Nu există zi de la bunul Dumnezeu în care românii să nu-şi dea în petec, ba prin instituţiile ce se sufocă sub greutatea birocraţiei tot mai înfloritoare, ba prin canalele de televiziune ce-şi deversează aproape nonstop dejecţiile garnisite cu publicitate şi premii, ba prin gropile şi gunoaiele de pe străzi, pe unde – în maşini de lux cu suspensiile mâncate de datorii – ciocoii vechi şi noi ai României îşi plimbă suficienţele îmbăloşate cu ticăloşii, pe măsura vremurilor izvoditoare.

Tot ce se poate ca pentru unii aceste aspecte, la fel ca multe altele mai puţin vizibile, să facă parte dacă nu din pitorescul României, măcar din originalitatea ei. Atâta doar că-i genul de originalitate balcanică mai degrabă aducătoare de ponoase decât de foloase, dacă e să ne luăm după fraza lui Raymond Poincaré: „Ce vreţi, suntem aici la porţile Orientului, unde totul se înfăţişează mai puţin grav…”, frază aşezată de Mateiu I. Caragiale în deschiderea primului capitol (Întâmpinarea crailor) a senzaţionalului său roman „Craii de Curtea-Veche”, respectiv dacă în „Istoria românilor” a lui Petre P. Panaitescu (carte aprobată de Ministerul Culturii Naţionale şi a Cultelor în iunie 1942) luăm aminte la îngrijorarea autorului în legătură cu decăderea morală după instaurarea epocii fanariote: „Totuşi, poate cea mai rea decădere a epocii fanariote a fost cea morală. Într-o vreme de umilinţă, când toate erau de vânzare şi corupţia era singura armă cu care puteai obţine onoruri şi bani, au dispărut vechile caractere dintr-o bucată ale strămoşilor noştri. Această decădere morală a lăsat urme adânci în ţările noastre chiar după epoca fanariotă, şi azi încă oameni cu curaj şi cu intenţii bune mai au de luptat la înlăturarea ei (subl. mea, G.P.).”

Iar acest „azi” de care pomeneşte P.P. Panaitescu, s-a prelungit până în zilele noastre, căci perioada bolşevică – un alt pietroi oriental legat de gâtul românilor – n-a făcut altceva în tentativa sa de creare a omului nou (sclavul laş şi delator de tipul homo sovieticus), decât să adâncească până la desăvârşire decăderea moral-spirituală a românilor, începută în epoca fanariotă.

Nu-i greu de observat că, în pofida lustrului de prosperitate afişat cu ostentaţie de către îmbogăţiţii postdecembrişti, grosul românilor o duce cât se poate de rău, fapt care aşază România la coada ţărilor din Uniunea Europeană. Dar nu, să nu ne facem iluzii că această stare de lucruri se datorează în exclusivitate crizei mondiale şi că după depăşirea ei, noi românii o vom duce mult mai bine. Din următoarele motive:

            1) Rolul ce revine politicului este întru totul exagerat, în condiţiile în care majoritatea oamenilor noştri politici, odată ajunşi la guvernare se dovedesc a fi ba incapabili până la întregirea dezastrului economiei naţionale, ba corupţi până în măduva oaselor. Dovezi în acest sens? Pe de o parte absenţa totală a unui plan anticriză şi apoi a unui plan coerent de dezvoltare naţională (se pare că noi aşteptăm ca celelalte ţări, după ieşirea lor din criză să ne tragă după ele), pe de altă parte valul de anchete şi arestări operate deocamdată în rândul unor ciocoi cu vechi state de serviciu în ale tâlhăriei și minciunii, pesemne în deplin acord cu faimoasa zisă prezidenţială: Legile sunt făcute de hoţi pentru hoţi! Căci în mult mai mare măsură ca pe alte meleaguri, starea de spirit românească reflectă raportul etică-politică aşa cum este el înfăţişat de către Aristotel în Etica nicomahică: Dacă etica stabileşte norma morală a individului, normă valabilă pentru toţi indivizii, deci aplicabilă la nivel de cetate, politica, asigurându-i forţa coercitivă, face din această normă o lege de stat! Oricum, dacă etica danubiano-pontică are atâtea şi atâtea carenţe care-o fac faimoasă peste mări şi ţări,  atunci – potrivit raportului ilustrat în paragraful anterior – politica dâmboviţeană nu poate avea decât chipul pe care i-l vedem.

            2) După cum lăsam să se înţeleagă mai sus, criza românească înseamnă o împletire de componente (financiară, economică, politică, socială, de identitate, moral-spirituală), între care – prin vechime şi perfidiile ascunse – se detaşează componenta (criza) moral-spirituală. Prin urmare, marea reformă a românilor, în legătură cu care s-a bătut şi continuă să se bată atâta monedă, trebuie să pornească din interior (de la mentalităţi, concepţii şi deprinderi) înspre exterior. De-abia atunci valoarea şi demnitatea umană vor fi repuse în drepturi, iar oamenii nu vor mai fi apreciaţi, în absenţa criteriilor morale, după cele extraprofesionale (diplome achiziţionate în condiţii suspecte, bani, relaţii), ci după indubitabile criterii profesionale, umane şi moral-spirituale. Căci, după cum just aprecia Henri Bergson, dacă până şi în cele mai avansate democraţii nu există criterii viabile pentru selecţia valorilor, cu toate că pe-aici se ştie prea bine că avuţia naţională înseamnă în principal materia cenuşie şi stocul de informaţii, dimpotrivă, în România s-a ajuns să fie căutat de către patroni omul ieftin, pentru care aceştia plătesc biruri mai mici la stat.

Iată de ce se impune, ca printr-o legislaţie adecvată, să fie schimbate actualele raporturi de neîncredere dintre individ şi stat în fructuoase raporturi bazate pe încredere şi colaborare, astfel încât absolventul de facultate, cu diploma luată în cele mai onorabile condiţii, să nu-şi mai tăgăduiască la angajare studiile superioare. Tot aşa, de-abia când în agricultura românească vor fi statornicite altfel de relaţii între producătorii care-i mai avem şi stat, în calitatea acestuia de principal beneficiar şi procesator al produselor agricole (statul, adică, să pună la dispoziţia producătorilor seminţe de calitate şi inventar agricol, iar aceştia să se poată achita de datoriile contractate prin produsele realizate în conformitate cu cerinţele regionale, naţionale şi europene – iată, din nou, necesitatea planului judicios întocmit! -, produse care să fie achiziţionate de stat la preţuri stimulative pentru producătorii autohtoni), de-abia atunci România îşi va asigura necesarul de alimente pentru consumul intern (în momentul de faţă importăm circa 75 % din ele), precum şi importante disponibilităţi pentru export, şi tot atunci preţurile alimentelor nu vor avea o statornică tendinţă de creştere, iar românii pesemne că nu se vor mai călca în picioare, aruncându-se ca disperaţii asupra acelor produse, cărora – din motive de ei ştiute – proprietarii supermagazinelor decid la un moment dat să la scadă preţurile.

–––––––––

George PETROVAI

Sighetu Marmației

27 ianuarie 2022             

TE-AŞTEPT…

Te-aştept mereu, în fiecare zi

În orice ceas, în clipe lungi,

S-adun lumina sufletului tău

Cu zâmbet dulce, când m-atingi.

Cu aripi de vise mereu plutesc,

Simt cum tot mai mult te iubesc

Şi-mi iau speranţa de mai bine,

Prin vremi ce trec mereu cu tine.

Cu faţa de camelie albă, fină

Eşti ca un înger de lumină

Şi eu te simt de mine-aproape

Dragostea mea, zi şi noapte.

Noi vom trece spre alte zări,

Doi îndrăgostiţi eterni, eterni,

Vom străbate ţări, oceane, mări

Cu iubirea ce ne dă puteri…

„MI-E DOR DE SUFLETUL TĂU!”

Am pus sufletul în palma iubitului…

El îmi spune: „Mi-e dor de sufletul tău”

Îmi iau bucuria din ochii lui albaştri

Şi vreau să-nţeleg tot dorul său.

Am pus inima în inima iubitului,

El îmi cere iarăşi inima mea,

Dorul lui este un dor imens,

Este dorul din lumina infinitului.

Mi-e dor de cel drag în orice clipă,

Alerg să îl văd, să îl simt aproape,

Să îmi dea puterea din iubirea lui.

Eu cer doar răbdare, îndurare,

Din marele timp aş vrea să păstrez

Frumoasele clipe de iubire şi încântare.

ARD DORURI

Ard doruri în mine, doruri de foc,

Gândesc la viaţa trecută, viitoare,

Mă întreb mereu de ce al meu noroc

De-l am, prinde aripi spre alţii să  zboare.

Iluzii ne facem mereu, tot mereu,

Credem că alţii ne iubesc, dar cât doare,

Când vedem a lor înstrăinare

Şi ce suferinţă adunăm în sufletul greu!

Iubim cât trăim, căci inima noastră

Este floarea de vis, aşteptând să-nflorească,

Mereu mai tandră şi mai frumoasă.

Aşa este viaţa, cu doruri şi vise,

Cu înălţări şi căderi, iluzii pierdute,

Dar noi renăştem după orice eşec.

MUZICA INIMII

Apele cad în bazinele artezienelor,

Mi-e dor de atingerile mâinilor tale,

Iubirea mi-o iau din mângâierea lor

Vreau să-nţeleg de ce le iubesc, le ador.

Nimeni nu poate să-mi dea ce-mi dai tu,

Nimeni nu are atâta căldură în suflet,

Privesc munţii-nalţi să compar al meu dor

Ce vine din mine şi se-mplineşte în tine.

Muzica inimii mele este numai iubire,

Vibraţia sufletului tău este numai iubire,

Trăim şi iubim, sperând fericire.

Nu vrem tristeţe în inimile noastre,

Nu întuneric dorim, nici dezastre,

Ci armonie şi iubire sub blândele astre.

–––––––-

Ecaterina CHIFU

membră UZPR

27 ianuarie 2022

București

New York, 25 ianuarie 2022

Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului este, în fiecare an, o dată importantă în programul românesc de diplomație culturală în Statele Unite. Silit să revină în spațiul virtual de reizbucnirea, în forță, a pandemiei, Institutul Cultural Român de la New York va comemora tragedia Shoah-ului printr-un proiect online care aduce în prim-plan una dintre cele mai importante inițiative de recuperare a memoriei evreiești din România, Muzeul Memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord de la Șimleu Silvaniei.

Evenimentul va explora viața de zi cu zi a comunităților evreiești transilvănene în România interbelică, dar și destinul tragic al acestora după declanșarea Celui de-al Doilea Război Mondial prin intermediul unei proiecții de film, urmată de o dezbatere. Documentarul care va fi prezentat  se intitulează „Dreptul de a fi”, este realizat de Edward Staroselsky și narează experiența fondării Muzeului Holocaustului din Transilvania de Nord, o instituție unică în România, care funcționează în vechea sinagogă din Șimleu Silvaniei, acum restaurată.

La discuția despre saga înființării acestui muzeu și despre existența comunității evreiești din Transilvania în perioada interbelică și după ocupația hortystă participă dr. Alexander Hecht și Daniel Stejeran, fondatorul și, respectiv, directorul Muzeului Memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord, dr. Ana Bărbulescu, șefa Departamentului de cercetare al Institutului Național „Elie Wiesel” pentru Studiul Holocaustului din România, precum și dr. Roberta Seret, scriitoare și expertă în cinematografia dedicată tragediei evreiești.

Evenimentul, care va fi difuzat în regim live pe pagina de Facebook a ICR New York în data de 27 ianuarie începând cu ora 21:00, ora României, va fi deschis cu un cuvânt introductiv de către A.G. Weinberger, vicepreședinte al Institutului Cultural Român, și va fi moderat de directorul ICR New York, Dorian Branea.

Pentru a oferi o imagine mai cuprinzătoare a vieții de zi cu zi a evreilor transilvăneni, fragmente din expoziția principală a Muzeului Memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord vor fi prezentate și pe website-ul ICR New York, www.rciusa.info.

Mai multe detalii despre proiectele în desfășurare ale Institutului pot fi găsite pe rețelele de socializare și website-ul ICR New York:
Facebook: https://www.facebook.com/RCINY/

Website: https://www.rciusa.info/

Instagram: https://www.instagram.com/romanianculturalinstituteusa/

Twitter: https://twitter.com/RomanianY

YouTube: https://www.youtube.com/channel/UCVC1AC-TWeHLtaFjVXOlOtw

1. PENTRU CE SCRIEȚI?

George ROCA: Pentru ce scriu? Scriu pentru ca îmi place să mă exprim, să mă exteriorizez, să împărtășesc cu cei din jur crezul, ideile sau sentimentele mele. Deseori explodez… în urma acumulării a prea multor date/informații pe care doresc sa le prezint și altora. Alteori trec săptămâni în șir și tac… fără să scriu nimic. Cum tot se zice că „Vorba lungă e săracia omului” prefer să îi „supăr” în scris… pe cititori!!! Încerc deci să mă supun apoftegmei „Verba Volant, Scripta Manent”. Care e părerea dumneavoastră!?

Scriu despre ceea ce cunosc şi ştiu! Cultiv idei şi prezint cititorului fapte care mă frământă şi pe mine, fapte care mă fac să îmi pun întrebări, sau fapte care îmi prezintă un interes deosebit. Dar nu zic că nu am şi hobby-uri, plăceri sau bucurii care aş dori să le exprim în scris. Fiind departe de România, nu mă pot implica întru totul în şabloanele clasice, contemporane, sau la modă…

În scris caut să mă supun unor reguli învăţate cu timpul, să fiu corect, sobru, dar binevoitor – optimist – să am un echilibru în prezentarea faptelor, să mă informez cât mai bine consultând cât mai multe izvoare bibliografice, să nu intru în polemici (nici chiar politice! Sic!), să nu devin monoton. Să scriu lucrări diferite ca tematică, ca stil şi ca producţie literară. Caut să fiu patriot, dar nu extremist, să promovez limba română, dar să nu marginalizez cultura altor popoare. Doresc să îmi influenţez cititorul în a gândi benefic, prezentându-i lucrări care îl liniştesc, îl bucură şi îl fac cointeresat.

2. PENTRU CINE SCRIEȚI?

George ROCA: Pentru cine scriu? Pentru mine în primul rând! Sunt puțin narcisit când e vorba de scris! De scrisul meu, desigur! Îmi place să îmi citesc şi recitesc lucrarea, să o admir, să o critic, să o cresc ca pe un copil drag şi abia apoi să o prezint cititorilor mei. Aştept reacţiile acestora… Şi astfel simt că trăiesc, că pot să comunic cu lumea, că pot să fac cunoscut ceea ce gândesc, că pot să fac ceva util pentru oameni. Scrierea literară presupune un meşteşug al cuvintelor, care se bazează nu numai pe talent ci şi pe studiu. Şi apoi, imboldul de a mai scrie, de a mai produce literatură, ţi-l dă şi bucuria publicării producţiilor personale, bucuria de a-ţi face cunoscute ideile şi simţămintele şi bucuria creată de aprecierile cititorilor. Iubesc oamenii care scriu, îmi place să îi încurajez să producă literatură şi să îi promovez la publicaţiile cu care colaborez. Punct!        

3. CREDEȚI ÎN CEEA CE SCRIEȚI?

George ROCA: Desigur că cred! E ușor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune! Deci de vorbe goale e plină sarsanaua, mai ales cea politică. Scriitorii trebuie sa creadă în ceea ce scriu, numai așa își vor convinge cititorii. Cu fapte reale și corecte! Caut să practic sobrietea şi buna-cuviinţă, dar şi parodia şi ghiduşismul. Sunt influenţat totuşi de realism, de modernism, dar cel mai bine mă definesc printr-o apartenenţă la mişcarea naivo-optimistă (există oare?), mişcare ai cărei membri în relaţia cu lumea înconjurătoare încearcă să vădă întotdeauna jumătatea plină a paharului!

Pentru a ne perfecţiona „uneltele scrisului” este nevoie de a se ţine seama de mai multe reguli. Să citim cât mai mult, să învăţăm de la alţii – cu precădere de la specialişti ai scrisului -, să comparăm, să analizăm, să ne perfecţionăm stilul şi vocabularul limbii în care ne exprimăm. Aş putea zice că am învăţat mai multă limbă şi literatură română în cei 36 de ani de când sunt în Australia decât am acumulat pe parcursul anilor de şcoală din România. Acolo era o necesitate, aici o fac din plăcere!

––––––-

A consemnat,

Elisabeta IOSIF

București-Sydney

2018-2022

Volumul colectiv „Antologia Aviației”, apărut în 2021, la Editura „Ecou Transilvan” din Cluj-Napoca, și coordonat de către Comandorul (Rz.) Ștefan Popa, ar trebui să stea în biblioteca oricărui pasionat de zbor din această țară, căci el cuprinde o serie de portrete, sub o formă sau alta, ale așilor, de ieri și de azi, ai Cerului României, precum și ale celor care au de îndeplinit, ca într-o piesă de teatru cu regie fixă, diverse misiuni de culise . „O antologie a Aviației Române era necesară. Inițiativa Filialei Cluj a Ligii Aeriene Române a venit la timp”, argumentează, în deschiderea cărții, Gl. mr. (Rz.) dr. Victor Strâmbeanu, Președintele Ligii Aeriene Române. Și nu numai că a venit la timp, dar ea trebuie să și continue…

Din perspectiva primatului, teologul, scriitorul și comandorul de aviație Ștefan Popa putem spune, fără urmă de tăgadă, că este un deschizător de drumuri, în acest sens, alcătuind, cu pasiune și răbdare, ce dintâi antologie din istoria Aviației române, o lucrare de referință, un reper bibliografic consistent. Cu o activitate prodigioasă desfășurată pe mai multe planuri, directorul și fondatorul Revistei cultural-patriotice „Chemarea zborului” a realizat, astfel, un lucru unic în perimetrul generos al volumelor colective apărute după 1989, poate și pentru că, așa cum îl caracteriza scriitorul Teodor Dume, „Ștefan Popa este un «rebel» (la superlativ, vorbind) al lăuntrului ființei care nu cedează în fața neprevăzutului”, dar, mai presus de toate, adăugăm noi, pentru că „… zborul rămâne totuși o chemare pentru cei aleși de divinitate”, atât la manșa aparatului, cât și pe tărâmul scriiturii personale, după propria mărturisire scrisă a coordonatorului „Antologiei Aviației”.

Florilegiul propus, spre lectură, de către autor, aduce dimpreună „personalități de referință din aviație, dar și oameni de rând care fac zborul posibil, din trecut și din prezent, civili și militari, de la sergent la generali cu patru stele, zburători și nezburători, din toate domeniile aferente aviației, inclusive pictori, stewarzi, aviator preoți”, menționează, în deschiderea cărții, Președintele Ligii Aeriene Române. Așadar, structura amplă a volumului ne relevă o serie de materiale extrem de interesante, ce pot fi parcurse de către cititor, texte pe care și-au lăsat semnătura și sufletul General-locotenent (Rtr.) dr. ing. Dumitru-Dorin Prunariu („Repere actuale în explorarea spațiului cosmic”), General-maior (Rtr.) Radu Theodoru („Podul Înalt” – fragment), Prof. univ. dr. Valeriu Avram („Locotenentul Vasile Niculescu – pilotul Marii Uniri”), General (Rz.) dr. Ștefan Dănilă („Filozofia zborului”), Cpt. comandor Doru Davidovici, Comandor ing. Justin Capră, Ing. Dan Antoniu, Locotenent comandor Dan Vizanti, General maior (Rz.) dr. Victor Strâmbeanu („Aripi frânte, aripi smulse”), Ing. George Rotaru – directorul Aeroclubului României, Pictor Ion Țarălungă („Viteza pensulei era direct cu cea a avionului”), Pilot Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor), Comandor (Rz.) Filip Constantin („Diplomația tace, armele vorbesc”), Preot militar (Col) Sorin Medrea („Asaltul asupra tentativei de cuprindere a iubirii”), Istoric militar Sorin Turturică („Interviu cu general-locotenent (Rtr.) Ioan di Cesare”), General de flotilla aeriană (Rz.) dr. Tudor Ene („Frânturi din fuga condeiului”), Colonel Laurențiu Hodorogea („Soldatul – un erou în devenire”), Comandor (Rz.) dr. Marius-Adrian Nicoară, Ing. dr. Ioan Vasile Buiu („Un român în zorii aviației: Traian Vuia (1872-1950). Monoplanul lui Vuia – la un centenar”),  General-locotenent (Rtr.) Ion Dobran („Jurnal de război”), iar înșiruirea numelor incluse poate continua.

Antologatorul Ștefan Popa, poetul pentru care „zborul are cântecul lui, dar pentru a-l auzi trebuie să tragi aer în piept, să închizi ochii, să auzi chemarea, să plutești, pur și simplu în atmosferă și, lucrul cel mai important, să-ți deschizi inima”, nu numai că a creionat o primă radiografie a universului aviatic, care trebuie să continue, de aici înainte, cu alte volume noi, dar a conferit și multidimensionalitatea necesară întregii palete de exprimare, în carte putând fi întâlnite alături poezia, interviul, eseul ș.a., piloni ai unei arhitecturi elevate de cuget și trăire, unde stilurile diferite și tiparul interior al fiecărui autor în parte se comunică pe sine, cu bucurie.

Practic, „Antologia Aviației” alcătuiește un monolit compus din piese distincte, însă, animate, in corpore, de același crez funciar: „zborul a fost chemarea mea”. Filozofia zborului – pentru că se poate vorbi, neîndoielnic, despre așa ceva – este îmbrăcată în cuvinte născute din patima neostoită pentru Înalt. Dincolo de mit, dincolo de legendă, realitatea îmbracă forme exacte, iar oamenii, care o ajută să prindă aripi, posedă, la rândul lor, aripi. Interioare. „De fapt, ce pot vorbele să spună despre jertfelnicia acestor oameni și despre măreția și frumusețea zborului?” (Ștefan Popa)   

„Antologia Aviației” reprezintă una dintre perspectivele de a privi Arta zborului, așa cum e ea. Poetică și non-poetică, deopotrivă. Cu eroii și cu slujitorii ei de zi cu zi. Fascinantă, pentru cei mai mulți dintre noi, și, totdeodată, plină de mister, ca o lună de aur desferecând tainele nopți sau… ca niște versuri scrise pe cer, atunci când e senin, cu inima: „Se ascund/ secundele-n cer, Dănțuind printre nori/ sidefii,/ Împodobite cu safire/ și mister/ Plutesc aievea/ în neantul iubirii./ Ascultă, cum ne/ strigă văzduhul,/ Din adâncurile/ genunilor inefabile/ Se cutremură cerul / și tot pământul,/ Pecetluind speranța/ zborului spre stele./ Privește cum ne-/ așteaptă cerul/ Albastrul liniștirii de/ inimi și destine,/ Strângând la piept/ orizontul și plânsul,/ Ascultă, cum ne / cheamă cerul.” (Ștefan Popa, ” Ne cheamă cerul”)

Același Teodor Dume spunea despre coordonatorul antologiei că este „un animator al gloriei de ieri păstrate în arhiva memoriei ca pe ceva sfânt”. Are dreptate, fiindcă a construi, pentru prima dată în istoria aviației românești, un edificiu literar solid, cu adevărat reprezentativ, precum corpusul acestui volum colectiv, implică o responsabilitate enormă a autorului său pentru viitorime. Aici, Ștefan Popa a avut de îndeplinit, alături de toți ceilalți colaboratori, o misiune complet specială: să unească, prin cuvânt, trecutul cu prezentul și să efectueze, astfel, nu un survol deasupra unui teritoriu geografic bine delimitat, ci un desen în formă de stea pe Verticala spiritului…  

––––––––

Magdalena ALBU

24 ianuarie 2022

Unirea Principatelor Române

Recent, pe un site intitulat belicos „publicație de cultură militară și patriotică” a apărut un text de o  abjecție pe care n-am mai întâlnit-o din 2017. Și e cu atât mai abject cu cât îi este „dedicat” lui Doru Dinu Glăvan, la rubrica… IN MEMORIAM! Autorul, al cărui nume nu-l pomenesc, ca să nu murdăresc pagina, ori nu are proprietatea termenilor (sensul principal al expresiei IN MEMORIAM fiind acela de omagiu postum), ori este de un cinism fără margini, de neînțeles și de neimaginat. Aș reproduce integral textul, ca pe un model emblematic de balegă împachetată în staniol, dar mai știi că mă pune să-i plătesc drepturi de autor? Totuși, întrucât „speța” impune măcar o analiză sumară „in rem”, dacă nu „in personam”, am să redau, pentru a o ilustra, câteva fragmente:

„L-am cunoscut relativ bine (n.r. pe Doru Dinu Glăvan) în cei doi ani cât am făcut parte din Comisia de atestare a UZP-ului. Ca director-adjunct la o editură importantă, dincolo de faptul că aveam propria mea jucărie unde să-mi public poeziile, la un moment dat cineva avansase propunerea să îndrum, ca fiind cel mai în drept, și proiectata Editură a UZP-ului; chiar mă ispitea o „sondă” în acest sens, un tip spelb care, fără a avea obiectul muncii, cu părul lins, uscățiv și cu fizionomie tipică de trăgător cu ochiul și timpanul, se învârtea pe acolo, pendulând dintr-un birou în altul, tot căutându-și de treabă. Nu mă tenta, fiindcă aveam un plan precis ce să fac cu timpul meu liber după ce trec în rezervă și, în plus, DDG-ul aștepta să i-o cer eu însumi, să bat la ușă, să bâțâi din codiță și să-i zâmbesc frumos, ca alde Firfiriță Crap, Marinel Neicanimescu și alții asemenea (nume de cod toate), care abia atunci îl descopereau cu uimire și derută, nemaiștiind cum să-l aplaude, că mai să spargă ferestrele, ceea ce nu-mi stătea în caracter […].

N-a mai trecut mult și a izbucnit așanumitul „complot al coloneilor” unde, indiferent cum m-aș fi poziționat, oricum aș fi ieșit cu imaginea șifonată. Am ales tabăra militarilor nu pentru că eram eu însumi militar – și încă în activitate pe atunci! –, deși amănuntul acesta a atârnat mult, ci și fiindcă, în forumul meu interior, în lipsa eventualelor informații de culise, aveam certitudinea că sunt în partea corectă și mai ales legală a problematicii în litigiu și, mai presus de orice altceva, eram ferm convins, bazându-mă pe unele premise și experiențe mai vechi, dar și pe logica lucrurilor, că la mijloc nu este decât un playsec, cum i-am zis undeva, mi se pare că într-un roman, adică un fel de „joc diversiv” – termen adoptat ad-hoc odată, mai demult, într-o situație relativ similară petrecută în vechea Cetate de Scaun a Târgoviștei – , în ideea că, odată aruncată fumigena, „oameni de informații” fiind și într-o parte, și în cealaltă a baricadei, la un semn discret din culise, își vor reconsidera pozițiile și se vor retrage pe pozițiile regulamentar-civice… Ceva mi-a scăpat însă și nu mi-am mai bătut capul să aflu ce, din moment ce evenimentele au degenerat în direcția mediatizată deja. Oricum, eu l-am stimat în felul meu (n.r. ???), dar cu rezerve. Rezerve întemeiate pe senzația tot mai certă că în vreme ce eu unul nu i-am suportat niciodată, indiferent de poziția în care m-am aflat, DDG-ului îi plăceau lingușitorii, și nu ca excepție, ci la modul general, altminteri nu-mi pot explica arta cu care-i tolera, ba chiar încuraja. Și era acolo la UZP un exercițiu în bună regulă cu astfel de specimene; azi le vedeai pupând clanța și nu peste o zi, poate nici peste două, dar în a treia zi erau în capul bucatelor, la masa lui. Indivizi unul și unul, nu zic că isteți, prietenoși, cu arta și știința comunicării facile la purtător. Dar și obraznici de nu se poate și cu tupeu, având pretenția să dea ora exactă în presa românească alături de el. Între toți, cei doi „pseudonumiți” mai sus m-au dezgustat, iar altul m-a enervat de-a binelea, dar nu din vina lui, ci tot a DDG-ul, că-l învestise cu… responsabilitate. Era ca un șacal; cu nume bulgăresc, îl pusese șef de haită, să mă toace pe mine mărunt că de ce, din ce motiv, cu ce scop ascuns etc. Pentru mine, respectivul nu doar că purta nume, dar se comporta ca un bulgar în bună regulă, genul acela de minoritar complexat chitit să-i facă pe plac stăpânului care mizase pe el, și încă la cote lăudabile. Eram perfect de acord, adică nu aveam obiecții cu tactica „minoritarului” și cu tot ceea ce făcea el, în fond un mare profesionist ca jurnalist și acesta, problema mea era că de ce tocmai el, DDG-ul – care împreună cu un alt amic simpatic de-al meu, Manone Monegascu (nume de cod) se afișau ca „locotenenți” ai lui Eminescu pe pământ, înfierbântând „seratele” de la ICR  și dându-se de ceasul morții să impună ca sărbătoare oficială a jurnalismului românesc o anume zi legată de viața lui (nu intru în detalii), adică ai aceluia care numai pe „bulgăroii cu ceafa groasă” se pare că nu-i înghițise – pusese un astfel de „personaj” să mă judece pe mine în Consiliul de onoare al UZP-ului?…”

Mizerabilă „celebrare postumă”! Cât privește „personajul” care l-a judecat pe autorul dejecțiilor de mai sus, nu l-a pus nimeni anume. Reprezenta „ Consiliul de onoare al UZP-ului” (corect Juriul de Onoare, Disciplină și Arbitraj). Or, ipochimenul judecat alesese tabăra coloneilor, după cum singur mărturisește, faptă pentru care mulți au fost excluși din UZPR. El a scăpat, pentru că a reușit să se fofileze. Noroc cu acest autodenunț care poate repune cazul pe tapet. Și când spun „autodenunț” nu mă refer doar la mărurisirea explicită „am ales tabăra militarilor”, ci și la o deducție inevitabilă impusă de ultima frază a „omagiului postum”: „Pe undeva, DDG-ul rămâne ceea ce a fost și în viață, un câștigător mereu la potou și totuși un personaj tragic, care a căzut în plin galop de pe un cal frumos, deşi a fost la mâna lui să coboare cu un tur de circuit sau două înainte și, perfect împăcat cu viața lui și cu tot ceea ce împlinise până atunci, să-și facă bilanțul undeva, la soare, răsfățându-și nepoții”. Această ultimă frază evocă o alta, din 20 iulie 2017 când, în ultimatumul adresat lui Doru Dinu Glăvan de colonelul Ion Petrescu, „liderul” puciștilor, era și următorul pasaj: „Concomitent, contăm pe înţelepciunea dumneavoastră, pentru ca Secretarul General al UZPR să obţină a doua semnătură la bancă. Credem că veţi acţiona rapid şi concret pentru preluarea, de către Secretarul General al Uniunii, a website-ului UZPR, în cursul săptămânii viitoare, până joi, 27 iulie 2017, ora 13.00. Operaţiunea de predare-primire se va încheia, cel mai târziu, pe 21 iulie 2017, la ora 13.00.  În numele colegilor din Consiliul Director vă mulţumesc frumos pentru lucrurile bune făcute pe timpul mandatului dumneavoastră şi vă doresc multă sănătate şi viaţă frumoasă, alături de cei dragi”.

Întrebarea vine de la sine: oare cine o fi scris (sau împreună cu cine) ultimatumul lui Ion Petrescu adresat lui Doru Dinu Glăvan? Poate că Juriul de Onoare și Disciplină va elucida enigma…

Printre abjecțiile/dejecțiile proferate în amintitul text este pomenit și subsemnatul (cu „nume de cod” Manone Monegascu):

„DDG-ul – care împreună cu un alt amic simpatic de-al meu, Manone Monegascu (nume de cod) se afișau ca „locotenenți” ai lui Eminescu pe pământ, înfierbântând „seratele” de la ICR  și dându-se de ceasul morții să impună ca sărbătoare oficială a jurnalismului românesc o anume zi legată de viața lui Mihai Eminescu (nu intru în detalii)”. Nu intru nici eu în detalii, dar precizez că, atunci când ai o asemenea abordare asupra unor teme grave, faptul te (des)califică iremediabil ca jurnalist și ca om. Dar cum, pentru autorul textului, UZPR-ul  este tot un fel de „propria mea jucărie unde să-mi public poeziile”, concluzionez că  de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Iar menționarea mea, alături de Doru Dinu Glăvan, ca „locotenent al lui Eminescu pe pământ”, chiar în acest registru batjocoritor, mă onorează și mă obligă.

Cum spuneam, nu-i dau numele autorului, pentru că nici nu e propriu-zis un nume, ci un… gîjîit. Gîjîitul vântului care încearcă să ia trup și formă după trupul și forma lucrurilor peste care… gîjîie.

–––––––

Miron MANEGA

ianuarie 2022

București

„Iubește-mă în fiecare anotimp” este o carte plină de sentimente și emoții. Nu se putea altfel, dat fiind că poartă semnătura Mihaelei CD, o autoare care are un suflet delicat, precum cuvintele ei. În poeziile acesteia există o sensibilitate unică, o armonie de sentimente profunde și spontane care reflectă caracterul său și bucuria de a trăi. Poeziile din această carte au o frumusețe aparte și reflectă, în formă, o măiestrie a compoziției în versuri. În esență, ele exprimă sensibilitatea unei femei minunate care știe să îmbine în versuri frumusețea naturii, simplitatea sentimentelor de iubire și puritatea lucrurilor simple.

Cartea captivează prin zbor, „zborul într-un dulce alint” al unui poem de iubire și oferă cititorului șansa la „obiectivism”, autoarea având amabilitatea de a-i „împrumuta” ochii pentru ca acesta să vadă prin ei inconsecvențe, greșeli, speranțe, regrete…
„Iubește-mă în fiecare anotimp” este o carte în care cuvintele, ritmul scrisului, transmit în totalitate emoțiile autoarei.
Poezia Mihaelei CD nu este doar o poezie a tandreței, ci și o poezie a înțelepciunii care ne face să reflectăm asupra iubirii, a vieții…, ne impulsionează să căutăm răspunsuri la unele dintre marile „de ce-uri” ale existenței noastre și ne „lteeportează” într-o lume exotică de magie și iubire.

Mihaela CD trăiește între inima sa și inima celorlalți! Din prea multă iubire, poeta empatizează cu aproapele său, fie când acesta lăcrimează-fericit, fie când lăcrimează- trist.
Existența Mihaelei CD are sens datorită companiei celor dragi, însă mai ales a companiei „dulcei sale jumătăți”.

Poeziile din cartea „Iubește-mă în fiecare anotimp” sunt dedicate unui act pe cât de simplu, pe atât de complex: IUBIREA! Mihaela CD are „versuri potrivite” pentru fiecare cititor în parte și oferă „mângâieri” de care oricine are nevoie la un moment dat.
Autoarea oferă iubire necondiționat și iartă multe defecte, știind că a iubi înseamnă a ierta.

Marile povești de dragoste devin din ce în ce mai bune pe măsură ce trec anii, iar Mihaela CD continuă să iubească știind că iubirea grozavă de astăzi va fi o iubire și mai grozavă… mâine. Nu se mulțumește cu puțin, nu trăiește doar pentru a fi iubită, aceasta trăiește și pentru a iubi, un motiv uman și unul care ține de sfera divinului.

Fiecare dintre noi avem pe cineva care ne luminează universul. Pentru Mihaela CD acel cineva este „soțul iubit”, soț a cărei fericire contează mai mult decât fericirea ei.
A iubi înseamnă a fi doi într-unul, „a sorbi din ochi văpăile din ploi”, „respira doar amândoi”, a dărui, însă mai ales a primi: „M-ai adorat în revārsāri nāucitoare/ Mi-ai oferit tot ce-am visat și am dorit”.

A fi profund iubit de cineva îți dă puterea de a fi împăcat cu propria conștiință: „Te-ai arătat în pragul sorții/ Cu brațele tale încărcate de dor!”, „Împăcată îmi este azi conștiința/…i-am pătruns adâncul străfund”./

A iubi profund înseamnă a găsi pe cineva care „să îți răsplătească rațiunea de a fi”,/ a iubi mereu…„Tu-mi răsplătești rațiunea de a fi/ Și-atâta timp cât bunul Domn va vrea/ Simțind iubirea-ți, mereu te voi iubi./

„Șoapte de iubire” (duet în proză) sunt șoapte care sunt dovada unei legături trainice, a unei binecuvântări.
Atât „el” cât și „ea”… „vibrează în vălvătăi împerecheate pe-o infinită melodie a dragostei” și sunt fericiți să își mărturisească iubirea, bucuria clipelor în doi”. Din declarația lor de dragoste învățăm simplitatea de-a iubi.

Viața este frumoasă atunci când iubești! Multe versuri ale autoarei ne întăresc această certitudine: „Tu mi-ai pictat pe cer iubirea”/, „mi-ai dat sevă, din seva ta/ să-nmuguresc în flori de măr /, „mi-ai clădit în veșted câmp/ lanuri mlădioase, vii și calde/”, „lumină ești spre drumul drept/ ești tot ce mi-aș fi putut dori”./

Mihaela CD iubește și în timp ce iubește… „învață cât cântăreste „te iubesc”. Aceasta îi este iubitului „aer și pământ” și îi dăruiește „nu doar o poezie, ci chiar un volum de poezii”. „Petale fine zămislite din iubire/ Ți-am desenat pe țărmul adorat/ Și-am prins în caiere de fericire/ Drapelul dragostei cel înflorat”/, „Și-atâtea fire de nisip vibrează/ Sub pasul orchestrat de amândoi”./
Sunt momente în care Mihaela CD oferă mai mult decât primește, însă sunt și momente în care acceptă să primească mai mult decât este capabilă să ofere: „ …din fragedele mele gânduri ,/O mare de iubire vreau să-ți dăruiesc/ Și-am parfumat cu drag aceste rânduri,/ Cânt și descânt iubirea noastră/ Ce mi-e noroc și binecuvântare/ Și-mi înfloresc simțiri în glastră …”/, „Tu mi-ai înlăturat din suflet schija”/, „Mi-ai oferit cerul ce mi l-am dorit”/, „În albe nopți ce-s chin și pace/ Mi-ești undă și îmi ești nucleu”./

O persoană care te iubește necondiționat, te ajută să câștigi încrederea în tine însuți. Mihaela CD a câștigat această încredere și drept urmare „valsează cu împlinirea”.
A iubi înseamnă a accepta persoana pe care o iubim așa cum este, cu toate punctele sale forte sau mai puțin forte, îndrăgostindu-ne de unicitatea sa. A încerca să schimbi pe cine iubești înseamnă că nu-l iubești deloc? Uneori este posibil să dorim o schimbare a persoanei iubite, într-un mod dezinteresat, adică să dorim o schimbare care să o facă pe persoana respectivă să fie mai fericită.

Iubirea Mihaelei CD nu este doar o formă de afecțiune, ci și o virtute care reprezintă bunătatea, compasiunea, apropierea dezinteresată, fidelitatea și dorința de a-i fi bine celuilalt. Fiecare iubire este romantică, romantică fiind și iubirea poetei care într-o oarecare măsură îl idealizează pe cel iubit: „soare-mi ești în orice anotimp”/, „Ești roza vieții mele și al meu răstimp”/ , „Tu-mi ești un râu cu apā linā/ Ce mā cuprinzi, mā limpezești”/, „Tu-mi ești o scumpā melodie/ Mi-ești vânt , sārut de primāvarā/ Mi-ești aer, piatrā…, temelie”./

Mihaela CD speră, visează și dorește ca persoana iubită să-i fie: „alint pictându-mă-n culori ”/, „Și vers să-mi fii și-o poezie/ Să-mi fii simțaminte, o mie! ”/, „Să-mi fii tot ce-am iubit prin lunci/ Să-mi fii tot ce mi-ai fost atunci…”/

Dragostea poetei și a „jumătății sale de sferă” nu este doar un sentiment, ci este compusă și din acțiuni: „Și-amorezați în umed fum/ Am tot valsat printre castani”/ , „Ne-am adorat printre troiene / Și am vâslit pe tulburi māri”/ , „noi respiram în tandem/ Dansul dragostei l-am dansat / Un unic, TU si EU amorezat”./
Pentru unii dragostea adevărată durează o clipă sau puțin mai mult, pentru alții dragostea este un sentiment supus judecății timpului, însă doar odată cu trecerea timpului se poate înțelege sensul ei. Dragostea Mihaelei CD a fost supusă judecății timpului, iar din versurile autoarei îi putem înțelege sensul:
„Dar dragostea noastra profundă/ Nu-i chip s-o inunde nici un val/ Inimile bat pâna la ultima undă/ Trăind intens iubirea atemporal”/, „Și-am împletit fire de amor/ Țesute-n iubirea adevarată/ Și dragostea sinceră cu dor/ În căsnicie lungă, minunată!”/, „Iubirea noastră veșnic nouă/ Șezând mereu cu noi la masă”/, „Și-adăpostiți am stat de ploi/ Într-a iubirii noastre locuințe”./

Poeta evocă o lume de senzații delicate și nostalgice, într-o perspectivă atemporală, iar uneori ne demonstrează că prezentul poate fi trăit și în locul viitorului. În poeziile sale prezentul este folosit și cu o funcție atemporală, fiindu-ne prezentate întotdeauna „adevăruri”valabile în fiecare anotimp. Alchimia este în general definită ca arta sau știința transformării sau transmutării lucrurilor, este procesul de transformare prin care unele elemente sunt schimbate pentru a avea ca scop îmbunătățirea.

Alchimia în dragoste poate fi considerată ca unirea a doi oameni care, împreună, se îmbunătățesc reciproc, producând un efect mai rafinat decât cel original… „Și-n alchimia iubirii prescrise/ Dezlănțuită joacă frumusețea/ Vedetă-i într-un lan de necuvinte/ Clipa ce-i pecetluită de-un sărut/ …ea trăieste-n amintiri cuminte/ Ștampilă seacă, a amorului tăcut”./

A da sfaturi pare a fi ușor, însă nu este. A da sfaturi este o artă! Mihaela CD este un maestru al acestei arte. Sfaturile acesteia sunt sfaturi eficace, cu adevărat utile, neavând efectul să coboare motivarea sau imaginația creativă a cititorului.
„Ascunde gândul rāzlețit/ Îngheațā clipa care geme”, „Ascultā-ți clipele ce tac/ Păstrând parfum de azalee”/, „Dezgroapā lira de smarald/ Revarsā din adânc iubirea/ Și-alintā-te cu tonu-i cald/ Brodând în zâmbet fericirea”./ Așteptând” ce-i poți fi persoanei iubite?

Mihaela CD îi este: „vinā și pācat”, ”murmur, râset, pâine”/, ”dans, plâns și ploi”, „tremuratul din simțiri”/
„Așteptând” care sunt dorințele Mihaelei CD? „Lasā-mi toamnā verdele în ochi/ Sā-mi vibreze pânā-n conștiințā/ Ruginitā-i calea cu al tāu deochi/ Lasā-mi toamnā vara în ființā!”, „Să-mi spui iubite vorbe de iubire/ Să-mi cânți un vals de amorezi ”/, „Adoră-mă iar pe coarde de vioară/ Când inima ți-e grea din depărtare”./
Unele persoane au farmecul, capacitatea de a trezi o atracție vie sau chiar irezistibilă. Mihaela CD are această capacitate? Iubitul acesteia o are?

„Ești hoț deștept, amorezat/ Care-ai știut să-ți seduci prada/ Și chiar mai mult, ai cutezat/ Să-ți ascunzi bine și dovada”/, „Felină elegantă, cucerești prin vorbă/ Mi-ai vânat inima c-un zâmbet duios/ Nu am înțelesuri, nu-i logică, nici probă/ Că-n urma vrăjii tale sunt neputincios”./

Tandrețea este limbajul secret al sufletului Mihaelei CD.
Poeta „experimentează” și savurează tandrețea iubirii celeilalte jumătăți, în fiecare anotimp al vieții, în timpul bucuriei și în cel al tristeții. Tandrețea acesteia este expresia de forță și hotărâre a unei femei îndrăgostite.

Toți avem nevoie ca inimile noastre să fie mișcate, să fie încălzite de tandrețe, toți avem nevoie de mângâierile persoanei iubite. Mihaela CD oferă și primește mângâieri, mângâieri care dau pace și putere, însă mai mult decât atât, aceasta își oferă inima.
Viața poetei se află în momentele de tandrețe pe care le dedică celuilalt. „Fluturi de foc într-un curcubeu/ Zvâcneau iubirea lor s-o înalțe”/, „Trecute-s mândre vremuri colorate/ În verdele crud și roșul cel aprins”/, „Aleile-ncărcate-ncearca să străbată/ Prin adormite gânduri, într-un joc”, „…clipele minunate din prima vară/ Trăiesc, acolo, unde ne-am iubit!”/

Atunci când inima Mihaelei CD vibrează la „ceva”, aceasta nu se întreabă ce este acel „ceva”, ci trăiește clipa din plin, pentru că acel fior, acel sentiment, se numește viață: „Ne contopim prin valuri împletite/ În adorate vâlvătăi de neînvins!”, „ne-am făurit șlagăr din simțiri”/, „Stând acoperiți cu-a tinereților perdea”/, „Mii de zbateri arse în albastre zări”./ Trăirile din cartea „Iubește-mă în fiecare anotimp” sunt o sursă inepuizabilă de mirare, meditații și stimuli. Fiorul pe care îl simțim în fiecare poezie este cu siguranță cea mai înaltă formă de emoție. „Lasă-mă să-ți fiu o vară/ Și-un descânt de primăvară/ Ce-ți aduce-n prag de seară/
Tremurat, ca prima oară!”/, „Printre raze de simțire/ Vânt să-ți fiu și dezmorțire”/, „Și-n cuibul de azur al zării/ Să-i desenăm contur iubirii noastre”/, „Sunt dor și pasăre pe ram/ Sunt vers și melodie/ Sunt tot ce-ai vrut / Sunt Tot ce ai!”/

A fi împreună cu o persoană care ne iubește și ne respectă este unul dintre cele mai frumoase și importante lucruri din lume. Povestea de viață a Mihaelei CD este o iubire „mână-n mână” care depășește fiecare încercare și dificultate, cu constanță, perseverență și sprijin reciproc. „Și-am strâns în holda bucuriei/ Ani mulți…și vom mai aduna!/ Iubirea pus-am piatra temeliei/ Ce nu se clatină de-i vreme rea”/, „Noi am decis sa nu privim în jos/ Și să rămânem sus, acolo-n vârf/ Să facem casa într-un loc frumos/ Iar bătrânețea s-o privim amorf!”/ Un cuplu fericit care se recunoaște în dragoste, provoacă timpul și privește bătrânețea ”amorf”, cu indiferență. „Ne-nvrednicim sufletul din noi/ În drum spre-al senectuții ateneu”/, „Suntem un cuplu și ne bucurăm/ Cântecu-n doi răsună mult mai bine!” „Mână-n mână”prin anotimpurile vieții, o călătorie frumoasă și fascinantă, o călătorie în care iubirea s-a maturizat și continuă să se maturizeze.
„Ne-au înverzit ai dragostei muguri/ În anii din ai tinereții crâng”/,„Scăldați de razele de soare ale verii/ Ne-am adunat prețioase amintiri”/, „Prin toamne ruginite de tristeți/ Noi am trecut alături amândoi”/, „Dar ninge…ninge peste noi/ E iarnă, totu-i alb pe-afară/ Și verdele cel crud acum e sloi/ Însă în noi iubirea-i cea de-odinioară!”/, „Suntem mereu, vom fi… și am fost/ Prezenți la a dragostei conferință”./

Călătoria prin viață a unui cuplu, nu contează dacă este presărată cu lacrimi de fericire sau de tristețe, esențialul este ca cei doi să fie unul lângă celălalt și să privească cu încredere în viitor. „Alături mână-n mână mereu/ Vom hoinări prin Univers/ Ți-s Rază, tu ești Soarele meu/ Ești slovă, iar eu ți-s vers”/, „În alte vremuri ne vom naște iar/ Și-om lua viața iar de la-nceput/ Ne-om dezvolta un nou dicționar/ Și-om inventa ce cândva am știut”/, „Ne-om înflori cu clipe parfumate/ Purtând cu noi aceeași primăvară!”/

Iubirile Mihaelei CD au formă ovală, formă care seamănă cu cea a unui ou desenat pe o foaie. Oul este un simbol universal al rodniciei, al vieții veșnice și al învierii. Oul ca simbol al perfecțiunii, simbolizează nașterea. Iubirile Mihaelei CD sunt un fel de „ouă cu surprize”, în interiorul acestora există întotdeauna un dar, ceva care să bucure, să încânte! „Să plutim pe-al iubirilor oval/ Îmbrățișați într-o visare și-o simțire”/,„Visăm ușor plutind pe clarul lunii/ Ni-s șoaptele contopite în nesomn”/, „ am semnat cu fericirea/ Contract pe veci să te iubesc!”, „Din drum pe potecă se-abate/ O clipă fecundă ce-a renăscut”./

În unele poezii ale Mihaelei CD tăcerea este o protagonistă invizibilă, însă captivantă. Poetei îi este teamă de singurătate, însă uneori caută liniște și nu vrea să i se pună întrebări.
Tăcerea Mihaelei CD este o „realitate tăcută” sau doar parțial dezvăluită, care devine centrul expresiei sale artistice.
„Nu mā-ntreba de nimic acum/ Nici de-s vie ori sunt moartā/ Nu-ntinde miere peste scrum/ Lasā-ți cuvintele la poartā…”/, „Bucăți de cer se cern în fumul serii / Și vii emoții mă cuprind din depărtări/ Miresme se îndeamnă-n pragul verii/ Hoinare clipe ce-s pierdute-n căutări”./

Mihaela CD cinstește „comorile regăsite prin amintiri”, însă multe din dorurile sale pot lăsa repetente… „orele tinereții”: „Orele tinereții azi ni-s repetente/…n-au trecut al dorului examen/ Rămas-au numai clipele ardente /Ascunse prin culori de ciclamen”/, „Ne amăgim din nou încă o clipă/ Și iar ne râde tinerețea în priviri / Și-nfulecăm amor arzând în pripă/ Lăsând orele repetente-n amintiri”./ Dorințele sunt similare speranțelor, sunt „ceva ce vrei cu adevărat să devină realitate”.
Fiecare iubire a Mihaelei CD a devenit o înțelepciune: iubirea față de natură, de cei plecați la ceruri, de aproape, de cealaltă jumătate… „Pictează-mi dragostea-n surâs/ Și vânticel firav de primăvară”/, „Clădește-mi cărămizi de fericire/ Și-apoi pictează-mă cu dragoste!”/, „Prin băltoace cu rubine/ Vrei s-așezi clipe de lut/ Lasă-mi simțirile pline/ Nu întoarce timpul mut”/, „Tu,  Doamne, ce pe toate le-mplinești/ Să te-ngrijești de scumpa, maica mea/ Că-n țară, doru-i plânge prin ferești…”/

Fiecare moment al existenței Mihaelei CD este legat de un cântec care contribuie la înfrumusețarea amintirilor sale și la amplificarea lor. Pentru sentimentele și acțiunile noastre, o melodie , mai ales una de iubire, poate avea o mare importanță, o importanță pentru o clipă sau pentru eternitate. „Haideti să cântăm această melodie/ Să dăruim iubire și dragoste în jur / Și să ne fie fiece zi motiv de fericire/ Că nu știm cât om mai fi prin împrejur… ”/

Ce lume este dincolo de cuvinte? În cartea „Iubește-mă în fiecare anotimp”veți găsi cheia care va deschide poarta acelei lumi, o lume în care „pe străzi înfloresc cireși”, „bolta cerne licurici de stele”, o lume în care „Domnul cu-a sa dăruire/ Din Raiul Sfânt trimite nor/ Ploi de talent și miruire/ De iscusință și mult spor”./
O privire de dragoste, intensă și plină de semnificații, este rareori uitată.

„Privirile” Mihaelei CD nu sunt goale, ci sunt pline de sens, transmit infinite senzații și comunică, provoacă, seduc… Uneori sunt priviri sfioase din cauza timidității și jenei, alteori sunt priviri mângâietoare datorită iubirii… , însă de cele mai multe ori sunt priviri „căutătoare”. Mihaela CD nu caută doar răspunsuri în ochii celuilalt, ea caută și acel sentiment de romantism care dă fiori clipei și mai mult decât atât, aceasta reușește să stârnească curiozitatea aproapelui de-a privi dincolo de ceea ce se vede, de-a afla ce șoptesc trădările din privire, de-a deconspira locul de ascunziș al secundei: „Trădările tale din ochii de smarald/ Șoptesc păcătoase gânduri netrăite”/, „În ochii triști se ascunde secunda/ Ce-o tot revezi ad-hoc, la infinit”./

Drumul către destinația noastră nu este întotdeauna drept, putem lua o cale greșită, să ne pierdem, să ne întoarcem. Contează pe ce drum pornim sau ceea ce contează este să pornim la acel drum? Pe „aleile iubirii” Mihaelei CD există întotdeauna o emoție care așteaptă să fie spusă. „Îți aud pașii răsunând pe caldarâm/ Și-observ în seara ce se lasă pe alei/ O umbră zveltă pe al viselor tărâm/ Un amalgam ce are iz de flori de tei”/, „O, du-te sau rămâi și nu-mi da pace/…ador să ascult muzica pașilor tăi ”/, „Cu pașii repezi răspundea/ Femeia tristă sub umbrelă”/, „Și demn își purta o poșetă/ Ce-n umbra ei se balansa/ Straina elegantă și cochetă/ Prin ploaia deasă avansa”./

În cartea „Iubește-mă în fiecare anotimp” bătăile inimii autoarei sunt în ton cu ritmul naturii, universului… Mihaela CD ascultă bătăile de inimă ale iubitului, iar bătăile de inimă ale acestuia îi umple latura goală. Fiecare poezie conține propria lecție despre cum să îți îmbunătățești clipa, cum să „Înghesuim un ocean într-o undă ”/ și cum să aduni „stropi din fiecare slovă” și „să-i reverși prin poezie”./

Mihaela CD este căutată în vis de săruturi catifelate care „dansează pe al clipei tandru cânt” și „în graba febrilă a limbii de foc” aceasta „îi fură ceasornicului o secundă”, „Sărută-mi lacrima ce cade/ Din ochiul plin ce plânge de dor/ Și pe a vremii esplanade/ Presară-mi licurici de amor/”, ”Ține-mă aproape de tine/ Să-ți respir viața timid prin puls/ Dă-mi vestea că ne va fi bine/ Dă-mi azi al fericirii impuls …”/

Cartea „Iubește-mă în fiecare anotimp” are alei plantate cu arbori, iarbă, flori, vise, speranțe, împliniri și este presărată cu „licurici de amor”. De ce ”licurici”? Licuricii preferă să strălucească în colțuri intime și au curajul de-a sfida întunericul… aproape mângâindu-l, iar cititorul va zâmbi, gândindu-se că acea lumină îi aparține în totalitate și cu siguranță va încerca s-o aprindă și-n inima sa!

Da, „Iubește-mă în fiecare anotimp”este o carte presărată cu licurici, iar Mihaela CD a lăsat licuricii aprinși!
A transforma cuvintele în tăceri, nevăzutele în văzute, o pată galbenă într-o lună, o pată roșie într-o inimă, o poezie într-o pictură și o pictură într-o poezie…, ține de domeniul „înzestrării divine”!

O adâncă reverență maestrului Mircea Rustiuc care și-a înmuiat pensula în suflet și a reușit să picteze lumea interioară și exterioară a poetei Mihaela CD.

Lucrările maestrului nu oferă doar un spectacol pentru ochi, nu exprimă doar emoții, ci sunt și un motiv de meditație, exprimă forța realității, hipnotizează… Maestrul Mircea Rustiuc dă o formă fiecărei emoții, unește lumi vizibile cu lumi invizibile și prin fiecare culoare exprimă nu doar starea sa de spirit, ci și a autoarei.
Opera maestrlui Mircea Rustiuc este o poezie, iar opera Mihaelei CD este o pictură! Aplauzeee!

–––––––-
Lăcrimioara IVA

scriitoare, poetă

membru al Uniunii Scriitorilor din România

redactor șef la Magazin critic și Cutezător

președine Euro Education Sardinia

ianuarie 2022