Gențiana GROZA: Fascinația poemului haiku

Frumusețea celor patru anotimpuri caracteristice arealului geografic al țării noastre oferă poeților care compun poeme în stilul liricii nipone, reale momente de inspirație. Este  însă nevoie nu numai de talent literar cât mai cu seamă de extazierea în fața clocotului discret al fenomenelor naturii dar și de cunoașterea câtorva reguli de compunere a acestor poeme. Lunile de iarnă decembrie și ianuarie ne-au arătat o altă față a anotimpului îmbrăcat de obicei  într-o hlamidă de omăt. Un exemplu:

 

 

Haiku hibernal

(Gențiana Groza)

Gerar fără nea-

o pisicuță toarce

stând pe o sanie

Unda râului-

doar rațe și pescăruși

așteptând neaua

Astfel că ședințele de inițiere a elevilor din 2 clase, a V-a și a VI-a, de la Colegiul Național clujean  „George Coșbuc” urma să le desfășor  cu mai puțin „material didactic”.  Dar cum elevii   au reintrat în clasele lor după vacanța de iarnă și  mulți dintre ei au fost la munte, cadrul  hibernal minunat  a fost sugerat cu talent de norocoșii care au reușit să se afle pe patinoar sau pe pârtia de schi din zonele montane. Iată primele încercări ale  noilor membrii  ai cenaclului clujean „Poesis”.

Cu nostalgia toamnei în suflet Carla Matei m-a impresionat cu poemul ei:

Frunze uscate-

dans pe muzica lină

din sufletul ei

Pentru ca iarna să o prindă pe Ana Pavel Mititean cu patinele la primele încercări de a luneca  pe suprafața lucioasă a gheții:

De dimineață-

patinoarul distractiv

cu începători

Continue reading „Gențiana GROZA: Fascinația poemului haiku”

Raul ANCHEL: Hai-hui (4) – Hoinar prin Polonia (Zakopane)

Am sunat la poarta vilei unde-mi comandasem sejurul de trei zile la Zakopane, după o călătorie interesantă prin Cracovia. Mi-a deschis proprietäreasa. De cum am văzut-o,  blondă bine făcută, zâmbitoare, cu ochi de un albastru închis, mișcări lente languroase, am simțit că între noi se crează o tensiune specială, plăcuta… ce era în creștere la fiecare cuvânt schimbat, la fiecare privire încrucișată. Asta în primele cinci minute. Ea știa să zâmbească. Eu știam să apreciez un zâmbet promițător. Amândoi nu mai eram tineri. Și totuși… E greu de explicat cum ajungi la concluzia asta, dar o simți imediat! O  numesc dorință de la prima vedere. Ochii mi se opreau mai mult pe formele-i încă pefecte. Ea își aranja mereu părul și-și scotea ochelarii crezând că o dezavantajează. Fără ochelarii ei și eu eram mai bine, mai frumos! Avea în jur de 50 ani, deși mi-am spus mai de mult că a aprecia vârstă unei femei e cea mai mare prostie. Oricum ieși prost din asta. Diferența de vârstă e neinteresantă cât timp e în marginile decenței. Și în sus și în jos. O chema Margaret. Mi-a spus într-o engleză nesigură: „Vă dau camera cea mai bună, dă spre munți și are o terasă splendidă. Camera avea o terasă atât de îngropată în munte, încât puteai intuiești o altă intrare în vilă prin pădure.  Era splendidă. Puteți lua dejunul (plătit deja) aici E splendid mi-a șoptit Margaret.

Atmosfera era puțin prea încărcată pentru mine, care oricum nu fac niciodată primul pas de teamă de a nu fi interpretat greșit situația. Totuși erau doar niște sentimente nedeslușite care-mi plăceau căci mă umpleau de o emoție puțin ruginită. Am găsit „Willa Ma…” la booking pe net. Aici primise cel mai bună calificativ „96” din 20 de participări pentru serviciu general. Am ales-o pentru două nopți neștiind ce mă așteaptă.

Am ajuns de la Cracovia la Zakopane după o călătorie plăcută de vreo două ore cu autobuzul. Timpul era splendid. Drumul foarte frumos. Pe drum m-a sunat o prietenă din New York, Rhea care mi-a spus că au ajuns deja la Varșovia. M-a întrebat când ajung eu acolo. I-am spus că peste patru zile. Mi-a spus: „Mie dor de tine de glumele tale… Dacă nu ne vedem la Warsaw e vai de tine! Oricum, a continuat ea, știu că ești des în New York, să vii pe la noi neapărat!”. Cu ea și cu soțul ei Gideon m-am împrietenit în Cracovia. Părea că ne cunoaștem de o viață. Mi-a și trimis adresa pe 76 cu 7. Adică strada 76 la intersecția cu bulevardul 7. Un loc onorabil în New York city. Am promis să fac tot posibilul și să îi vizitez. Nu-mi place să dezamăgesc lumea! „Pupici și de la Gideon!” a încheiat Rhea. Ei sperau să-și ia un ghid local pentru Varșovia.

Cum mă avertizaseră prietenii zile frumoase la Zakopane sunt puține. Zakopane socotită și capitală de iarnă a Poloniei e un orășel mic așezat între Tatra Poloneză la nord și Tatra Slovacă la sud est. Tatra este un lanț de munți pe care l-am întâlnit pentru prima dată acum. Lanțul muntos e cu mult mai mic ca întindere decât Carpații. Nu e mai înalt de 2.500-2.600 metri, e pleșuv peste înălţimea de 1.500, dar e deosebit de frumos. Din fiecare vârf ți se arată o altă rețea de vârfuri, ca dinții uriași din gura deschisă a balenei biblice.

Orășelul de fapt era constituit dintr-o stradă principală legată de un drum muntos care taie Tatra. Mi s-a părut o idee splendidă să fac o oprire în orășelul ăsta mic situat între Krakow și Warshaw, să fac o pauză pentru a mă bucura de natură. Ajuns după prânz, plăcut impresionat de cameră și de gazdă(!) am ieșit să mă plimb. După sfatul gazdei pe strada principală. Aceasta începea la vreo 400 metrii de hotel. Acolo era centrul. Plin de magazine restaurante și mici chioșcuri unde polonezii încearcă să-și vândă bunătățile. M-am așezat afară la o masă să mănânc niște plăcinte cu brânză și dulceață de vișine. Desigur să mă și încălzesc cu puțină șliboviță fiartă. Nici o teamă, încă nu sunt alcolic. Era răcoare bine ca să nu zic frig. Abia e 6 iulie și-ți trebuia pulover sau o hăinuţă mai groasă. Eram intr-o bună dispoziție! De unde mi se trăgea dispoziția asta bună? Ah… Fusesem ghid turistic pentru 4 zile în Cracovia și acum mi se cuvenea puțină liniște.

Se lăsase seara, drumul cu autobuzul și mai apoi plimbarea alcătuiau o zi lungă, grea. Pe la ora 20:30 eram deja la vila hotel. Am descuiat poarta, holul și camera cu cele trei  chei primate. Odată cu cheile am primit mai multe explicații cum să le folosesc. Oamenii te judecă după vârstă. Arătam ca și cum mi se cuvin multe explicații de folosire a cheilor, mi-am zis! Am făcut un duș fierbinte mi-am fiert niște vin la bucatărioara legată de cameră. După șlibovița fiartă nu-mi mai trebuia nimic dar.. Vinul foarte bun, cadou pentru musafir de la gazdă. Nu aveam scorțișoară. Scorțișoara dă un gust bun vinului roșu fiert. Nici nu aveam pe cine să rog să mă împrumute. Vila părea goală. Deodată m-a sunat telefonul. Shalom, un prieten din Cracovia!!!

– Mi-am uitat la tine umbrela, mă întreabă.

Am zâmbit, deși eram la telefon, nu la o conversație video!

– Nu, dar cred că ai uitat-o în hol la hotel, i-am răspuns. Ai mai uitat-o o dată și eu doar ți-am recuperat-o. Cumpărăţi una nouă, dacă nu o mai găsești pe aia veche, ți-o fac eu cadou!

A început să râdă. Mulțumit parcă.

– Shalom, îl întreb, cum a fost la Auschwitz?

– Un moment, spune el… Lizica, eu mă duc până la wc, îl aud spunându-i Lizicăi. Apoi continuă repede cu o voce joasă…

– Shalom, îi zic, tot ești afară… Vorbește tare și rar ca nu înțeleg un cuvânt.

– A fost foarte greu înăuntru la Aushwitz. Lizica a plâns mult. Să-ți spun adevărul acum stăm la masă la Hotel Columbus, și e prima dată de când mă știu, că mi-a cerut puțin vin. Știi ce, continuă Shalom, am lăsat-o fredonând „Beltz, mai steitola belz’! N-ai idee ce bine ne-am simțit cu voi toți. Lizica e alt om.

I-am promis că ne vedem la întoarcere,  în Israel.

– Eu îți aduc oricum și o umbrelă rezervă am spus. A râs din nou.

I-am povestit de prima mea zi la Zakopane..

A doua zi la Zakopane

În primul rând am ieșit să mă plimb ca în orice loc din lume după prima noapte de hotel fac 30-60 minute mers în jur să înțeleg locul, oamenii care-i întâlnesc să mă bucur de decor, apoi bat kilometri să învăț orăşelul. Zakopane pare foarte mic nu am unde să bat kilometrii. Acum în jurul „Willei Ma…” Locuri virgine, parcă neatinse de om deși destul de multe vilișoare sunt una lângă alta. Fiecare cu o curticică bună de un teren de basket. Mă uitam în jur îmbătat de verde de aerul dimineții rece de șuierul vântului de susurul râulețelor mici ce își făceau loc dinspre munte spre nesfârșitul acela verde din jur. Acest verde se termină doar într-un cer noros, albastru închis pe alocuri purpuriu. Apoi gândul mă împingea la flirtul posibil, care simțeam cum se leagă. Dar vârstă își face mendrele ei. Treci fără să simți de la pasiune la înțelegere și respect. Mulţumesc lui Dumnezeu încă nu la compasiune.

Apare un factor nou în flirt. Zâmbetul care e câteodată doar respect și asta e un dezastru să nu știi când ești dorit și când ești respectat. Deh.. Doar înțelepciunea din tine, dacă nu lipsește complet, poate descifra asta. Ea, înțelepciunea știe și încearcă uitându-se la tine, de jos în sus, cum stai cocoțat în copacul vieții, acolo sus purtat de un ego umflat, să te ajute. Atunci îți spune, dragule ai îmbătrânit, dezumflă-te puțin te rog și coboară de acolo de sus, revin-o pe pământ. Dar flirtul cu Margaret mi se părea mai mult decât o promisiune. Era ceva ferm în ochii ei era o dorință nici măcar ascunsă era chemarea.

Plimbarea în jurul vilei pe o distanță cam de un kilometru era o savoare. Mi-am promis că voi face la Râșnov așa ceva, puțin mai departe de civilizație, în mijlocul naturii. Oare împreuna cu Margaret? Mă și gândeam să-mi amân sejurul cu vreo 2-3 nopți!! La fiecare câteva sute de metri era un poduleț cu o apă repede a cărei răceală o simțeai cum te pătrunde și a cărui murmur ușor îl auzeai clar netulburat de zgomotul vreunei mașini sau căruțe, te amețea. Amețit de liniște ăsta chef. Asta da dimineață.

Și în Israel am trecut de câteva ori peste ape curgătoare, poate nu cu aceași plăcere. O dată în drum de la Eilat spre Tel aviv m-a prins o inundație care acoperea drumul cu vreun metru de apă. Am așteptat vreo 6 ore până să se deschidă drumul. Ploua într-una și am înțeles de unde vine expresia „ducă-se pe pustii”! Altă dată am trecut peste o apă curgătoare în bucătărie! Mi s-a spart o țeavă, dramă… Dar au trecut și astea. Israelul e cam problematic în ape curgătoare, sunt mai degrabă ape trecătoare și foarte repede trecătoare.

Cu burta goală și inima plină m-am îndreptat spre masă nu voiam să mănânc singur pe terasă. Era 8:30. E un proverb românesc… ceva cu dragoste și burta goală… Nu-l țin minte exact dar existența lui mă încuraja. Bineînțeles la masă eram așteptat. Margaret cu o rochia albastră, cu puncte albe, supra aranjată (credeam că merge la teatru după breakfast) îmi zice, te-am așteptat pe la 7:30 credeam că ești înfometat. I-am explicat despre plăcerea mea de a mă plimba în jurul hotelului și a dispărea în natura din jur. Și eu sunt la fel mi-a spus și a roșit. S-a uitat la mine s-a uitat într-o parte și a dispărut în bucătărie…

La masă mai erau trei tineri de vreo 60 ani la un loc. Masă mai delicioasă ca la Hotelul din Krakow, pe care-l credeam cel mai bun dejun din Polonia. Toate legumele din lume erau aranjate frumos pe o măsuță. Se adăugaseră fructe, şi bineînțeles cârnăciori, salamuri și la grill și reci. Mirosurile te îmbătau. Totuși e doar breakfast mi-am spus. O altă masă plină cu vreo 10 feluri de brânzeturi. Un deliciu! Și eu mort de foame și plin de chef. Și dacă nu era destul, mai era o policioară plină cu tot felul de dulcețuri. Simt o mână pe umăr apăsându-mă ușor:

– Cum vreți ouăle? Subiect foarte delicat în momentul ăla… Poate nu vreți ochiuri, vreți ouă tari, moi, mă întreabă Margaret.

Eu nu voiam nimic doar să mănânc bunătățile, adunate deja în farfuria mea. Aș fi vrut și ca Margaret să nu-și ia mână de pe mine. Una din cele două dorinţe s-a împlinit. Asta e o altă problemă a vârstei. Prioritățile… Să știi exact ce vrei și când vrei! Inima care îți dicta totul până la 55 de ani, e înlocuită de stomac, care tot ce dictează e surplus peste ce ai mâncat și savurat deja, peste ce ai nevoie.

Oprindu-mă puțin din mâncat dar încă nu dispus pentru o discuție caldă cu Margaret, mi-am luat o cafea filtru delicioasă cu puțină dulceață… Ați ghicit! De vișine. Margaret mi-a spus în șoaptă că a pus-o numai pentru mine, cafeaua nu dulceața. E belgiană mi-a spus. Bucătăria era la subsol. Între niște bare de susținere ale vilei. Dacă ești foarte rafinat și stilizat poate nu-ți faci tocmai aici sejurul mi-am spus. Eu însă eram mulțumit. Rozul optimist părea culoarea zilei. Uitându-mă în jur văd pe perete vreo 2 diplome. În poloneză, cu un desen de om ce înoată. M-am uitat la Margaret când se ducea spre bucătărie legănându-și corpul mlădios și mi-am spus: „Bravo dragă! Înotul te face să te ții așa bine? Eu nu știu să înot, nu am văzut marea până la 19 ani. Am fost de vreo două ori pe la 16 ani la o baltă să înot dar nu am reușit să învăț înotul… De fapt m-am folosit de multe ori în viață de adevărul ăsta. Spuneam eu nu știu să înot. Și mi se spunea, ei sigur TU nu știi să înoți tu, și zâmbeau. Eu tăceam. Obținusem maximum de la adevărul mărturisit.

Îi spun Margaretei bravo dragă văd că faci înot. Deodată se apropie de mine îmi i-a mână în mână ei. Îi simt degetele încleștate puternic în ale mele.

– Dragul meu Raul! Pronunța foarte frumos numele meu, eu iubesc foarte mult Israelul. I-am răspuns la strângere mângâindu-i mână cu degetul mare. Margaret continuă, aș vrea tare mult să-l cunoști pe Marian bărbatu-l meu. Am rămas perplex „Willa Ma…”, Marian – Margaret. Nici nu a terminat de spus și un bătrânel s-a apropiat de mine, mi-a spus Marian. Margaret mă eliberase din strânsoare, cu o ușoară părere de rău. I-am întins mâna bătrânului.

– Marian, mi-a zis el. Strângându-mi mână și cu cealaltă mână, cu o repeziciune de neașteptat pentru vârstă lui, își ridică mânecă. Pe mână, încrustat un număr parcă sculptat cu cerneală neagră pe pielea scorojită de vârstă. Neșters, nepătat de vreme. Ceva ce aducea a stinghereală a neputință dacă nu panică mă copleșea. Dar n-am avut timp să mă gândesc. Știam numărul ăla, îl văzusem în Israel de câteva ori, era al supraviețuitorilor de la Auschwitz. Marian m-a strâns în brațe, a venit și Margaret și s-a băgat și ea în strângerea noastră. Eu aveam o singură vină, eram venit din Israel…

O secundă mi-a trecut prin cap flirtul, dragule dă-te jos din copac! Îmi striga de data asta egoul meu. Marian nu știa o boabă de engleză. El e la engleză cam la același nivel cum sunt eu la poloneză. Vorbea repede ceva care eu creadeam că e poloneză și care s-a dovedit să fie germană sau idiș, și eu nu înțelegeam un cuvânt din șirul nesfârșit de cuvinte punctat cu lacrimi și sughițuri a lui Marian. Plângea plângea cu adevărat, lacrimi mari rostogolindu-se pe fața puternic marcată de vârstă. Disperat mă uitam la Margaret cerându-i ajutor.

– El spuse ea, făcând semn cu capul spre Marian, are 87 de ani. A fost la Auschwitz de la 9 până la 12 ani. L-a ascuns taică-su. Cu o zi înainte de l-au luat pe taică-su la crematoriu a reușit să fugă și s-a ascuns la țară, într-un sat, la un prieten a lui taică-su. Eu sunt poloneză, continuă Margaret cu oarecare mândrie. Cuvinte din astea nu le auzisem decât în filme niciodată de la prima mână (gură). Erau oricum groaznice. Mai mult decât puteam eu să absorb într-un timp așa de scurt. Și eu care voiam să mă bucur de breakfast. Și de flirt. Flirtul era terminat, înlocuit de încă o poveste cu ghetto, lagăre, exterminări… Nu mai aveam putere!

Margaret a continuat văzându-mă terorizat de poveste.

– Ne-am cunoscut când Marian avea 55 de ani și eu 25. Ne-am iubit. La 2 ani s-au născut gemenii Michael și Suzana. Uite aici câteva fotografii. Ei, să lăsăm astea… Spune-ne despre tine, a oprit Margaret discuția aproape necontrolată, văzându-mă pierdut. Asta m-a ajutat să ies puțin din traumă.

Le-am spus că sunt căsătorit, le-am povestit de fetele mele de care sunt foarte mândru, de nepoți. Le-am arătat fotografii. Asta mă ajuta să-mi recapăt echilibrul.

– Cum ți se pare Polonia?

– Vorbim seara când mă întorc. Azi am treking, spun eu, la Morske Oko și vreau să urc și la Kasprowy Wierch, i-am spus fără să intenţionez să vorbesc ceva de Polonia de polonezi. Și mâine dimineață plec la Varșovia. Îmi puteți aranja un taxi la ora 6:30.

– Sigur dragă domnule, mi-a răspuns Margaret. A trecut la „domnule”… M-a văzut că-s pus pe fugă.

Marian mă strânge cu putere în brațe, și continuă iar să vorbească nedeslușit într-o limbă de neînțeles. Ea îi răspunde în aceași limbă. Eu mă uit întrebător. Vrea să mergem la masă, știe el niște locuri cu cea mai bună mâncare poloneză, tradițională. Nu mai știam cum să scap.

– O să vorbim diseară când mă întorc acasă, le spun eu politicos, dar pus pe fugă, gata să le dispar, cel puțin pentru câteva ore.

Deodată Margaret se aproprie de mine și-mi ia mână din nou în mână ei, moale și caldă. Fata noastră, zice ea, Suzana e ghid în Varșovia. Poate vrei să te ajute pentru câteva zile. A mai fost ghid cu Israelieni.

– Da se poate, am spus, vorbim diseară!

Ne-am despărțit cu toții cu lacrimi în ochi deși mie nu-mi era clar dacă e de la emoția lor sau emoția mea. Începând splendid și continuând cu decepția flirtului și drama lui Marian, ziua trebuia să fie bună, de acum încolo. Vizităm cea mai frumoasă parte a Poloniei. Și într-adevăr așa a fost. Întâi am urcat cu telecabina, după o coadă cam lunguță, la cota 2000, Kasprowy Wierch. Sus o priveliște splendidă. Total deosebită de a Carpaților. În jur o rețea de vârfuri cam de aceași înălțime își înfingeau vârfurile adânc în ceruri. Cerurile puțin cam supărate, atârnau de aceste vârfuri nori groși, priviri încețoșate lăcrimând mărunt. Eram în ceruri și la propriu și la figurat. Natură pentru mine e singura care mă poate absorbi total și mă face să dispar singur la adăpost de cele lumești, în neantul ei. Deși ești sub nori, la fiecare mișcare a acestora, soarele se arată darnic și-ți descoperă altă față a munților. În față Tatra Poloneză, în spate Tatra Slovakă. Fără sentimente poloneze, amândouă sunt cam la fel, dar totul e într-adevăr splendid.

Am coborât pe jos până la cota 1300 prin pădure. Era o zi cam ploioasă cu nori, nori și soare schimbându-se între ei, dar fără o ploaie deranjantă. Nu am deschis umbrelă de loc. Mergeam prin pădure de unul singur. M-am oprit am mâncat niște fructe, pe care mi le-a împachetat cu grijă Margaret, am băut un suc de portocale tot de-al Margaretei. Sigur ei au fost foarte bucuroși să vadă un israelian acolo, deși după spusele lor nu eram primul. Mă gândeam cum putea Marian să se căsătorească, cu o poloneză, după tot ce a trecut. Sigur că și ea trebuie să fie o ființă deosebită, mi-am spus.

De la 1300 am luat cablecar-ul înapoi la cota 1100 m. Aici am mâncat bine la un restaurant turistic: niște ciorbă de fasole, cârnați polonezi cu chips şi bere. Dacă ești cu adevărat flămând, ciorba de fasole e foarte bună. Sigur, că aia de la Fălti, Iași, Hanul Berarilor. Pe la 1100 un taxi m-a dus la Morske Oko de fapt până unde putea înainta taxiul. De acolo e o plimbărică de vreo 6 km prin pădure până la lac. Multe cascade în jur îți opreau respirația și pădurea însăși era fermecătoare de basm.

Într-adevăr, din cauza copacilor e greu să vezi pădurea! Numai brazi drepți, falnici aroganți. Morske Oko. O altă frumusețe a naturii desăvârșite în Tatra poloneză. Situat între munți, lacul l-am găsit înconjurat de păduri uriașe stând ca o pojghiță lină de apă liniștit. Netulburat părea, parcă amenințat doar de un cer negru noros care închidea trapezul, a cărui laturi o formau pădurile în două părți iar bazele erau lacul și cerul siniliu. Am stat fermecat vreo jumătate de oră pe malul lacului, mâncând fructe. S-a înseninat și deși era vreo 7 seara a ieșit soarele. Soarele cu dinți ce nu reuşeau să încălzească atmosfera, dar acea atmosferă era feerica.

Fericit și obosit m-am întors la „Vila Ma…”. Margaret era în prag, mă aștepta. Pe unde am umblat, trebuie să fiu mort de foame. Au înțeles că nu mai mergem la restaurant. Eram mai mort de oboseală decât de foame. M-am așezat totuși la masă cu ea, din politețe. A început să-mi spună că polonezii au fost acuzați pe nedrept de moartea evreilor și că au murit și 3.000.000 de polonezi. Nu aveam putere la asta, din păcate fire puțin impulsivă cum sunt, am simțit cum obiectivul meu ce survoala realitatea nu-mi dă pace. Am trecut la acuzații:

– Cum să nu simțiți în aer mirosul a 3.000.000 de victime, de oameni ca voi, de copii, femei, bătrâni arși fără milă, cum se putea trăi așa. Cum ați reușit? Am spus toate repede pe negândite cu privirea într-o parte, neputând să o privesc în ochi. I-am spus multe lucruri grele, îmi părea deja rău, dar continuăm cu ardoare.

Ochii ei se încețoșau acoperiți de lacrimi. L-am zărit pe Marian stătea în pragul sufrageriei, nu spunea un cuvânt și eu speram că nici nu înțelese vreo unul. Era soția lui. Eu aproape că o acuzasem că a fost născută atunci în vremurile alea, și că nu s-a alăturat partizanilor. Nu am făcut-o, dar era cât pe ce să fac și tâmpenia asta. M-am uitat la Marian, era necăjit, încă un israelian care nu iartă sau nu știe să tacă părea că spune. Dar ea e dragostea vieții lui.

La un moment dat Margaret s-a ridicat și cu ochii în pământ a plecat.

– Aveam doar 15 ani atunci, a murmurat fără ura, fără nervi, și a plecat… Am strigat:

– Margaret nu pleca! Am încercat să o aduc înapoi, să-mi cer zeci de scuze pe care le merita. Marian mi-a făcut semn cu mâna, las-o așa e ea. Îi trece. Mâine va fii totul bine. M-a strâns în brațe, fară putere, slab… Plângea încet, nu spunea nimic. M-am dus în cameră. Camera nu mi se părea la fel de primitoare ca ieri. O doamne cât am putut să fiu de incorect, de dur, cu femeia aceea.

Pe masa de ruletă a vieţii, se învârte continuu o monedă. Pe o parte a monedei e sculptat succesul, bogăția, fericirea, pe cealaltă parte a monedei sunt deziluziile, necazurile și durerea. Moneda asta se învârte încontinuu. Dacă se oprește în fața ta soarta îți e deja pecetluită și la bine și la rău. Foarte rar moneda asta nu cade ci rămâne în picioare și unuia îi arată o față și altuia o altă față. Tu vezi lucruri care din cealaltă parte nu se pot vedea. Nimeni nu e vinovat, doar moneda care se învârte. E foarte greu să judeci mișcarea monezii. Încă o jumătate de cerc și puteai fi tu în locul lui sau în locul ei nu mai fă pe deșteptul… mi-am spus. Englezul spune „Don’t play God anymore!” E puțin estompată traducerea mea: „Nu te mai da Dumnezeu. (căci nu ești!)”. Eram supărat foc pe mine însumi. Margaret o gazdă model nu merita asta. Nici evreul bătrân cu care se căsătorise nu merita asta! Nici mie nu îmi trebuia asta. Am adormit imediat.

Dimineața mă așteptau în fața camerei, sandviciurile frumos aranjate și fructele pentru dejunul pe care nu-l puteam lua. Margareta nu era acolo. La 6:30 am coborât să iau taxiul. M-am uitat înapoi la „Willa lui Marian (şi a) Margaretei”. Păcat că am supărat-o. Deodată a apărut Marian. Mi-a spus ceva cu free. free și mi-a făcut semn să-l urmez. Cu toată opunerea mea, mai de voie mai silit intru în mașinuța lui Marian. El vrea neapărat să merg cu el la gară. Am înțeles cu greu că e din dragoste pentru Israel și că trebuie să merg cu el la gară. Nu l-am putut refuza. Ochii îi erau umezi. M-am uitat ultima dată spre „Willa Ma…”! În prag Margaret îmi făcea la revedere, plângea, mă sărută cu bezele suflând în palmă. M-a iertat oare. Și eu care am venit doar pentru munte pentru natură la Zakopane.

Drumul spre gară a fost o adevărată peripeție. Mi-am spus că bine ar fi să conduc și eu așa la 87 ani. Pe de altă parte am mulțumit lui dumnezeu că am ajuns nevătămat. Mi-a dat la despărțire telefonul fiicei lor Suzana. Am urcat în trenul de Varşovia, mâine încep ultima parte a călătoriei. Polonia își arată foarte multe fețe!

–––––-

Raul ANCHEL

Tel Aviv, Israel

3 februarie 2020

Adrian GRAUENFELS: Discursul Rabinul Israel Meir Lau la Yad Vashem ianuarie 2020

Discursul Rabinul Israel Meir Lau la Yad va Shem – Jerusalem – World Holocaust Center – Remembering Holocaust, fighting Antisemitism.

Ne amintim Holocaustul – Combatem antisemitismul.

Dragi conducători ai lumii,

V-am întâlnit ieri,  va văd azi aici, va mulțumesc pentru amabilul vostru gest, atât pentru alocuțiunile care ne-au atins, cât și pentru dragostea, prietenia, frăția  pe care ne-o arătați, pentru promisiunile de speranțe și de viitor, nu vom uita niciodată, apreciem prezența dvs. adânc, noi supraviețuitorii, frați și surori, cetățeni ai Israelului.

Lideri ai lumii, doamnelor și domnilor, cu 25 de ani în urmă, cu ocazia pomenirii a 50 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare Buchenwald de către armata americană, în 18 aprilie 1945, am fost invitat să țin un discurs pentru supraviețuitorii eliberați din lagăr și care au supraviețuit în plus, 50 de ani în libertate. Am venit împreună cu fratele meu mai mare Naftali, eroul care mi-a salvat viața, am venit din Ierusalim la Weimar (Buchenwald se află la periferia orașului Weimar) și am început discursul meu cu aceste vorbe: „Aceasta este a doua mea vizită la Buchenwald, prima a fost cu 51,5  ani mai devreme. Care este diferența? Când am fost adus prima oară aici, eram un copil de 7,5 ani. Nu mai aveam tată, nu mamă, doar un frate. Am sosit aici fără un nume, eram doar un număr – prizonierul 117030. Prizonier… un copil de 7,5 ani. Ce crime făcusem până atunci ca să fiu luat prizonier? Fără un nume. Fără identitate. 50 de ani mai târziu am venit din vechea mea nouă țară – statul Israel. Acum am un nume, el  este Israel Meir Lau. Nu mai sunt un prizonier, sunt șef rabinul Israelului. Ce schimbare!”.

Pentru o astfel de schimbare între prima și a două vizită aici, cineva ar spune: OK, hai să uităm toate astea, să deschidem o pagină nouă, un capitol nou, hai să iertăm, hai să uităm, de aceia am venit să vă spun direct – nu pot să iert, pentru că nu am fost autorizat să iert, părinții mei înainte de ce au fost luați de lângă mine, nu m-au rugat să iert, ei mi-au cerut să continui lanțul evreiesc, care nu va fi distrus, care nu poate dispare,  întru eternitate. Mi-o aduc aminte pe mama, aveam deja 7,5 ani, ea îmi spunea: oriunde vei fi adu-ți aminte că ești evreu, ești partea unui lanț rabinic care continuă, tatăl tău a dispărut  în urmă cu 2 ani, și nu știu unde se află, era al 37 la număr într-o dinastie rabinică, tu ești al 38-lea, continuă dinastia, du-te acasă, cu ajutorul lui D-zeu… Ea nu a vorbit despre iertare, nici despre uitare.

Continue reading „Adrian GRAUENFELS: Discursul Rabinul Israel Meir Lau la Yad Vashem ianuarie 2020”

Al. Florin ŢENE: Jurnalistul în activitatea sa e necesar să țină cont de raportul dintre subiect și obiect

Între subiect și obiect, întotdeauna, se stabilește o relație de intercondiționare de natură informațională și practică de care ziariștii în analizele lor trebuie să țină seama. Informația, adică cunoștințele pe care le posedă subiectul, este o premise a activități practice- cadrul obiectiv în care se instituie circuitul informational dintre obiect și subiect. Cunoștințele sunt exprimate și păstrate numai prin intermediul limbajului, scris și vorbit, natural și artificial. Ele sunt structurate în funcție de gradul lor de abstractizare, instituindu-se o dialectică complex între concret  și abstract, în funcție de structurile lor logice, în sintetice și analitice, în funcție de ponderea  perceptivului și raționalului, în empirice și teoretice , iar în funcție de locul lor în procesul de cunoaștere, în a priori și a posteriori. De aceea, cunoștințele nu sunt simple copii ale obiectului real, ci sunt re-producere și o construcție a acestuia.Se poate spune că memoria, sau mai bine zis, conștiința jurnalistului nu numai că  reflect mediul obiectiv în care trăiește, dar îl și creează.

            Prin urmare, cunoașterea sau relația cognitive dintre subiect și obiect depinde de mai mulți factori, printre aceștia sunt: natura și structura obiectului cunoașterii, el poate fi material și ideal, structurile psihice și logic-lingvistice ale subiectului, cadrul în care se instituie raportul dintre subiect și obiect, felul, bogăția și nivelul informației pe care o deține subiectul, scopurile urmărite de subiect, a se citi jurnalist,  mijloacele folosite pentru a-l atinge etc.

            În funcție de natura și structura obiectului cunoașterii și de structurile psihice și logic-lingvistice ale subiectului, cunoașterea este perceptivă și rațională.

            Prin cunoașterea perceptivă, obiectul își dezvăluie însușirile sale exterioare și individuale, subiectul utilizând cu preponderență organele sale de simț. Sunt obținute astfel date observaționale. Ele sunt un rezultat al contactului dintre subiect și obiect și formează totodată  un “capital “ de bază în procesul cognitiv. Fiind un rezultat, ele nu trebuie confundate cu imaginile senzoriale pe care orice ființă superioară le are, ci ele sunt cunoștințe perceptive, informații  intersubiective, comunicabile, și prin urmare sunt exprimate în enunțuri care pot primi o anumită valoare de adevăr.

            Principala cale de obținere a datelor este observația spontană sau provocată care, la nivel epistemic, se desfășoară în condiții experimentale și este controlată metodic.La nivelul ziaristului, actul percepției senzoriale  și cel al observației nu sunt separate în timp; simultan cu percepția, ca actpsihic elementar, are loc și conștientizarea a ceea ce  este perceput, respective formularea verbal, cel puțin la nivelul limbajului interior, a conținutului celor percepute.

            Prin urmare, contactul direct dintre obiect și subiect, în actul perceptive, nu trebuie înțeles ca o reflectare Continue reading „Al. Florin ŢENE: Jurnalistul în activitatea sa e necesar să țină cont de raportul dintre subiect și obiect”

Ionuț ȚENE: Ora exactă a literaturii române bate la Chişinău

E de admirat faptul că Republica Moldova devine principalul centru de creaţie şi promovare a culturii române şi, în speţă, a literaturii noastre. Pe harta literaturii române, Chişinăul devine un focar de creaţie literară românească. În acest proect de unitate culturală românească se implică cu profesionalism şi dăruire Academia de Ştiinţe a Moldovei. Pentru elita culturală a Basarabiei, cultura română nu are graniţe şi nu este împărţită în două state româneşti. Recent la Chişinău a avut loc un eveniment istoric, la fel ca şi congresul studenţilor din 1871 de la Putna sau înfiinţarea Academiei Române din 1867. Ziua de 24 ianuarie 2020 a fost marcat printr-un eveniment important la nivelul literaturii române. Discutăm de lansarea, la Biblioteca Națională a Republicii Moldova, a unei lucrări inedite „Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni” (în propria lor viziune), coordonată de academicianul Mihai Cimpoi, autor și director de proiect, Traian Vasilcău. Solicitat de Serviciul de presă al AȘM, acad. Mihai Cimpoi a menționat că volumul lansat este o lucrare biobibliografică, care prezintă biografiile scriitorilor români și referințele critice. Conceptul original al lucrării constă în faptul că toate materialele sunt prezentate în viziunea autorilor, deci, așa cum își concep ei biografia de creație și biografia ca atare, biografia de viață. „Nu există până la ora actuală un dicționar de felul acesta care să adune scriitori români din întreaga lume. Enciclopedia se prezintă ca un fel de pandant ilustrativ, de completare, la „Dicționarul general al literaturii române”, dar acesta este un dicționar de tip academic, cu analize foarte ample ale operei. Noi ne-am limitat, dat fiind spațiul foarte restrâns, la biografie și bibliografie”, a spus criticul literar, cu referire la ideea de a edita o asemenea lucrare de anvergură. Întrebat care au fost criteriile de selecție a scriitorilor, acad. Cimpoi a specificat că a fost inclus orice scriitor care are câteva cărți, este activ, văzut, citit, indiferent dacă este membru al uniunilor de creație, societăților literare etc.

Acad. Mihai Cimpoi a remarcat că la volumul lansat s-a muncit 10 ani, întrucât a necesitat o muncă aplicată cu fiecare material aparte, dar din lipsă de finanțare, tiparul respectiv, bineînțeles, că a întârziat. Enciclopedia include 1146 de scriitori din perioada contemporană, care scriu românește, din 50 de țări ale lumii. Volumul va fi distribuit, în primul rând, marilor biblioteci și la majoritatea autorilor care vor dori să-l procure, a declarat coordonatorul lucrării. La cititorului de rând va ajunge mai greu, fiind vorba de un tiraj de 1200. „Distribuirea este un mecanism foarte complicat, dar fiind că volumul este tipărit în Republica Moldova va fi foarte greu de trecut Prutul cu el. De aceea, ne vom adresa Departamentului Românilor de Pretutindeni, poate va găsi o modalitate ca să ia pentru autorii din România”, a mai spus acad. Cimpoi. Sperăm că Bucureştiul va răspunde pozitiv şi nu se va complace în lupte politice sterile şi ordonanţe „berline”. Enciclopedia a fost lansată la umbra statuii lui Alexandru Ioan Cuza din Chişinău.

„Iată cum ar trebui să arate o „Columnă a Culturii naționale”: Scrisă cu Iubire de Neam și Zugrăvită cu aurul sufletelor despovărate de ura și zavistia nimicitoare de Frați! Și de astăzi ducem în palme Casa celor 1.146 de scriitori neuitați”, a afirmat poetul Traian Vasilcău, un promotor şi o voce distinctă a poeziei contemporane româneşti. La lansare au mai vorbit acad. Vasile Tărâțeanu şi dr. hab. Nicolae Matcaș. De remarcat este faptul că în cadrul Enciclopeidiei se regăsesc numeroşi scriitori clujeni. Pentru literatura română ora exactă a început să bată de la Chişinău, iar soarele românismului răsare din Basarabia. „Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni” a făcut unirea culturală a tuturor românilor şi va fi fundamentul unirii celor două state româneşti în curând. Capitala culturii române este din 24 ianuarie 2020 la Chişinău.

————————-

Ionuț ȚENE

Cluj-Napoca

29 ianuarie 2020

Eleonora SCHIPOR: Eminescu – veșnic viu în inimile noastre

 

               Marele poet național Mihai Eminescu este onorat  și iubit de noi toți.

            Despre Eminescu trebuie și putem vorbi în fiecare zi. Dar mai ales în luna ianuarie, luna în care a văzut lumina zilei cu 170 de ani în urmă Luceafărul Poeziei românești.

            Cu acest prilej în incinta CIE Cupca, pe coridoare, în muzeu, în bibliotecă, în cabinetul de limbă și literatură română, pe tot parcursul  lunii ianuarie  au fost expuse cărți, ziare, desene, gazete de perete, aplicații, fotografii dedicate vieții și activității Marelui Poet, cât și despre dânsul.

            La finele lunii ianuarie elevii CIE Cupca sub conducerea profesoarelor de limba și literatura română, doamnelor Lucica Dușceac, Marilena Zâgrea și Olimpia Bojescu, au pregătit un frumos recital poetico-muzical sub genericul „Eminescu  – veșnic viu în inimile noastre”.

            În sala de festivități a școlii au fost pregătite câteva expoziții dedicate poetului, iar elevii clasei a 5-ea au susținut un recital poetic. Ei au declamat mai multe poezii   invocând frumos natura din opera eminesciană.

            Elevii claselor a 6-ea și a 7-ea au expus câteva citate de și despre Eminescu, au recitat „Rugăciune”, având și icoana Maicii Domnului, și lumânări aprinse, au cântat „Seara pe deal” acompaniați la saxofon de colegii lor din clasa a 7-ea Maxim Țugui și Vasile Alerguș. Elevul clasei a 6-ea Bogdan Opaeț, care a participat la etapele raională și regională ale concursului versului eminescian, de asemenea a recitat frumos poezia „Pe aceiași ulicioară”.

            Elevele clasei a 11-ea „A” au adus în fața celor prezenți un șir de citate și cugetări dedicate poetului nepereche, au interpretat romanța „Seara pe deal” pe versur de Eminescu, un șir de poezii scrise de alți autori. La fine toți participanții au inerpretat  cântecul „Eminescu” pe versuri de Gr. Vieru și interpretat de regretații Doina și Ion AldeaTeodorovici.

            Mulțumindu-le tuturor celor prezenți, la încheierea ceremoniei date eu personal am citit propria poezie, „Eminescu e Poetul” care a fost publicată în toate ziarele românești cu câțiva ani în urmă, iar mai pe urmă introdusă și în cartea mea de versuri „Lumea miraculoasă a poeziei”.

            Asemenea măsuri educă la tânăra generație dragostea de frumos, de poezie, de cântec, de nemuritorul vers eminescian.

——————————-

Eleonora SCHIPOR,

CIE Cupca, Ucraina

Ianuarie 2020

Ligya DIACONESCU: Parastasul scriitorilor – eveniment unic!

ÎN FIECARE AN PARTICIPĂM LA PARASTASUL SCRIITORILOR, OAMENILOR DE CULTURĂ VÂLCENI! EVENIMENT UNIC! ADAUG PE POMELNIC ȘI ULTIMII COLABORATORI PLECAȚI, DIN RESTUL ȚĂRII ȘI DIN DIASPORA. DUMNEZEU SĂ-I IERTE ȘI SĂ-I ODIHNEASCĂ ÎN PACE!

https://valcea-turism.ro/sambata-18-ianuarie-2020-avut-loc-parastasul-cultural-valcean/?fbclid=IwAR2ofwz2GLUThmd7a0boS1bc3kN6iwRJgoUhny-i1yzDagN536l6hyhtSAI

Sambata, 18 ianuarie 2020, a avut loc PARASTASUL CULTURAL VÂLCEAN , cea mai importantă manifestare, devenită tradiţională, care se desfăşoară în Râmnicu-Vâlcea (la Biserica „Sf. Împărați Constantin și Elena” din Râurenii Vâlcii), întrucât vizează cunoaşterea, cinstirea şi promovarea tuturor oamenilor de cultură, artă şi ştiinţă care şi-au adus în trecut contribuţii, la dezvoltarea vieţii cultural-spirituale, ştiinţifice şi artistice a judeţului Vâlcea.

La PARASTASUL CULTURAL VÂLCEAN , unicul de acest gen din România, la care a avut loc SLUJBA DE POMENIRE A OAMENILOR DE CULTURĂ DIN JUDEȚUL VÂLCEA și UN MEDALION COMEMORATIV: pr. GHEORGHE CÂRSTOIU, DEM RĂDULESCU, PAROLEA MOGA și STAFAN STĂICULESCU, organizat de omul de cultură NICOLAE STATE BURLUȘI, la Biserica cu Hramul SF. CONSTANTIN ȘI ELENA (și Sf. NICOLAE) din RĂURENI-VÂLCEA.

Totodată a avut loc și PARASTASUL de 7 ani al scriitorului Alexandru Horezeanu, scriitorul care a scris 22 de cărți cu un singur deget. Numeroși oameni de cultură vâlceni au participat azi la slujbă! Amintim că ieri a fost înmormântat omul de cultură,  profesor, scriitorul brâncuşiolog ȘTEFAN STOICULESCU, atât de iubit și îndrăgit, despre care azi a vorbit bunul său prieten GHEORGHE CĂRBUNESCU, prietenie care îi legă de 64 de ani. DUMNEZEU să-I ierte si să-I odihnească în pace!

Au fost pomeniți toți oamenii de cultură vâlceni, plecați, care „au adus lumina” prin ceea ce au făcut pentru cultura vâlceană. AM ADĂUGAT LA POMENIC și numele unor buni prieteni, scriitori plecati dintre noi , de pe alte meleaguri, MARIN IFRIM din BUZĂU și EUGEN AXINTE din BRAȘOV.

La Parohia Râurenilor (unde cândva a existat unul dintre cele mai mari şi importante târguri din Sud Estul Europei – Târgul de la Râureni) la cimitirul cu biserica din lemn (1746) având hramul Sfântul Ierarh Nicolae (unde am putut din nou admira superba icoană a Maicii Domnului cu Fiul – operă a lui Sorin Hermeneanu făcută în 1974 – lucrare ce atestă descendenţa picturală a stilului acestuia direct din personalitatea artistică a celebrului pictor vâlcean Gherontie – mijlocul secolului XIX) am putut constata un monument funerar din marmură roz ridicat cu sprijinul direct al Arhiepiscopului Râmnicului, ÎPS Varsanufie, în amintirea veşnică a celui care s-a numit Alexandru Horezeanu, scriitor al Vâlcii, care a trăit între 1937 şi 2013, când a decedat şi a fost înmormântat în acest cimitir. L-am publicat si eu în paginile Antologiilor STARPRESS.

Astăzi, i s-a oficiat PARASTASUL DE POMENIRE de 7 ani, rugându-ne, toți, ca DUMNEZEU SĂ-L IERTE ȘI SĂ-L ODIHNEASCĂ. VEȘNIC POMENIRE s-a cântat și pentru oamenii de cultură vâlceni, plecați dintre noi, pomenindu-se fiecare cu nume și prenume!

Continue reading „Ligya DIACONESCU: Parastasul scriitorilor – eveniment unic!”

Adrian GRAUENFELS: Gettoul venețian după 500 de ani – Manual de funcționare

Primii evrei au sosit la Veneția în secolul al XIII-lea. S-au stabilit în special pe insula Judecca (de unde și numele). Pe la mijlocul secolului XIV evreii au cerut Senatului să le dea terenuri pe care să poată trăi permanent. De-a lungul secolului al XV-lea, evreii erau fie chemați la Veneția, fie expulzați de acolo. Senatul nu a arătat simpatie sau ostilitate față de aceștia, ci era ghidat de motive cu totul materiale.

Când situația economică a Republicii Venețiene s-a agravat, evreii au fost mai ușor acceptați – cu condiția să deschidă birouri care acordau împrumuturi mici, locuitorilor orașului, cu  un procent stabilit de Senat. Ca atare, evreii erau de două ori utili: au ajutat Veneția  să iasă din criza financiară și au deviat mânia săracilor care recurgeau la serviciile lor. Când situația Republicii s-a îmbunătățit, evreii au primit ordin să o părăsească.

Singura excepție de la această regulă a privit medicii evrei care în Evul Mediu, datorită științei lor, erau apreciați mai mult decât omologii lor creștini. La 29 martie 1516, Senatul Republicii Venețiene a anunțat că 700 de evrei care trăiau în acea vreme în „Cea mai strălucită Republică” trebuie să se mute într-o parte a orașului, strict rezervată pentru ei. Ea va fi păzită și închisă noaptea. Cartierul a fost numit „ghetou”. Cuvântul a venit de la topitoriile de metale aflate în apropiere – „ghetto”. „Noul Ghetto” a devenit primul loc de segregare religioasă din istorie.  A servit de  model pentru toate ghetourile ulterioare, până în secolul XX. Din motive religioase și etnice, evreii locuiau împreună, dar fără să se închidă noaptea și să pedepsească pe cei rămași afară, cum propunea Veneția.

 Primii la Veneția au fost evreii Ashkenaz- refugiați din Germania. Apoi li s-au alăturat evrei din Provence și din regiunile din jurul Veneției, iar apoi exodul a continuat din Spania și Portugalia, unde evreilor li s-a oferit un timp, posibilitatea de a accepta creștinismul sau de a pleca. Cele mai numeroase au fost valurile de refugiați din Magreb și Orientul Mijlociu (Egipt, Siria), precum și din Turcia. Puțin înainte de 1500, Papa Leon X a ordonat expulzarea evreilor din orașele italiene, iar venețienii au propus un compromis: „Evreii trebuie să locuiască împreună, în case situate în zona Cannaregio, pentru a nu ieși noaptea, cu  acces printr-un pod,  cu două porți, care vor fi păzite de patru gardieni creștini, iar evreii vor plăti pentru ele.”

Dorința de izolare a fost reciprocă. Evreii nu voiau să trăiască printre creștini, doreau să își respecte legile, căsătoriile mixte erau strict interzise.  Dând evreilor un spațiu aparte, autoritățile Republicii Venețiene le-au arătat o mare favoare – pentru că tot ceea ce s-a întâmplat pe acest teritoriu nu a fost sub jurisdicția autorităților creștine. Prin urmare, dreptul de a trăi în ghetou a fost acordat numai elitelor – evreii Ashkenazi și imigranții din comunitățile evreiești din alte orașe italiene. Astfel a apărut un simbol marcant al vieții evreiești în Europa, de mai bine de patru sute de ani: ghetoul.Aceiași  segregare a fost practicată nu numai în ceea ce privește evreii. Germanilor, grecilor, perșilor, turcilor și armenilor li s-au acordat și privilegii separate de autoritățile Republicii, dar impunându-se  multe interdicții locuitorilor.   Comerțul evreiesc era limitat  prin lege, la cumpărarea și vânzarea de haine vechi. De fapt, aceste restricții au fost puțin luate în considerare și, odată cu creșterea orașului, filialele comerțului evreiesc s-au extins. Făceau comerț cu o mare varietate de produse: sticlă, cristale și aur, tapet, broderii, cărți etc. Guvernul acorda o atenție deosebită vânzării de pietre prețioase, dar fără mare succes. În această industrie, evreii au câștigat o reputație atât de puternică, încât chiar și persoanele încoronate din Europa recurgeau la serviciile lor.

 Într-un spațiu mic, au fost ridicate  5 sinagogi (în funcție de numărul de comunități evreiești care provin din diferite țări) – italiană, germană, spaniolă, levantină, cantonală. Întrucât iudaismul interzice artele vizuale, sinagogile au fost proiectate de arhitecți creștini. Într-un secol în care se construiau biserici neobișnuit de frumoase în toată Veneția, comunitatea ghetoului spaniol l-a invitat pe celebrul arhitect Baldassare Longenu să proiecteze sinagoga spaniolă.

Această sinagogă a devenit prima realizare arhitecturală a districtului, eclipsând tot ceea ce a fost construit mai devreme.  Interiorul său luxos, proiectat în tonuri de roșu și auriu, cu sculpturi magnifice pe lemn întunecat, este considerat unul dintre cele mai frumoase din Italia.  De la porțile care odată separau Veneția creștină de Iudeea noaptea, s-a păstrat doar  o  impresionantă  găură pentru balamale , cioplită  în pereții de piatră. Dar clădirile rezidențiale au supraviețuit până în zilele noastre. În ciuda pereților dărâmați și erodați, peisajul nu este mohorât. Desigur, la  exterior , casele sunt complet diferite de clădirile magnifice care există în zonele San Marco sau Santa Croce. Simplitatea aspectului a fost obligată, pentru a nu atrage atenția și a nu provoca invidia creștinilor care ar putea intra în gheto .

În ghetou existau un conservator și un teatru; aici locuiau muzicieni magnifici, adesea invitați în cele mai nobile case venețiene.  Evrei erudiți  au lucrat la traducerile unor scrieri antice, ale căror texte au fost căutate chiar de episcopii italieni.

În secolul al XVI-lea, Veneția a devenit un centru recunoscut al culturii evreiești, cu o tipografie și o teologie avansate. Cursurile  școlii de muzică și dans situate în ghetou au fost deschise  multor creștini respectabili din cartierele vecine. Trăind în ghetou, evreii venețieni s-au simțit mai în siguranță decât oriunde în Europa, feriți de  fanatismul religios și la cheremul autorităților. În secolul XVII, odată cu încetinirea activității economice la Veneția, datorită reducerii comerțului exterior, rolul relațiilor comerciale evreiești (în special cu Levantul) a crescut semnificativ. Comunitatea evreiască din Veneția a devenit cea mai bogată  comunitate evreiască din Italia și a doua după Roma în ceea ce privește populația evreiască, în 1655, având aproximativ 5.000 suflete. Locul a devenit aglomerat, așa că nu este surprinzător că primii „zgârie-nori” au apărut în ghetou – case cu opt etaje – printre  cele mai înalte clădiri din Veneția.

Continue reading „Adrian GRAUENFELS: Gettoul venețian după 500 de ani – Manual de funcționare”

Paul LEIBOVICI: Transnistria

Iată-ne pe noi, cei lipsiți de podoaba care ne acoperea cândva craniul, pe unii cu ondule negre, blonde, azi la vârsta patriarhatului, sprijinindu-ne în baston, în cel mai bun caz, căci unii dintre veteranii Transnistriei ori sunt sprijiniți de către o însoțitoare, ori privesc în zări de după geamul unei Case de bătrâni. Dar fiindcă memoria le este limpede mai pot să povestească celor din jur, nepoților, amintiri din Transnistria.

– Apoi, replică unul din medici, am auzit că voi Bucureștenii ați, trăit ca în sânul Evei…

– O fii, care cumva… dar după Pogromul legionarilor – unde au murit în chinuri zeci de bucureșteni (fii lui rav. Guttman z.l.) s-au înăsprit legile lui Antonescu. Însăși profesorul Giurescu a consemnat (deși pe scurt) cine erau victimile rebeliunii legionare, în care au fost omorâţi peste 100 de evrei din Capitală. Tot, acest Om de știință, precizează în scrierile sale: „Unii dintre evreii bucureșteni au fost duși în lagăr în Transnistria iar cei rămași pe loc, prestează munci – precum curățatul zăpezii, îndepărtarea dărâmăturilor provocate de bombardamente.

Desigur că nu la atât se reduc suferințele populației evreiești, ci ele cuprind și confiscarea magazinelor, eliminarea funcționarilor evrei în cadrul romanizării, excluderea evreilor din învăţământul de stat, pauperizarea ca urmare a acestor măsuri etc. Dacă un om de știință, academician, precum Giurescu, căruia i-am citit scrierile, a fost martor și a consemnat, trimiterea evreilor în Transnistria, mai poate scrie careva că bietul ANTONESCU – primul ministru al României din anii 1940-44, nu a fost implicat în CRIME contra evreilor?!

În anul școlar 1942-43, în primele zile ale lui Septembrie au început deportările spre Transnistria. Siguranța a ocupat localul din str. Romulus nr.55 unde funcționa liceul „CULTURA”. Acesta se strămuta în str. Sfântul Ioan Nou nr.9, apoi pe str. Anton Pan, dar a fost evacuat și de aici fiind siliți să cedeze localul pentru Cercul Teritorial București. În localul din Romulus fuseseră strânşi câteva sute de evrei, care urmau să fie deportați spre Transnistria! Printre cei închiși acolo, se aflau: anticarii Pack, prof. Magnesiu, elevul Suliav și mulți alții. Generalul Cepleanu a fost comandantul muncii obligatorii din Capitală. Tot el a dat ordin de deportare a unor familii bucureștene spre Transnistria.

DOMNILOR istorici din sec. XXI… ANTONESCU ca Prim Ministru nu știa? Apoi, cine a ordonat trimiterea a 200 de evrei bucureșteni spre Transnistria? În ISRAEL au fost invitați 40 de demnitari –reprezentanți a patruzeci de țări pentru a COMEMORA 75 de ani de la dezastrul inumanitar care s-a petrecut la AUSCHWITZ. Și noi, cei puțini rămași în viață, cei care am fost la vârstele copilăriei îndepărtați de mamele noastre – închise în lagăre separate, de tații îngropați de viu – gropi care se mai găsesc până în aceste zile de-alungul și latul Transnistriei.

Noi, copii orfani am fost aduși înveliți în ziare și cartoane, salvați în ultimele momente de către o comisie ajunsă în Transnistria. Ne-au urcat în vagoane și așa am ajuns la Cîmpulung, Bacău, Iași. Comunitățile de evrei ne-au primit, ne-au adoptat și ne-au redat viața, tinerețea. Această delegație care ne-a salvat viața a fost formată din câţiva evrei din București, vreo doi din Bacău, printre care prof. I.Voledi și Herș Segal. Unii copii orfani au fost adoptați, alții găzduiți de familii care cu toate că aveau fiice și fii ne-au primit în sânul Familiilor lor unde am crescut ani de zile. Am fost înscriși –după vîrstă la școli primare, iar alții la liceu.

Am amintit, mai sus de prof.de matematică Herș Segal –care la rândul său împreună cu fratele care era prof.de fizică s-au salvat trecând granița în ilegalitate. Ambii pe lângă profesiile semnalate erau oameni de cultură, idișiști, provenind dintr-o familie din Cernăuți. Pe lângă cursurile de matematică, Herș Segal avea grijă noastră, a copiilor orfani. Ne asculta povestirile, se interesa de soarta părinților, a familiilor noastre care zăceau pe undeva prin gropile Transnistriei. Nicăieri, pe întinsul pământ al blestematei Transnistrii nu au fost deschise muzee: nici la Moghilev, sau la Murafa și nici la Bogdanovsca! Aici și-au săpat însăși, victimile, gropile lor, proprii! Era Transnistria sub, opinca românească, și sub, cizma nemțească! Erau, lagăre de femei, și lagăre de bărbați! Dar Groapă comună nu făcea selecții de sex și nici de vârstă… Doar copii erau duși în lagăre împreună cu tinerii. Până în aceste zile, se mai găsesc, ici-colo frați care nu au știut de-a lungul zecilor de ani, unul de altul. Printre noi copii au fost unii cu mai dotați, care, cu toate că au trecut prin mari suferinți, au scris poezii, povestiri, cântece în care soarta lor și a familiilor se reflecta.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Transnistria”

Dragoș UNGUREANU: 200 de ani de la moartea poetului Ion Budai-Deleanu (1760-1820)

„Cel mai mare poet român

până la M. Eminescu”

Se împlinesc 200 de ani de la moartea marelui poet Ion Budai-Deleanu. Scriitor al Școlii Ardelene, născut la 6 ianuarie 1760 în satul Cigmău, Hunedoara a fost fiu de preot. A urmat mai întâi  Seminarul teologic greco-catolic din Blaj, mai apoi Facultatea de filosofie din Viena (1777-1779) după care își contiună drumul teologiei la Facultatea de Teologie Sf. Barbara din Viena (1780-1783) unde obține și diploma de Doctor în teologie (1787). Se reîntoarce ca profesor la Seminarul din Blaj unde după un conflict cu Episcopul greco-catolic Ioan Bob pleacă definitiv în orasul Lviv, astăzi Lamberg, din Ucraina. În 1815 este invitat ca profesor asociat la Iași de către Mitropolitul Veniamin Costache.

Ion Budai-Deleanu cunoaște foarte bine limba latină, care l-a ajutat să învețe ușor limba italiană și franceză. La Viena a făcut un proiect pentru 10 volume de lexicon, care însă nu le-a finalizat niciodată. In 1788 la Lemberg își redactează cea mai mare parte din creația sa și își începe cea mai renumită operă literară Țiganiada (Tabăra țiganilor) pe care o termina în 1812. Este primul autor de epopee în limba română. Țiganiada tratează un subiect alegoric, cu tendințe satirice antifeudale și anticlericale. Numele personajelor sunt simbolice: „slobozan”, „romândor” sau autentice: Burda, Tandler, Bălăban, Goleman, Corcodel, Parpangel, Drăghici.

Țiganiada este alcătuită din 12 capitole cu multe strofe: primul capitol are 113 de strofe, în capitolele II și III „Cântecele”  povestește întâmplări din tabăra țiganilor în drum spre Spăteni, capitolul IV numit „Argument” conține 112 strofe. In capitolul V Ion Budai-Deleanu povestește cum țiganii își cer iertare de la așa presupusul dușman Vlad Țepeș (DRACULA). Dușman care împreună cu o ceată de munteni vroiau numai să pună la încercare fidelitatea țiganilor. Capitolul VI, vine din nou cu un „Argument” de 99 de strofe. Capitolul VII și VIII poetul le numește din nou „Cântece” unde descrie „hărțuielile” de noapte și atacul taberei turcești. Capitolele IX (cu 133 de strofe) și X ( 131 de strofe)  „Argument”descrie clerul corupt și critica monarhiei tirane. In capitolul XI scriitorul descrie discuții despre abuzuri, tiranie și guvernare arătând că defapt forma ideală guvernamentală este demo-aritsto-monarhicească.  Ultimul capitol al XII-lea se încheie cu 115 strofe.

Și deacă-i hotărât din vecie

Patria să cază fără vină,

Aceași soartă ș-a noastră fie,

Un mormânt ne-astupe și-o țărână!

Vrăjmașului alta nu rămână

Făr` pământul și slava română!

Romândor fârșind, răpști mulțimea

Ș-un zgomot din șireag în șireag

Marsă crescând, iară călărimea

Desfășurând îndată alb-verde steag:

Du-ne strigând măcar în ce parte,

Ori la Slobozie, sau la moarte!”

(Ultimele două strofe)

Acest volum a fost editat mai întâi în 1800 și 1812 de Jacque Byck, iar în 1825 de Gheorghe Cardaș la București.

Continue reading „Dragoș UNGUREANU: 200 de ani de la moartea poetului Ion Budai-Deleanu (1760-1820)”