Al. Florin ȚENE: CUVÂNT ÎNAINTE la o istorie a presei românești

Scrisul gazetăresc a fost dintotdeauna mai mult decât o simplă consemnare a evenimentelor cotidiene. În mâinile unor spirite vizionare, el a devenit un act de cultură, un mijloc prin care adevărul, ideile și frământările epocii au fost transmise generațiilor viitoare. Cartea de față, „Ziariștii care au transformat clipa în veșnicia artei”, se dorește a fi un omagiu adus acelor personalități ale presei românești care au reușit să depășească efemerul, transfigurând actualitatea printr-un limbaj al spiritului.

Am ales să evoc nume esențiale ale culturii și gazetăriei noastre – Ion Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Constantin Rădulescu-Motru, Pamfil Șeicaru, Stelian Popescu, Mircea Eliade, Petre Țuțea, Emil Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Ion Rațiu, Constantin Virgil Gheorghiu, Felix Aderca și mulți alții – nu doar pentru valoarea lor istorică, ci și pentru faptul că fiecare dintre ei a imprimat jurnalismului românesc o dimensiune morală și culturală, devenind un reper în momente de răscruce.

Majoritatea acestor gazetari au cunoscut presiunea cenzurii, amenințarea dictaturilor sau exilul, dar au rămas fideli adevărului și libertății de expresie. Mihai Eminescu a denunțat abuzurile politice ale vremii sale, plătind cu marginalizarea. Pamfil Șeicaru și Stelian Popescu au transformat ziarele pe care le-au condus în forțe de opinie publică. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au luptat, prin microfonul Europei Libere, împotriva totalitarismului. Paul Goma și Ion Rațiu au plătit prețul exilului pentru a apăra libertatea românilor. Chiar și cei consacrați ca mari filosofi, scriitori ori istorici ai religiilor – precum Cioran, Țuțea sau Mircea Eliade – au debutat ori s-au format în redacții, învățând acolo să decupeze esența din tumultul cotidian.

Acești oameni nu au privit gazetăria ca pe un simplu meseriaș al cuvântului, ci ca pe o vocație. Ei au știut să împletească luciditatea observației cu forța expresiei artistice, transformând articolele lor în adevărate documente de cultură. Într-o epocă precum a noastră, în care viteza informației riscă să estompeze profunzimea gândului, cred că este necesar să ne întoarcem la aceste modele, pentru a înțelege rostul presei și misiunea jurnalistului.

Am simțit nevoia să scriu această carte nu doar din respect pentru memoria lor, ci și din dorința de a arăta tinerelor generații că gazetăria adevărată nu este o profesie a compromisului, ci una a responsabilității și a curajului. În cei peste cincizeci de ani de activitate publicistică, am avut privilegiul de a cunoaște redacții, de a trăi emoția tiparului și de a înțelege ce înseamnă puterea cuvântului scris. Această experiență personală m-a făcut să privesc cu și mai multă admirație destinul celor care, în vremuri mult mai tulburi decât ale noastre, au avut puterea de a-și apăra idealurile.

Prin evocarea acestor mari personalități, am dorit să fixez în conștiința publică ideea că presa, atunci când este făcută cu vocație și cu dragoste de adevăr, nu rămâne doar un ecou al clipei, ci devine parte integrantă a patrimoniului spiritual al națiunii.

Al. Florin Țene

Al.Florin ȚENE: Scurtă însemnare despre demersul obținerii aprobării sărbătoririi Zilei Limbii Române

În 2010, am publicat un volum de poeme „Sonată pentru creșterea ierbii”, la Editura Carte și Arte, București, editură condusă de scriitorul Corneliu Leu. Eram amici, în spiritul unificării limbii române de pe cele două maluri ale Prutului. Discutând împreună, am ajuns la concluzia că e necesar să oficializăm și la noi în țară Ziua Limbii Române, așa cum Moldova de peste Prut o făcuse cu câțiva ani buni mai înainte. Au fost persoane care ne-au sugerat să o sărbătorim pe 15 ianuarie, însă noi am dorit să o sărbătorim în aceeași zi cu moldovenii noștri, pe 31 august, în spiritul unității limbii și al poporului de pe ambele maluri ale Prutului. Astfel, am făcut un memoriu către Parlamentul României, semnat de Corneliu Leu, Al.Florin Țene și la invitația mea scriitoarea Ligya Diaconescu. Țin minte că înainte de a ajunge la Parlament am trecut prin Pacul Izvor. Eram cu soția, poeta Titina Nica Țene, unde ne-a prins o ploaie de ne-a udat până la piele. Eu, la audiență cu domnul Tăriceanu, am subliniat că vin cu această propunere și din partea celor câteva sute de membri ai Ligii Scriitorilor. Audiențele au continuat ca o presiune din partea noastră – Corneliu Leu, Al. Florin Țene și Ligya Diaconescu – asupra birocrației care era la forul din Palatul Parlamentului. Corneliu Leu și cu mine am fost de câteva ori în audiențe, și nu de puține ori eram expediați cu false promisiuni. Până la urmă am reușit. Propunerea legislativă privind instituirea Zilei Limbii Române, la 31 august, și în România, a fost inițiată în 2011, de 166 de parlamentari din toate grupurile politice. Legea a fost votată de Senat, în ședința din 6 decembrie 2011, și de Camera Deputaților, în ședința din 19 februarie 2013. Legea a fost promulgată de președintele Traian Băsescu, la 13 martie 2013, și publicată în Monitorul Oficial la 19 martie 2013.

Legea 53/2013 prevede că Ziua Limbii Române poate fi sărbătorită de către autoritățile publice din România și de către reprezentanțele diplomatice din străinătate, inclusiv de Institutele Culturale ale României sau de alte instituții românești din străinătate, prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific.

Ca urmare, Liga Scriitorilor a organizat în fiecare an, începând cu 2011, „Ziua Limbii Române” la Sinaia, Jupiter, Eforie Nord, Olănești, Cluj etc. La aceste manifestări au participat scriitori români din țară, Canada, Anglia, Franța, Italia și, bineînțeles, din Moldova de peste Prut.

La împlinirea a 10 ani de la aprobare de către Parlamentul României, am publicat cartea ,,Gloria Limbii Române”, la editura Napoca Star din Cluj Napoca, cu o Prefață de dr.Ionuț Țene, în care relatează pe larg istoria Limbii Române, importanța acesteia, concluzionând: ,,Dintre inițiatorii acestei legi naționale și fundamentale pentru poporul roman, Corneliu leu, autorul celebrei proze ”Romanul unei zile mari ” a trecut la cele veșnice în 2015, Ligya Diaconescu, care a organizat la Mănăstirea Horezu serate dedicate Limbii Române, a murit neașteptat în 2020, răpusă de Covid, iar singurul dintre scriitorii inițiatori care mai trăiește azi, în curând a împlinit frumoasăa vârstă de 80 de ani, este Al.Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor din România. Lui îi pot spune emoționat, în această zi de sărbătoare, când sunt implicat în organizarea Zilei Limbii Române la Cluj-Napoca: Mulțumesc, tata. (Apărut în Napoca News din 31 august 2022 și în Luceafărul net din 1 septembrie 2022).

Al.Florin Țene

AL.FLORIN ȚENE: ALIANŢA DISCRETĂ ŞI FECUNDĂ DINTRE POEZIE ŞI FILOZOFIE

Relaţiile între Poezie şi Filosofie îi preocupă foarte mult pe filosofi, poeţi şi pe esteticieni, încercând să descopere aderenţele ori inaderenţele organice pe care le trezesc cele două, poezia ca artă şi filosofia ca ştiinţă, răsunetul lăuntric oricat de îndepărtat ale acestora. 130 Tudor Vianu în „Filosofie şi poezie”, prima ediţie din 1937, scria: „…Evident, ca întotdeauna în astfel de cercetări, partea de ipoteze şi de experienţe personale este destul de întinsă. Dar dacă, pe baza lor, cercetarea de faţă a putut câştiga noţiuni mai precise în judecata mai multor curente de artă şi gândire, ca şi în problema poeziei filosofice ca artă şi a interpretării filosofice a poeziei, poate că strădania noastră nu va fi fost cu totul zadarnică”. Cum se intamplă mai în toate lucrările lui Vianu, problema enunţată în titlu e făcută să apară ca parte a unui întreg şi ca etapă dintr-un proces. Eu precizez, spre deosebire de ilustru critic, că schimbările reciproce între filosofie şi poezie sunt aşezate în cercul mai extins al interferenţelor între artă, filosofie şi religie, inclusiv poezia. Criteriul confluenţelor îl constituie că aceste patru forme ale spiritului se deschid, precum corola unei flori, asupra totalităţii lumii şi presupun transcendenţa unui absolut.

Epoca noastră este epoca autonomizării valorilor, a fragmentării spiritului pe planuri separate de cunoaştere, a activităţii limitate şi intensive inlăuntrul unei singure specialităţi. Prin acest eseu încerc să refac postkantian unitatea spirituală înfăptuită de poeţii şi filosofii romantici. De fapt, înr-o amplă lucrare a mea, publicată în anul 1998, scriam că după postmodernism a apărut un nou curent, pe care l-am denumit globmodernul. Scriam atunci că se observă o întoarcere a artei şi mai ales a poeziei pe jumătate la clasicism. În acest context, cum spunea Croce „formele spiritului sunt distincte, nu separate”. Fapt ce ne duce cu gândul că atât filosofia, cât şi poezia, sunt distincte prin ele însele, dar există o legătură între ele ce nu ne permite a le separa. Astfel resping separaţia excesivă care sacrifică exigenţa totalităţii, dar şi contopirea ce anulează specificul. Au existat perioade când a degenerat ideea romantică a filosofiei ca poezie în estetism. Din păcate, raporturile poeziei cu filosofia au fost deteriorate de „poezia filosofică „practicată de autori mediocri. Înrudirea profundă între formele spiritului, face ca spiritul ştiinţific şi tehnic să nu disimuleze înrudirea acestora, operând acel scepticism de proastă calitate care anulează conştiinţa. Există o relaţie dintre cele două printr-o filiaţie. Însă, la rândul ei această filiaţie se încredinţează mai degrabă logicii decat istoriei. Reprezentarea specifică romantică despre poezie şi filosofie este ca despre două momente succesive ale spiritului şi apare dedusă din modul nu mai puţin romantic de a considera identică funcţia lor. Ideea identităţii o provoacă logic pe aceea a succesiunii, o invoc pentru a explica diferenţierea care totuşi există. Doresc să amintesc că Vico este cel care a vorbit de o vârstă iniţială a poeziei şi de una a filosofiei încă înainte de romantism, deci înainte de confundarea funcţiei lor spirituale.

Mă gândesc că ideea reintoarcerii poeziei la izvoarele mitului ar fi o reacţie şi ca o soluţie salvatoare la teza hegeliană a dispariţiei artei. Succesiunea istorică a fost necesară, dar ordonarea problemelor trebuie să se facă într-un plan în care stringenţa logică să provoace asemenea intervertiri. Succesiunea istorică, atunci când o urmărim în chip explicit, se arată a fi întotdeauna şi în întregime consecutivă. Astfel doctrina „artei pentru artă” cred că este un fel de oboseală, cum spunea Vianu, faţă de intenţiile metafizice, religioase şi sociale.

Poezia filosofică reprezintă o încercare de a întări prin efort speculative demnitatea artei ameninţate să 132 piară în sistemul lui Hegel. Alături de reîntoarcerea la mituri, care e, de fapt, o eternă reîntoarcere. Aceste două orientări, după părerea mea, se constituie ca moduri de a rezolva dialectica intre filosofie şi poezie, moduri radical deosebite, dar unite prin refuzul punctului de vedere hegelian. Istoria ideilor îşi descoperă mai târziu coerenţa, istoricul tinde să se confunde cu logical. Ipoteza hegeliană trebuie căutată în poetica simbolistă şi postsimbolistă. Tot aici trebuie căutate raporturile între poezie şi filosofie. Ideea „purificării” şi cea a „reîntoarcerii” se integrează în conceptul de complex al poeziei moderne. Dar nu fără să servească unor rosturi metafizice. Resping în acest context speculaţia versificată ori a pledoariei sentimentale fiindcă funcţia cognitivă a artei rămane la fel şi rafinarea şi adecvarea ei la posibilităţile specifice. Un act metafizic îl descoperim în jocul subtil al corespondenţelor, în descoperirea şi resimţirea unităţii lumii, prin proiectarea analogică. Simbolul a devenit principiu însuşi al creaţiei, cultura delicată a nuanţei, în determinarea provocatoare şi stimulatoare, mijloacele muzicale ale sugestiei chiar sunt semnele unei alianţe discrete, dar fecunde între poezie şi filosofie. Psihologia receptării se întoarce dialectic asupra psihologiei creaţiei. Poetul adevărat gândeşte imediat cu cuvinte, limbajul însuşi gândeşte uneori în poemul lui. „Ceea ce creează în noi nu are nume” – spune Valery, nu în sensul că poezia ar fi „dictată” autorului, ci în sensul că polivalenţa ei semnificativă o îndepărtează de origine, o face să nu-i mai aparţină în exclusivitate. Limbajul devine purtătorul unei ambiguităţi revelatoare ce transformă poemul într-un act, iar receptarea lui într-o participare. Exegeza va descoperi filosofia poemului, nu pe cea a poetului. Nici un poet modern – nu îşi transpune concepţia despre lume într-un poem, ci ajunge la această concepţie prin el. Dacă pentru mine poezia filosofică este o poezie interioară, extinsă în subconştient şi în absconsul ideilor, pentru Tudor Vianu această poezie este exterioară, neterminată, eşuată, un concept negativ în definirea căruia sunt rechemate şi verificate distincţiile principale de la început între poezie şi filosofie. Trebuie subliniat în această fază a lucrării noastre că ideile reprezintă un mod de adâncire a viziunii poetice cu condiţia să apară, nu să pre-existe, să menţină dispoziţia contemplativă, nu s-o transforme în curiozitate gnoseologică. Expertiza poeziei deschide perspective către viaţa supremă a spiritului, neavând nevoie de atitudini doctrinare ori de simboluri dificile. Poezia adevărată poartă un mesaj de universală semnificaţie în care se ascunde filosofia ei. O filosofie latentă, dar eficace, difuză în substanţa poemului.

Astăzi, după mazga poetică postmodernistă care a fost la noi, noul curent globmodernul ne descoperă o savoare a poeziei gnomice în chiar supunerea neabătută a versurilor la o idee, în înlănţuirea lor necesară, în cadenţa lor previzibilă, în ecoul lor meritat. Poezia înseamnă forma cea mai înaltă de cunoaştere umană, singura în măsură să garanteze accesul la absolut. Nu numai că filosofia trebuie să primească sugestiile artei şi să pună la contribuţie facultăţi specifice poetice, dar actul însuşi de a filosofa începe să fie privit sub specia stilului, iar construcţia unui sistem drept o problemă de compoziţie de formă. Keyserling scria că „filosofia e artă pură” (Philosophie als Kunst, Darmstadt, 1920, p. 3), iar valoarea unei concepţii despre lume e o problemă de stil. 134 Identitatea unui gânditor o dă felul propriu de a pune problema, modul de formare a unui material neutru şi general cunoscut. Ca şi artistul, gânditorul e în căutarea unui „cum” la care nu poate ajunge fără vocaţie şi chiar fără inspiraţie spontană. Veritabila profunzime a filosofiei stă în puterea de construcţie şi în libertatea ei de poezie abstractă.

Poezia ţine să îndeplinească o funcţie filosofică, filosofia – una formală, poetică; sau menţinându-şi fiecare funcţia, îşi imprumută reciproc mijloacele. Nu contează dacă, de pildă, „poetul-filosof” renunţă la funcţia lirică a poeziei pentru a exprima idei sau speră ca abia prin conceptualizare să ajungă la adevărata poezie, confuzia mijloacelor şi pierderea funcţiei specifice subminează iniţiativa lui. Conceptual modern al poeziei se constituie, în genere, prin renunţarea la sintaxa raţională, la gândirea discursivă în genere, evoluţia de la simbolism la suprarealism se confundă cu o îndepărtare treptată de filosofie. Poezia modernă nu ni se pare a fi mai departe de filosofia modernă decat poezia romantică de filosofia romantică. Opoziţia dintre poezie şi filosofie nu trebuie stabilită între poezia modernă şi filosofia modernă, ci între poezia modernă, poezia tradiţională şi cea globmodernistă, între caracterul ei filosofic de atunci şi de acum. Îndepărtarea poeziei de filosofie nu implică pierderea apetitului ei metafizic, ci doar satisfacerea lui prin mijloace diferite. La fel, modelarea filosofiei de către poezie nu provoacă dispariţia efortului de riguroasă abstractizare, ci mlădierea şi extinderea lui asupra unor domenii până atunci evitate.

Există o relaţie de suprafaţă, manifestată în filosofie prin prezenţa metaforelor, iar în poezie, prin cultivarea expresă a ideilor şi o relaţie de adâncime, de permanenţe subiacente şi implicaţii tacite. Am putea spune că exact în momentele de desfăşurare culminantă, când filosofia sau poezia ajung să se exprime în parte în mod strălucit şi deplin, atunci limitele dispar şi aprofundarea funcţiilor se rezolvă printr-o încrucişare a efectelor. Adevărata relaţie de adâncime între filosofie şi poezie apare abia atunci. Efectul estetic al filosofiei decurge din coerenţa înaltă a ideilor, din tensiunea şi pasiunea demonstraţiei, din caracterul ei irefutabil. Aspecte ale unei profunde reciprocităţi, filosofia poeziei şi poezia filosofiei trimit imaginaţia spre un strat de latenţe inseparabile, spre un spaţiu lăuntric în care organul virtual al poeziei şi acela al filosofiei palpită alături. Unitatea originară determină o convergenţă a efectelor şi astfel pagina severă de filosofie ne aduce la vibraţie, iar poemul ne rezervă o iniţiere şi un acces preţios spre cunoaştere. Unite prin rădăcinile lor în spirit, filosofia şi poezia se întâlnesc – tot în spirit – ca purtătoare de absolut.

Al. Florin Țene

Viorel Birtu-PÂRĂIANU: Suflet pribeag (Poesis)

Singurătatea tăcerii

aici nu era nimic

decât un drum sterp prin nisip

și niște valuri șerpuind printre gânduri

marea plecase sau poate se ascunsese în adâncuri

ploua în jur, ploua în noi

pic-pic, pic-pic

apoi nimic

doar tăcere, singurătate

căutam un strop în deșertul de gânduri

dincolo de munți era marea

aici nu era nimic

decât stânci

stânci ascuțite și adânci

pescărușul plecase printre case de lut

eu am rămas pe țărmul de vânt ascultând veșnicia

Suflet pribeag

dansând în palma lumii printre mugurii de sânge

am așternut cenușa ultimului vis ucis pe o cruce

era târziu în toate

se scuturau pe caldarâm și șoaptele de ceară

eram nebunul ce căuta lumina

să înfloresc pământul cu parfum de trandafiri

era o dimineață rece

bătea hipnotic în geam durerea crudă

atunci am luat în palme viața

să îi arăt cărarea

treceam, un călător pe drumul sorții

la fiecare pas dezgolindu-mi sufletul pribeag

voi fi o aripă născută dintr-o lacrimă

strivind anotimpuri bezmetice și reci

voi arde-n galop spre ultimul amurg

cu cerul despletit în valuri a rămas bun

Undeva, cândva

lumini și umbre

spălau singurătatea sufletului

marea cobora

pe o cărare construită dintr-o amintire

ca un țipăt scurt

într-o absență atemporală

surâdeai tandru

în clipa de tainică iubire

o tușă într-un zbor

o adiere în sărutul vântului

într-un sens nemăsurat al posesiei

Gânduri

eram obosit, îngrozitor de obosit

dar nu eram nebun

desenam gropi pe asfalt

să-mi ascund visele

diminețile luam valurile pe umeri

să nu mă ajungă depărtările

seara am furat soarele

și l-am ascuns într-o noapte

aș fi vrut să mă strigi, să mă critici

dar ți-ai pierdut strigătul între lacrimi

nu l-am auzit sau l-am călcat în picioare

conversația noastră fusese prea tristă

și-am rezemat ploile de umărul meu

să nu îți uzi pașii

mă priveai

cu gândurile atârnate de tâmple

o umbră agățată de-o mână

Viorel Birtu-Pârăianu

La cenaclul ,,Al.Florin Țene”: Medalionul literar ,,Primăvara vârstei noastre ”

Joi, 3 aprilie, la ora 11:00, a avut loc ședința lunară a Cenaclului literar ”Al.Florin Țene ” din cadrul Centrului pentru Vârstnici nr.2 din Cluj-Napoca.

În prezența unui număr constant de membri și simpatizanți, Al.Florin Țene, ctitorul acestui cenaclu, înființat acum 27 de ani, a deschis ședința, anunțând ordinea de zi, și vorbind despre ”Tradiții și obiceiuri de Paști la români. ”

În continuare a arătat romanul, apărut anul trecut, ”Nu se schimbă ispitele se schimbă unumai sensul lor-Viața filosofului Mircea Vulcănescu între realitate și poveste.”, pentru care a primit premiul ” Cartea Anului- Premiul special al juriului”, la Concursul Internațional, Ediția a III-a, organizat de Societatea Culturală Apollon.

În continuare a prezentat și comentat cărțile publicate de istoricul și poetul dr.Ionuț Țene, intitulate ” Pe urmele valahilor uitați”, apărută la Editura Casa Cărții de Știință, și ”Muguri Transilvaniei” , volum de haiku, poezie fixă japoneză, cu o prefață de Victor Constantin Măruțoiu, membru USR, care va fi lansată joi, 10 aprilie la orela 15 de către Editura Ecou Transilvan, în cadrul Târgului de Carte „Gaudeamus”.

În continuare a dat cuvândul scriitoarei profesor Antonia Bodea care a vorbit 60 de minute despre romanul lui Al.Florin Țene, intitulat”Gânditorul ”.printre altele a spus: ”Este un roman în roman, practic un roman filosofic. Recent apărutul roman, „Gânditorul”, semnat de Alexandru-Florin Țene, Editura „Cervantes”, București, 2025, este o inspirată modalitate de a ne prezenta pe „doctorul, scriitorul, jurnalistul și filosoful Augustin Ostace” (p. 207), a cărui devenire are la bază o mare taină: „Acesta este secretul lui Ostace, cunoașterea” (p. 209).

Premiat cu „Meritul Cultural Clasa I”, de Editura „Cervantes”, în 2025, romanul reprezintă cea de-a 109 apariție editorială a scriitorului Alexandru-Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor Români, o performanță pe cât de invidiat, pe atât de greu de egalat și realizat.

Conceput ca o poveste simplă, despre frământările unuia dintre săteni: „înțeleptul Ion” (p. 8), autorul ne poartă în „ținutul Năsăudului… Nimigea de Sus” (p. 9), în familia Ostace, ca să asistăm la nașterea lui Augustin: „Era 18 septembrie 1952” (p. 11), botezat așa după „Sfântul Augustin”, de la care ne-a rămas lucrarea monumentală „De civitate Dei” (Despre cetatea lui Dumnezeu).

Urmărim, apoi, devenirea lui Augustin, clasele primare, gimnaziale și liceale, strădania și răsplata pentru metabolizarea culturii naționale profunde: George Coșbuc, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Mihai Eminescu și alții; dar și contactul cu cultura universală: Tolstoi, Gorki, Victor Hugo, Kant, Cicero etc. dar și considerații prind tradițiile românești și „noua” ideologie.

Iubitor de literatură și talentat, optează însă pentru Facultatea de Stomatologie din Cluj. Aici, alături de pregătirea în specialitate, studentul Augustin Ostace participă la cenaclurile literare studențești și își îmbogățește bagajul cultural prin vizite la muzeele de artă, istorie, farmacie, tradiției și satului românesc. Tot acum, cunoaște oameni de cultură contemporani. După absolvire, practică specializarea de stomatolog, în condițiile și cabinetele vremii.

Printre influenții vremii, îl cunoaște și pe Adrian Păunescu, care, la una dintre întâlniri, îi spune: „ – Anticomunismul tău este realmente riscant… Nu merge!…”; „ – Nu întâmplător ești peste tot urmărit…” (p. 100). În scurt timp, i se sigilează cabinetul medical, este chemat la anchete, de către Miliție, Procuratură și Securitate, acuzat de trădare și amenințat cu retragerea diplomei universitare. În aceste condiții: „Augustin a luat hotărârea să treacă frontiera de stat” (p. 103). Concluzionând că Al.Florin Țene este un prozator viguros, cu idei profunde care te îndeamnă să citești cărțile lui.

În continuare poetul Eugen Coța a vorbit despre munca laborioasă a lui Al.Florin Țene ca întemeietor de școală și îndrumător atent pentru formarea scriitorilor. ” Apoi a citit două poezii din volumul său” Zile prin anotimpuri.” , bine primite a publicul care a aplaudat.Evantaiul de epigrame pe care le-a citit au fost furtunos aplaudate, făcând pe cei prezenți să râdă cu hohote.

Profesorul Vasile Sfârlea, în cadrul rubricii permanente ”Clio ”, a vorbit despre Veturia Goga și Alexei Mateevici, autorul frumosului poem”Limba noastră. ”

Viitoarea ședință va avea loc joi, 8 mai, la ora 11:00.

Victor Roșianu

Al. Florin Țene, Povestea romanului care nu s-a scris niciodată, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2025

Așa cum ne-a obișnuit prolificul scriitor, poet și jurnalist, Al. Florin Țene, începutul primăverii aduce o nouă apariție editorială, volumul Povestea romanului care nu s-a scris niciodată. Cu modestia caracteristică marilor caractere și a marilor creatori, autorul mi-a precizat că a publicat volumul cu numărul o sută nouă. Profunzimea și diversitatea genurilor literare abordate în neobosita sa activitate literar- artistică a atras prețuirea și recunoștința publicului.

O sumară analiză a operei impune o segmentare a activității în trei repere: scriitor dedicat promovării marilor valori ale spiritului național, îndrumător al tinerei generații de oameni de cultură și cel de Președinte al Ligii Scriitorilor Români, ipostază în care a susținut cele mai valoroase creații ale scriitorilor români de pretutindeni.

Mărturisesc cu cea mai mare admirație că romanul de față este o lectură fascinantă, dat fiind faptul că autorul imprimă cărții un discurs filosofic, asemănător existențialismului francez, mai ales Albert Camus și Jean Paul Sartre, având în centru drama omului de litere, condamnat să opteze între viața prozaică a omului obișnuit și cea destinată creației literare.

Discursul narativ se focusează pe axa vieții rurale, unde tânărul poet, director al Căminului Cultural trebuie să opteze între scrierea unui roman, amânat de două zeci de ani și dorința organică a trupului de împlinire a vieții prin iubire. Impregnat cu citate din Benjamin Franklin, Pierre Beaumarchais și Dante Alighieri, volumul devine cu fiecare pagină citită o nevoie imperioasă de a-l lectura și de a înțelege mesajul tainic, misterios, transmis cu un deosebit rafinament publicului cititor.

Arierplanul mitic al romanului este zona Vitomirești, cu vecinătăți bucolice ale Câmpiei muntene, străbătute de râul Olt, în care sunt zugrăvite personaje locale ce schimbă idei cu privire la noutățile comunei. Construcția literară a romanului emană o expresivitate deosebită și individualizează figuri emblematice ale satului precum: preotul Sachelarie, locotenentul major Chițac Ioan, preotul Mustață Ioan de la Biserica „Sfântul Ilie” din Drăgășani, Constantin și Cristina Guzgan, personaje care îmbracă fastuos decorul narativ al autorului.

Tensiunea interioară a operei devine incandescentă pe măsură derulării discursului narativ și a cuprinderii în aria publicisticii a noi spații geografice, dragi, scriitorului Al. Țene, precum Drăgășani și Râmnicu Vâlcea. Elementele sale de originalitate țin de un fantastic ancorat în realitate și sugerează genul naturalismului francez, cu elemente artistice care pledează în favoarea unei portretistici admirabil realizate de autor.

Valențelor literare li se asociază o extraordinară descriere a zonelor în care a copilărit autorul, unde trăiau într-o armonie deplină oamenii locului, natura limitrofă și vietățile oricărei gospodării oltenești. Toate acestea compun spațiul mirific, matricea natală a domnului Țene restituit contemporanilor prin fermecătorul său condei.

Ineditul roman, prin juxtapunerea discursului filosofic, liric și prozaic, se finalizează în mod tragic, când directorul Căminului Cultural ce abia începuse viața de cuplu împreună cu bibliotecara Școlii Generale din localitate este lovit mortal de un autoturism. Concluzia autorului, credem noi, este similară tragismului din antichitate, când destinul a fost mai puternic decât dorința de fericire și care a obstaculat elaborarea unui roman care n-a fost scris niciodată.

Așadar, romanul este un travaliu de mare anvergură literară, care argumentează ideea că distinsul autor, Alexandru Florin Țene, este o personalitate covârșitoare a lumii literare contemporane, fapt pentru care recomandăm cu entuziasm lecturarea acestui volum.

Prof. dr. Din Petre

Al.Florin ȚENE: Epistola ca literatură post-festum

Această temă despre, să-i spunem, “genul epistolar “, sau despre “literatura şi arta epistolară “stârneşte multe discuţii. În primul rand, pentru faptul că sunt epistole romanţioase ca Noua Heloisă sau Manoil care nu ne mai spun nimic. La fel se nasc întrebări referitor la unele corespondenţe ale scriitorilor, care rămân doar ca valori informative. Se mai consideră Provincialele lui Pascal sau corespondenţa lui Flaubert ca fiind parte din acelaşi gen. Există o confuzie pe care o întreţin unii specialişti şi chiar unele dicţionare ce ţine de prejudecăţi documentaristice, având ca efect imprecizia termenilor şi subestimarea unor valori de prima mărime despre genul epistolar. Scrisoarea (fără să ne gândim la Scrisorile persane ale lui Montesquieu, care sunt adevărate eseuri politice, nici la Scrisorile lui Eminescu, nici la Scrisorile lui Ghica, toate fiind capodopere), particulară, “familiară “, aşa cum au practicat-o scriitorii şi persoanele particulare, cum au făcut-o Cicero, Doamna de Sevigne, Voltaire, M.Kogălniceanu, Al.Odobescu, I.L.Caragiale, Duiliu Zamfirescu etc. La prima vedere, scrisoarea pare a fi un simplu mesaj ce emană de la emiţător către destinatar, fără să implice vreo intenţie artistică declarată, în sensul operei literare. Gustave Lanson în Histoire de la literature francaise, Paris, 1923, subliniază că scrisoarea este expresia câtorva emoţii, a câtorva clipe de viaţă, surprinse de către subiectul însuşi şi fixate pe hârtie. La care eu adaug un fapt ce se petrece sub ochii noştri. Este vorba despre emailurile de pe internet dintre doi sau mai mulţi corespondenţi. Dar despre acest lucru vom vorbi într-o altă lucrare. Se pune întrebarea ce conferă scrisorii valoarea artistică? La această întrebare vom răspunde împreună cu alţi cercetători, de la Lanson, Lovinescu, Cioculescu şi G.Călinescu, care toţi scot în evidenţă că talentul epistolar al emitentului conferă valoare artistică scrisorii. Există o vocaţie epistolară, aşa cum există o vocaţie poetică şi una critică. Caragiale simte nevoia permanentă a dialogului şi a sociabilităţii volubile, rezolvate şi epistolar, Creangă rămâne un monologant, trimiţând scrisori foarte rar şi de obicei în mod oficial şi uneori confesiv. Corespondenţa lui Duiliu Zamfirescu, prin calităţile ei, tinde să pună în umbră romanele şi poezia sa. Iar la Ion Slavici scrisorile sunt inexpresive, incomparabile cu Moara cu noroc sau Popa tanda. Elementele primordiale, care duc scrisorile în zona artei, sunt: personalitatea şi talentul care ne indică numai sursa, cauza valorii, nu şi individualitatea ei. G.Lanson precizează că valoarea epistolei creşte în raport cu nerespectarea normelor şi că sunt atâtea modele câţi epistolari sunt. Particularităţile scrisorilor sunt naturaleţea, spontaneitatea şi sinceritatea. Condiţia sine qua non generând valoarea estetică a scrisorii.Camil Petrescu care a fost un teoretician al scrisului anticalofil şi preţuitor entuziast al documentelor nealterate prin imistiunea „stilizării“ (Vd.Amintirile colonelului Locusteanu), subliniază că epistola care tinde spre artă trebuie să aibă o singură calitate: autenticitate. Paginile, întradevăr, epistolare, care interesează istoricul literar, sunt cele ce au un farmec autentic, în care autorul se găseşte la polul opus 11 artificialului, a stilului cu dinadins căutat, a expresiei pedante, a pozei, adică se situează într-un unghi de unde să ne apară nemistificată personalitatea emiţătorului. Corespondenţele care au devenit literare, cum sunt ale Doamnei de Sevigne, George Sand sau Flaubert, sunt capodopere de naturaleţe şi autenticitate. Marii epistolari, cum a fost Voltaire care trimitea 20-30 de scrisori pe zi, în anumite perioade, n-ar putea fi imaginaţi fără natureleţea spontaneităţii. Practc, ei n-au timp să „elaboreze “, chiar dacă ar dori s-o facă. George Călinescu în Genul epistolar din volumul Scriitori străini, E.L.U.1967, nota: ”Scrisoarea în general uzează de anume convenţii, de procedee retorice specifice, şi oricine ştiind că are un public, fie şi de o singură persoană, compune mai mult sau mai puţin conştient. Cât despre scriitor, acesta, având obişnuinţa, pe de o parte, de a transforma totul în ficţiune, de a se transport ape sine în plan ideal, iar pe de alta, intuind că scrisorile sale vor cădea pe mâinile posterităţii, el e mai atent ca oricare altul la compoziţie “. O disciplină, deci, guvernează şi scrisoarea, în fond o manieră utilă oricărei activităţi intelectuale. Epistolarul nu i se poate sustrage acestei discipline, cum nu poate să nu respecte gramatica. Un autocontrol funcţionează oricum. Caragiale îşi redacta scrisorile cu minuţiozitate şi scrupul de bijutier, fără să ştirbească naturaleţea. Dar, sinceritatea nu trebuie absolutizată. Ea depinde de relaţiile dintre emiţător şi receptor, de temperament, de starea psihică a celui care scrie epistola, de politeţe şi spiritul curtenitor. Pompoasele declaraţii ale lui Voltaire către Frederic II spre a-i flata orgoliul de rege-filosof, noi, cititorii, le receptăm ca fiind false. Tot aşa sunt unele contraziceri ale lui Flaubert din scrisorile scrise mort de oboseală în timp ce redacta renumitul său roman. În aceaşi situaţie sunt şi Scrisorile din exil de I.Eliade Rădulescu în care mereu se plânge de închipuitele cabale ce se urzesc în jurul său. Sinceritatea scrisorilor nu trebuie înţeleasă ca totală şi intangibilă, iar în materie de estetică şi istorie literară, se impune o confruntare permanentă cu opera sau cu alte documente ale vremi. Alături de naturaleţe, sinceritate, spontaneitate, ce sunt caracteristicile artei epistolare, mai adăugăm plăcerea de a scrie scrisori, ca o prelungire a conversaţiilor dincolo de salon, obicei ce-şi găseşte originea în societăţile rafinate, cu ecouri şi în secolul al XIX-lea românesc, cum ar fi Alecsandri sau Odobescu. E o consecinţă firească a talentului epistolary, care acţionează nu din motive exterioare, ci din impulsuri proprii, descătuşând bucuria de a se afla mereu în dialog, a se consuma, uneori cu rezultate surprinzătoare, într-o causerie al cărui singur adevăr beneficiar e posteritatea. Jean Cocteau remarcă undeva că după ce sunt primate”scrisorie încep a trăi în inactualitate “, dar că ele dau la iveală” ca prin minune o actualitate cu totul nouă“. Nimeni nu bănuia că prozatorul Kogălniceanu va supravieţui prin misivele berlineze de la 18 ani, cunoscute numai de familie, şi nu prin temerarele lui tatonări epice. În aceaşi situaţie se află Duiliu Zamfirescu care avea în scrisori preocupări estetice. Dacă am clarificat, în parte, identitatea speciei, acum încercăm să o integrăm în categoria ei mai largă, pe care o denumim gen epistolar. Unele enciclopedii, cum ar fi Larouse-Grand Dictionaire Universel, concentrează laolaltă sub acest nume operele, cum ar fi romane, poeme, eseuri, discursuri,, care au adoptat forma epistolară.Această metodă aplicată epocilor mai vechi nu este greşită. Dar această practică, după ce am stabilit ce este epistola fictivă şi corespondenţa particulară, când scrisoarea nu mai este considerată gen, o asemenea practică este inacceptabilă. Noua 12 Heloisă, Clarissa Harlowe,Legăturile periculoase aparţin romanului, aşa cum Epistola către fraţii Pisoni aparţine artelor poetice în versuri. Genul epistola, desigur, avea un anumit înţeles în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, când scrisorile, ca expresie a lumii rafinate, cum scriam mai înainte, se adresa deseori unui public fie şi de câteva personae, şi alt înţeles mai târziu, adică în present, când ea se retrage în colecţii şi arhive de manuscrise, aşteptând să fie descoperite. Voltaire continuă a fi considerat şi astăzi unul din marii scriitori francez datorită scrisorilor lui, mai ales prin calitatea lor excepţională, nu numai prin cantitate. Cum am observat, astăzi, în epoca modernă, există o saturaţie de “literatură “ şi o repulsie de regula dogmatică, de automatizarea vieţi şi, în acelaşi timp, există o sete de autentic, de notaţia pe viu. Prin caracterul lor autentic, de ignorare sau de respectarea minimală a normelor, de experienţă nemijlocită, scrisorile, ca jurnalele, sunt foarte căutate şi citite.Textul romanesc, fantezist şi ficţionalist nu prea mai este căutat. Cititorul de azi caută viaţa adevărată şi trăită. Forţa analitică a epistolarului se însoţeşte adesea şi cu alte virtuţi precum savoarea limbajului, cum îl descoperim la Kogălniceanu, detaşarea obiectivă, concurând ficţiunea la Odobescu, capacitatea mimetică la Caragiale, tensiunea intelectuală la Titu Maiorescu, expresivitatea descrierilor la Duiliu Zamfirescu, ceea ce ne pune în faţa unor valori ce depăşesc pe aceea a documentului nud. Când nu se constituie ea însăşi ca un roman, prin bogăţia şi varietatea faptelor concrete şi prin involuntarul suflu epic ce le animă, cum găsim în Scrisorile Doamnei de Sevigne, opera epistolierului ne oferă elementele unui portret moral, posibilitatea unei cunoaşteri mai adecvate a omului , cum se exprimă francezii “par lui-meme “. Corespondenţa ne poate releva un minuţios jurnal psihologic, în care regăsim cele mai fine mişcări sufleteşti, întotdeauna semnificative pentru destinul unui unui creator, cum găsim la Proust şi Odobescu, ne poate introduce în laboratorul, uneori atât de complicat, al scriitorului, şi atunci scrisorile alcătuiesc un senzaţional jurnal de creaţie, ca în cazul lui Flaubert, duiliu Zamfirescu sau Cehov. Valorile istorico-literare a corespondenţei i se adaugă una ideologică, de cunoaştere, de propulsare a ideilor, uneori de-a dreptul spectaculoasă. În cele vreo 18.000 de scrisori, Voltaire a sintetizat epoca lui cu toate faţetele ei şi pe toate planurile: filozofie, politică, religie, literatură, artă, sunt discutate cu o rară pasiune intelectuală. Corespondenţa lui Flaubert este, practic, un tratat de estetică literară, scrisorile paşoptiştilor de la noi, precum cele ale lui I.Heliade-Rădulescu, I.Ghica, N.Bălcescu, compun prima istorie a revoluţiei şi în acelaşi timp ideologia ei, întrucât sunt înţesate de consideraţii filozofice, sociale şi politice.Odobescu şi Alecsandri, ca şi Odobescu, ia temperature morală a societăţii din vremea lor, în timp ce Titu maiorescu şi Duiliu Zamfirescu dizertează despre teoria realismului şi a rolului lui în roman. Opera epistolarului impune o investigare din unghiuri variate, ea ne dezvăluie valori complexe, care dacă n-o înscriem dintr-o dată în sfera artei, atunci în imediata ei vecinătate, în istorie, în istoria literară, în mişcarea de idei a epocii. Epistola o putem trece în cadrul elasticului gen epistolar, care pentru mine semnifică mai mult o noţiune istorică decât estetică. Scrisoarea trebuie fixată în categoria ei proprie şi înţeleasă modern, ca o operă, cu multiple posibilităţi de expresie.

Al.Florin Țene

Premiile Ligii Scriitorilor pentru cărțile apărute în anul 2024

Liga Scriitorilor promovează an de an cele mai bune produse editoriale care au văzut lumina tiparului în anul editorial precedent. Pentru această ediție, au fost luate în considerare cărțile sosite pe adresa conducerii naționale a LSR pentru jurizare până pe 24 ianuarie 2025, reprezentând 167 de titluri, făcându-se câte trei selecții pentru fiecare gen literar, și în final au fost stabilite cărțile câștigătoare.

Cele 167 de cărți și 29 de publicații periodice selectate au apărut sub siglele unui număr de 21 de edituri din 15 orașe din țară.

Ținând cont de faptul că aceste cărți și reviste au fost scrise în interiorul Literaturii Române, premiile s-au acordat exclusiv pe baza criteriului valoric, indiferent de apartenența la vreo organizație profesională a autorilor. Liga Scriitorilor, militând consecvent pentru promovarea spiritului democratic în lumea literară, a adoptat acest principiu încă de la înființare, în 2006, prin Statut.

Juriul format din scriitorii Iulian Patca (președintele juriului ), Gavril Moisa, Voichița Pălăcean-Vereș, Ionuț Țene și Ion Constantinescu, reunit în ședință în 23 ianuarie 2025, a horărât premierea celor mai bune cărți apărute în anul editorial 2024, astfel:

1-PREMIUL Național pentru Opera Omnia:

Mircea Dorin Istrate – poet, prozator, critic literar și publicist, ,,Apostol al Culturii”, Târgu Mureș.

2 – Premiul pentru ,,Cartea de poezie” ( din 37 de nominalizări):

Daniela Vasiloschi – din Cluj-Napoca, pentru volumul ,,Se rostogolesc zilele ”, Editura Napoca Star.

Luci Trușcă, din Rm.Vâlcea, pentru volumul ,,Clipe”, editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca.

Felicia Ana-Maria Stan – din Ploiești, pentru volumul ,,Femeia cu inimă de poet ”, Editura Pim, Iași.

3 – Premiul pentru ,,Cartea de proză (roman )”, (din 12 nominalizări):

Arina Avram – din București, pentru volumul,,A fost oare sau n-a fost?” Editura ePublishers București.

4 – Premiul pentru ,,Cartea de proză scurtă” (din 13 nominalizări ):

Estera Bălan,din Botoșani, pentru volumul ,,Fluturii Zorilor ”, Editura Tipo Moldova, Iași.

5 – Premiul pentru ,,Cartea de teatru” (din 10 nominalizări):

Nicolae Suciu,din Dumbrăveni-Sibiu, pentru volumul ,,Fluierul lui Iancu”, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca.

6 – Premiul pentru ,,Cartea de satiră și umor” (din 11 nominalizări):

Vlad Sărătilă, din Republica Moldova, pentru volumele ,,Nu te cred că (nu) mă crezi” și ,,Partida decisivă ”, Editura Pim, Iași.

7- Premiul pentru ,,Cartea de critică, eseu și istorie literară” (din 12 nominalizări ):

Mihaela CD, Montreal, Canada, pentru volumele ,,Racolarea cuvintelor” și ,,Intrebări pentru mai târziu ”, Editura Globart Universum din Canada.

8 – Premiul pentru ,,Cartea de memorialistică și spiritualitate” (din 9 nominalizări ):

Lucia-Elena Locusteanu, din Cluj-Napoca, pentru trilogia ,,Trecând prin timp ”, Editura Ecou Transilvan,

Zenovia Zamfir, Adriana Weimer, Carmen Tania Grigore, Christa Udrea, pentru volumul ,,Caravana iubirii fără frontiere, Maica Domnului, nădejdea noastră.” Editura Ecou Transilvan.

9 – Premiul pentru ,,Cartea monografică și de cultivare a valorilor tradiționale” (din 10 nominalizări):

Elena Jucan și Ovidiu Jucan, din Cluj-Napoca, pentru seria lucrărilor de popularizare pe teme istorice, religioase și de cultură generală, Editura Napoca Star.

10 – Premiul pentru cartea de antologie și de cultivare a valorilor literare (din 9 nominalizări ):

Cristian Mladin, din Arad, pentru volumul ,Intre Zenit și Nadir”, Editura UZPR, București.

11 – Premiul pentru cartea de debut (din 8 nominalizări ):

Ștefania Doina Vaida, din Năsăud, pentru volumul de proză ,,Zborul aripilor frânte ”, Editura Solon, Bistrița.

12 – Premiul pentru ,,Cartea de publicistică literară” (din 9 nominalizări):

Tudosia Lazăr, din Galați, pentru volumul ,,Mozaic Literar”, Editura Olimpias, Galați.

13 – Premiul ,,Cartea pentru copii” (din 11 nominalizări):

Florina Nina Breazu, din Alba Iulia, pentru volumul ,,Poveștile Ninei ”, Editura Ecou Transilvan.

14 – Premiul ,,Laudatio” (din 8 nominalizări):

Cristina Serghiescu, din Beclean Bistrița-Năsăud, pentru volumele de poezie ,,Fire de speranță” și ,,Dorințe răzvrătite”, Editura Cervantes, București.

15 – Premiul ,,Meritul Literar” (din 8 nominalizări ):

Maria Giurgiu, din Pitești, jud.Argeș, pentru romanul ,,Secrete dureroase”, Editura Cervantes, București.

16 – Premiul pentru ,,Publicații literare periodice” ( din 29 nominalizări):

Nord-Est Cultural, Iași, director Ilie Serediuc.

Memoria Slovelor, Vâlcea, coordonatori: Cristina Nălbitoru și Ion Nălbitoru.

Cervantes, București, director George Terziu.

17 – Premiul Special al Ligii Scriitorilor:

Simina Maria Tofan, pentru volumul de poeme ,,Phoenixiada ”, editura Cervantes.

Mariana Popa-Potaisa, pentru volumul de poeme (antologie) ,,Strigăt interior”, Editura Creator, Brașov.

Al.Florin Țene,

Președintele național al Ligii Scriitorilor

Al.Florin ȚENE: EMINESCU, CA VEŞNICIA CERULUI

Dor de Eminescu

Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste

Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi

Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste

Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.

De atâta dor zăpezile cern poeme în brazde

Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,

Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,

Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape.

Îmi este dor de Eminescu pe înserate

Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,

Construiesc din metafore cu migală palate

Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

Eminescu

Eminescu, cetatea limbii române

cu toate turnurile Carpaţilor

modelate de balade

în care îşi au adăpost

Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,

toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

Eminescu planetă luminoasă

în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor

laminate de înţelepciunea poporului

scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

Eminescu cetate cu toate punţile lăsate

să intre armata îndrăgostiţilor

cu pletele argintate de stele

şi braţele pline cu roadele cîmpiilor

întinse în inima noastră.

Eminescu paşi de aur ce se aud trecând

din istorie în limba noastră

şi luând forma cuvintelor

ce ne leagă

precum iubirea, precum aerul

de acest pământ dulce

ca limba română

precum Eminescu.

Ca aerul şi seva, EMINESCU…

Îi aud paşii venind dinspre lumină

Şi foşnetul stelelor în părul LUI

Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină

La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori

Cu fruntea împodobită de gânduri

Pe cărări de-argint şi flori

De tei presărate rânduri, rânduri.

Îi aud glasul venind dinspre trecut

Dulce ca mierea cuvintelor străbune

Când este veacul şoaptă de-nceput

Şi luna vibrează iubirea pe strune.

Doinesc tulnice pe poteci de munte

În balade prelungind chemarea

Aşternută peste veacuri punte

Pe care să vină odată cu zarea.

Din poeme se desprinde, spre el venim,

Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,

În fiecare dintre noi îl regăsim

Cioplit în inimi veşnică statuie.

Dor

Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi dein

De roata horei jucată la fântână

De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin

Când îşi mână ciobanul oile la stână.

De palma aspră ce-nfige plugu-adânc

Întorcând brazda recoltei viitoare,

Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc

Umplută cu apa rece rece la izvoare.

Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar

Când cumpăneşte ploaia în privire

De braţele vânjoase ce pun în car

Rodul crescut din marea iubire.

Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer

În ciutură apa rece şi curată,

De roţile încinse cu verghetele de fier

Pe uliţa satului de ploaie arată.

De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor,

Spusă cu asprimea mierei de labine.

Pădurea în care n-a intrat topor

Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!

Eminescu nu moare niciodată

Eminescu n-a murit, el doar

îşi odihnește zborul

între clipa ce vine şi visul ce a fost

potolind focul din oase şi luna

cu dorul,

arzând întotdeauna

cu rost.

Eminescu n-a murit niciodată, se-ntoarce în cuvinte

eterne vorbe încolţite-n brazdă

în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte

sau în zborul păsărilor ce torc la stână

cântece pregătite să fie gazdă

în care intrăm cu el de mână.

Eminescu n-a murit niciodată el vine

coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

de apă şi iz de pelin

ne ia de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicește tulpină

şi ne pune aripi de înger, în abis

nu moare niciodată, dar niciodată

doar a urcat în vis.

Eminescu nu moare niciodată, doar iese

din auz, cum ai privii

printr-un ochean întors,

și cuvinte țese

în cântec

sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

aureolează cu stele un şes,

el are în vene al patruilea simţ,

metafora din sânge a unui prinţ.

Eminescu nu moare niciodată, doar

îşi odihnește zborul

între clipa ce vine şi visul amar

potolind focul din case şi luna

cu dorul, arzând întotdeauna

cu rost.

Al.Florin ŢENE

Olimpia MUREȘAN: Noblețea unei identități de Rudy Moca

Motto: „În biografia lui RUDY MOCA identitatea și-a primit, ca împlinire și bucurie supremă, noblețea, rod al vieții și, în continuare, nemărginită suire, autorul știind precum Iraclide că dacă îți ignori locul și timpul înseamnă să fii de nicăieri. Astfel, se împlinește testamentul tatălui, laitmotiv în cartea-jurnal: „Să nu-ți bați joc de tine și de viața ta”. Valentin Marica

Cartea cu titlul Noblețea unei identități scrisă de Rudy Moca a apărut la Editura „Cezara Codruța Marica”, Târgu-Mureș, 2024 având ca subtitlu memorialistică.

Prezenta carte, cu un titlu provocator: „NOBLEȚEA UNEI IDENTITĂȚI”, scrisă cu talent și dăruire de actorul Rudy Moca, este, înainte de toate, o sclipire de benevolență pentru geniul uman. Nimic exagerat în această exprimare dacă ne raportăm la nivelul minim de percepție și înțelegere al contemporanilor noștri. În continuare, voi aduce argumente pentru susținerea aceastei afirmații, ca să pot limpezi și atitudinea unor critici față de literatura memorialistică. Da, este de la prima până ultima filă un „roman” biogafic, scris cu talent și pricepere de un narator de excepție. Nu doar că este captivant, dar pune cititorul în ipostaza de a privi prin ochii unui om cu calități excepționale, fapte și evenimente care doar la prima vedere ar fi anoste sau banale. Scriitorul le ridică la rang de singularitate, dar și de asumare personală.

Un prim capitol cu titlul „Punctul de plecare. Să știi cine ești, de unde vii și încotro te îndrepți” explică dorința copilului de a fi un OM MARE care să scape de corvoada „fermei familiei”: păsări, vaci, boi, porci, viței, gâște…, prășit, plivit, cules gândaci de colorado, etc etc… lucruri pe care le făcea în familie ca ajutor, dar… se simțea ROB.

În familie a primit o educație spartană de la bunica maternă ca punctualitatea, respectarea cuvântului dat, respectul persoanei de lângă tine, toate principii sănătoase. Tânărul Rudy Moca de mic copil iubește cartea, citește mult și devine „cel mai bun cititor al bibliotecii din Iernut, termină ciclul primar, apoi al doilea ciclu cu examen de absolvire și certificat de șapte clase. Deși tatăl său dorea să-l facă ZIDAR, el se hotărăște să urmeze liceul, iar mai apoi Facultatea de Psihologie, iar la terminare e repartizat în localitatea Râciu, jud. Mureș, soția lui lucra la Spitalul Clinic de Oftalmologie.

Deoarece de mic copil era pasionat de spectacole, teatru, se înscrie la IATC unde și reușește cu gândul de a ajunge ACTOR la oraș și acum la terminarea studiilor se află în căutarea unui alt loc de muncă. Atât de mult se străduiește, învață mereu și se pregătește pentru a fi în locul care i se potrivește cel mai bine.

În capitolul „ A fi sau a nu fi actor” îl putem urmări cum studiază două săptămâni pentru a obține abilitatea de ACTOR MÂNUITOR DE PĂPUȘI, deși erau mulți candidați, Rudy Moca e declarat reușit la secția română și angajat păpușar. Rudy Moca spunea mereu:

„-Eu nu sunt ceea ce pare a fi că sunt”.

Următoarea etapă din viața sa „înspre prestigiul de a fi Maestru Păpușar”, cunoaște pe cei opt actori care erau în prima zi a funcției sale, dar și pe regizorul tehnic, maestrul de lumini de sonorizare, monteuri, decor etc. A început să pătrundă secretele acestei meserii – cum să miște păpușile pentru a transmite mesaje mimice prin gesturi potrivite, devenind cu timpul Maestrul Păpușar al României (definit așa de dna critic la acea vreme Anca Rotescu din București; iar viața de actor a devenit viața de păpușă pentru a realiza până la suprapunere mișcarea umană. A dat dovadă de multă voință pentru a se perfecționa mereu și a muncit cu pasiune având mereu dorința de autodepășire.

Cu timpul obține recunoașterea talentului său prin obținerea de premii la Alba Iulia cu rolul titular Cocoșul din piesa Punguța cu doi bani, i se acordă Premiul Special de Interpretare, urmat de multe alte premii. Rudy Moca joacă în 250 de spectacole cu peste 500 de roluri în 37 de ani de activitate neîntreruptă, iar un caiet de amintiri reține mulțimea spectacolelor în care actorul nu era numai interpret păpușar, dar și scenograf și regizor, la fel a organizat spectacole în limba romani. Dintre reușite amintim: Harap Alb, Joaca, Pui de om, Ursulețul Winnie, Prâslea cel voinic și merele de aur, Cenușăreasa, Gulliver, Sarea în bucate, Lampa lui Aladin, Stan Bolovan etc.

-Da, exclamă artistul:

–Sunt omul -actor care exersează nemurirea!

Urmează străinătatea, întâmplări hazlii din timpul acestora și povești păpușărești din timpul deplasărilor cu trupa de teatru prin țară și străinătate.

În timpul deplasărilor la un sat de câmpie după spectacolul de după masă, deoarece înainte de masă oamenii erau la biserică, se rostește rugăciunea domnească Tatăl Nostru împreună cu sala de oameni participanți la spectacol iar la sfârșit preotul local îi spune actorului că după evlavia și sfințenia emoției pe care o transmite oamenilor „era mai potrivit să vă faceți popă” De atunci colegii îi spuneau:

-Servus, părinte!

Nenumărate turnee prrin țară cu Scufița Roșie, Harap Alb cu dialoguri la scenă deschisă dintre copii și personajele păpuși.

Povestea unei vieți este interesantă doar dacă are ceva în plus de ceea ce știm și trăim în pemanență, dacă banalul cotidian este transformat într-un scenariu de film. La un moment dat, actorul Rudy Moca declară: „Sunt un fan înrăit al citatelor și aforismelor înțelepților lumii, mi le-am asumat și, din unele, am făcut adevărate principii de viață, de conduită și caracter descifrat și… Eu nu sunt ceea ce pare a fi că sunt. Are o dublă identitate etnică ce-i curge în sânge, una maghiară după mamă și una romă după tată, e ardelean, ortodox-român. E interesantă și adevărată afirmația: „Unii oameni mă urăsc că nu-s ca ei, Eu îi iubesc că nu-s ca mine.”

Scriitorul posedă simțul umorului atunci când povestește cum în Polonia fiind – uită acasă cele trei mingi din recuzită și cum fac rost de altele sau cum reușesc să cumpere lapte dintr-un magazin neștiind limba țării respective, blocarea-n toaleta stradală, apoi turnee în India, Iran, Irak, Pakistan. În India a avut șansa să vadă raiul bogaților și a milionarilor dar și la periferia orașului iadul și sărăcia în cea mai inumană și crudă realitate; s-au întâlnit cu actorul Raj Kapoor din filmul care a rulat pe atunci și-n România.

Și cum altfel se putea termina o parte din cariera artistică a acestui om cu suflet mare?

Pe scenă fiind suferă un stop cardiac, e dus imediat la Institutul Inimii unde i se pune un stendt, la 1 septembrie 2006 iese la pensie fiind felicitat de toți colegii de scenă.

Viața lui Rudy Moca, de la început și până în prezent este un film în derulare perpetuă, uneori cu încetinitorul, alteori pe repede înainte. Totul se desfășoară cinematografic, cu secvențe detașate profesional și puse într-o lumină favorabilă sau într-un clar-obscur plin de mister. Personajele care gravitează în jurul personajului principal poartă, pe bună dreptate, aureole de sfinți, indiferent cărui univers îi aparțin. Povestind din postura de persoana întâi singular, autorul își poate asuma decizia de a-i pune în prim-plan pe cei care au jucat un rol determinant în viața lui sau îi scoate în evidență pe cei care s-au născut și vor muri anonimi. Aici ne referim la lista interminabilă de cunoștințe, prieteni, colegi, rude și un nesfârșit șir de personaje pasagere. Nu omite nimic și nu iartă nimic, chiar dacă mulți nu ar avea curajul să recunoască ceea ce pentru Rudy Moca e o normalitate, aceea de a admite faptul că a fi țigan este mai mult decât o stare, este un dat și poate deveni un titlu de noblețe. Reușește, indubitabil, ca să treacă elegant peste latura peiorativă și ridică toată povestea vieții lui la un nivel profesionist. Identificat cu dorința de a reuși în viață, de-a depăși privațiunile și de-a dovedi familiei și comunității că el, Moca Rudy, este un diamant, începe lungul și istovitorul proces de șlefuire. Școala și învățătura devine bucuria copilăriei iar cunoașterea o aventură tentantă. Croșetează cu pricepere povestea bunicii reticentă la performanțele lui, dar o aureolează și-i rămâne recunoscător pentru că în îndârjirea ei găsește solul prielnic de a performa. Vorbește atât de frumos de acest personaj încât și cititorul este tentat să și-l revendice. Tușele fine sau cele mai apăsate scot în evidență personajele ce vor face parte din universul lui particular, populat până la refuz cu plăcerea de a povesti.

Impresionantă și plină de emoție e relatarea primirii diplomei de bacalaureat când mama lui stătea la umbra unui stejar bătrân (azi din trunchiul lui maestrul sculptor Ioan Astaluș a lăsat posterității bustul marelui Eminescu) și nu îndrăznea să vină-n față să-l felicite de reușită, dar elevul premiant zicea:

-„Mă mândresc cu tine, să vadă lumea că am o mamă minunată”!a luat-o de mână și a prezentat-o.

În acest mod prin sârguință, ambiție, inteligență și tenacitate – acest om între oameni a reușit să rupă bariere, a distrus mentalități și prejudecăți, s-a învins pe sine însuși, prin el a învins societatea „normalitatea așezării umane” a devenit un exemplu, un model de succes în localitate, extrem de lăudat, a demonstrat că se poate să reușească și la facultate unde a terminat ca șef de promoție.

După pensionare nu se liniștește, nu trece pe linie moartă, realizează emisiuni la TV matinal, Radio România Tg. Mureș, iar după o lipsă de 53 de ani cât timp a stat la oraș deoarece acolo îi era slujba, întâlnind-o pe Eva, prietenă din copilărie se întoarce în orașul copilăriei sale Iernut. Dar…. munca unui om de cultură nu s-a oprit aici, a continuat să activeze-n cadrul Bibliotecii Orășenești din Iernut cu echipa de teatru având ca regizor pe Rudy Moca.

Părinții lui, mama și tata, nu dețin rolurile principale decât pentru a deveni personaje în jurul cărora să graviteze povestea de început. Dramatismul despărțirii de mamă este atât de profund că întrece și cea mai prolifică imaginație., la fel modul cum o îngrijește pe soția lui până la final. La acest episod cititorul va lăcima cu siguranță. Moartea dă, întradevăr, sens vieții.

Un lucru interesant la structurarea și punerea în pagină a narațiunii este și cel care, indiferent dacă o citești cap-coadă sau pe sărite, este ca un discurs melodic cu sens și substanță. Editorul cărții, profesorul Marica Valentin are, în mod cert, o tainică și salutară contribuție în acest sens.

Nu îndrăznesc să repovestesc cele lecturate, dar să-mi fie permis să cred că cele expuse mai sus sunt un prilej de apreciere și mulțumire pentru Rudy Moca și „Identitatea” lui.

Pentru alte episoade interesante vă recomand să citiți această carte scrisă cu sinceritate și pasiune în arta scrisului biografic și memorialistic.

Prof. OLIMPIA MUREȘAN, UZPR, Ulmeni, MM