„Dar de Crăciun, când fulgi subţiri de fum           

Coboară linişte pe suflet şi pe drum,

 Când bate-n geamuri cea dintâi colindă,-

Din întunericul uitat în mine

Eu simt, încetişor, cum vine

Fetiţa din oglindă,

Cum îşi deschide ochii calzi şi vii

Şi-mi cere iarăşi râs şi jucării.”

 Otilia Cazimir-1939

          „ În noaptea asta, Adi, sunt focurile. Mâine dimineaţă pornesc piţărăii, eu nu am uitat nimic, îmi aduc-aminte tot, tot …” mi-a spus azi, la telefon, Adam, boemul meu văr, din Austria.

Focurile….piţărăii din cartierul Ohaba-Bistra…obiceiurile….pregătirea prin datini, pentru ca Iisus să se nască în noi, în sufletul nostru.

E un decembrie mohorât, bate vântul uşor, cu frunze încă aurii de salcie, paşii mei se îndreaptă spre niciunde, sau spre acel tărâm fermecat, pe care   l-am pierdut odată cu ridurile din colţul ochilor, peste care am depus straturi de celule descuamate, buze de geruri, fulgi îngheţaţi si zboruri risipite.

          Miroase a iarnă în sufletul meu.

          Miroase a fulgi, a trecut.

          Îmi aminteşte iarna de o altă fiinţă şi-mi trezeşte suferinţe şi emoţii pe care le credeam ninse şi ascunse sub frunze galbene şi gheaţă.

         „Piţărăi, piţărăi,

         Dă-mi şi mie-un piţărău

         Cât o fi de rău

         Să mă duc cu Dumnezău.”

        Ninge furios, din toate direcţiile, cu gheare de vânt. Casele din Ohaba au ferestrele aprinse, ca amintirea unui soare uitat de iulie afară, în  noaptea ce se lasă încet.

         „Dacă ninge tot aşa până dimineaţă, va fi zăpada de un metru ! “ spune bunicul, întors de afară, unde fumase o altă ţigară, din porţia zilnică de  două pachete de „ Mărăşeşti “.

          La biserică, lângă Ieruga îngheţată, dar şi pe Ogaş, pe deal, ard focurile, unduind a grâu înverzit în oale smălţuite de lut ars, semănat în seara ultimă a lui noiembrie.

Focurile, împletite în arcuri galbene si roşii, fură fâşii din noaptea de 23 spre 24 decembrie, ajutând lumina să învingă întunericul. Poate şi întunericul din sufletul nostru, pentru a accepta lumina Domnului.

          Copiii căraseră toată ziua lemne, coceni de porumb, crengi de pom, iar fulgii de zăpadă, curioşi, se tot opreau pe căciulile lor, trase bine pe urechi şi pe mâinile înroşite de frig, apoi o porneau iar, la goană.

Din camera mea, aflată la stradă, auzeam toată noaptea paşii copiilor, care treceau spre focuri, zăpada scârţâia sub bocanci, noaptea avea o lumină albăstruie.

          În ziua de 23 decembrie, bunica frământa aluat de pâine.

Mă aşezam pe ladă, în bucătăria caldă, mâinile bunicii modelau aluatul ca pe o franzelă. Bunica tăia bucăţi  pe care le punea în tavă, ca să mai crească, în timp ce ochii ei de mentă verde, cu nuanţe de miere la lumină, supravegheau oalele de pe plită.

Maşina de gătit îşi deschidea larg, gura neagră, apoi zâmbea când bunica scotea din cuptor piţărăii aurii, pe care-i punea în două coşuri mari cu ştergare cusute cu trandafiri.

          Dimineaţa de Ajun începea devreme.

          Bunicul curăţa zăpada cu o lopată de lemn, totul era alb, vântul, urcat pe stâlpii de neon privea doar, fără să scoată nici un sunet.

        „ Bună-dimineaţa la Moş Ajun

           Că-i mai bună-a lu’ Crăciun

           Că-i cu miei, cu purcei,

           Fug copiii după ei. “

„ Soro- striga mătuşa Marea- hai, că vin piţărăii ! “

„ Mari- se impacientau vecinele- ieşi tu, că trec piţărăii ! “

Bunica îşi punea repede ghetele, se lega cu basmaua de lână neagră, peste părul blond, ondulat, lua cojocul fără mâneci din cuier, în mâna stângă ţinea unul din coşuri, iar cu cea dreaptă punea câte un piţărău în traista atârnată de gâtul copiilor.

Îmbujorati de nevinovăţia iernii, copiii treceau ca frunzele din jurul cupei de argint pentru împărtăşanie.

          Tanti Tăţiana dădea mere şi nuci cu coaja brăzdată de miresmele amare ale toamnei trecute.

          Eu nu am fost în piţărăi şi nici la focuri, nu aveam cu cine merge, când eram mică bunica dădea piţărăi, iar părinţii şi bunicul erau la uzină, iar când am mai crescut, prietenele mele nu se mai duceau.

Doar Alina si Ate, copiii doctorului din Ohaba, mergeau tot timpul în piţărăi, chiar şi când eram la scoală şi ne interzisese învăţătoarea, Alina a plecat la Glimboca, unde avea bunici. Ei stăteau şi la focuri, se aprindeau aproape de casa lor, pe malul Ierugii. Dimineaţa, corul bisericii cânta „ O, ce veste minunată ! “

În schimb, Mihaela a fost în piţărăi cu Dode.

Atunci iarna avea clopoţei şi ningea plină de veselie din părul alb al bunicului.

          „ Vino, mami, să-ţi arăt, uite nuci, mere, piţărăi…s-a umplut traista.” Iar bunicului îi strălucea aur în castanele din ochi.

Spre seară veneau colindători, foarte mulţi copii, aşteptau la poarta verde, cum ieşea o trupă, intra alta.

Îmi amintesc de iarna când eram în clasa a XII-a şi m-am dus în seara de Ajun, cu Săndel, la cimitir la Radu, cu lumânări, ne-a dat mama piţărăi şi prăjituri să dăm de pomană.

Îl vedeam parcă pe Radu întinzându-mi „ Muntele vrăjit “ de Thomas Mann la ziua mea, luându-mă în braţe şi sărutându-mă, invitându-mă la dans, în holul Casei de Cultură şi voiam să strig „ Nu ! Nu ! “, să împiedic acel accident, de parcă Radu ar fi dispărut atunci, acolo, în faţa mea. Am închis ochii, am strâns pumnii şi am aşteptat o minune.

Când i-am deschis, Săndel mă ţinea de braţ şi spunea : „ Radule, am venit la tine, cu prietena ta, sau a mea, nu mai ştiu… “

Şi se auzeau colinde, copiii cântau pe strada principală şi pe strada cimitirului. A început deodată să ningă, iar fulgii se duceau, se tot duceau, până când oraşul rămânea în urmă şi totul era alb, alb, alb…

Şi e iar decembrie, iar cerul, încă albastru, catifelează genele albe ale iernii şi-n gând alerg cu un fulg de nea pe umăr.

Şi mă privesc în fântâna din mine, în apa ei ruginie cu ochii prelungi şi, printre degetele mirosind a miere şi pletele de culoarea grâului copt, întrezăresc o altă fiinţă, cu aripi de o frumuseţe nefirească şi rămân undeva, în urmă, ca un alt eu însămi fără contur şi fără regrete, de parcă propria mea privire şi privirea din oglindă ar fi un colţ de curcubeu şi o dragoste ciudată ce-o face pe ea, sora mea, să crească din mine cu fiecare literă şi să-şi topească braţele în braţele mele-ntinse.

Iar pe masa sufletului meu pun o creangă de brad.

Căci, cine ştie ? Dacă ei, surorii mele gemene, i se va face dor şi va veni să-mpodobească, din nou, bradul cu vise ?

——————–

Adriana POPA

Timișoara

23 decembrie 2015