN FOARŢĂ); „La Eugen Dorcescu, simbolismul limbii se integrează în contextul culturii fără graniţe. Poetul tratează materia poeziei dincolo de frumuseţe, până la sublim” (VASILE BARBU); „Când a început Eugen Dorcescu să recite poemul său În tăcere… mi-am amintit cadenţele psalmice… Acest poet român îşi va aminti că a fost laureatul Festivalului de la Uzdin şi când va lua premiul Nobel” (NICOLAE DABIJA);
„Vrednic Sunteţi, Maestre! Bucuria Dumneavoastră e şi a noastră Bucurie! Fluturând din inimă, de pe mal de Prut, Vă mulţumim!” (TRAIAN VASILCĂU); „Poeziile pe care Eugen Dorcescu le dedică lupilor sunt atât de spiritualizate, încât nu pot fi cuantificate cu aparatele criticii, se ridică la înălţimea sentimentului, ceea ce în lirică se întâmplă foarte rar; fericiţi Poeţii ale căror trofee nu le rămân doar lor, ci se conferă Poeziei româneşti! Poezia lui Eugen Dorcescu este o glorie a liricii, iar izbânda lui o sărbătoare a întregii noastre Poezii. Excelsior!” (MIRON SCOROBETE); „Poezie de deplină maturitate artistică, de mare, intensă trăire, profundă, lucrată la filigran de un bijutier, de un ales, rar rafinament prozodic şi stilistic”; „DOAMNE, cât de profund este în tot ce face, cât de distins, de nobil! Din când în când, ca să nu ne întristeze, cred că din delicateţea lui indicibilă, ne minte, cu farmec, că mai este şi fericit. Eu nu îl cred, căci am apucat să citesc extraordinarele vorbe ale lui Camil Petrescu: «Câtă luciditate, atâta dramă»” (VICTOR RUSU); „Simplitatea ex/clamării trăirilor profunde. Acesta-i secretul” (NICOLAE TURTUREANU); „O operă cu adevărat încărcată de divin, peste care Omul EUGEN DORCESCU a trecut degetul său de Lumină!” (GEORGE STROIA); „Şi din Nord, de la «Poesis», ne bucurăm să-l vedem şi să-l citim pe acest mare poet contemporan, Eugen Dorcescu!” (GEORGE VULTURESCU); „…JURNALUL Maestrului Eugen Dorcescu, o scriere răscolitoare şi definitorie, reprezentativă pentru Masivul foarte puţin explorat al literaturii române!” (ZENOVIE CÂRLUGEA); „Nu ştiţi cât mă bucură să primesc vestea publicării în Spania a cărţii Dumneavoastră Elegii Române – cu a sa frumoasă aluzie la Elegiile romane de Goethe. Consider foarte important ca opera Dumneavoastră să fie difuzată tot mai mult în Spania şi, de asemenea, în restul Europei” (ANDRÉS SÁNCHEZ ROBAYNA); „Eugen Dorcescu îşi revendică transcendenţa înţeleasă drept o componentă a realităţii” (JAIME SILES) etc. etc.
Prezentarea, în câteva fraze, a specificului dorcescian este o întreprindere dificilă şi riscantă. Cu toate acestea, absenţa ei ar dăuna acestei schiţe de portret aniversar. De aceea, mă încumet să evidenţiez câteva aspecte esenţiale (definitorii chiar), care, însumate, să contureze individualitatea lui Eugen Dorcescu în literatură. Poet cultivat, poliglot, conectat, datorită lecturilor asidue în franceză şi în spaniolă, ocazional, şi în italiană, la marile culturi romanice, importantul scriitor timişorean este informat direct de la sursă despre ceea ce înseamnă literatura de valoare universală, şi anume aceea spre care a ţintit, începând de la debutul cu volumul „Pax magna” (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972).
Pregătirea filologică, specializarea în lingvistică, poetică, stilistică şi semiotică adaugă, în cazul său, noi orizonturi de înţelegere, de interpretare şi de prelucrare originală a fenomenelor culturale. Conexiunea nu exclude intertextualitatea, temperată însă de autocenzura onestă şi depăşită de o forţă creativă rară şi de o pasiune faţă de expresivitatea limbii române, care implică o enunţare cu totul aparte a ideii poetice. Totuşi, Eugen Dorcescu se arată, în Jurnalul său, precum Mihai Eminescu odinioară, dezamăgit, frustrat chiar, de incapacitatea de a exprima, în totalitate, gândul sau trăirea, starea poetică ce generează textul literar. Ceva rămâne întotdeauna nespus, fiindcă este imposibil de exprimat, din diverse motive (nu doar din cauza „neajungerii limbii”), în contextul în care scrierea îşi definitivează forma artistică. Ceea ce ne face să bănuim că gândirea poetică a lui Eugen Dorcescu are încă mari rezerve creative, din care se mai pot ivi texte literare, că, după 50 de ani de acumulări, creaţia sa nu este încheiată. Prin urmare, nu o pot analiza ca pe un „anthropos ergon”, ci ca pe o energeia, în desfăşurare în momentul de faţă, într-un anumit cadru şi pe anumite coordonate relativ stabile, evidenţiate de scrierile sale de până acum. CADRUL este cel al poeziei spirituale, cu ascendent în cărţile sapienţiale şi poetice ale Bibliei, în special în Psalmi:
Psalm
„Lăudat să fii, Doamne,
pentru lumină şi soare,
lăudat pentru alba ninsoare,
lăudat pentru ploi, pentru grâne,
lăudat pentru luna şi stelele ce
clipesc primăvara în Râu şi-n fântâne.
Lăudat pentru bucata de pâine
şi pentru paharul de apă, date mie azi,
date ieri, date mâine.
Lăudat că eşti Duh. Că-mi vorbeşti
fie-n vis, fie-n suferinţă, fie-n gând.
Fiindcă eşti.
Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi.
Pentru frunze şi flori.
Lăudat că-n final
mă omori…”
Sfera inspiraţiei nu se restrânge însă la creştinism, nicidecum la cultul creştin-ortodox, căruia îi aparţine Poetul, ci se amplifică prin explorarea altor şi altor religii, cu scopul de a cerceta şi de a înţelege, din multiple unghiuri, relaţia finitei fiinţe umane cu Infinitul divin. Ecourile diverselor religii se intersectează, cooperează şi fac posibilă varietatea în vasta paradigmă spirituală pe care o deschide Eugen Dorcescu. Sunt activate aici concepte fundamentale din hinduism (opinează M.-I.D., Virgil Nemoianu, Iulian Chivu) şi buddhism (v. Nirvana, Samsara, Vacuitatea etc.). Iată cum idealul nirvanic devine o soluţie existenţială în condiţii dramatice:
Nirvana
(ars poetica)
„Vom sta alături, uşă
lângă uşă.
În două urne
gemene-n mormânt.
Cu mâna ta firavă, de
cenuşă,
vei bate-ncet, mă
vei chema plângând,
şi-ţi voi răspunde
că acolo sunt,
dar că nu pot
deschide sumbra uşă
a morţii, că sunt mort,
că nu mai sunt
acela care-am fost.
O grea cătuşă
ne leagă cu teluric
legământ.
Să ne desprindem, deci,
tu – gând, eu – gând,
şi-aşa ne vom uni din nou,
zburând,
şi liberi,
şi eterni,
şi jubilând,
ca flacăra zvâcnită din
cenuşă”.
Poetul asimilează, mai cu seamă în deceniul debutului, mitologia greacă şi revine, constant, la mitul lui Orfeu (şi al Euridicei):
Elegiile de la Carani (9)
„Lumea toată-i a
noastră
(cum se spune adesea),
lumea toată-i a
mea.
E nesfârşită,
deplină,
de la fereastră,
până-n
grădină
şi la
şosea.
Tăinuita-i substanţă,
tăinuita-i minune
se desfăşoară-n
adânc.
Acolo-n genune,
coborâm amândoi,
când soare, şi lună,
şi stele
într-un ghem de-ntuneric
se strâng.
Acolo,
în noaptea ceţoasă,
în bezna
complice.
Acolo, te strig şi-mi
răspunzi.
Acolo-mi răspunzi
când te strig:
Euridice!
E-u-ri-di-ce!”
O altă interesantă sursă spirituală o reprezintă cultele precreştine (idolatre), din care provine, de exemplu, figura zeului antic Moloch:
Montségur
Mirelei-Ioana
„Revăd, ca-n vis, natalul Montségur,
Biruitor în orişice înfrângeri.
Ce puri eram! Eram atât de puri,
Încât păream mai îngeri între îngeri.
Desprinşi de lume, rupţi de elemente,
De apă, de văzduh şi de pământ,
Ne-am fost iubit aievea-n trup şi-n gând
Şi-am ignorat vrăjmaşu-aşezământ
Al omenirii pururea demente.
Când am aflat că totu-i doar un joc
Şi sacrul munte însuşi e-o fantasmă,
Îţi aminteşti? Ne-am aruncat în foc,
Drept jertfă detestatului Moloch,
Şi-am renăscut în două flori de plasmă”.
În acest context, direcţia predilectă a liricii dorcesciene este spiritualizarea, care merge până la spiritualizarea materiei. Astfel, lumina este percepută ca substanţă sacră, simbol al prezenţei Celui Etern printre noi:
Sub cerul Genezei (2)
„Lumina,
ca o maree,
inundă casa,
răvăşeşte grădina,
urcă, împreună cu
soarele,
pe Râu, până-n munte,
şi săgetează izvoarele.
Apoi, coboară, şi
iarăşi coboară,
avalanşă
infinit de uşoară,
rămânând neclintită, plină,
întreagă,
din zenit până-n
miezul cetăţii.
Lumina –
substanţă
a eternităţii”.
Reveriile acvatice, cele pirice şi visul pneumatofor compun un univers spiritual ce implică şi valorifică trei dintre cele patru simboluri arhetipale ale materiei. Apa, focul şi aerul/vântul (duhul), interrelaţionate direct sau de la distanţă, comunică simbolic despre
enigma fiinţei în faţa misterului Existenţei:
Poemele Bătrânului (52)
„Fiicele Bătrânului nu
l-au uitat, deşi, de fapt,
nu-l mai ţin minte.
El nu le-nvinovăţeşte, el nu
învinovăţeşte niciodată pe
nimeni (poate tocmai de-aceea
nu-l mai ţin minte),
el contemplă liniştit marele
Râu al timpului
(seamănă cu Ibrul, îşi zice),
aşteaptă clipa când îşi
va îmbrăţişa mesagerul de
flăcări,
când va intra şi se va
face nevăzut în familia
focului,
când fiicele focului,
nepoţii focului vor
deveni
propria sa
familie”.
Continue reading „Mirela-Ioana DORCESCU: POETUL EUGEN DORCESCU – PORTRET ANIVERSAR”
Ziua Brâncuşi celebrată la Cluj-Napoca. „Brâncuşi a sculptat zborul, nu pasărea”
Ziua de 19 februarie a fost declarată zi de sărbătoare naţională – „Ziua Brâncuşi” – potrivit Legii nr. 305/2015. În această zi se sărbătoreşte anual data de naştere a sculptorului român Constantin Brâncuşi. Potrivit actului, ziua de 19 februarie este considerată, în mod oficial, sărbătoare naţională.
19 februarie 1876 este ziua în care s-a născut în localitatea Hobiţa sculptorul român Constantin Brâncuşi, recunoscut pe plan mondial ca unul dintre cei mai importanţi artişti ai lumii.
Celebrarea „Zilei Brâncuşi” în data de 19 februarie a.c., ora 12.00, a avut loc la Cluj-Napoca, în foaierul Bibliotecii Judeţene „Octavian Goga”, prin organizarea unei expoziţii de carte despre marele sculptor român şi a unei conferinţe susţinută de prof. univ. dr. Mircea Popa şi de către Constantin Zărnescu, cel mai mare brâncuşolog din lume, care locuieşte în oraşul nostru.
La eveniment au participat circa 30 de elevi din unităţile de învăţământ preuniversitar de pe raza muncipiului Cluj-Napoca şi renumiţi scriitori clujeni, ca Adrian Ţion, Eugen Cojocaru, Dan Marius Drăgan, Sorin Grecu şi reprezentanţi ai societăţii culturale „Avram-Iancu”: Tiberiu Groza şi Victor Bercea.
D-na Delia Chira a prezentat exhaustiv expoziţia de carte despre Brâncuşi organizată de bibliotecă, cu noutăţi editoriale de excepţie.
Continue reading „Ziua Brâncuşi celebrată la Cluj-Napoca. „Brâncuşi a sculptat zborul, nu pasărea””
Vasilica GRIGORAȘ: GIREL BARBU SUB ZODIA ÎNŢELEPCIUNII
„Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea este jocul. Tânărul cântă: Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea. Bătrânul tace: Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea”. (Lucian Blaga)
Mărturisesc sincer că sunt impresionată de numărul mare de scriitori, poeţi, critici literari şi cititori care au făcut comentarii despre volumul „Anaforisme din Ţara Luanei“, Editura OMEGA, Buzău, 2019. Toţi au exprimat aprecieri elogioase. Acest fapt are o explicaţie cât se poate de simplă. Cartea este atât de bine ticluită şi tâlcuită, încât mă îndeamnă şi pe mine să scriu câteva gânduri.
Oamenii sunt ceea ce învață în timp. În această cheie îl privim și pe Girel Barbu, însă cititorii nu-l apreciază doar pentru ceea ce a învățat și învață, ci pentru harul și iscusința manifestate în arta scrisului.
Apariția volumului „Anaforisme…” nu mă surprinde în niciun chip. Cunoscând o parte din scrierile poetului, eseistului și criticului literar buzoian, consider că un asemenea demers este cât se poate de firesc. Este rodul unor acumulări intelectuale, culturale și spirituale care au găsit terenul fertil în puterea de creație a autorului. Pe cerul universului său literar răsare o nouă stea, care-i încununează opera și-i conferă strălucire.
Ceea ce este demn de apreciat la autor, este puterea de sinteză a ideii. Prin raționamente imbatabile, formulează concluzii perene, valabile în timp și spațiu. Sinteza astfel realizată are la bază o analiză minuțioasă, profundă, temeinică a unei lumi de atitudini și manifestări, variate prin culoare și lumină, intensitate și diluare, sonoritate și tăcere… A scrie aforisme înseamnă a cerceta, a descoperi, a cunoaște. Scriitorul, având calitatea de bun observator este un cunoscător de oameni, cu trăsăturile lor afirmate și definite într-un context socio-uman. Nu se oprește însă aici. Analizează atent faptele și acțiunile care prezintă o anumită certitudine și pregnanță, le dă forme abreviate, miniaturizate și esențializate și după ce dă enunțului o formă coerentă, le oferă celorlalți. Maniera în care sunt scrise aforismele reprezintă calea sigură prin care ajung, fără staționări nepermise la mintea și sufletului cititorului. Ne pun în mișcare, ne provoacă să gândim și pe măsură ce înțelegem, simțim cu adevărat mesajul lor intrinsec.
Autorul se dăruiește pe sine, dar nu oricum, ci invitându-ne la reflecție. Ne propune, ne îndeamnă să stăm de vorbă cu noi, cu eul interior, pentru că acolo este Domnul, Dumnezeul nostru, iar la descoperire ne mirăm de măreția Sa: „Doamne, cât eşti de necuprins, şi totuşi încapi într-o inimă de om!“ Mergând mai departe cu raţionamentul, ne anunţă că „Dumnezeu sălăşluieşte în respiraţia noastră“, de aceea trebuie să-l rugăm neîncetat: „Fă-mă Doamne, sclavul iubirii şi voi fi liber!”. De ce acest lucru? Pentru că a înţeles limpede că: „Dumnezeu bate trupul ca să priceapă sufletul”, şi doar „Crucea este cheia cu care a fost deschis Raiul!”, singura speranţă de iluminare şi înălţare a oricărui muritor.
Întâlnim în carte un tandem interesant, Girel Barbu și cititorul la o agapă, în care protagonistă este înțelepciunea. Fiecare participă cu tot potențialul său intelectual, mental, afectiv; unul scrie, altul citește, unul comunică, altul învață, unul pictează, altul pune în ramă, unul măsoară, croiește și coase, altul îmbracă, unul oferă, altul primește… Filosoful stoic roman, Seneca afirma: „Multe persoane ar fi putut ajunge la înţelepciune, dacă nu ar fi crezut că au atins-o deja“. Cu certitudine, Girel Barbu este unul dintre cei care nu au crezut că au ajuns la înțelepciune. Cine îl cunoaşte pe poet şi i-a citit cărţile poate afirma că autorul a ajuns la înţelepciune cu modestie şi discreţie rar întâlnite astăzi. A atins acea înţelepciune, aşa cum este ea definită de dicţionar: capacitatea superioară de pătrundere cu mintea şi de judecare a lucrurilor, capacitatea de a gândi şi de a acţiona prin folosirea cunoştinţelor, a experienţei, a înţelegerii şi capacitatea de a aplica aceste calităţi în vederea găsirii de soluţii pentru probleme.
Înţelepciunea lui Girel Barbu este de fapt trăirea în acord loial şi profund cu legile firii, reconstituind sistematic atmosfera de viaţă de-a lungul timpului. Abordează o tratare raţionalistă în identificarea adevărului şi a dreptăţii desăvârşite ca valori certe ale umanităţii. Prin modul de a gândi şi meditaţiile asupra vieţii, prin imaginaţie şi logică, prin înţelegerea şi tălmăcirea comportării în acord cu esenţa felului de a fi al omului a ajuns la deprinderea descifrării treptate şi ierarhice a semnelor din natură şi din societate, implicit la cunoaşterea înţelesurilor acestora. Aforismele sale probează şi confirmă naturaleţe, autenticitate, distincţie şi forţă. Întâlnim în acest volum o tratare sapienţială, aforismele fiind destinate în special instrucţiunii morale. Fiecare aforism exprimă un adevăr, iar pe cale de consecinţă are adânci sensuri metafizice şi o certă valoare literară. Şi dacă intenţia autorului are motivare şi finalitate, rostirea enunţului este simplă, însă fără vorbe goale sau de prisos: „Un om cu scaun la cap nu se suie cu picioarele pe masă“.
Girel Barbu este un Mihail Sadoveanu din părţile Luanei, unde „De la Pinu până în rai, nu sunt decât doi paşi de Plai“. O lume de poveste, iar pentru autor este raiul pe pământ. Şi în rai este doar iubire. Astfel, cred că se explică dragostea sa nemărginită pentru meleagurile natale, unde înţelepciunea şi umorul s-au împământenit în lutul firii oamenilor. Adunate din lumea satului, din ograda gospodarului, ne reaminteşte: „Nu te da cocoş, dacă ai orbul găinilor!”, „Porcul rămâne porc, chiar dacă îi pui în rât belciug de aur…”, „Din pielea câinilor răi ies cei mai buni bocanci”, „Într-o ţară de capre, Ţapul ispăşitor e rege”, „E un fermier vestit. Are o herghelie de cai verzi pe pereţi”. Aici îşi găseşte echilibrul lăuntric bine aşezat în matca lui, aici armonia cântă pe strunele fiinţei sale, iar domnia sa îşi alege vocea cea mai potrivită pentru a glăsui în cuvânt.
Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: GIREL BARBU SUB ZODIA ÎNŢELEPCIUNII”
Mihaela CD: SUSȚIN SCRIITORUL ROMÂN!
Cultura se pǎstrează prin scriiturǎ!
De ce sǎ cumpǎrǎm cǎrțile unui autor?
Dacă vi se pare ciudat acest titlu de articol și ați hotărât totuși să îl citiți mai departe, ei bine, am să vă dau câteva motive întemeiate ale acestuia.
Tot mai mulți autori români se plâng că nu își pot vinde cărțile, ajung să fie demotivați și cel mai des amână să mai scoată o carte nouă pentru că spun ei ”rămân cu ele pe stoc”. Vă veți întreba desigur dacă acel autor scrie cartea pentru el însuși sau pentru noi cititorii?
Deși există și excepții de la regulă, scriitorul e dăruit cu har, cu o inspirație creatoare, un autor în general nu scrie o carte la comandă, pentru că îi cere cineva sau pentru că are de îndeplinit o dorință a cuiva ci pur și simplu o scrie din interiorul său. Filonul creator este cel care îi hrănește dorința și îl face să așeze în scris cuvintele tălmăcite și împletite în opere literare. Scriitorul, în momentul în care scrie, arde ca o flacară, el se dă pe sine în procesul creației. Dăruiește părticele din el însuși, oferă și nu așteaptă nimic în schimb.
Și totuși… bucuria cea mai mare a unui scriitor vine atunci când reușește să își vadă opera prinsă între coperțile unei carți, se bucură când o prezintă publicului cu ocazia unei lansări sau a unui eveniment. Motivația sa și răsplata cea mai mare vine din comentariile cititorilor care atunci când îi transmit mesaje îi umple inima de bucurie! Până aici totul este minunat și toată lumea pare fericită! Dar… există și partea monetară care deși nu este primordială pentru un scriitor, el nu creează neapărat ca să vândă dar trebuie să trăiască! Până una alta lumea e clădită pe liber schimb iar banul ca instrument de plată este și rămâne un subiect arzător.
Autorii în genere, scriitorii și poeții, nu sunt bogați, ei nu încasează sume fabuloase din vânzarea cărților lor, nici în Romania, nici în străinătate. De ce? Pentru că nu sunt suficient de buni? Nu! Categoric nu! Pentru că nu există acea cerință de carte, de cultură plătită pe bani. Ne-am învățat să considerăm cultura ca pe ceva gratuit care poate fi găsit on line, citim la repezeală ce ne pică la mână și nu alegem neapărat să cumpărăm cărțile unui autor anume.
Autorii români cu care am stat de vorbă ne spun că își vând cărțile doar necunoscuților pentru că cei apropiați, rude și prieteni le primesc gratuit. Acest lucru este un alt aspect care ar trebui luat în considerare. De ce dăm bani pe cartea unui necunoscut și nu dăm bani pe cartea unui prieten? Suntem curioși să știm ce a scris, vrem să îi fim aproape și de cele mai multe ori așteptăm să ne dea cartea gratuit fără a ne gândi că noi am putea să îl motivăm cumpărând o carte! Acea sumă modică pe care o plătim care nu o să ne sărăcească în nici un caz, pentru scriitor va fi o puternica motivație, un gest de apreciere, de susținere și de respect. Da, de respect! Pentru că ne respectăm cumpărându-ne cei mai buni pantofi, cea mai buna marcă de bere, cea mai bună mașină, dar când vine vorba de cărți, alegem să citim ce găsim sau primim gratuit.
Ne întrebăm desigur dacă se mai poate vorbi atunci în ziua de azi de meseria de scriitor (român) sau mai degrabă de o vocație, un hobby pe care îl fac scriitorii români în timpul liber? Deseori scriitorii își publică în regie proprie cărțile, pentru că editurile nu le oferă publicarea acestora din lipsă de fonduri și dacă o fac, comisionul încasat din royalties este atât de mic încât nu își acoperă nici cheltuielile minime inițiale. Ajungerea pe raftul unei librării este o altă poveste complicată la fel de întortocheată dacă nu chiar imposibilă și atunci scriitorul rămâne cu cărțile sale, vânzând sporadic câte unui necunoscut.
Teodora DUMITRU: „Focul din noi”, un volum ce impresionează prin vers și culoare
Iată, am în fața mea cel de-al doilea volum de versuri al poetei, Mihaela CD, „Focul din noi”! Dacă începi să dai prima pagină nu te mai poți opri din răsfoit până nu ajungi la sfârşit! Împărțit pe capitole minunate, citind versurile frumoase ale autoarei, te simți parte din trăirile sufletești pe care le-a lăsat în fiecare vers, împletind cu multă dăruire de frumos, iubirea, dorul ,supărarea, neliniștea și dialogul cu Dumnezeu. Stări sufletești de o sensibilitate aparte în care ne regăsim fiecare lecturând cu atenție versurile minunate ale autoarei!
Ce mi-a mai plăcut mult la acest volum a fost faptul că la fiecare capitol autoarea a atașat câte o pagină de pictura deosebit de frumoasă a renumitului pictor Mircea Rustiuc, care îți încântă privirea și îți bucură sufletul admirând cu câtă măiestrie sunt lucrate!
Răsfoindu-l cu interes și drag de poezia de calitate nu pot spune decât atât :
Felicitări din suflet, Mihaela CD pentru acest minunat volum de versuri, pe care îl recomand din suflet cititorilor, iubitori de poezie frumoasă, de suflet și de calitate! Mult succes și la cât mai multe volume alese care să încânte sufletele cititorilor atunci când le răsfoiesc!
–––––––––
Teodora DUMITRU
Sandu CHIVA: ,,FOCUL DIN NOI” , un volum ce emană dragoste
A trecut foarte puțin timp de anul trecut, când citeam cu multă încântare volumul de versuri: ,,BINECUVÂNTARE ȘI CHIN”, scris de prietena mea de peste ocean, poeta MIHAELA C.D.
La fel ca și primul volum, are o așezare în pagină impecabilă iar coperta încântă privirea!
Cartea este împărțită în 17 capitole, toate având un titlu ce sugestionează, conținutul mănunchiului de poeme adăugate mai jos.
La începutul fiecărui capitol, ochii noștri sunt încântați de o superbă pictură, care ne introduce în lumea de vis, a capitolului ce urmează. Și ca un motiv, pentru a stinge ,,FOCUL DIN NOI”, al celor doi creatori de frumos: Poeta MIHAELA C.D. și Artistul MIRCEA RUSTIUC, a fost creată această superbă carte.
Versurile curg ca mierea ce se revarsă dintr-un fagure și îndulcesc inima cu bunătate, iubire și credință.
Toate acestea le găsim răsfoind cele peste 230 de pagini, ale superbului volum de versuri.
Cartea ne atrage ca un magnet și odată ce am deschis-o, nu ne mai putem opri până nu ajungem la final. Pe măsură ce ne adâncim în lectura ei, o liniște ne cuprinde și simțim o descătușare de grijile ce ne înconjoară în viața de zi de zi.
Devenim parcă mai buni, mai credincioși și parcă ne-am dori să îmbrățișăm pe cineva drag sau chiar primul om ce ne iese în cale! Uităm cu totul de,, pandemia” care ne pândește din umbră și orice s-ar întâmpla trebuie să ne satisfacem această dorință, cu orice risc.
,,Pe clapele iubirii”, din cap.6, realizăm că,, Din gingășia mării s-a născut iubirea”, într-un,, Foc de artificii de nestins”, iar ,,Sufletele perechi”, prind din zbor,, Buchetul de mireasă”, la ,, Sărbătoarea iubirii noastre”.
Fără să ne dăm seama, pătrundem în ,,Labirinturi”, cap.8, unde vedem că,, Dragostea nu are vârstă”și navigând pe ,,Cărarea vieții noastre”, devenim niște,,Nomazi ai timpului”.
,,Parfumul dragostei”(cap.10), ne poartă,, Pe cărări de dor”(cap.11), pentru a ne duce,, Dincolo de noi”,unde vom descoperi o ,,Iubire nepamânteană”. Ne vom întreba e ,,Aievea sau vis”? Există oare ,,Fericire absolută”?
Autoarea ne îndeamnă în cap.13, ,,Să ne întoarcem fața spre credință” și,,Să-ncălzim în jur cu bunătate”.
Toate aceste sfaturi ni le dă în,,Taina nopții”, când vom creea o ,, Punte peste timp”.
Continue reading „Sandu CHIVA: ,,FOCUL DIN NOI” , un volum ce emană dragoste”
Aurelia OANCĂ: Focul creator al Mihaelei CD
Orice foc care arde produce ceva. Cel distrugător produce cenușă, durere. Cel creator aduce în fața lumii tot ce arde în interiorul nostru, transformându-l în perle ale sufletului.
Acest foc arde și în sufletul Mihaelei, care în colaborare cu pictorul Mircea Rustiuc, au pus în fața noastră prin cartea „FOCUL DIN NOI”, tot ce au mai bun în vulcanul sufletelor lor.
Eu personal am avut șansa să descopăr acest foc, prin prefața acestei minuni și să-l văd cu ochii sufletului.
Felicitări Mihaelei CD, care a reușit să dea viață celui de-al doilea copil de suflet, volumul de poezie „FOCUL DIN NOI”.
Felicitări și pictorului Mircea Rustiuc pentru minunatele lucrări cuprinse în acest volum, fiecare lucrare fiind o prezentare artistică a capitolului care urmează să prezinte creațiile Mihaelei.
––––––––––
Aurelia OANCĂ
Scriitor, poet, epigramist, artist si redactor la revistele Freamat si Poezii pentru sufletul meu. Membru al filialei băimărene a Asociaţiei Scriitorilor Români, membru al filialei din Baia Mare a Ligii Scriitorilor Români, membru al Clubului „Spinul” al epigramiştilor din Baia Mare
Voichița Tulcan Macovei: PENTRU CĂ LITERATURA ROMÂNĂ NU MOARE…
VIRGIULIU BRADIN,
”Rostirea poetică românească preeminesciană – Inovații Stilistice și Lexicale”, Arad, editura Promun, 2019.
„Sunt târnăcoapele. Le – aud. De bucurie strig!
Aud mulțimea robotind, pământul
Cu sine însuși împăcându.l…”
(Goethe, FAUST, vol II, traducere de Lucian Blaga. Editura pt literatura, 1968, act V, p. 354.)
Mesajul din Faust este același pentru oamenii tuturor timpurilor: sensul adevărat al vieții omului este munca, activitatea utilă semenilor…
Fără a comenta, ne referim acum la activitatea prolifică și extraordinară a unui om de cultură al Aradului, profesorul Virgiliu Bradin.
Să depui un volum de muncă deosebit pe tărâmul Istoriei Literaturii Române, într-un timp în care munca (intelectuală sau fizică), nu mai reprezintă nimic, să știi așadar, că rodul muncii tale va fi apreciat derizoriu (cum se întâmplă astăzi cu mai toate cărțile nou apărute), dar să lupți pentru ca volumul să vadă lumina zilei, înseamnă să fii cu adevărat un luptător încrezător în forța literaturii!
Așa s-a dovedit a fi și domnul Virgiliu Bradin, exeget, eseist, analist, cu numeroase volume publicate, autor al volumului monografic, „Rostirea poetică românească preeminesciană”, numit cu modestie de domnia sa ESEURI .
Cu toate că există astăzi oameni de cultură care separă brutal noul de vechi, epoca literară actuală, noutățile ei, de trecutul literaturii, personal sunt convinsă că prezentul, oricare ar fi acesta, se leagă de trecut, că valoarea se perpetuează ca un fir roșu, susținând creația valorilor viitorului.
În această perspectivă trebuie privită și prezenta carte, care se înscrie în Istoria Literaturii Române, refăcând pentru cititorii prezentului, dar și ai viitorului, un moment important din dezvoltarea literaturii noastre, fără de care, spunem noi, nu ar fi existat literatura actuală (sau postmodernă): Literatura Română Premodernă (Iluministă) și Modernă (Pașoptistă).
Cartea este concepută cu mare grijă, informațiile fiind stocate precum într-un biblioraft, spre a rămâne autentice surse pentru generațiile viitoare. Totul devine viu în paginile volumului: vocabularul epocilor, particularitățile fonetice dar și stilistice ale operelor descrise. Datele sunt susținute de autor prin detalii sociale, culturale și religioase specifice timpului, dar și prin importante documente ale vremii.
Apar portretele reprezentative ale tuturor scriitorilor, în fotografii ce poartă în ele aerul vechi, dar fascinant al epocilor trecute. Documentele, redate în stare autentică, transmit fiorul timpului: „Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung” (1521), fotografii din primele ziare românești („Albina Românească” -1839; „Curier de ambe sexe” -1838; „Bucovina” – 1848-; „Steaua”- 1855).
Sunt consemnate minuțios primele gramatici ale limbii noastre, precum și importanța lor pentru formarea Limbii Române: „Gramatica românească” (1828 – Ion Heliade Rădulescu); „Temeiurile gramaticii românești” (1812 – Ion Budai Deleanu); „Lexicon pentru cărturari”; „Lexicon românesc -nemțesc” –(Ion Budai Deleanu)
Dincolo de propriile comentarii, sunt aduse argumente analitice din marii critici și exegeți ai istoriei noastre literare: Nicolae Iorga, Al Piru, Mihail Kogălniceanu, Paul Cornea, George Călinescu, Dimitrie Popovici, Titu Maiorescu, Gheorghe Tohăneanu, prin care autorul reușește o descriere exhaustivă a începuturilor Limbii și Literaturii Române.
Întreb, deci, aici și acum: nu este important ca noi, cititorii de astăzi, să cunoaștem aspectele vieții de început ale limbii în care ne exprimăm, ale literaturii care ne-a format ca nație și cultură în spațiul european?
Eu zic că da!
Cele două epoci istorico-literare analizate nu sunt delimitate strict de către autor. Aceasta deoarece domnul Virgiliu Bradin își propune să evidențieze legătura istorică dintre ele, valorile importante care au dezvoltat și au ținut trează ideea românismului în acele perioade grele din istoria noastră.
Iluminismul românesc (preromantismul) este redat prin importante opere de literatură română care au creat și au transmis mai departe aspecte esențiale din gândirea și trăirea poporului român, precum sacralitatea spațiului și a folclorului, întâlnită în opera lui Gheorghe Asachi: Balade, Legende, Fabule. Este momentul istoric, susține autorul, când rostirea poetică românească se va îndrepta „pe făgașul firesc al expresivității graiului neaoș românesc”.
Cu același drag și respect sunt prezentați și marii poeți ai perioadei, creatori de limbă și literatură românească: Costache Conachi, poeții Văcărești (Ienăchiță, Alecu, Nicolae și Iancu), scriitori aparținând marii boierimi, clasă socială importantă în acele timpuri, patrioți adevărați, iubitori de țară și de neam. „Conștient de importanța pentru unitatea și aleasa exprimare a limbii românești, de existența unei gramatici, Ienăchiță va tipări la Râmnic și la Viena în același an -1787 – OBSERVAȚII SAU BĂGĂRI DE SEAMĂ ASUPRA REGULELOR ȘI ORÂNDUIELILOR GRAMATICII ROMÂNEȘTI”… ( pag. 75)
Nu putem trece cu vederea caracterul profund patriotic al literaturii acestor scriitori, fără a aminti tinerelor generații de astăzi „TESTAMENTUL LITERAR” al lui Ienăchiță Văcărescu, apărut și în volumul domnului Bradin: „Urmașilor mei Văcărești! /Las vouă moștenire:/ Creșterea limbei românești / Ș-a patriei cinstire”.
Un număr impresionant de pagini este acordat personalității centrale a iluminismului românesc, celui care a ridicat literatura română la nivel european, scriitorul, lingvistul și istoricul Ion Budai Deleanu (1760- 1820), reprezentant de seamă al „Școlii Ardelene”, alături de Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior. (Școala Ardeleană a fost o mișcare socială, istorică, politică și culturală care a definit această perioadă literară.)
Personalitatea lui Ion Budai Deleanu, este realizată special prin referințele la opera fundamentală, „Țiganiada” (1812), prima epopee din literatura română, scrisă după modelul marilor epopei ale literaturii universale, Iliada, Odiseea, Eneida.
Foarte importante pentru cititorul modern al acestui timp pot deveni, în cazul în care se dorește, problemele sociale, politice și istorice prezentate în această creație, atât de veche pentru noi.
Ca de fiecare dată, Virgiliu Bradin se axează pe limbajul artistic al operei, evidențiind particularitățile stilistice și lingvistice ale creației literare. Interesante pentru cititorii moderni pot fi de asemenea, ilustrațiile excelent redate, care surprind momente ale subiectului epopeii și care aparțin ediției renumitului filolog român, de origine evreu, Jacques Byck.
Generația scriitorilor pașoptiști este descrisă de autorul cărții sub egida marilor idei care au creat literatura modernă română (sau bazele adevăratei dezvoltări ale literaturii noastre): istoria, folclorul, natura patriei, realitățile social-politice ale timpului. Se remarcă grija pentru detalii, perseverența prin care domnul Virgiliu Bradin aduce în fața cititorului toate filele istorice, lingvistice, stilistice care au clădit o literatură și, până la urmă o țară aflată în lupta pentru unitatea neamului și a limbii.
Descrierea cadrului în care s-a format generația pașoptistă și care redă scopul întregii literaturi este redată de poezia 1840, aparținând scriitorului Grigore Alexandrescu: „Eu nu îți cer în parte nimica pentru mine:/ Soarta-mi cu a mulțimii aş vrea să o unesc:/ Dacă numai asupra-mi nu poți s-aduci vreun bine,/ Eu râz de-a mea durere şi o disprețuiesc”.
Cu sentimente de adânc respect, admirație și prețuire care adeveresc patriotismului autorului acestei cărți, sunt analizați cei mai mari scriitori pașoptiști, ctitori de literatură, de neam și de țară. Toate creațiile sunt trecute precum într-un fișier al Marii Biblioteci Române, cu tot ce au mai profund în concepția lor, atât literar, cât și politic sau social. Domnul Bradin respectă tradiția analiștilor dinaintea sa, considerând scriitorii pașoptiști ca fiind „scriitori ai cetății / ai neamului”. În egală măsură, sunt analizate cele două mari curente literare ale Europei, clasicismul și romantismul, precum și felul în care au influențat epoca, dominată esențialmente de romantism.
Ion Heliade Rădulescu – personalitate enciclopedică, publicist, folclorist, lingvist, dramaturg, poet, prozator, fondator al Academiei Române;
Grigore Alexandrescu- poet al nostalgiei frumosului, al naturii patriei dar și al istoriei trecute și de la 1848, întemeietor al poeziei patriotice, al satirei și al fabulei.
În centrul epocii pașoptiste, este așezat, cum e și drept, marele Vasile Alecsandri, „acel rege al poeziei românești” cum îl numește Mihai Eminescu în „Epigonii”, personalitate de seamă a istoriei noastre literare: poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc. Zeci de pagini îi revin marelui scriitor, recunoscându -i-se, astfel, meritul peste timpuri. Căci Alecsandri a ridicat literatura și cultura noastră la cote valorice apreciate în plan european.
Minuțios dar și grandios, într-o luptă ce apelează parcă la polemica Maiorescu -Gherea privind adevărata valoare literară, profesorul Virgiliu Bradin scoate în evidență, atât latura revoluționară, de luptător patriot a lui Alecsandri, cât și latura literară, valoarea stilistică a creației sale. Rămâne peste generații adevărul conform căruia, Alecsandri a fost modelul generației de scriitori care a urmat, aceea a marilor clasici. De aceea și numai de aceea, a rezistat timpului Medalionul Literar al societății Junimea, în centrul căruia se află Vasile Alecsandri.
Autorul prezentei cărți face o amplă analiză a celor mai importante creații literare ale poetului, utilizând expresii, sintagme critice din exegeți cunoscuți ai istoriei noastre literare, dar și opinii proprii. Este creionat, astfel, portretul adevărat, viu, al marelui scriitor, în fața căruia, desigur, toate generațiile ce i-au urmat și care înțeleg, iubesc și apreciază literatura română, i se vor închina.
Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: PENTRU CĂ LITERATURA ROMÂNĂ NU MOARE…”