Recent, pe un site intitulat belicos „publicație de cultură militară și patriotică” a apărut un text de o abjecție pe care n-am mai întâlnit-o din 2017. Și e cu atât mai abject cu cât îi este „dedicat” lui Doru Dinu Glăvan, la rubrica… IN MEMORIAM! Autorul, al cărui nume nu-l pomenesc, ca să nu murdăresc pagina, ori nu are proprietatea termenilor (sensul principal al expresiei IN MEMORIAM fiind acela de omagiu postum), ori este de un cinism fără margini, de neînțeles și de neimaginat. Aș reproduce integral textul, ca pe un model emblematic de balegă împachetată în staniol, dar mai știi că mă pune să-i plătesc drepturi de autor? Totuși, întrucât „speța” impune măcar o analiză sumară „in rem”, dacă nu „in personam”, am să redau, pentru a o ilustra, câteva fragmente:
„L-am cunoscut relativ bine (n.r. pe Doru Dinu Glăvan) în cei doi ani cât am făcut parte din Comisia de atestare a UZP-ului. Ca director-adjunct la o editură importantă, dincolo de faptul că aveam propria mea jucărie unde să-mi public poeziile, la un moment dat cineva avansase propunerea să îndrum, ca fiind cel mai în drept, și proiectata Editură a UZP-ului; chiar mă ispitea o „sondă” în acest sens, un tip spelb care, fără a avea obiectul muncii, cu părul lins, uscățiv și cu fizionomie tipică de trăgător cu ochiul și timpanul, se învârtea pe acolo, pendulând dintr-un birou în altul, tot căutându-și de treabă. Nu mă tenta, fiindcă aveam un plan precis ce să fac cu timpul meu liber după ce trec în rezervă și, în plus, DDG-ul aștepta să i-o cer eu însumi, să bat la ușă, să bâțâi din codiță și să-i zâmbesc frumos, ca alde Firfiriță Crap, Marinel Neicanimescu și alții asemenea (nume de cod toate), care abia atunci îl descopereau cu uimire și derută, nemaiștiind cum să-l aplaude, că mai să spargă ferestrele, ceea ce nu-mi stătea în caracter […].
N-a mai trecut mult și a izbucnit așanumitul „complot al coloneilor” unde, indiferent cum m-aș fi poziționat, oricum aș fi ieșit cu imaginea șifonată. Am ales tabăra militarilor nu pentru că eram eu însumi militar – și încă în activitate pe atunci! –, deși amănuntul acesta a atârnat mult, ci și fiindcă, în forumul meu interior, în lipsa eventualelor informații de culise, aveam certitudinea că sunt în partea corectă și mai ales legală a problematicii în litigiu și, mai presus de orice altceva, eram ferm convins, bazându-mă pe unele premise și experiențe mai vechi, dar și pe logica lucrurilor, că la mijloc nu este decât un playsec, cum i-am zis undeva, mi se pare că într-un roman, adică un fel de „joc diversiv” – termen adoptat ad-hoc odată, mai demult, într-o situație relativ similară petrecută în vechea Cetate de Scaun a Târgoviștei – , în ideea că, odată aruncată fumigena, „oameni de informații” fiind și într-o parte, și în cealaltă a baricadei, la un semn discret din culise, își vor reconsidera pozițiile și se vor retrage pe pozițiile regulamentar-civice… Ceva mi-a scăpat însă și nu mi-am mai bătut capul să aflu ce, din moment ce evenimentele au degenerat în direcția mediatizată deja. Oricum, eu l-am stimat în felul meu (n.r. ???), dar cu rezerve. Rezerve întemeiate pe senzația tot mai certă că în vreme ce eu unul nu i-am suportat niciodată, indiferent de poziția în care m-am aflat, DDG-ului îi plăceau lingușitorii, și nu ca excepție, ci la modul general, altminteri nu-mi pot explica arta cu care-i tolera, ba chiar încuraja. Și era acolo la UZP un exercițiu în bună regulă cu astfel de specimene; azi le vedeai pupând clanța și nu peste o zi, poate nici peste două, dar în a treia zi erau în capul bucatelor, la masa lui. Indivizi unul și unul, nu zic că isteți, prietenoși, cu arta și știința comunicării facile la purtător. Dar și obraznici de nu se poate și cu tupeu, având pretenția să dea ora exactă în presa românească alături de el. Între toți, cei doi „pseudonumiți” mai sus m-au dezgustat, iar altul m-a enervat de-a binelea, dar nu din vina lui, ci tot a DDG-ul, că-l învestise cu… responsabilitate. Era ca un șacal; cu nume bulgăresc, îl pusese șef de haită, să mă toace pe mine mărunt că de ce, din ce motiv, cu ce scop ascuns etc. Pentru mine, respectivul nu doar că purta nume, dar se comporta ca un bulgar în bună regulă, genul acela de minoritar complexat chitit să-i facă pe plac stăpânului care mizase pe el, și încă la cote lăudabile. Eram perfect de acord, adică nu aveam obiecții cu tactica „minoritarului” și cu tot ceea ce făcea el, în fond un mare profesionist ca jurnalist și acesta, problema mea era că de ce tocmai el, DDG-ul – care împreună cu un alt amic simpatic de-al meu, Manone Monegascu (nume de cod) se afișau ca „locotenenți” ai lui Eminescu pe pământ, înfierbântând „seratele” de la ICR și dându-se de ceasul morții să impună ca sărbătoare oficială a jurnalismului românesc o anume zi legată de viața lui (nu intru în detalii), adică ai aceluia care numai pe „bulgăroii cu ceafa groasă” se pare că nu-i înghițise – pusese un astfel de „personaj” să mă judece pe mine în Consiliul de onoare al UZP-ului?…”
Mizerabilă „celebrare postumă”! Cât privește „personajul” care l-a judecat pe autorul dejecțiilor de mai sus, nu l-a pus nimeni anume. Reprezenta „ Consiliul de onoare al UZP-ului” (corect Juriul de Onoare, Disciplină și Arbitraj). Or, ipochimenul judecat alesese tabăra coloneilor, după cum singur mărturisește, faptă pentru care mulți au fost excluși din UZPR. El a scăpat, pentru că a reușit să se fofileze. Noroc cu acest autodenunț care poate repune cazul pe tapet. Și când spun „autodenunț” nu mă refer doar la mărurisirea explicită „am ales tabăra militarilor”, ci și la o deducție inevitabilă impusă de ultima frază a „omagiului postum”: „Pe undeva, DDG-ul rămâne ceea ce a fost și în viață, un câștigător mereu la potou și totuși un personaj tragic, care a căzut în plin galop de pe un cal frumos, deşi a fost la mâna lui să coboare cu un tur de circuit sau două înainte și, perfect împăcat cu viața lui și cu tot ceea ce împlinise până atunci, să-și facă bilanțul undeva, la soare, răsfățându-și nepoții”. Această ultimă frază evocă o alta, din 20 iulie 2017 când, în ultimatumul adresat lui Doru Dinu Glăvan de colonelul Ion Petrescu, „liderul” puciștilor, era și următorul pasaj: „Concomitent, contăm pe înţelepciunea dumneavoastră, pentru ca Secretarul General al UZPR să obţină a doua semnătură la bancă. Credem că veţi acţiona rapid şi concret pentru preluarea, de către Secretarul General al Uniunii, a website-ului UZPR, în cursul săptămânii viitoare, până joi, 27 iulie 2017, ora 13.00. Operaţiunea de predare-primire se va încheia, cel mai târziu, pe 21 iulie 2017, la ora 13.00. În numele colegilor din Consiliul Director vă mulţumesc frumos pentru lucrurile bune făcute pe timpul mandatului dumneavoastră şi vă doresc multă sănătate şi viaţă frumoasă, alături de cei dragi”.
Întrebarea vine de la sine: oare cine o fi scris (sau împreună cu cine) ultimatumul lui Ion Petrescu adresat lui Doru Dinu Glăvan? Poate că Juriul de Onoare și Disciplină va elucida enigma…
Printre abjecțiile/dejecțiile proferate în amintitul text este pomenit și subsemnatul (cu „nume de cod” Manone Monegascu):
„DDG-ul – care împreună cu un alt amic simpatic de-al meu, Manone Monegascu (nume de cod) se afișau ca „locotenenți” ai lui Eminescu pe pământ, înfierbântând „seratele” de la ICR și dându-se de ceasul morții să impună ca sărbătoare oficială a jurnalismului românesc o anume zi legată de viața lui Mihai Eminescu (nu intru în detalii)”. Nu intru nici eu în detalii, dar precizez că, atunci când ai o asemenea abordare asupra unor teme grave, faptul te (des)califică iremediabil ca jurnalist și ca om. Dar cum, pentru autorul textului, UZPR-ul este tot un fel de „propria mea jucărie unde să-mi public poeziile”, concluzionez că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Iar menționarea mea, alături de Doru Dinu Glăvan, ca „locotenent al lui Eminescu pe pământ”, chiar în acest registru batjocoritor, mă onorează și mă obligă.
Cum spuneam, nu-i dau numele autorului, pentru că nici nu e propriu-zis un nume, ci un… gîjîit. Gîjîitul vântului care încearcă să ia trup și formă după trupul și forma lucrurilor peste care… gîjîie.
–––––––
Miron MANEGA
ianuarie 2022
București