Voichița Tulcan Macovei: Iuliu Stanciu – „Clanului interlopilor”, Editura ePublishers, București, 2020

Iuliu Stanciu este un scriitor extrem de prolific al literaturii române actuale, despre care s-a spus că este un Jules Verne al sec XXI. Are scrise peste 30 de romane, în care se dovedește un continuator serios al muncii de cercetare asupra lumii și Universului. Spunem aceasta deoarece, cu siguranță, cei peste 30 de ani în care lucrează ca cercetător fizician, descoperind și acționând pentru îmbunătățirea și funcționarea laserului la Institutul de Fizică Atomică din Turnu Măgurele, l-au determinat să continue, după ieșirea la pensie, activitatea de explorare a Universului, acum prin viziunea literaturii.

Dintre multele romane, „Clanului interlopilor”, apărut recent la cunoscuta editură ePublishers, mi-a stârnit curiozitatea. Acesta abordează o tematică vastă a României, surprinsă în ultimii ani de dictatură comunistă, cu descrierea revoluției din 1989, apoi a perioadei de tranziție, atât de bogată în schimbări, care au adus și la noi, practici, preocupări, activități necunoscute pe teritoriul țării, înainte de1989.

Naratorul este omniscient, cunoaște, prin urmare, fiecare aspect al întâmplărilor descrise. Fundalul acțiunii este construit ca un drapel tricolor fluturând în bătaia vântului, iar întâmplările sunt fixate lângă Câmpulung Muscel, unde s-au născut personajele și București, capitala țării. Sunt marcați câțiva ani din istoria poporului nostru, plecând de la sfârșitul epocii comuniste, de la 1983, 1984, 1985, 1989 și anii de tranziție, așadar, ai eliberării de sub „jugul comunist”, și descătușarea tuturor energiilor românilor către libertate. În sensul acesta, întâlnim descrieri de evenimente, de obiceiuri și tradiții ale României de dinainte și de după 1989.

Amintim doar câteva, excelente prin autenticitatea coloristică ce redă farmecul și pitorescul unor timpuri și locuri. Târgul din Sticleni, loc de întâlnire săptămânală a sătenilor, care se adunau cu mic cu mare să vândă, să cumpere sau, pur și simplu…să caște gura la alții. „Peste târg plutea o pâclâ acră și vineție, de la fumul grătarelor cu mici. Asistai la o hărmălaie generală , zgomot, freamătul mulțimii, care se adăugau dangătului tânguietor al clopotelor de la biserica satului, aflată în apropiere și la concurență cu târgul.” (pag. 36).

Cu aceeași măiestrie artistică, naratorul face ample descrieri ale Bucureștiului dinainte de 1989. Pagini întregi sunt destinate Revoluției, care este descrisă cu exactitatea unui adevărat cercetător ce cunoscuse foarte bine datele și desfășurarea evenimentelor. Ca pe o peliculă de film, cititorul poate să vadă haosul ce a stăpânit țara în vremea aceea, debusolarea românilor. Teama celor bogați pentru propriile agoniseli, fuga peste hotare, dar și libertățile fără noimă ce au pus stăpânire pe pământul patriei și care au făcut posibilă dezlănțuirea de nestăpânit a hoțiilor, a tâlhăriilor și a crimelor. Apariția și pe teritoriul țării noastre, a interlopilor, a mafiei, denumiri despre care românii au auzit, până acum, mai mult de la emisiunile TV (a „legii tăcerii” impuse de clanuri)

Dar…

Nu aceasta este esența romanului „Clanul interlopilor”!

Scopul cărții este mult mai profund și are un caracter psihologic, moralizator, sugerat chiar de motto-ul romanului: „A fi simplu, dar cinstit, e mai prețios decât a fi genial dar necinstit”. (Honore de Balzac)

Profunzimea sensurilor morale, psihologice, existențiale, surprinse pentru starea de cumpănă a României socialiste aflată în trecerea spre un capitalism sălbatic, este excepțional surprinsă de domnul Iulian Stanciu prin crearea tipologiilor a două personaje principale, Pompiliu și Babanu.

Trebuie să surprindem puterea psihologică a autorului, care se dovedește nu doar un cunoscător al realităților sociale, economice ale României și ale lumii, ci și un extraordinar analist al stărilor sufletești, psihologice ale personajelor, elemente mânuite extrem de bine prin tehnicile artei realiste și naturaliste.

Toată lupta socială, economică este ilustrată literar-artistic prin existența acestor personaje, care reprezintă embleme, simboluri ale acelor timpuri, dar și pilonii întregii acțiuni.

Apare astfel radiografiată structura socială a României din epoca comunistă, dar și imposibilitatea de a-ți depăși starea socială. În prim plan se află două familii bine cunoscute în satul Sticleni. Familia Herescu, formată din tatăl, Stelian Herescu- apreciat medic militar, soția Ioana, profesoară și fiul Pompiliu, deosebit de inteligent. Aceasta locuia într-o casă mare, tip conac, singura rămasă din averea părinților, confiscată de comuniști. Cealaltă familie, reprezentativă pentru epocă, se numea Baban. Tata era lăcătuș mecanic la Fabrica de Cherestea din comuna Sticleni, mama, croitoreasă. Familia avea doi copii, o fetiță și un fiu, Nelu Baban(u), tânăr extrem de agitat.

Copiii celor două familii vor fi protagoniștii întregii acțiuni, ei reușind să demonstreze pas cu pas, filă cu filă, scopul cărții.

Scriitorul este, nu doar un mare narator, stăpânind toate tehnicile narative pe care le folosește excelent, ci și un profund cunoscător al ființei umane. Tocmai de aceea, putem să susținem, cu drept cuvânt, că în centru romanului se află viața omului, familia, educația primită de copii, rolul mediului social în formarea personalității tinerilor.

Cei doi, Pompiliu și Nelu erau prieteni dintotdeauna. S-au născut în același an (1965), în același loc și, o vreme, au urmat aceeași școală. Deși din familii atât de diferite, copii și adolescenți, cei doi erau prieteni nedespărțiți, fiind legați de trăsături psihologice de care nici măcar nu își dădeau seama: ambiție, tendința de a se simți superior celorlalți, curajoși, dar și o abilitate de a obține tot ceea ce își doresc. Au ajuns până la a se face „frați de cruce” sub jurământul de a-și rămâne fideli și de a se ajuta toată viața! Sigur, aceste trăsături, deloc pozitive, au dat multă bătaie de cap familiilor. Hereștii l-au „tratat” pe Pompiliu cu dragoste, înțelegere și speranță. Nu o dată, mama spunea vecinilor: „E un băiat bun, dacă nu se află sub influența celor răi”. (pag. 21)

Alta era atmosfera de creștere și educare în familia Baban. Mereu nervos, tatăl nu doar îl certa pe Nelu ci, de fiecare dată când greșea, îl bătea rău, până la a -l maltrata fizic și psihic.

Cum este și normal, dezvoltarea celor doi copii, formarea caracterelor a depins mult de educația primită în familie. Nelu Baban nu termină liceul și fuge de acasă, nemaiputând îndura pedepsele tatălui. Gestul are, desigur, cauze ușor de înțeles. Traiectoria socială îl va ajuta să-și dezvolte spiritul liber, superioritatea față de cei din jur. Dar, evoluția lui, desfășurată într-o totală inconștiență, va fi una devastatoare atât pentru el, cât și pentru societate.

Cu totul altfel evoluează Pompiliu (și numele ajută la caracterizarea personajelor). Îndrumat îndeaproape de tată, ajuns medic în București, Pompiliu intră la Facultatea de Drept. Harnic, muncitor, termină Dreptul, urmând a alege între profesia de avocat, judecător sau procuror. A ales, până la urmă, profesia de procuror.

Extrem de abil, naratorul îndreaptă mereu acțiunea spre scopul vizat. Astfel, Pompiliu nu s-a schimbat întru totul, din punct de vedere moral. Din păcate, a rămas același tânăr viclean, cameleonic în relație cu ceilalți, pentru a-și atinge întotdeauna scopurile. Practic, plonjează în valurile vieții Bucureștiului dinainte și după Revoluție, absolut conștient, știind când să se avânte și când să nu intre în bătăliile vieții.

Prin aceste tactici ascunse, semenii nebănuindu-i cu adevărat gândurile, alege între femei, se folosește de bărbați, doar pentru a-și atinge scopul.

Și totuși…

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Iuliu Stanciu – „Clanului interlopilor”, Editura ePublishers, București, 2020” →

Vasilica GRIGORAȘ: Cu „Insomnia iubirii” spre Eden

De obicei, atunci când am o carte nouă în mână, îmi place să intuiesc ceea ce dorește să spună autorul, prin titlu. La denumirea subtilă, metaforică, precum „Insomnia iubirii” de Florin Gheorghiu, publicată în Iași, la Editura Doxologia, (2020) am zăbovit mai mult, cu speranța să-i dezleg complet misterul, decodificându-l aprioric, pentru a înțelege de îndată cam despre ce poate fi vorba în carte. Am încercat să descâlcesc cumva „firul Ariadnei”, însă în fața acestui titlu original, o figură de stil abil meșteșugită, trebuie să recunosc, că nu am reușit decât să-mi pun o serie de întrebări și să mă hotărăsc de îndată, să încep să citesc această carte.

Constat din primele poeme că este o scriere cu totul deosebită de lirica românească modernă, contemporană. Poetul român, adoptat și trăitor în Grecia, a devenit treptat, prin opera sa, un adevărat „aed”. Aedul are și conotația de scriitor talentat, ceea ce dovedește din plin și Florin Gheorghiu prin scrierea sa, care se apropie de poezia epică, specifică Eladei antice. Astfel, rapsodul român și-a dat mâna cu aedul elen, și împreună cântă iubirea într-un mod aparte, împletind spontaneitatea și imaginația cu „intarsii” estetice din mitologie, istorie, știință și cultură.

Prin intermediul poeziei, autorul dorește să stabilească o relație biunivocă de comunicare eficientă între autor și cititor. Mai întâi, poetul sugerează calea cea mai sigură a receptării corecte a poeziei, de către cititori. Cartea începe cu pledoaria poetică pentru cunoașterea semnelor grafice ale alfabetului în care se scrie și se citește poezia, poezia fiind „alintată” de scriitor cu sintagma încântătoare de „muzică a sufletului”: „Muzica sufletului… va fi scrisă cu un nou alfabet, numai al acestui poet?// …Poate pentru a scrie minunata poezie-simfonie,/ Sufletul și inima trebuie să fie și cuib de armonie/ Și stup de cântece, de iubire, de dor și omenie,/ Iar cititorii ar trebui să dorească și să știe,/ Să asculte melodiile scrise cu alfabetul pentru poezie,/ Acest alfabet nou, cu sunetele ciripite din inimile poeților,/ Ca înviate din cutiile de rezonanță ale viorilor,/ Corăbiile cu aer ale cântecelor, din cuibul și stupul inimilor,/ Care plutesc versurile pe aer ca trilurile privighetorilor/ Și ancorează muzica la limanul sufletelor cititorilor!” Astfel, cititorii se pot bucura din plin, de dulceața mierii stărilor și emoțiilor transmise prin vers: „În inima cititorilor, o inimă ca un cuib și stup primitor,/ Unde melodiile din sufletul și inima poeților/ Să fie aduse ca de zborul neobosit al albinelor,/ Ancorând ușor în inima lor ca în portul cel mai primitor?” (Alfabetul poetic)

Odată învățat alfabetul, autorul ne introduce în „Universul cuvintelor”. „Cuvântul Începutul Începutului,/ Izvorul cel dintâi al Luminii Soarelui,/ Al Existenței și al Universului,/ Creatorul din iubire al omului și al cuvântului lui!” Cuvântul este Dumnezeu Însuși. Demiurgul universului și al tuturor viețuitoarelor pământului, inclusiv al omului, Ființa Supremă Lumină în lumină și Iubire în iubire: „De aceea trebuie să-L adorăm,/ De aceea trebuie să-L respectăm,/ Așa cum ar trebui și trebuie să respectăm,/ Aerul, Apa, Focul și Pământul iubit,/ Să adorăm și Universul Cuvintelor mereu îmbogățit,/ Ivit din Cuvântul Lumină, Cuvântul Absolut,/ Ce cuprinde Tot Universul până la nesfârșit…” (Universul cuvintelor)

Poetica lui Florin Gheorghiu este de sorginte filosofică. În concepția despre lume și viață a filozofiului grec presocratic Empedocle (490 î.Hr. – 430 î.Hr), aerul, apa, focul și pământul sunt considerate elementele fundamentale din care este creată lumea, concepție preluată și de alți filozofi pre și postsocratici eleni, precum și de unii filosofi din Occident. În acest spirit, autorul încearcă să înțeleagă lumea naturală, pragmatică, dar și pe cea transcedentală, metafizică, să explice ființarea, dar și evoluția acesteia, adică trecerea dintr-o stare în alta, punându-și numeroase întrebări despre Cer și Pământ, viață și moarte, început și sfârșit, aer, apă, foc și pământ, virtute și păcat, iubire și ură, prietenie, pace și război, libertate și opresiune, trup și suflet, moarte și nemurire…

Aerul este considerat elementul fundamental, primul activat, necesitatea sine-qua-non pentru existența vieții aerobe. Aflat între Cer și Pământ este prielnic și luminii, sunetului și zborului; este și simbolul spiritualizării și îndumnezeirii prin înălțare și pătrundere în realități cosmice superioare, înalte. În viziunea autorului, aerul îl însoțește în mod continuu pe om în viața terestră și extraterestră. Primul contact al omului cu aerul are loc încă de la naștere, sub forma unui sărut vital, întrucât aerul oferă oxigenul absolut necesar ființelor nou născute: „Aerul inspirat cu nesaț de prunc la începutul vieții,/ Când un suflet nou ia startul în ștafeta continuității,/ Oxigenul dăruit celulelor ca supt din sânul verdeții/ Nu este și primul sărut salvator al aerului dat vieții/ Și prima alăptare cu oxigen care-i făcută existenței,/ Ca din sânii și gurile cu aer din verdele respirației?” (Aerul și sărutul) Deci, aerul este esențial pentru om, este primul constituent care ne asigură existența, oferă oxigenul pe care îl inspirăm, dar este și hrana necesară în fiecare clipă pentru trup (ca o alăptare, pentru suraviețuire); omul fiind și trup și suflet, poetul consideră că aerul asigură și hrana spirituală a sufletului. „Primul sărut dat respirației e și o primă alăptare/ Din iubire sacră din cer, luminoasă ca o fulgerare,/ Care hrănește existențele până la ultima suflare!” (Alăptarea aerului) Considerând că omul este fragil, perisabil, doar o frunză în vânt, care căutând lumina tinde spre nemurire, induce cititorilor ideea, că în viața pământeană efemeră este imperios necesar să se pregătească pentru viața de apoi, pentru a respira în lumina vie din veșnicie, oxigenul din verdele etern („din sânii și gurile cu aer din verdele respirației”), adică din verdele absolut viu și etern al Grădinii Paradisului.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Cu „Insomnia iubirii” spre Eden” →

Daniel LUCA: Limbajul iubirii

Limbajul iubirii nu poate fi descifrat de oricine, ci doar de cei iniţiaţi, însă niciodată de unul singur şi numai atunci când apare momentul potrivit, nici mai devreme, nici mai târziu.

Volumul de versuri Niciodată nu vine prea târziu (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2020) este rezultatul unei astfel de strădanii în doi, poemele lui Nicolae Toma aflându-și răspuns ori continuare în cele ale Mihaelei Huțanu, fiind o dovadă vie a existenței și a nemuririi acestui sentiment care este iubirea („căci era o limbă doar de noi înțeleasă” – M.H., Sanctuarul II).

Sentiment care nu se lasă ușor descoperit și se ivește în viața omului atunci când este mai abitir pus sub semnul întrebării, dar niciodată … prea târziu [„Iubirea niciodată nu vine prea târziu / (…) / așteaptă când inima este deschisă / când inima ta cheamă nemărginirea / iar și iar cum trece vremea / și nu ne mai săturăm / cântând iubire într-o mare de neiubire” – N.T., Niciodată nu vine prea târziu].

Când inima este deschisă larg, fiorii dragostei pătrund și își fac de cap, aducând un amalgam de emoții și senzații: dorință, fericire, pasiune, împlinire, puritate, dar și incertitudine, durere, suferință („Să iubești o femeie / care știe să fie mereu o femeie / O femeie care să știe timpul să-l oprească / Și să-ți dea miere și sânge și durere” – N.T., Să iubești o femeie; „acum plutesc în ecoul cuvintelor / demult uitate, de parcă / nici nu le-am trăit vreodată”; „În dimineața asta / m-am trezit curată și iubită” – M.H., Împlinirea Fedrei).

Iubirea înseamnă însă trăire intensă, dincolo de orice temere, acceptarea cu seninătate și scufundarea în adâncurile-i fără tub de oxigen, fără a mai lua în considerare riscurile („Dorul meu cu dorul tău umblă năuce / prin astă lume rece, trecătoare” – N.T., Dorul meu cu dorul tău; „Dorurile noastre sunt înlănțuite” – M.H., Dorul meu cu dorul tău II) pentru că numai ea poate înălța sufletele pe cele mai înalte culmi („e lună plină în noi, eliberați de greul din retină / așteptăm zorii ținându-ne de mână / pe cea mai înaltă stâncă” – M.H., Poveste pentru totdeauna).

Este dincolo de sentimente, stârnind patimi de nedescris („Dorința-i arzătoare și mistuie / ca lava unui munte ce erupe, / deși eu simt că într-un gând / s-a întâmplat, / că ale noastre mâini au explorat / de zeci de ori acele teritorii / de neuitat, / în gând, în vis, chiar și eu … / ochii deschiși” – M.H., Dorință), întrucât vine de dincolo de timp, de real („deși, noi ne-am atins dinainte / Continue reading „Daniel LUCA: Limbajul iubirii” →

Al. Florin ȚENE: Mircea Daroși – ,,Ardeleanul Moldovenizat“sau Gavril Istrate într-o statuie din cuvinte

Cartea, scriitorului Mircea Daroși, distins dascăl din zona Năsăudului, intitulată “Gavril Istrate-Ardeleanul moldovenizat “, mi-a sosit ca o rază de lumină în Ajunul nașterii Domnului Iisus, cu următoarea dedicație: “Stimă și prețuire pentru omul de aleasă cultură, Al.Florin Țene.ss Mircea Daroși, Nepos, 21 dec.2020.“

Volumul, apărut la editura “Ecou Transilvan”, Cluj-Napoca, 2020, este structurat în următoarele secvențe și capitole: “Argument”, “Arc peste timp “, în care sunt incluse 13 subcapitole ce marchează etape din viața profesorului universitar Gavril Istrate “, “Filologie și lingvistică “ cu alte 19 subcapitole “în care sunt dezvoltate interferențele literare ale profesorului universitar și comentarii despre opera filologică și lingvistică a acestuia,”Comori ale prieteniei “ cu 7 subcapitole, în care descoperim relațiile de prietenie cu mari personalități din domeniul filologiei, ca:Iorgu Iordan, amintiri despre Blaga, Rebreanu, Sadoveanu etc “, “ Caligrafii critice“ în care sunt incluse nouă evocări omagiale semnate de Vasile Vidican, Petronele Podovei, Ioan Buzaș, Mircea Prahase, Ioan Seni, Virginia Brănescu, Ioan Mititean și Menuț Maximinian, capitol urmat de Scrisori, lucrări de filologie și lingvistică, Studii și articole, volumul închizându-se cu Anexe.

Adevăratul studiu, apărut într-o ținută grafică și estetică deosebită, are pe “aripioarele coperților “ următoarele texte: “Pentru cei care l-au cunoscut în îndelungata lui carieră de profesor universitar, Gavril Istrate a rămas în amintirea lor pentru totdeauna: lingvistul, filologul, căutător de sensuri ale cuvintelor, scriitorul, dar mai ales omul de un profund caracter și de o rară omenie.(… )“, iar pe a doua aripioară a ultimei coperți, scriitorul Dumitru Munteanu scrie următoarele despre autorul acestui volum: “Monografist authentic, publicist ;i cercet[tor dedicate fenomenului cultural și spiritual, analist competent și fin, dar și scriitor cu vocația evocării, Mircea Daroși își construiește cu fiecare carte scrisă și publicată o identitate literară vizibilă, adevărată și original. Modest în apariții publice, împletind benefic o carieră didactică cu una litarară, Mircea Daroși este un nume de referință în realul spiritual rebreniano-coșbucian.“

Citind această carte despre o mare personalitate mi-am adus aminte ce spunea Dimitrie Gusti: “Personalitatea reprezintă cea mai înaltă sinteză sufletească. Misiunea personalității este ca prin ea să se contribuie la realizarea umanității “.Aforism ce se potrivește ca mantaua lui Gogol pentru personajul lui Mircea Daroși.

Născut în satul Vărarea, cu denumirea actuală Nepos, viitorul profesor universita Gavril Istrate este cel de-al doilea copil al familiei Istrate, având o fire retrasă în sine, dar isteț. Rămas orfan de tată-l său care era un rapsod, un mesager al etosului popular, Gavril Istrate, de mic, este dotat cu simțul versului, o ureche muzicală și iubitor al poeziilor lui Coșbuc, Alecsandri, dar și al înțelepciunii populare.Elev al Liceului din Năsăud, viitorul profesor universitar, este, în prezent o mândrie cărturărească, și o expresie a rezultatului pedagogic al profesorului său Aurel Șorobetea.de la liceul năsăudean..

Format ca profesor universitar la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza “din Iași, unde a fost studentul unor mari personalități precu:Garabet Ibrăileanu, criticul de la “Viața Românească “, Iorgu Iordan, Octav Botez, George Călinescu etc, acesta urcă treaptă cu treaptă în ierarhia universitară.

Profesorul universitar Gavril Istrate, despre care scrie cu empatie în articolele publicate de Mircea Daroși în prestigioasa revistă “Luceafărul”, este o personalitate reprezentativă ale culturii Continue reading „Al. Florin ȚENE: Mircea Daroși – ,,Ardeleanul Moldovenizat“sau Gavril Istrate într-o statuie din cuvinte” →

Prof. Dr. Constantin MIU: Cunoașterea lumii prin simțuri și culori

Am primit de la Focșani volumul Algoritm (Editura StudiS, Iași, 2020), semnat de tânăra Alexandra Iancu, opul fiind însoțit de o notiță, în care scriitorul Gh. A. Neagu mă roagă să-mi exprim părerea despre „prozele” care îl alcătuiesc.

Din capul locului, trebuie precizat că nu avem de-a face cu proze, în accepția clasică a termenului. Din mărturisirea autoarei, expusă în Prefață, considerăm că se poate vorbi de un altfel de jurnal, în care Alexandra Iancu declară: „Tot ce știu este că am vrut să scriu minții mele demonstrația că se înșală.” (p. 7). Cele 17 componente ale algoritmului sunt modalități de cunoaștere a lumii, prin simțuri și culori, prin care autoarea își raportează sinele la lume, plecând de la premisa – considerată falsă – că „…suntem ceea ce vor alții să fim…” (p. 12).

Alexandra Iancu se dovedește a fi un spirit avid de cunoaștere. Existența, sub toate aspectele ei, trebuie cunoscută, explorată, în ansamblul ei, dar și sau mai ales în componentele ei. Modalitatea aceasta de cunoaștere este una inedită, pentru că îi oferă eului cunoscător să fie el însuși, unicat, irepetabil. Așa cum un copil, curios din fire, încearcă să afle ce este în interiorul unui ceas care ticăie și îl dezmembrează, bucată cu bucată, ca apoi să-l asambleze, dovedindu-și vocația de constructor, tot astfel procedează și Alexandra Iancu în cele 17 componente ale algoritmului, ca modalități de cunoaștere a lumii, prin simțuri și culori. Spre pildă, în Lecția de pian, autoarea relevă cum concepe/ simte/ înțelege actul cunoașterii. Ea pleacă de la o premisă, formulată retoric: „Dacă ți se spune că ai degete de pianist, ajungi să crezi că știi să cânți la pian?” (p. 46). Apoi, aduce în discuție raportul dintre curaj și stereotipuri: „Crezi asta, dar n-ai curaj să încerci (să cânți la paian – n. n.). Accepți ce ți se spune, ca un adevăr general-valabil; atât de valabil, că nu există decât datorită unor stereotipuri.” (p. 46). Ca atare, acceptând lumea ca pe un dat al destinului, lumea ar părea construită/ făcută/ alcătuită din astfel de sterotipuri: „Așezăm fiecare stereotip într-un sertăraș și ne construim o lume din astfel de sertare.” (p. 46). Indiscutabil, cunoașterea presupune, în egală măsură, curaj și curiozitate: „Dacă am încerca să dezmembrăm un pian, am simți miros dulce de lemn vechi. Am mirosi copilărie, iar copilăria ar evada din el și nu ne-ar mai fi teamă. Teamă să reasamblăm pianul.” (p. 46). Cu siguranță, am fi demni de vocația noastră profesională, dacă ne-am învinge teama cunoașterii sinelui: „Ne e frică să căutăm, pentru că ne e frică de noi. Frică de ceea ce nu cunoaștem în noi.” (p. 49).

Pe dihotomia curaj/ frică e construită și prima componentă a algoritmului – Supă de legume: „Am mai gătit înainte, dar n-am avut curajul să încerc să îmi gătesc propria supă, cu ingredientele mele preferate.” (s. n., p. 8). Având în minte noțiunea de supă autoarea încearcă să o înțeleagă (cf. p. 9), de aceea va face referiri la părțile componente – ingredientele. Spre a emite judecăți despre oameni și felul lor de a cunoaște, Alexandra Iancu abordează o altă dihotomie: aparență/ esență: „Apreciem oamenii după frumusețe, după importanță, după <<acel ceva>>. Alegem legumele după aceleași criterii. În fond, suntem alcătuiți din prejudecăți; suntem o prejudecată; suntem ceea ce vor alții să fim…” (p. 12). Concluziile acestei „rețete” de cunoaștere de viață au la bază ideea că omul e prizonierul prejudecăților: „Unii n-au curaj să o guste. O resping după miros. Alții condamnă bucătarul, deși n-au gătit niciodată o supă; n-au gândit o supă. (p. 18). Pe aceeaşi canava a cunoașterii este însăilat şi raportul perseverenţă/ neputinţă, prima însemnând progres în cunoaștere, cea de-a doua – stagnare: „Supa cere perseverență. Dar n-apucăm să știm ce e perseverența, pentru că o înecăm în amăgiri. Ne amăgim cu neputințe, cu incapacități. Ne amăgim cu lipsuri pe care nu le avem. Ne subestimăm din comoditate, din luxul de a avea totul fără efort.” (p. 19). Câtă luciditate în judecăți, cât adevăr de viață!

Poveste în oglindă are la bază sinestezia. Pornind de la declarația „N-am văzut niciodată cum arată o floare în oglindă” (p. 29), oglinda fiind simblolul realității închipuite, autoarea discută semnificația culorilor în actul cunoașterii frumosului din natură: „Culorile scot la iveală frumusețea vieții. De noi depinde să alegem nuanțe frumoase.” (p. 29). Iată câteva adevăruri ignorate de cititorul/ trăitorul/ cunoscătorul comun:

Continue reading „Prof. Dr. Constantin MIU: Cunoașterea lumii prin simțuri și culori” →

Voichița Tulcan Macovei: Un roman original despre Ion Minulescu de Al.Florin Țene

Cartea cunoscutului scriitor Al. Florin Ţene, Romanţa celui care s-a întors (Viaţa scriitorului Ion Minulescu între realitate şi poveste) este structurată pe aceeaşi axă respectată şi de celelalte care fac parte din aceeaşi colecţie a autorului: descrierea locului natal al copilăriei, reconstituirea atmos ferei oraşelor şi a metropolelor pe unde a colindat scriitorul, familia, relaţia cu literatura română şi cea europeană, descrierea lumii politice, sociale, culturale a timpului, apogeul vieţii artistului, deznodământul şi ecouri ale scrisului său.

Informaţiile bogate sunt detaliate, nuanţate, în funcţie de rolul pe care îl au în text. Personajele şi dialogurile vii, extrem de autentice, poartă cititorul în lumea îndepărtată a României secolului trecut. Prin ochiul documentat al autorului cunoaştem familia atât de frumoasă a lui Ion Minulescu, locurile copilăriei de care a fost legat până la sfârşitul vieţii: Slatina şi Piteşti. Sensibilitatea copilului, (alintat cu supranumele de Bucu, sugerând bucuria), curiozitatea sa, îl leagă excesiv de natură, de locurile istorice ale zonei. Aceleaşi trăsături le dovedeşte şi atunci când împreună cu familia, colindă mai multe oraşe, tatăl (vitreg) fiind ofiţer.

Şcolile pe care le-a parcurs scriitorul constituie pentru Al. Florin Ţene prilejul de a evoca lumi, de a creiona atmosfere, precum un pictor pe o mare pânză de tablou. Mi s-a părut fascinant să regăsesc ceea ce ştiam, mai mult din povestirile dascălilor mei, scene ale şcolii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea: scrierea pe tăbliţe, folosirea tocului, a unui săculeţ cu cenuşă „pentru a suge cerneala de pe litere…”, faptul că dascălul „îi mai lua de urechi şi de perciuni pe băieţi…”. La Liceul „Ion C. Brătianu” din Piteşti, Minulescu rămâne corigent la Limba Română (era în clasa a şasea), iar acest lucru îl va urmări întreaga viaţă. Dincolo de informaţiile culturale, extrem de vibrante sunt cele cu caracter istoric, Ion Minulescu fiind scriitorul român care a trecut prin câteva momente istorice importante ale ţării noastre: Primul Război Mondial, formarea României Mari şi Al Doilea Război Mondial. Sunt pagini evocate, din nou, cu mare emoţie, chiar dacă dintr-un timp atât de îndepărtat, cum este cel al mileniului în care trăim.

Stilul expresiv, extrem de plăcut, te transportă cu întreaga fiinţă în lumea evocată. Adevărul este că nu ştii cât din cele relatate este real şi cât este poveste. Mărturisesc sincer că am încercat să stabilesc un oarecare raport între realul evocat şi povestea ţesută pe marginea acestuia. Mi-a fost greu. Dar, am văzut cât se poate de clar, că autorul foloseşte ca bază a cărţii documentarea, în prelungirea căreia găsim arta de a scrie, talentul de prozator. Toate informaţiile sunt luate din scriitori cunoscuţi, care şi-au interferat viaţa cu a lui Minulescu, din critici literari (Eugen Lovinescu, George Călinescu, Benjamin Fundoianu ş.a.), din arhive sau, după caz, de pe internet. Artificiile literare utilizate îl fac pe cititor să îl confunde, de multe ori, pe autorul Alexandru Florin Ţene cu poetul Ion Minulescu. Aşa se întâmplă spre exemplu, în paginile care descriu metropola Franţei, Parisul, anilor 1900, unde tânărul Minulescu sosise spre a studia Dreptul.

Evident că facultatea nu era pentru firea extrem de sensibilă a poetului. Perioada i-a folosit spre a lua contact cu noua mişcare literară a Parisului, spre a frecventa Cartierul Latin, cafenelele, unde i-a cunoscut pe cei mai mari poeţi ai timpului: Paul Valery sau Charles Baudelaire. În egală măsură, prin ochii maestrului Alexandru Florin Ţene (sau poate ai lui Minulescu?) este descrisă nemuritoarea arhitectură a Parisului. Este perioada în care scriitorul Ion Minulescu îşi dă seama că modernismul, simbolismul în special, este pe măsura spiritului său liber. Îl va adopta cu toată fiinţa şi i se va dedica în întregime, după cum mărturiseşte soţiei şi fiicei sale: „Iubită! Sunt liber, liber, ca…POEZIA!”. Va fi prieten şi va colabora, atât cu poeţii moderni şi simbolişti ai României (Macedonski, Dimitrie Anghel, Bacovia, Lucian Blaga), cât şi cu cei tradiţionalişti (Ştefan O. Iosif, Adrian Maniu, Octavian Goga, Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu)

Acumularea de trăiri, experienţe şi cunoştinţe va continua cu explorarea celor mai frumoase oraşe ale Italiei: Milano, Veneţia, Roma, scriitorul (jurnalist, prozator, dramaturg, traducător, critic de artă), desăvârşindu-şi formaţia culturală. Pentru întreaga activitate a fost recompensat în anul 1922, cu funcţia de Director General al Artelor.

Citind cartea domnului Al. Florin Ţene te mai surprinde un lucru poate mai rar, care, pe mine, personal m-a dus cu gândul la marele Mihai Eminescu. Este vorba de trăirea sentimentului iubirii, de locul femeii în viaţa lui Ion Minulescu, aspect deloc de neglijat, deoarece a fost ca un fir roşu, sau poate ca o coloană vertebrală a vieţii poetului. Doar că, total diferit decât în cazul lui Mihai Eminescu.

Nu mă voi opri la Eminescu, pentru care femeia a reprezentat, dincolo de „mijloc de cunoaştere a vieţii”, prilej de suferinţă, de cele mai multe ori. Dar, trebuie să subliniez câteva lucruri evidenţiate cu rafinament, sensibilitate şi cât se poate de veridic de către autorul cărţii.

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Un roman original despre Ion Minulescu de Al.Florin Țene” →

Liana NICOLAE: Între adevăr, vis și mister

Până acum l-ați cunoscut pe Ioan Popoiu în toate ipostazele: istoric prin valoroasele sale studii și volume istorice, poet prin volumele sale de poeme meditative, spirituale, metafizice și filosofice, ziarist, prin realizarea unui număr impresionant de interviuri, profesor, fondator și redactor șef al revistei de cultură Ofranda Literară și al grupului Ofranda literar-artistică și iată-l acum cu un nou ciclu din volumul NOPȚI, editura… Poetul, om de spirit și bogată cultură, cu studii de Istorie și Filosofie și Teologie Ortodoxă Pastorală, de o profunzime și originalitate bine aprofundate, ne transmite aici mesajele și trăirile sale alese, de mare finețe, substanțiale, singulare, în contextul liricii noastre contemporane, inconfundabile, dincolo de modele și artificii textuale: „suntem singuri pe planetă/ fără apărare/ într-un ungher obscur/ de univers/ fără călăuză/ fără speranță/ fără lumină/ în întunericul cel mai de jos/ la porțile infernului/ și mă văd/ o, Doamne, dă-mi putere”…

Încă de la-nceput, suntem invitați în propriul său univers spiritual, la o detașare și evadare din prezent, percepând șoaptele unei lumi aflate în divinitate și filosofia înălțimilor, întreaga meditație lirică rămânând orientată spre misiunea poetului, în versuri traduse cu măiestrie în imagini poetice captivante, presărate cu aceeași notă de amărăciune și speranță metafizică. În liniște și studiu, augmentează tema creatorului în versuri nobile și inspirate, creația sa fiind reprezentată reflexiv, privind spre oglinda adolescentină, spre locurile copilăriei, într-o regresie temporală, redată în versuri expresive, de o autentică prospețime. Superioritatea vastei sale instruiri se concretizează prin modestia cuvintelor și prin excelența faptelor. „Vine/ și ziua prăbușirilor/ agonia acoperă lumea/ ca o lavă fierbinte/ unde sunteți/ oameni adevărați/ v-ați refugiat/ în cărți și în cronici/… abisul își deschide gura lacomă/ gata să ne-nghită/ întoarcerea Fiarei/ este vestită la răspântii… „ce mister se ascunde aici/ să trăiești printre cei mulți și răi și proști/ ce glumă sinistră face cu noi/ Creatorul/ Deus absconditus/ când umple lumea de avortoni.” Profețiile sale sunt parcă ascuțite ca o sabie, presărate cu vorbe tăioase : „faceți fapte vremelnice/ de fiii lui Avraam/ primeniți-vă sufletele/ Împărăția/ este aproape/ luați aminte/ la voia lui Dumnezeu/ ca să meritați/ mila lui.”

Mai întâi, citind acest volum, am simțit uimire, pe măsură ce citeam mai departe, am ajuns la consternare și, în cele din urmă, am simțit entuziasmul. Aceste poeme transformându-se într-un parcurs, o hartă și un plan de evadare, incitând la citit, ne face să înțelegem că fără o mare singurătate, fără sfială cu oarecare durerosă și mulțumitoare iluzie, nu se poate face o operă trainică: „anticii știau să trăiască și să moară deopotrivă/ Seneca și Petroniu nu aveau nimica de învățat/ de la alții egali în viață senini în moarte/… spun însă că trebuie să trecem zidul negru/ înalt până la cer și să pășim într-un dincolo/ pe care să-l construim singuri/… „cum să stăpânești tainele materiei/ interogând necunoscutul din interiorul unei chilii/ ca magistrul Faust/ să devii maestru al energiilor cosmice/ precum Gandalf perfectul inițiat/ nu iluzia fericirii asprimea lucidității/ adevărul crudul adevăr.”… „ce urmează/ sfârșitul/ sau un nou început/ Quo vadis Domine?!/… „Mesia a fost ucis demult/ astăzi locuim/ pe o insulă la marginea lumii/ suntem toți cetățeni/ ai insulei Sfânta Elena/ departe de lumină de cer și pământ”… Poetul se înscrie într-o căutare de sine, deschizând ușile spre imaginație, departe de tumultul abuzurilor umane, fără a gândi la cenzura lucidă; uneori într-o stare de neliniște și epuizare, în fața acestor catastrofe ciclice ale lumii, generează indiferență și neputința în a schimba lucrurile : „dar nu mă tem de cuvinte/ vreau să pătrundem/ într-o altă lume/ să ne cufundăm/ în acel tărâm de mistere/ să ne regenerăm/ temeliile ființei/ cu un alt spirit/ cu un alt chip/ să-nceapă un nou eon…”

Cărțile poetului mizează pe jocul la înălțime al culturii și cunoașterii de sine, meditației și ineditei stări metafizice, impresionând prin prospețime ideatică o inspirație pură, nealterată și neconjuncturală. Pentru poet viața este un har, învăluită și împătimită prin rostirea cuvintelor, într-o formă suferindă a literaturii. Cum ar putea cunoaște ce este moartea, neliniștea lui Calderon, când omul știe atât de puțin despre viață? „poate avea dreptate Unamuno/ omul nu poate să accepte/ că va muri vreodată/ cu neputință să se predea/ în brațele ei/ moartea este o provocare… ne-am demonetizat cu totul/ dacă nu cumva ne-am demonizat… e prea mult întuneric în noi ca să ne mai gândim la lumină… dacă lumina din tine este întuneric/ dar întunericul cu cât mai mult… pășim ca niște condamnați/ pe un drum al pierzaniei/ ieșire nu există/ cine a ascuns lumina/ ce se petrece cu noi/ unde suntem acum”…

Măiestria stilistică a versurilor lui Ioan Popoiu prefigurează și incită pe cititor la reflecții, departe de prejudecățile cotidiene și realitățile fundamentale ale înțelegerii și psihologiei creației. A reușit să-și păstreze spiritul simplu, acesta fiind cel mai greu de dobândit, doar marile experiențe l-au ajutat să rămână simplu iar aceste poeme depășesc tiparele normale ale creației și ne poartă prin meandrele metafizicii, revoltei și ale împăcării cu ce va fi: „ înțelegi tu/ Horatio/ ce se-ntâmplă/ de unde vine răul și tristețea aceasta/ am stat prea mult între cărți/ încercând să construim/ o lume spirituală.” În acest protest poetic de înălțare și laudativ, domină note de sarcasm, amărăciune, analiza metafizică, cu creionul în călimara de revoltă : „ce se petrece acum prietene/ cu noi/ poate ne trezim la realitate/ descoperim o altă lume/ adevărata față a celei existente/ cruntă trezire/ cumplită descoperire.” Aceste pagini sunt reprezentate reflexiv privind spre oglinda adolescenței, într-o regresie temporală redată în versuri expresive de o autentică prospețime : „răul imens era ocultat/ trăiam în amăgire și-nșelare de sine/ cei aleși erau izolați loviți crunt/ saltimbancii ne dădeau lecții de noblețe și demnitate/… realitatea ne scăpa/ nu vedeam adevărul/ pentru că nu eram formați să-l aflăm/ eram prea inocenți.” Întreaga meditație lirică este orientată spre misiunea poetului, în versuri traduse liric, în imagini poetice, captivante „nu știam că în regat se moare/ de nedreptate/ de disperare/ de prea multă tristețe.”

În volumele sale de poeme, dotate cu puterea înțelegerii și simbolisticii cuvântului și-a confirmat de multă vreme, o viziune primordială asupra lumii, în spiritul propriei convingeri și concepției despre existență, într-o rafinată credință despre viață, a Eu-lui poetic, a stărilor sufletești când exaltate, când sufocante. Poemele sale încheiate în aceeași notă de amărăciune, trăiesc pe un fundal sonor, într-o dinamică universală a personalității desăvârșite, în texte mitologice, creative, un discurs liric sub forma unor sentințe și renunțări, cu trăiri subiectivizate, grave, răscolitoare. Un text deschis realității spirituale, incitant, răscolitor, substanțial, în nota inconfundabilă ce-l definește pe poet: „am coborât brutal/ din tărâmul mirific al basmului/ în pădurea cu fiare sălbatice/ este chiar lumea noastră de zi cu zi/ așa cum este ea/… s-a ridicat cortina/ suntem pe scena vieții/ amară și urâtă/ și acum trebuie să intrăm în rolul acesta/ de oameni realiști/ fără vise și idealuri/ basmul a luat sfârșit/ cu zânele lui cu tot”. Mesajele, trăirile alese, de mare finețe, substanțiale, într-un mod cuceritor, impresionant, lasă ca mesajul să se desfășoare în toată strălucirea, amplitudinea și desăvârșirea, cucerindu-ne conștiințele și inimile înscriindu-se într-o căutare de sine, spre imaginație, departe de tumultul abuzurilor umane. Uneori poetul compune în seri triste, incerte și goale, în care, poate, fiecare se gândește la mesaje importante, fără prea multe întrebări. Oamenii își doresc liniște… dar oare știu în ce țară se găsesc ? Trăiesc undeva cu noroc și fără noroc, într-o amorțeală esențială a vieții noastre. Poetul se adresează în acel stil clasic postmodernist: „de la o vreme nu știu de ce/ nimic nu mă mai farmecă/ în pustiul ce mă-nconjoară/ în labirintul întrebărilor/ care este adevărul lumii acestea/ mesajul poemului…” Se găsește în derivă, pe puntea unei corăbii, îndreptată spre Soare-Apune, lumea este mereu en train de ceva, en train de a se naște, și deopotrivă, en train de a muri. Ne trecem înainte de a petrece cu adevărat : „ dar ne-așteaptă spațiile interioare/ încă neexplorate/ sunt meridiane noi necunoscute/ în tărâmul de dincolo de materie.”

În această lume imperfectă și perisabilă, meditația se convertește într-o introspecție tulburătoare despre condiția sinelui, unele versuri terminându-se în imagini și metafore splendide, într-o ținută estetică, ca un sonet fin și strălucit. În relațiile cu Dumnezeu, poetul se găsește pendulând permanent între cele două noțiuni, de naștere și moarte, fără teama de ele, doar timpul îi este zidarul principal pe acest drum: iubirea de pământ, de credință, de oameni, de păsări, univers și cosmos… și aceste fapte sublime îl apropie de romantici. Derizoriul a devenit, mai curând ca oricând, o categorie din viața noastră, suntem mai rău ca întotdeauna, pierduți în spațiu. Dar cum ați vrea să fie dacă noi stăm pe un munte de cinism ? Am uitat de interiorul nostru, ne preocupă doar căile dinafară, nu dorim să descifrăm enigmele ființei, labirintul existenței cu metafizica lui : „acum începe/ partea a doua a omenirii/ secundo tempo/ filmul e lung și finalul imprevizibil/ plin de suspans/ suntem la-nceput de secol și de mileniu. ”Un univers fascinant se deschide/ încât lumea anterioară/ ni se va părea/ barbară întunecată medievală/ începe era inteligenței materiei/ … cu mințile tăioase/ reci ca niște stalactite.” Și înțelegem cât de importantă este experiența transformării interioare și mai mult decât atât, integrarea ei în dimensiunea orizontală a vieții de fiecare zi: „vom stăpâni/ toate tehnicile lumii exterioare și interioare/ vom fi cruzi și neînduplecați/ nicio milă nicio limită/ va fi o lume nouă/ înfiorătoare.”… Poate am vrea să avem cultură fără să citim, să fim iubiți fără să ne pese dacă iubim, să fim ocrotiți fără ca, la rândul nostru, să ocrotim. În Levant totul este posibil. În rest, nu e necesar decât să filosofăm pe marginea unei stări de spirit: „ reci cruzi neînduplecați calculați/ apoi/ vom răspândi o nouă rasă/ în toate galaxiile/ în tot universul. ”…

Continue reading „Liana NICOLAE: Între adevăr, vis și mister” →

Mariana GURZA: Poetul – copilul Luminii

Motto:

Omul e o creație desăvârșită ca speță, are tot ce-i trebuie ca să lupte cu dușmanii săi. Are însă un singur dușman, pe care dacă a ajuns să și-l facă, acest dușman devine invincibil: este el însuși” – Marin Preda

Cu bucurie am primit volumul de versuri ,,Întoarcera fiarei”, autor Ioan Popoiu, editura Pim, Iași, 2020. Recunosc, titlul surprinzător, dar cunoscând profilul autorului cel de teolog și istoric, autorul este un fin observator al vremurilor pe care le parcurgem. Volumul se bucură de o grafică excelentă și este prefațat de o scriitură bine ancorată în spectrul literar actual, semnată de omul de cultură, Liana Nicolae.

Încă de la început, autorul se întreabă: cum poți trăi/într-o lume/transformată/într-un imens deșert/câtă stăruință/câtă răbdare/să poți continua/acolo unde normalitatea/a fost îngropată/să-ncepi o zi/ce te acoperă de tristețe/ca o cenușă/cel mai greu este/să accepți/haosul acesta/organizat și dirijat/oare nu înțelegem/ ce ni se-ntâmplă//așteptăm…/oare ce-așteptăm…? ”.

Descoperim un poet care dă dovadă de o măestrie stilistică remarcabilă, invitându-ne spre un univers spiritual propriu. Sunt șoaptele unei lumi aflate în divinitate și filozofia înălțimilor, întreaga meditație lirică, ne indică misiunea poetului.

În singurătatea lumii, neînțeles într-o lume dezlănțuită spre rău, se simte dezarmat: ,,nu reușesc să-nțeleg/ce se petrece/cu mine/e un sentiment straniu/inima mea zdrobită .

Poetul Ioan Popoiu, preocupat de agonia lumii, ne avertizează de venirea unei zile a prăbușirilor, vina fiind în noi. Nu este întâmplător titlul, răul bântuie, poetul ne îndeamnă la primenirea sufletelor, Împărăția/ este aproape/luați aminte/la voia lui Dumnezeu//…pentru a merita mila Lui.

Fiorul metafizic prezent în volum, parcă s-a stins/nu mai avem /ce să descoperim/suntem sfârșiți/pe dinăuntru/cutii goale de conserve/ce urmează/sfârșitul/sau un nou început/Quo vadis Domine?!

Profetul, prezent în lirica sa, ca un prieten pe care îl ascultă în singurătate, contemplând la viață și moarte până când se face tăcere în Cer, ultimul dușman/care trebuie învins/va fi moartea/spune apostolul//iar noi trăim/urându-ne viața/și temându-ne în același timp/ de moarte/supremul paradox/ce poate fi mai cumplit/decât aceasta/suntem bolnavi de existență//toată viața noastră/este/un șir de paradoxuri…

O parte din versurile autorului sunt însoțite de citate adecvate. Un zbucium intens, o ardere de tot. Poetul, așteaptă trimisul Luminii/venit să sădească/adevărul/în inima omului/chemarea Mariei/Fecioara/pentru a-mplini/porunca de Sus... Poezia religioasă inundă, a lumină și chemare, ca o speranță pentru ziua de mâine.

Continue reading „Mariana GURZA: Poetul – copilul Luminii” →

Mariana GURZA: Proză spuzită de lumina lirismului

Începând cu titlu și coperta, volumul care poartă semnătura Vasilicăi Grigoraş ,,Simple Adorații: Impresii de călătorii; Haibun-uri”, Editura PIM, Iași, 2020 invită cititorul la un popas agreabil spre lectură, îl captivează de la primele pagini și-l îmbie să tot zăbovească răsfoind pagină cu pagină. Acest lucru ni-l confirmă și poeta, scriitoarea, eseista Florica Pățan: „Citind cartea, avem senzația că Vasilica Grigoraș a urmat îndemnurile din lecturile lui Mark Twain, în sensul de a explora, a visa și a descoperi, rezultatul fiind pe măsura așteptărilor – trăiri emoționale intense, cunoștințe noi integrate în sistemul propriu de cultură și, finalmente, această carte de suflet, cu viziuni largi, generoase, caritabile, despre oameni, lucruri, monumente, ca și cum mintea nu poate să-și întrerupă acea călătorie, iar autoarea ne conduce vizual, cognitiv și afectiv pe traseele deja cunoscute ei, reconstituind, retrăind, continuând într-un fel călătoriile”.

Cartea de adnotări despre călătorii în timp și în spațiu este o mărturisire a autoarei, venită din ,,tolba inimii”, cu acea gingășie lirică, ca și cum însuși un trimis celest îi îmbracă în haină de sărbătoare cuvântul, ce ne poartă spre anii inocenței, ai mirosului de ,,mamă”, ai dorului de Dumnezeu.

Proza volumului este ,,presărată cu poeme de inspirație japoneză (haiku-uri) și tristihuri, ceea ce în literatura niponă poartă numele de haibun”. Astfel descrierile de călătorie spuzite, pigmentate cu fragmente, ipostaze poetice dau plusvaloare volumului și îl fac mai captivant.

Prefațată de trei personalități literare, Florica Pățan, Pr. Marcel Miron și Georgeta Petre, cu o rigurozitate de apreciat, volumul se bucură de o reală încărcătură emoțională a lectorului. „Vasilica Grigoraş ştie să transmită, cu emoţie, adevăruri universal valabile, starea de creştere a fiinţei pe drumul imaginar al înţelegerii spre tărâmul comun, situat în sfera idealului şi sensibilităţii multora dintre noi.” (Ana Urma)

Vasilica Grigoraș, o scriitoare complexă, abordează diferite genuri și specii literare, ceea ce o situează printre penele ascuțite ale vremii.

Revenind la volum, autoarea iubitoare de călătorii, mai ales a pelerinajelor, ne-a împărtășit stările și sfințenia locurilor. ,,O călătorie este întotdeauna un album de imagini pe pelicula ochiului şi a minţii, iar o carte despre călătorie este scrisă mai întâi în inimă”.

Amintiri ce se revarsă tumultos peste ani și ani: ,,val de amintiri –/ foşnetul proaspăt de vânt/ zburdând pe alei. Clipele se înşiră ca mărgelele de toate culorile în colierul vieţii. Imagini ale unor frânturi de viaţă, amintiri, încă foarte vii de când am început să deschid ochii spre lume şi să cunosc familia, oamenii și satul în care creşteam. Aş putea spune că am crescut precum un vlăstar fraged la umbra pomului roditor, MAMA”.

Continue reading „Mariana GURZA: Proză spuzită de lumina lirismului” →

Vasilica Grigoraș: Lecții de viață spre atingerea fericirii

„Fericirea este starea de a fi activ.” (Aristotel)

Poeta Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, născută în România și plecată prin căsătorie cu colegul ei de facultate în Grecia, mărturisește: „Poezia m-a ajutat să mă cunosc, să mă autodefinesc ca OM”. Omul Nora Rotaru a fost hărăzit de bunul Dumnezeu cu daruri de excepție. Dintr-un eseu aflăm că, în cazul său: „Taina scrisului e meșteșugul de-a înlănțui cuvintele cu cât mai multă măiestrie încât, din cuvânt să izbucnească sunet, din cuvânt țâșnind colori, din cuvinte, cu o artă anume, încât poezia să devină pictură și pictura poezie și muzică.” Astfel cu pana și pensonul minții și inimii scrie pictând și pictează scriind în armonii de simfonie.

Descoperind această manieră de autocunoaștere prin introspecție lirică debutează în anul 2015 cu volumul „La răscuce de lumi”, succedat de: „Apostol fără nume” și „La granița-ntre vise” (2017); „Pe urmele pașilor pierduți” și „Ut pictura poesis” (2018); apoi „Spre zarea celor ce nu cuvântă” și „Pe tărâmuri neumblate” (2020). Mă voi opri pentru a face câteva considerații asupra volumului „Pe tărâmuri neumblate”, Caracal, Editura Hoffman. Prin căutarea de sine, interogare și descifrare a eului interior și proiectarea îndreptării și evoluției omului, putem aprecia că este o carte în versuri de dezvoltare personală.

În urma unei analize minuțioase a unor trăiri personale, autoarea conștientizează că ceva din comportamentul său față de ceea ce ne înconjoară este îngrijorător și cu o sinceritate debordantă mărturisește: „Agale-mi târăsc picioarele-mi șchioape,/ În urmă lăsând lumânările-mi stinse…/ Doar ochii mi-ascund sub grelele ploape, / Priviri de arunc împrejur sunt mioape,/ Pe calea mea bâjbâi, cât flăcări-s aprinse!” (Pe calea vieții mele…) În atare situație, inițiază o călătorie lirică, în care, cu atenție sporită încearcă să înțeleagă ce este viața și, asemenea unei școlărițe silitoare punctează nuanțele roz, dar și pe cele cenușii „Viața-ntreagă ți-e doar ca o călătorie-n timp…/ Un tren și-un bagaj, cu simțăminte puzderii…// Că nu-i plină viața doar cu rele, dar și bune…/ E-atâta de frumoasă… merită să o trăiești…/ Te iartă, fă curaj, răbdare fă și visele nebune,/ Un soare-ți va luci, razele-o să te-ncunune,/ Ți-or lumina călătoria, pretinde ce-ți dorești,/ Învață să ierți și să iubești!” (Călătorie în timp…)

Asemenea multora dintre noi, poeta consideră viața un joc. Într-un joc poți câștiga sau poți pierde. Pentru a obține o victorie, cu siguranță este nevoie de o pregătire temeinică, de un antrenament bine organizat dar, cu toate acestea sunt tot felul de faze (momente, etape) de parcurs, unele bune, altele mai puțin bune, sau chiar rele. În acest caz se impune o reevaluare a situației și sporirea efortului. Depășind greutățile inerente de moment, putem fi victorioși, însă din motive greu de înțeles, putem fi și pierdanți, context care poate duce la descurajare: „Ce-i viața asta… când dulce, când amară…/ Unii au preaslăvit-o-n vers și-n cânt…/ Alții, în deznădejdi o blestemară,/ Că strâmbă le-a fost calea ce urmară,/ Destinul primit i-a doborât și frânt,/ Ca trunchiuri la pământ…” (Viața-i un joc…) Atunci când suntem îngenuncheați, scormonim și căutăm modalități de a ne ridica, de a ieși la liman și a ne continua drumul: „Și-apoi, de vom răzbi, să ridicăm spre cer privirea,/ Lăsând în urmă-ne furtuni ce-au-mpovărat trecutul…/ La Zei cerând Harul lor sfânt, sub aripă ocrotitoare,/ Primăveri să mai simțim, soarelui prinzând lucirea,/ Trăind un pumn de viață, cât ni-i dat, nu nemurirea,/ Că mai mult, nu știu cât vom plăti tributul,/ De-a descoperi necunoscutul…” (Pentru un pumn de viață…) Poeta ne deconspiră calea de a depăși obstacolele; aceasta nu este alta decît aceea de-a inspira în plămânii bolnavi de lipsă de cuviință, de dorința de îmbogățire, de bezna multor apucături aflate la limita/marginea umanului și omeniei, un strop din oxigenul și energia universului: „Tot mai departe fug ocolind strada Violenței…/ Nu-mi place, la colț pândește-o mogâldeață,/ Mi-e teamă și cobor pe-o alta, a Prudenței…/ Ajungând la urma toată în Piața Existenței,/ M-așez pe-o bancă lăsând mintea răzleață/ Să viseze… un infinit de viață…”(Un infinit de viață…) Astfel răsare un grăunteb de speranță, fie și firavă, însă, udând-o cu apă vie (lacrimi pioase) crește și se înmulțește, apoi apar năzuințele. „Speranța e îngerul care zboară mereu în preajma voastră.” (Hrisostom Filipescu)

A visa la o viață infinită înseamnă a înțelege că infinitul nu este altceva decât viața întru veșnicie, trecerea din viața pământeană în eternitate și despărțirea fizică irevocabilă de cei dragi. Autoarea, cu mintea trează și dragoste nețărmurită așterne pe hârtie gânduri către cele mai apropiate și dragi ființe: „Copii, azi vă trimit, poate-o ultimă scrisoare…/ De timpul vostru prețios, nu voi să fac risipă…/ Povara mi-este grea, bătrânețea-i închisoare/ Și, nu știu de-avea-voi și mâine-o zi cu soare/ Sau, poate negrul, cu fâlfâiri de-aripă,/ Sufletul o să mi-l fure și ultima mea clipă…” (O ultimă scrisoare…)

Dar până la actul final al vieții, ne plimbăm asemenea poetei „Prin stinsele apusuri…”, apoi „Pe strada tăcerii…”, participând de multe ori la „Tragicomedie…”, unde, unii putem spune „Mult am plâns…” de parcă „Se scurg norii în țărână…”, „Cătând fărâmă de lumină…” și ajungând la concluzia că: „Am atâtea de-nvățat… temerile să-mi pot învinge”// Să învăț setea s-astâmpăr, dacă buzele mi-s arse// De la păsări să învăț, cum spre naltul cer se-avântă,/ Sentimentul libertății”/ Să îndur tăcerea scoicii, ce se-nchide-n carapace…/ Să mă spăl de deznădejde-n ape repezi și de ploaie” (Mai am de învățat…) Pe lângă acestea, mai sunt multe de înțeles, multe de îndreptat cu neostenită stăruință, cu chibzuință neîntreruptă pentru a depăși momente de „Deznădejde…”, „Clipe de melancolie…”, ceasuri de „Iluzii și confuzii…”, dar greu de strunit sunt și stările de „Extaz…” necumpănit.

Continue reading „Vasilica Grigoraș: Lecții de viață spre atingerea fericirii” →