„Teologia dominaţiei practicată de Curia romană
nu-i este credincioasă lui Christos, Islamismul
trădează Islamul, iar sionismul politic este la
antipodul marelui profetism evreiesc.”
(ROGER GARAUDY)
Marea prigoană religioasă a regimului comunist instalat confortabil în România prin graţia nechibzuitului rege Mihai I de Hohenzollern, după lovitura sa de stat dată la 23 August 1944, a provocat în sânul poporului creştin ortodox român o amplă şi zeloasă Rezistenţă Religioasă.
Rezistenţa Religioasă este o chemare şi o alegere divină de Sus, printr-o trăire consubstanţială a menirii dreptei credinţe şi a curajului eroic-martiric.
Rezistenţa Religioasă este conjugarea acestor două mari virtuţi, cardinal-religioase care se preling din Cruce în Jertfă şi apoi se contopesc înălţându-se întru Iubirea hristică.
Rezistenţa Religioasă este misiunea şi binecuvântarea de a trăi pilduitor viaţa creştineşte.
Rezistenţa Religioasă este mărturia pe orice cale justă despre Adevăr, Dreptate, Libertate şi Dragoste. Acoperământul şi podoaba ei fiind creştinismul Ortodoxiei.
Cele trei Ramuri ale Rezistenţei Religioase, prin care se revarsă în Dragostea cerească sunt: Eroul, Martirul şi Sfântul. Ultimul fiind o încununarea divină a primilor doi.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pentru iubirea de noi, de om, dar şi ca să depună mărturie despre Adevărul absolut. „Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr ; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu!” (Ioan18, 37)
Curajul creştinului ortodox dacoromân este de a crede în Dumnezeu şi de a da mărturie Domnului, despre tot ce are mai bun, mai demn şi mai frumos Neamul său.
Curajul şi mărturia religioasă implică risc, durere, prigoană, suferinţă, persecuţie, jertfă, Golgotă, Cruce, dar şi biruinţa absolută a Învierii.
Credinţa este o atestare a curajului suprem. Arborele genealogic al Credinţei este Divinul. Viaţa lui Dumnezeu trebuie să se reflecte necondiţionat în viaţa omului religios.
Viaţa Bisericii trebuie să fie viaţa societăţii, cu conotaţie religioasă, morală, culturală, artistică, politică. Politicul nu trebuie să fie Zmeul statului, care sperie, înfricoşează, devastează totul, instaurând anarhia, ci braţul Bisericii, care apără, care zideşte, care dăruieşte valoare fiecărui lucru, fenomen, faptă, moment, atitudine, instaurând monarhia armoniei.
Mărturia religioasă este dreptatea de a spune Adevărul. Faptele Eroilor, Martirilor şi Sfinţilor sunt Icoanele sacre prin care surâde şi ne binecuvintează Dumnezeu, sunt Catapeteasma Bisericii Sale, sunt dăinuirile eterne ale moştenirii noastre pământeşti şi cereşti.
Deseori în viaţa Biserici, respectiv a Istoriei s-a înfruntat, s-a confruntat, s-a războit Binele cu răul, dar parcă niciodată ca în secolul al XX-lea şi parcă nicăieri în lume, ca în frumoasa noastră Ţară Valahă.
Secolul al XX-lea a fost epoca Marşului Distrugătorului, când diavolul şi-a jucat marea sa carte: Ateismul, ca suprema ură antireligioasă.
A fost acel timp, când Ura s-a înteţit în aproapele, s-a intensificat în duşman, s-a cuibărit în prieten; schimonosind frumosul, amputând mădularele binelui, paralizând hegemonia dreptăţii, profanând cununa adevărului.
A fost şi aceeaşi vreme, cănd Biserica şi-a dat marea sa Jertfă de Eroi, de Martiri, de Sfinţi, de Mărturisitori, de Români, de Iubire.
A fost acel timp, când Statul ateu i-a uzurpat pe Dumnezeu, Cultul Moşilor şi Strămoşilor, a uzurpat legea divină a Tradiţiei, a Culturii, a Invăţământului, a Muncii, a Bunăstării, a Armoniei ecumenice.
A fost şi aceeaşi vreme când Naţiunea noastră-Biserica stămoşească, a strălucit întru slava sa, binecuvântând Cerul cu Cetele sale de Sfinţi.
A fost acel timp, când Statul ateu a răsturnat valorile, virtuţiile, ordinea, omul, Naţiunea, promovând ignoranţa, mojicia, bădărănismul, mârlănia crasă, hoţia, corupţia, lichelismul, parvenitismul, cameleonismul, demagogia, şarlatanismul, erezia, stupiditatea, violenţa, calomnia, teroarea, înşelarea, tortura, manipularea, crima, genocidul, holocaustul roşu.
A fost şi aceeaşi vreme, când în toate fiinţele şi în toate locurile a odrăslit chemarea la Credinţă, la Mărturisire, la Nădejde, la Jertfă, la Dăruire, la Dragoste, la Biruinţă, la Înviere.
A fost acel timp, când românul-ideolog şi-a ucis fratele-doctrinar, când fiul risipitor a spulberat agoniseala părintelui gospodar, când discipolul şi-a torturat maestrul, când logodnica şi-a turnat iubitul la securitate, când cel scăpat din primejdie mare şi-a ucis salvatorul, când dezertorii şi trădătorii au fost puşi în onoruri şi demnităţi, când Statul-rătăcit, a uzurpat Vatra părintească a Neamului primitor de străini, când Răscumpărătorul lumii, a fost hulit, batjocorit, întemniţat, răstignit şi înlocuit cu Distrugătorul.
A fost însă şi aceeaşi vreme când ţăranul, boierul, elevul, studentul, fecioara, soţia, mama, învăţătorul, preotul, poetul, scriitorul, medicul, universitarul, filosoful, soldatul, generalul, prinţul, monahul, monahia, Ierarhul ş. a., s-au întărit în Credinţă, s-au îmbărbătat în Nădejde, s-au înfiat Iubirii, devenind Călăuze, Modele, Arhetipuri – Armata Rezistenţei Religioase.
Rezistenţa Religioasă cere aşadar, Recursul excepţional la Memorie. Pierderea, memoriei, alterarea sau uitarea, amputează Istoria, contorsionează omul, ţine în robie comunitatea umană. Virusarea Democraţiei, prin flagelul manipulării, al corupţiei, al imoralităţii, al individualităţii egocentriste, al falsului, al politicianismului venal, al ateismului pervers, al complotismului mercenar, a condus la detronarea Naţiunii şi instaurarea dictaturii absolutiste.
„Inelul de logodnă” al oricărui regim totalitar este Teroarea.
Conducătorii Mişcării Rezistenţei Religioase, au fost mirenii (civili sau militari), Locotenenţii ei au fost preoţii, călugării, monahiile, iar Cetăţile de rezistenţă Dealurile, Măgurele, Munţii, Codrii, Peşterile, Schiturile şi Mânăstirile.
Deceniul roşu, cel dintre 1948-1958 în sistemul concentraţionar a realizat o suferinţă naţională, prin arestări masive, ilegale, procese trunchiate, scenarii comandate, condamnări impuse, anchete, mistificări, izolări, teroare, tortură, foamete, frig, frică, boli, mutilări, ucideri.
În afară politica internaţională s-a derulat destul de confuz, oferind puterii comuniste instaurată prin voinţa regelui Mihai, care a înrobit ţara sovieticilor prin capitularea totală, fără nici o garanţie, să dispună de toate samavolniciile şi atrocităţile neîntâlnite şi neimaginate.
Singura forţă care s-a opus real puterii „frăţeşti bolşevice”, sovieto-române a fost Rezistenţa Anticomunistă, respectiv Rezistenţa Religioasă, creştin-ortodoxă. Această Forţă generalizată la care au participat toate clasele sociale şi toate vârstele a fost organizată sporadic, pe grupe, bande, grupuri răzleţe, în condiţiile oferite de riscul acelor vremuri.
Rezistenţa Religioasă a activat direct pe dealuri, câmpii, păduri, peşteri, dar mai cu seamă în munţii şi în văile acestora, acţionând indirect în temniţele arhipline, prin suferinţă, dar şi prin asumarea poporului creştin în mare parte supravegheat permanent.
În vremurile multiseculare Neamul nostru dacoromân prin poporul drept măritor creştin, prin boierii demni şi responsabili, prin Voievozi, prin Vlădici ieşeau cu toţii în faţa duşmanului din afara hotarelor, biruindu-l ori căzând înfrânţi, dar neîngenunchiaţi, energici şi semeţi cu crucea în mână, în suflet, în conştiinţă, neîndoiţi asemeni brazilor de pe falnicii Carpaţi-veghetori ai Vetrei Străbune, în nădejdea mângâierii biruinţei lor întru Hristos, căruia-I mărturiseau deschis, direct, deplin, drept, credinţa curată şi marea lor iubirea de foc.
În sitemul ateo-comunist al secolului XX, prigoana hoardelor barbare, ajutate de secăturile, trădătorii şi laşii care au acaparat puterea, răsturnând ordinea morală, socială, politică, culturală, economică, religioasă, năimiţi după parvenire, funcţii, onoruri, luptau cu toată forţa urii lor împotriva Bisericii lui Hristos şi a demnităţii naţiunii dacoromâne creştine.
Atunci, Poporul român prin intelectuali, oamenii de cultură, de ştiinţă, filosofi, teologi, învăţători, profesori, medici, artişti, preoţi, călugări, monahii, vlădici, mame, fiice, aflat în lanţuri, în cătuşe, ori neîncătuşat şi prigonit, a rămas purtător de Cruce, de Drapel, de Hristos.
De fapt, pericolul era mult mare între cei rămaşi „liberi”, decât între cei întemniţaţi, care deşi încătuşaţi şi izolaţi erau mult mai liberi să-şi manifeste credinţa şi dragostea creştină.
În vremurile multiseculare poporul dacoromân a apărat cu viaţa sa fiinţa religioasă a Neamului, dar şi siguranţa şi cultura Occidentului, rămânând zidul creştinătăţii de nebiruit.
Atunci, în veacul al XX-lea, când poporul nostru a fost trădat întâi de Dinastia străină care ne-a fost impusă, alterând Trupul şi Sufletul spiritual milenar ortodox al Naţiunii noastre creştine, prin omniprezenta Ocultă atee, apoi de hienele şi şacalii crescuţi la sânul lui, Apusul pe care l-am apărat în permanenţă de toate năvălirile şi răbuvnirile vrăjmaşe ne-a lăsat pradă celor mai feroce fiare apocaliptice din care chipul lor uman a fost stâlcit şi desfigurat.
Occidentul călduţ şi rotofei în smochingul creştin a întors spatele „rudelor” sărace. Peste toţi preşedinţii şi capetele încoronate trona şi guverna troika Churchill-Stalin-Roosevelt. În timp ce Germania şi Japonia erau îngenunchiate, Europa prăbuşită la pământ, iar S.U.A. zăcea între euforia eroismului şi labilitatea inconştientă, revoluţia roşie bolşevică se întindea rapid.
Apusul, deşi avea forţa politică, forţa economică şi puterea militară pentru a se opune categoric U.R.S.S.-ului, i-a lipsit însă autoritatea moralei creştine.
Ba mai mult, când Rezistenţa Religioasă din multe ţări creştine s-a făcut vădită, Occidentul privea jertfa acelor ţări cu un surâs ironic şi sarcastic, ca pe o parodie cinematografică.
În timp ce zeci şi sute de mii de întemniţaţi români cereau iertare, milă şi nădejde la Bunul Dumnezeu, afară în Temniţa cea mare, naţională se construia nestingherit social-comunismul, după arhitecţii Moscovei şi instructorii sovietelor sub heraldica secerei şi ciocanului.
Un anchetator asemeni celorlalţi bădărani ai vremii, plin de dispreţ şi ură asupra întemniţaţilor, triumfa ameninţător, fâlfâind puterea proletariatului pe care o reprezenta, pe deasupra capetelor deţinuţilor politici creştini, ajunşi la capătul puterilor şi al suferinţei, care cereau o minimă toleranţă umană prin faptul că Republica proletară era datoare constituţional să recunoască legitimitatea Bisericii Ortodoxe şi a celorlalte culte:
-„…Noi nu împărţim puterea cu nimeni. Nu dăm socoteală nimănui. Poporul şi clasa muncitoare sunt atotputernice… Revoluţia noastră este ştiinţifică şi s-au luat toate măsurile de înmormântare publică şi fastuoasă a Bisericii! Mai avem nevoie de ea pentru o vreme, şi-i venim noi de hac! Biserica voastră este la discreţia noastră. Degeaba vă mai consideraţi creştini, că tot Sinodul vostru a trecut de partea revoluţiei. Ei vă afurisesc, bă! Ei, înţelegi tu?” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 202-203)
Dacă sionismul rabinic a creat noţiunea colectivă de Mesia, atribuind chipurile „poporului ales”, o confirmare şi o consacrare sacerdotală de Hristosul, Ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, nu s-a lăsat mai prejos, graţie înrudirii iudeo-creştine, substituind pe Mântuitorul Hristos-Capul Bisericii Sale, cu un ritualism Ierarhic – sinodal eminamente sacerdotal.
În antologicul text al marelui teolog, scriitor şi poet naţionalist-creştin Nichifor Crainic, „Iisus în Ţara Mea”, profesorul emerit cerne prin înalta sa conştiinţă, derapajele Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române, text apărut în revista de înaltă prestanţă creştină, Gândirea, intitulat: Biserica: o ciudată spiţerie alchimistă, care negociază paliative pentru nevoi inexistente. Marele teolog a greşit de fapt fără intenţie, nuanţând Biserica – care este poporul drept măritor creştin, cu instituţia Clerului superior, Supraierarhia înalţilor prelaţi de „aur”.
Din acel text, redăm articolul: Biserica noastră e plugarul care şi-a lăsat moşia pârloagă.
„Pe acest anumit Iisus îl preferă firea noastră. Nu Iisus de pe Golgota, ci Iisus din staulul Vitelor, nu Iisus din Ghetsimani, ci Iisus din Cana Galileii, nu Iisus din pustia ispititoare, ci Iisus din parabola Semănătorului, nu Iisus retezând încâlcitele subtilităţi ale rasei cărturarilor şi fariseilor, ci Iisus din mijlocul oamenilor naturii, simpli sănătoşi şi buni ca ea. Iisus care ştie să zâmbească fiindcă înţelege plânsul, care rabdă fiindcă cunoaşte slăbiciunea omenească şi care cumpăneşte veselia cu tristeţea, care mustră mângâind şi osândeşte iertând.
A înţeles Biserica această mentalitate ce vine din adâncul sufletului popular? Întrebarea ar avea rost numai îndreptată unei conştiinţe ce s’ar fi frământat îndelung să găsească un acord între Christos şi popor, ca între sămânţă şi arătură. Biserica n’a făcut-o. Ea e plugarul care şi-a lăsat moşia pârloagă.
Dintre prerogativele ce şi-a însuşit prin canoanele sinoadelor istorice, prerogative transformate într’o monopolizare a lui Iisus Christos, Biserica practică astăzi una singură: administraţia tainelor. Adică: a acelor depărtate extracţii, obţinute în curs de veacuri, printr-un întortochiat alambic de formule, din florile proaspete ale Evangheliei. Şi Evanghelia a fost înlocuită cu aceste extracţii, Christos-cu ritualismul sacerdotal. Biserica a devenit astfel, în mijlocul nostru, un fel de ciudată spiţerie alchimistă care negociază paliative pentru nevoi inexistente, în lipsă de leacuri pentru nevoile reale ale zilelor noastre.
Monopolul pe care şi-l atribuie Biserica asupra lui Christos echivalează cu interdicţia Lui de-a circula în mijlocul poporului Său.
Un singur lucru i-ar sufla o patină venerabilă: rolul ei naţional. Dar a-i atribui Bisericii lui Christos un rol naţional în sensul acestei dulci minciuni cu care ne leagă mintea manualele de şcoală, înseamnă a-i suprima pur şi simplu caracterul de instituţie divină. Venerând-o pentru acest motiv, am tăgădui-o, de fapt, cu desăvârşire. Şi chiar de-ar fi avut pe vremuri un asemenea rol, care nu poate fi înţeles decât ca o înfiripare de cultură, azi l-a pierdut din mână.” (Gândirea, la 5 Ianuarie 1923)
Biserica luptătoare, cea de pe pământ este o instituţie divino-umană şi ca atare are în sensul de mântuire a Neamului şi caracter naţionalist. Fiind circumscrisă Hristosului ei, Dumnezeului-Om, Biserica întrupează naţionalul în naţionalism, astfel încât fiinţa Neamului creştin transcende, continuu Calea înspre Adevăr, înspre desăvârşire, înspre îndumnezeire.
Noţiunea de naţional înseamnă pur şi simplu individual, uman şi în cel mai bun caz, patriot.
Umanul, naţionalul, patriotismul nu implică religiozitatea unui Neam, a unei Naţiuni, pe când naţionalismul religios întotdeauna!
Naţionalul şi naţionalismul creştin, par că se află în luptă, dar sunt antinomice, ele de fapt se întrepătrund. Naţionalul pentru a se desăvârşi se întrupează în Naţionalismul creştin-ortodox, astfel încât fiinţa Neamului se spiritualizează religios, continuu, circumscriindu-se lui Hristos.
Fiinţa etnicului se înnobilează hristic în transcendent. Sângele cuminecându-se dreptei credinţe, spiritualizează etnogeneza Neamului, condiţie sine qua non pentru mântuire.
Starea, treapta de naţionalist este superioară şi-l defineşte pe omul religios şi patriot, în egală măsură, adică omul întrupat într-o mistică spirituală creştin-ortodoxă, consubstanţială cu Neamul, ajunsă pe culmile transfigurării metafizice, adică pe aripile azurului Iluminării.
Caracterul naţionalist al Bisericii, al societăţii, al comunităţii creştinilor ei, nu anulează şi nu este superior sensului vocaţiei şi misiunii hristico-evanghelice, ci dimpotrivă, întrepătrundu-se Naţiunea cu Biserica, se împlinesc, se desăvârşesc, aşa cum omul-conştiinţă moral-creştină, conlucrând cu harul, credinţa şi faptele bune devine conştiinţă divină, adică sfânt. Biserica Ortodoxă Română nu este „o înfiripare de cultură”, cum spune grăbit, marele teolog Nichifor Crainic, ci o Cultură a Duhului, adică o supracultură filosofico-teologică, de o dimensiune ortodoxă genială şi de o profunzime metafizică, ce o situează în spiritualitatea serafică astrală.
Nici cel mai mare teolog ortodox al lumii contemporane, Dumitru Stăniloae, nu este de acord cu raţiunea teologului şi prietenului său, Nichifor Crainic, în cel de-al doilea articol: Monopolul pe care şi-l atribuie Biserica…, (de fapt se contrazice categoric în articolul: Poporul nostru a ales din natura însufleţită şi neînsufleţită numai elementele înnobilate de preferinţă sufletului său), privitor la rolul Bisericii pentru Naţiune, Biserica naţională, nu clericală, căci, titanul Ortodoxiei afirmă clar, fără echivoc: „La baza fiecărui tip naţional acţionează un model dumnezeiesc etern pe care acea naţiune are să-l realizeze şi în sine cât mai deplin. Nu ştiu cât de departe au ajuns cercetările de laborator referitoare la deosebirea sângelui la diferite rase sau chiar popoare. Dar chiar dacă deosebirile ar fi materialmente prea infime pentru a putea fi sesizate cu instrumentele de până acum, e de la sine înţeles că precum există deosebiri anatomice destul de remarcabile între diferitele rase, vor fi existând şi deosebiri în sângele (fără ca să se întindă până la spargerea unităţii neamului omenesc) care stă la baza organizării sistemului osos, precum e de la sine înţeles că deosebirile fizice corespund unor deosebiri în puterile psihice şi spirituale, care sunt ultimele forţe imanente ce conduc organizarea corpului…
Naţiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfârşită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera şi cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestând când una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propăvăduind armonia lor, căci armonie deplină este şi în lumea ideilor dumnezeieşti.” (Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi Naţionalism-2011, p. 9, 11) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Marea prigoană religioasă continuă…”
„Acolo la Academie, în cele două căsuţe dăruite, în care se păstrează cu neasămuită grijă comorile fără de care nu s-ar putea scrie nimic despre acest neam, un om şi-a închis viaţa pentru a da o operă şi recunoscătorilor, şi nerecunoscătorilor…”
Bianu a fost creatorul şcolii naţionale de biblioteconomie şi bibliografie, cărora le-a pus pietrele de temelie, „a consacrat Bibliotecii Academiei 56 de ani de muncă neîntreruptă. El a găsit-o în 1879, când a fost numit bibliotecar, abia cu câteva sute de cărţi, înzestrându-o până în 1935, anul morţii sale, cu aproape 500.000 de mii de volume, cu mii de manuscrise, stampe, documente şi bogate colecţii de periodice româneşti şi străine” (Dimitrie Macrea, „Lingvişti şi filologi români”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p.122). Tot Bianu este cel care a reuşit să ridice clădirea modernă a Bibliotecii de astăzi.
În anul 1980, istoriograful Constantin Portelli publica o carte interesantă: „Metafizica istoriei”, care a fost reeditată, revizuită şi adăugită la începutul anilor `90. În vremurile de restrişte şi de distanţare socială pe care le trăim astăzi este reconfortant să citeşti o lucrare ştiinţifică despre sensurile şi motivaţia istoriei. Viziunea lui Constantin Portelli este teleologică, dar nu în strict dogmatic sau canonic, legată de o anumită religie, deşi reies sensibilităţi creştine din partea autorului. Portelli percepe istoria ca o logică divino-umană, o permanentă resetare a umanităţii pentru ca omul şi societatea să evolueze prin progresul cunoaşterii. Istoria este o summa de egoisme sau interese politice, economice şi religioase, dar care, fără să-şi dea seama neapărat, actorii contribuie la o evoluţie a unei morale istorice mai bune spre perfecţionare şi superioritate. „Dacă analizăm istoria la scara mare a spaţiului şi timpului, atunci observăm că liderii şi masele, urmărind interese egoiste, au realizat fără să înţeleagă, la vremea respectivă, obiectivele unui proiect divin superior”. De fapt asistăm la o logică a creaţiei divine care urmăreşte progresul cunoaşterii, pentru ca oamenii să devină participanţi inteligenţi ai proiectului divin. Aceasta este metafizica istoriei, mersul omenirii ca un liant secret şi tainic, între trecut, prezent şi viitor. Autorul nu vede o contradicţie între materie şi spirit, ci o sinergie. Toate marile evenimente istorice şi creaţii umane se încadrează în această logică a istoriei de integrare a omului în sensul superior al proiectului divin. Totul este pus în slujba progresului cunoaşterii şi inteligenţei pentru a deveni nişte „îndumnezeiţi” prin informaţia superioară asumată. Marile personalităţi ale istoriei politice, economice sau culturale apar cu un scop: acela de a contribui la dezvoltarea cunoaşterii şi progresului. De la oamenii care au inventat fierul, la regele macedonian Alexandru cel Mare, care a cucerit Orientul ca să propage cunoaşterea şi cultura greacă superioară, care a devenit elenismul şi stă la baza lumii culturale moderne. După ce a atins obiectivul superior, Alexandru a murit subit, dar moştenirea lui a fost preluată de regii elenişti şi apoi de imperiul roman, care a permis răspândirea valorilor civilizaţiei în lumea cunoscută de atunci. Proiectul divin lucrează prin trimişi, oameni superiori care intervin în istorie la momente cheie. Iisus Hristos, Fiul Omului s-a ivit în Israel pentru că „poporul ales” era monoteist, o formă superioară de religie faţă de zeii cruzi politeişti. Israelul a fost cucerit de romani pentru ca religia creştină să se poată răspândi mai uşor prin imperiul care era un creuzet al liberei circulaţiei, nu numai a mărfurilor, dar şi a ideilor. După ce imperiul roman şi-a încheiat menirea, creştinismul a îmblânzit popoarele barbare care s-au creştinat.
Profesorul suedez a fost colaborator al celor mai importante reviste de romanistică din Suedia, Franța și România. Acesta a îmbogățit, ca metodă, cercetarea în domeniul filologiei romanice, în special în ce privește limbile română și franceză. Alf Lombard a popularizat în țara sa aspecte ale culturii românești. În urma vizitelor în țara noastră,în anii 1934, 1956, 1964, 1968, a reușit, grație calităților sale de om de știință, intelectual și profesor de prestigiu, să determine în rândul studenților săi și ai tinerilor cercetători din Lund un viu interes pentru limba și pentru țara noastră.
Galați este un oraș port internațional, făcînd parte din sudul Moldovei. În partea de est a României. Este unul din porturile Dunării. Teii sunt comoara naturală cu mireasma lor îmbătătoare, care în sezonul înfloririi pare un adevărat ,,rai”. În fiecare colțișor te întâmpină mireasma plăcută a parfumului lor. Galațiul a ospitaliat în două rânduri pe marele poet ,,Mihail Eminescu”. În zilele noastre unul din parcurile cu Tei a primit numele acestui mare și unic poet clasic al României. Parcul cu Tei ,,Mihail Eminescu”.
Blocul ACUM a avut o perioadă de existență de cinci luni, în care, chiar fiind în minoritate, a reușit să facă câte ceva, cel puțin a demonstrat că se poate guverna și altfel, fără corupere, cumătrism, pe principii democrate, lucru apreciat chiar de obtuzul Voronin, pe care nu-l poți învinui de mare dragoste față de segmentul centru-dreapta. Oricât de mult ar fi criticat totuși Blocul ACUM a fost groparul oligarhului Plahotniuc, al hoțului clovn Șor, parțial al sistemului corupt al lui Plahotniuc, al unor scheme frauduloase precum Aeroportul, Metal Feros ș.a. Desigur, mulți îi impută Blocului ACUM vina de al fi creat pe marele rău Dodon, ceea ce e absurd. La o simplă analiză a situației din primăvara anului trecut se poate observa că nu a fost o altă variantă decât ACUM+PSRM. În varianta PDM+PSRM am fi avut păstrat în continuare sistemul oligarhic al lui Plahotniuc poate împărțit puțin cu Dodon, i-am fi avut în continuare pe toți cei trei răi absoluți – Plahotniuc, Dodon și Șor. În varianta PDM+ACUM ar fi continuat existența sistemului oligarhic Plahotniuc cu dispariția treptată a blocului ACUM. Deci, cu toate relele varianta ACUM+PSRM a fost unica variantă cât de cât acceptabilă, destinată doar pentru demolarea sistemului Plahotniuc, fără a construi ceva nou împreună cu Dodon. După demolarea sistemului Plahotniuc urmau să fie organizate alegeri anticipate. Greșeala blocului ACUM poate a fost că a durat prea mult această coaliție atipică care, cu toate acordurile semnate, oricum urma să se termine cu trădarea lui Dodon. Această specie, acești urmași ai bolșevicilor, ca și mentorii lor, una spun și alta fac, iar promisiunile lor nu pot fi luate în serios. Chiar dacă divorțul de Dodon a cam întârziat, oricum când s-a întâmplat acest lucru prin trădarea lui Dodon, unii îi învinuiesc tot pe cei de la ACUM (iar Dodon se bucură că altcineva arată poporului cine este vinovatul) că au cedat prea lejer puterea. Părerea mea, dar și a multora, este că momentul ales a fost cel mai oportun pentru Blocul ACUM, aruncând pe socialiști vina de nedorință de a reforma justiția. După pierderea alegerilor locale, inclusiv în Chișinău, Dodon oricum era hotărât să rupă alianța. Faptul că doar la o zi după demiterea guvernului Sandu Dodon și-a instalat noul guvern vorbește despre faptul că el era pregătit din timp și își aștepta momentul.