Eleonora SCHIPOR: Două măsuri comemorative de mare valoare

       

          Zilele acestea am fost prezenți câțiva oameni de creație din ținutul noastru la două măsuri comemorative.

          Prima a avut loc în incinta bibliotecii centrale din orașul Storojineț în prezența celor mai buni bibliotecari din raion, profesori, ziariști, scriitori.

         Într-o atmosferă solemnă toți cei prezenți l-am comemorat pe cel care a fost publicistul, ziaristul, omul de cultură Ivan Semeniuk. Despre acest om deosebit am vorbit deja.

         Această a doua comemorare (prima a avut loc la Hliboca) a fost pregătită tot de fiica sa Galina Semeniuk-Sâsoletina, cunoscută compozitoare, autoare de versuri și cântece, activistă pe tărâmul cultural. Reamintim că prima măsură comemorativă  de acest fel a avut loc la Hliboca.

         S-a organizat o asemenea măsură și la  Storojineț, deoarece o vreme oarecare regretatul ei tată, ziaristul Ivan Semeniuk a lucrat și la redacția din Storojineț.

         D-na Galina a pregătit o frumoasă expoziție de cărți, ziare, fotografii dedicate tatălui, o emisiune radiofonică, imagini pe ecranul multimedia din viața și activitatea tatălui ei.     A prezentat cartea „Continuitatea neamului” (apărută în limba ucraineană) chiar nu demult la una din editurile noastre bucovinene.

          Celor prezenți le-a dăruit cărți. A povestit cu multă emoție despre tatăl ei, a interpretat la chitară, dar și vocal câteva cântece solo, dar și cu colega cu care fac un duet minunat de circa aproape 5 ani – Natalia Cernuhina.

          Toți cei prezenți au rămas plăcut impresionați de atmosfera în care s-a desfășurat măsura comemorativă.

         Cea de a doua a avut loc tot zilele acestea la biblioteca din satul Cuciurul Mare, raionul Storojineț. Este satul de baștină al regretatului bibliograf, folclorist, om de cultură Mircea Mintencu, de la a cărui trecere în neființă se împlinesc acum acestea 40 de zile.

         Comemorarea sa a fost organizată de bibliotecara șefă a acestei biblioteci Natalia Bevțic cu susținerea președintelui comunității teritoriale Cuciurul Mare dl Vasile Toderenciuk. Prezenți la comemorare au fost cunoscuți scriitori, publiciști, ziariști, profesori, oameni de cultură, activiști din ținutul nostru, printre care: Vasile Vascan, Miroslav Lazaruc, Tamara Mincenko, Ivan Sanduleac, Rodica Zegrea, Maria Gulei, Olga Șevcenko, Galina Sâsoletina, Ivona Lughina, subsemnata și alții. Desigur au fost prezenți activiști ai satului, câteva rude.

         Doamna Natalia Bevțic a vorbit frumos despre omul, activistui, cititorul, prietenul tuturor bibliotecarilor din raion și nu numai, Cetățeanul de onoare al satului Cuciurul mare Mircea Mintenco. Am avut ocazia să vedem imagini la calculator prezentând crâmpeie din viața și activitatea acestul om erudit. A fost unul dintre cei mai activi membri ai cenaclurilor noastre literare, fiind prezent la zeci de prezentări de carte, întâlniri cu oameni de vază, date remarcabile din cadrul instituțiilor culturale din raion, regiune, și din alte părți ale Ucrainei.

         Rând pe rând vorbitorii s-au referit la calitățile lui de om de cultură, la cunoștințele vaste manifestate în domeniul literaturii, muzeografiei, culturii, civilizației…

          Personal am vorbit despre cele două cărți pe care le-am tipărit de și despre Mircea Mintenco. Prima îi aparține autorului însă-și. Se numește „Izvoarele cristaline ale inspirației”. Cea de a doua „Din toată inima” i-am dedicat-o eu personal, adunând în ea toate cele ce i-au fost dedicate: poezii, cântece, felicitări, portrete,  scrisori, diplome, mulțumiri… ele, aceste cărți vor dăinui de-a pururi, rămânând ca o amintire de neuitat despre cel care a fost Mircea Mintenco.

         Ne-a bucurat faptul că la propunerea și cu susținerea conducerii Comunității, și a bibliotecii va fi organizat un muzeu în cinstea sa, iar biblioteca sătească va purta numele lui Mircea Mintenco. Urmează ca toată documentația, procedura respectivă să treacă toate instanțele cuvenite.

         Sincere mulțumiri tuturor celor care au depus efort, cheltuială, cunoștințe pentru a face din zilele noastre o sărbătaore, fie ea și comemorativă, evocând memoria acestor personalități ale ținutului nostru bucovinean.

———————————————

Eleonora SCHIPOR

Ucraina

2 septembrie 2020

Ionuț ȚENE: Preotul cu mască crede în puterea omului şi autorităţilor, nu în cea a lui Dumnezeu?

Patriarhul Daniel a oficiat la jumătatea lui august în cartierul bucureștean Titan o slujba de târnosire a Bisericii „Acoperământul Maicii Domnului”, alături de Episcopul vicar patriarhal Varlaam Ploieșteanul și un mare sobor de preoți și diaconi, cu toţii purtând mască. Patriarhul Daniel și toți preoții și diaconii au purtat măști de protecție, deși nici legea, nici regulile impuse de Sfântul Sinod, nu le-au cerut asta. Au făcut aceasta, ca să arate cât de solidari sunt cu credincioșii care sunt obligați să poarte mască, precum și pentru a demonstra că Biserica este întotdeauna alături de stat în eforturile sale de combatere a epidemiei de coronavirus, Patriarhul Daniel le-a cerut și celorlalți co-slujitori să poarte mască, asta chiar dacă slujba s-a desfășurat în public. A fost un semnal clar prin care toţi slujitorii sfântului altar din România au înţeles că trebuie să poarte mască, deşi nu este obligatoriu, în timpul slujbelor religioase. Mai mult, sunt preoţi care deja împărtăşesc credincioşii cu linguriţe de plastic de unică folosinţă, deşi nu este canonic, Sfântul Sinod al BOR a reiterat recent că împărtăşania se oferă cu o singură linguriţă, conform tradiţiei bizantine din secolul VIII. De aceea, au apărut destule cazuri de preoţi care împărtăşesc, cu masca pe faţă şi cu mănuşi, din linguriţe de unică folosinţă, pe lângă faptul că încalcă canoanele bisericeşti, pot sminti credincioşii ortodocşi practicanţi, care şi aşa s-au redus destul de mult cu prezenţa la slujbele religioase în urma pandemiei. Nici măcar autorităţile laice nu cer să se depăşească cerinţele şi acele restricţii normative, pe care unii preoţi le aplică cu un exces de zel neînţeles. Mireanul aflat la Liturghie în faţa altarului poate fi smintit, când vede preotul, care vine mascat şi înmănuşat cu teamă de Covid, nu cu dragoste şi frică de Hristos. „Turma mică şi fricoasă” ştie că Trupul Domnului din Potir este vindecare de boli, nu sursă de îmbolnăvire.

Preotul scriitor Ava Credo Glăţean are dreptate când scrie: „Eu mă așteptam ca în timpul ploii(pandemiei), să apară ciupercile otrăvitoare (sacerdoții cu metehne de cartier), să-L împărtășească pe Hristos oamenilor în lingurițe de unică folosință. Dacă vine o prigoană în Biserica Ortodoxă, ăștia trec sigur la reformați. Eu stau și mă gândesc: dacă sunt preoți cu experiență și mari teologi, unul chiar profesor de teologie, cum pot avea cuvenita evlavie să îl pună pe Hristos în plastic, într-o jalnică linguriță de plastic, probabil și un produs chinezesc? Cu siguranță o să vi se pară că iar emit judecăți nerușinate și îmi bag nasul unde nu îmi este treaba, dar eu în calitate de slujitor al altarului și al Bisericii strămoșești, cum aș putea îngădui o asemenea ticăloasă și demonică inovație, și mai ales în buricul capitalei? O să spuneți că e doar o formă de acomodare cu o practică pandemică de dragul ,,artei teologice” și pentru a fi în concordanță cu legile profane ale statului. Că nu e nimic grav. Bine că nu au folosit bețișoare chinezești pentru orez sau o linguriță pentru înghețată. Nu m-aș mira nici să îi văd că îl pun pe Hristos în pungi de nylon. Trist, enorm de trist. Cu asemenea preoți, mâine slujim mesa Catolică și citim Coranul, pentru că cei 900 de ani de tradiție Ortodoxă, în care s-a stabilit împărtășirea cu aceeași linguriță, sunt intrați în trecutul desuet al slujirii liturgice, iar lumea fiind dinamică și Biserica trebuie să simtă transformări dogmatice, canonice și liturgice după cutumele lumii. Genii ale demonicei transformări, găsim pe toate gardurile, cu atât mai mult, cu cât au slavă bisericească, cuvânt înălțător, iar evlavie cât pisicile în călduri. Ar trebui să le fie rușine pentru că Hristos nu s-a jertfit pentru omenire, ca omenirea să-L pună în scaun cu rotile și în lingurițe de plastic pentru babele credincioase de duminică. Parcă văd că de prinde la prostime o asemena practică liturgică, nu mai scapă Biserica de ea, numai cu un Sinod Ecumenic adevărat.” Ortodoxia înseamnă asumarea cu mare curaj a vieţii şi morţii.

Continue reading „Ionuț ȚENE: Preotul cu mască crede în puterea omului şi autorităţilor, nu în cea a lui Dumnezeu?”

Daniela GÎFU: JURNAL ELECTORAL (3) – OARE O FI GREU SĂ-ȚI IEI UN DOCTORAT ÎN ȘTIINȚA DE A CONDUCE O PRIMĂRIE ?

„Tempora mutantur, nos et mutamur in illis!” (Timpurile se schimbă, iar noi ne schimbăm cu ele!) (Publius Ovidius Naso)

Deși lucrez în mediul academic ieșean, vin des (acasă) la Cluj-Napoca. Mi-e dor de oraș, mi-e dor de prieteni, mi-e dor de bucătăria transilvană… Pur și simplu, mi-e dor! Anul acesta, pandemia a decis să mă rețină mai mult față de ultimii ani de când trec Carpații de la Est la Vest și viceversa. Cred că aș fi un foarte bun ambasador pentru realizarea „Autrostrăzii Unirii” Iași – Târgu Mureș cu legătură Cluj-Napoca – Oradea – Budapesta. Consorțiile internaționale din care fac parte ar răspunde afirmativ la o asemenea inițiativă. Într-una dintre interacțiunile avute în luna iulie a.c., aveam să mă trezesc că acceptam să intru într-o competiție electorală, din start inegală.

Deloc surprinzător, întrebările pe care le aud azi din partea celor care au aflat de prezența mea în această competiție, le adresasem, la rându-mi, celor care mă îmbiaseră. Am acceptat, în primul rând, fiindcă îmi pasă de concetățenii mei. Îi asigur pe cei care nu mă cunosc, convinsă că ceilalți îmi sunt alături, că pot avea încredere în capacitatea mea de a conduce un municipiu de talia unei metropole europene. Într-o perioadă controversată și tulbure pe care o traversează și țara noastră, vreau să le spun clujenilor că au posibilitatea să răspundă sfidărilor vremurilor pe care le trăim nu prin acțiuni politicianiste partizane, ci prin rațiune, prin reacții bazate pe logică, cu rezultate palpabile.

Cluj-Napoca este o Cetate a culturii, a științei. Este un oraș universitar recunoscut drept un fief al învățământului de nivel European. Mai mult, Universitatea “Babeș-Boyai” (UBB) este singura universitate din România regăsită în prestigiosul clasament internațional Shangai al universităților din întreaga lume, ARWU (Academic Ranking of World Universities), păstrându-și și în acest an, poziția 701-800. Mai mult, aceeași Cetate Universitară a dat un Președinte al Academiei Române, după două mandate succesive și complete de rector la UBB. De ce locuitorii săi nu ar avea și un Primar pe măsura mândriei potențialului intelectual al Cetății? Principala mea calitate, dincolo de realizările care vădit reflectă un efort susținut, dedicat și responsabil, scot la iveală faptul că sunt adepta unor metode înnoitoare, radicale de rezolvare a crizelor ce afectează municipiul Cluj-Napoca: poluare, lipsa unor perspective încurajatoare privind dezvoltarea unor domenii de activitate durabilă, creatoare de locuri de muncă pentru tinerii absolvenți de școală sau de universitate etc.

***

Continue reading „Daniela GÎFU: JURNAL ELECTORAL (3) – OARE O FI GREU SĂ-ȚI IEI UN DOCTORAT ÎN ȘTIINȚA DE A CONDUCE O PRIMĂRIE ?”

Ioan POPOIU: SFÂRȘITUL ROMÂNIEI MARI

În urmă cu 80 de ani, se petreceau evenimente grave…

Vara anului 1940 a reprezentat, pentru neamul românesc, unul din cele mai dureroase momente ale istoriei saie frământate!

La 23 august 1939, la Moscova, a fost semnat Pactul de neagresiune între Rusia bolșevică și Germania național-socialistă! Pactul conținea un protocol adițional secret (s-a aflat despre el după război), care prevedea delimitarea „sferelor de interese” între Rusia și Germania, în zona cuprinsă între Marea Baltică și Marea Neagră. Acordul avea aplicativitate imediată!

La 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia, Varșovia a fost bombardată, armata poloneză înfrântă, iar la 17 septembrie, armata rusă a invadat estul Poloniei, care a fost anexat Rusiei (o suprafață de peste 150.000 de km2).

La 30 noiembrie 1939, Rusia a atacat Finlanda, micul dar eroicul popor finlandez s-a apărat cu vitejie, provocând mari pierderi rușilor, dar în martie 1940, înfrântă, ea a cedat Rusiei Karelia.
În iunie 1940, pe când Germania era angajată în războiul cu Franța și nu putea interveni, Rusia a atacat țările baltice, Lituania, Letonia și Estonia, pe care le-a ocupat și anexat (în protocol era vorba doar de Lituania!).

Pactul dintre Germania și Rusia a produs în România un adevărat șoc, practic țara noastră era condamnată, posibilitățile ei de acțiune s-au redus drastic. Izolarea ei internațională a intrat în faza finală! La începutul verii 1940, România se afla în plină izolare politică, diplomatică și militară, lipsită de orice sprijin dinafară, fiind pândită din toate părțile de mari primejdii.

După capitularea Franței, la 22 iunie 1940, eveniment care în România a avut „dimensiuni înspăimântătoare” (a fost un adevărat cataclism!), țara noastră, șocată, înfricoșată, urmărea cu sufletul la gură acțiunile Rusiei.

Și nenorocirea a venit, într-adevăr, la ceas de noapte, la 26 iunie 1940, ora 22, Molotov a înmânat ambasadorului Gh. Davidescu, ultimatumul rusesc privitor la cedarea Basarabiei și Bucovinei. Efectul ultimatumului rusesc la București a fost devastator. România, pusă cu spatele la zid, a apelat, în disperarea ei, la aliatele ei din Înțelegerea Balcanică (Iugoslavia, Grecia și Turcia), la Germania însăși, dar în zadar! La 27 iunie 1940, ora 12, s-a întrunit primul Consiliu de Coroană, în problema cedării Basarabiei, cu participarea a 27 de miniștri și consilieri, dintre care 11 au votat împotriva ultimatumului, 10 pentru și restul au propus negocieri. Mareșalul Palatului, Urdăreanu, a propus atunci și Consiliul a hotărât mobilizarea armatei române!

Dar, inainte să fie semnat decretul de mobilizare, în aceeași zi, seara, la ora 21, a fost convocat al doilea Consiliu de Coroană, în care 19 membri au votat pentru acceptarea ultimatumului, iar 6 împotrivă! Era o schimbare diametrală de atitudine! Ce se-ntâmplase?

Continue reading „Ioan POPOIU: SFÂRȘITUL ROMÂNIEI MARI”

George PETROVAI: CUI ÎI MAI PASĂ DE ROMÂNIA?

Dacă s-ar face un sondaj de opinie, sunt absolut convins că cei mai mulți dintre concetățenii noștri, în primul rând cei unși cu toate alifiile ipocriziei, lăcomiei și descurcărelii, ar spune ca la cartea globalismului și cosmopolitismului că ei sunt vrednici români și că-și iubesc atât de mult țărișoara în care s-au născut (care, chipurile, acuma nu mai poate să mulțumească hoiturile tuturor!), încât – la o adică – n-ar ezita să-și dea viețile, mai mult sau mai puțin inutile, întru apărarea de-a-ndoaselea (prin ponegrire și batjocorire, atunci când o cer interesele personale și/sau de clan) a românismului și a meleagurilor natale.

Cum altfel, când aproape toți ăștia acționează după exemplul oferit de detestabilul miliardar Ion Țiriac (cosmopolitul ăsta se crede un mare român, dar n-am știre să-și fi ajutat în mod consistent compatrioții în vremuri de restriște, precum cele pandemice, chit că a profitat de pe urma lor cu vârf și îndesat), respectiv nu se abat cu o iotă de la faimoasa clasificare naeionesciană a locuitorilor de pe aceste meleaguri în români și buni români.

Potrivit lui Nae Ionescu, român este acela care are în spate cel puțin două-trei generații de țărani (nu spunea Petre Țuțea, unul dintre discipolii de marcă ai Profesorului, că statul se sprijină pe cioarecii țăranului român?), iar bun român este tot alogenul de pe aceste meleaguri ce se achită cu conștiinciozitate de obligațiile cetățenești, dar care este incapabil să simtă și să se poarte neaoș românește. În redutabila formulare naeionesciană (Cartea Roza vânturilor, Editura „Roza vânturilor”, București, 1990) treaba stă în acest chip: „(…) a fi «bun român» este, sub raportul etnic și spiritual, mai puțin decât a fi «român» pur și simplu”, căci bun român se cheamă „bun cetățean al statului român, în cea mai largă accepțiune a cuvântului”, altfel spus „care muncește de dimineață până-n noapte, care-și plătește regulat birurile și e respectuos cu legile țării, care a fost în război și și-a împlinit însărcinările cu convingerea fermă că e dator să o facă”, pe când „A fi român însemnează a avea o anumită plămadă, din care decurg cu necesitate absolută anumite atitudini și gesturi”, ce statornicesc „o stare naturală, o formulă de echilibru a existenței, din care decurg, prin însăși desfășurarea vieții, anumite forme”.

Indiscutabil că situația este extrem de gravă atuncea când luăm aminte la dezastrul din jur (necinstea și necalificarea aleșilor, neîntrerupta disoluție moral-spirituală a societății, colapsul economiei naționale, starea tot mai precară a sănătății și educației românilor, mizerabilul „război” dus de globaliști și sodomiți împotriva familiei tradiționale și a sentimentelor noastre patriotice, neîncetata „hemoragie” de materie cenușie – specialiști și studenți înstrăinați, așa încât România devine din ce în ce mai săracă prin incalificabila mătrășire a bogățiilor naturale și a minților înzestrate etc.), fapt pentru care, noi cei rămași acasă, nu putem să nu ne întrebăm cu multă jale și neputincios năduf: În aceste condiții, cu certitudine cele mai atroce din întreaga nostră istorie modernă și contemporană (asta înseamnă de la Mihai Viteazul încoace), cui naiba îi mai pasă de România?!

Continue reading „George PETROVAI: CUI ÎI MAI PASĂ DE ROMÂNIA?”

Ionuț ȚENE: O schizofrenie contrafactuală a culturii şi istoriei promovată în Occident?

E clar că Oswald Spengler nu a avut dreptate în cartea „Declinul Occidentului”, că emisfera care cuprinde ţările nord-atlantice se va prăbuşi în urma crizei economice şi a culturii, ci datorită corectitudinii politice de limbaj, care surpă eşafodajul libertăţii de gândire şi schimbă trecutul istoriei sau literaturii. Marxismul cultural a dus semantica la un exces de schizofrenie sociopată a topicii frazei. Asistăm la o ucronie destabilizatoare prin care se doreşte schimbarea istoriei şi culturii pentru a impune, de fapt omul nou, de tip stalinist sau maoist. „Corectitudinea politică” dusă la limită, înseamnă de fapt „revoluţia culturală” a lui Mao din anii 1960, având ca scop crearea unui cetăţean obedient faţă de stat şi conducător, în speţă în Occident faţă de corporaţie şi sistemul tot mai corupt de ideologie şi propagandă. Deja în Occident doar „Black lives matter” mai contează de fapt, fiind o discriminare a celorlalte rase, deoarece cu adevărat pentru umanitate contează „All lives matters”, adică orice fiinţă umană. Dar discriminarea pozitivă este un vehicol ideologic, iar „noul proletariat” doar un instrument de a introduce dictatura celor foarte puţini şi foarte bogaţi faţă de cei foarte mulţi. E dialectica hegeliană a istoriei, care a stat la baza utopiilor lui Marx şi Engels, ce a dus la sisteme opresive vinovate de uciderea a milioane de oameni. Bineînţeles asta nu a deranjat Germania lui Merkel să ridice statuile lui Marx şi Lenin pe banii partidului comunist chinez şi să ne dea nouă lecţiile lupului moralist.

În realitate noua „revoluţia culturală” occidentală pornită din 1968 urmăreşte transformarea societăţii după model marxist, fapt ce va duce la totalitarism şi la o societate distopică de tip romanul „1984” scris de Orwell. Schimbarea termenilor limbajului, a trecutului istoric şi operelor culturale urmăreşte implementarea omului nou, de tip sovietic, în care cetăţeanul este doar consumator de bunuri, cu privirea în jos, spre burtă sau pământ, ca „femeia gârbovită”, nu cu ochii spre cer şi libertate. S-a ajuns ca filme celebre să fie cenzurate, iar titlul unui roman celebru să fie schimbat petnru că nu mai este corect politic azi. Istoria şi cultura trecută este cenzurată şi pusă, ca în anii 1950, la „fondul secret”, asta nu în URSS, ci în SUA şi UE, campioanele democraţiei. Marxiste? Trăim un neo-comunism pe faţă. Noul comunism face ravagii culturale în America. Clasicul film „Gone with the Wind/ Pe aripile vântului” (1939, în regia lui Victor Fleming), cu Clark Gable și Continue reading „Ionuț ȚENE: O schizofrenie contrafactuală a culturii şi istoriei promovată în Occident?”

Daniela GÎFU: Jurnal electoral (2) – Vreau să demonstrez că și femeile pot face politică de calitate!

„Cred că Dumnezeu a creat femeia pentru a fi puternică şi nu pentru a fi călcată în picioare de bărbaţi…” (Little Richard)

Solidaritate, muncă, extenuare… Un curs firesc al contextului preelectoral. De ce suntem, totuși, atât de neîncrezători, dragi clujeni?! Îmi preumblu imaginația de la un partid la altul, nici unul fără cusur.

Marele paradox al alegerilor locale: femeia abia se vede în politica româneacă și, în general, se vede prost. Cui îi aparține vina? Dincolo de vocile deja uniformizate care grăiesc prin intermediul presei, se mai găsesc așa numiții analiști politici care țin cu tot dinadinsul să ne împărtășească din vasta lor experiență adesea misogină.

Ei bine, m-am încărcat cu încrederea susținătorilor mei, deloc puțini, cărora nu le fac promisiuni fantasmagorice, dar nici nu vreau să-i dezamăgesc. Fiindcă ei cred în mine, FEMEIA aflată la vârsta deplinei maturități.

Continue reading „Daniela GÎFU: Jurnal electoral (2) – Vreau să demonstrez că și femeile pot face politică de calitate!”

Vasilica GRIGORAȘ: ÎN MEMORIAM ȘTEFAN CIOBOTĂRAȘU (27 august 1970 – O stea printre stele)

Cu ocazia semicentenarului plecării la Domnul, dorim să-l consfinţim pe minunatul actor Ştefan Ciobotăraşu, născut la 21 martie 1910, în plenitudinea creaţiei sale artistice teatrale, cinematografice şi literare, în multitudinea şi profunzimea trăirilor sale pe scenă, pe ecran şi în viaţă. Nu în ultimul rând, să ni-l reamintim plin de candoarea copilăriei şi tinereţii la Lipovăţ (locul nașterii) şi Vaslui. În paginile sale de jurnal consemnează: „Mă trag din neam de ţărani vasluieni. Bunicii şi părinţii mei s-au ocupat, de bine, de rău cu agricultura…”, dar nu aveau pământ decât în jurul casei şi 40 de prăjini către Chiţoc. Mama ambiţioasă, l-a convins pe tată să intre frânar la calea ferată la Vaslui, Câmpina, Mărăşeşti.

Ştefan Ciobotăraşu are amintiri vii, chiar de la vârsta de 3-4 ani, când „avea de furcă cu gîştele, cărora nu le plăcea rochiţa mea de stambă, cu buline albastre…” După aceste episoade cu gâştele, trece la purtatul pantalonilor, dar şi acest lucru i-a dat bătăi de cap, de data aceasta cu câinii, de care îi era tare frică, fiind nevoită biata mamă să-l afume şi cu păr de lup pentru a-l scăpa de teamă. Însă vindecarea i-a venit de la un lup, în timp ce mergea la Vaslui, la tatăl său. Pe un omăt sclipitor, prin pădurea de la Rediu îi iese în cale o „dihanie de cîine mare sur”. Neştiind că este lup, chiar îi era drag acest „cîine frumos” cum nu mai existau prin sat, gândindu-se chiar să-l ia acasă şi să se fălească cu el. Din fericire, animalul este văzut de consătenii cu care plecase la drum, mai maturi decât el şi au speriat lupul, care a fugit în pădure mâncând pământul… De atunci nu s-a mai temut nici de câini.

Îşi aminteşte cu mare drag de faptul că bunicul de pe tată ştia ceva carte şi ştia bine a cânta din trişcă, un fel de piculină. L-a învăţat şi pe nepot să cânte pe când avea vreo 6 anişori şi păştea văcuţa pe câmp, printre bordeiele soldaţilor, satul şi pădurea fiind pline de soldaţi, de cai, de tunuri şi chesoare. Tot în satul natal a învăţat să cânte din frunză, din fluier de bostan, să joace „bătuta” şi „corăgheasca” după flăcăii satului.

Povesteşte cu dragoste şi mândrie despre Lipovăţ, ca fiind un „sat frumos, cu oameni harnici şi copii cuminţi”, unde a cunoscut obiceiurile şi datinile satului moldovenesc. Frecventează cursurile Şcolii primare în satul natal, dar mucalit şi hâtru precum era, mai târziu scrie: „Vă spun cu mîna pe inimă, aşa [cuminte] eram şi eu, deşi învăţătorul care m-a luat în primire din clasa întîi cam umbla cu vărguţa pe la palmele mele”. Dar a învăţat carte şi de atunci a ţinut minte proverbul: „cine are carte, are parte… de mere sau de nuci, plata pentru ca să te lase să-nveţi lecţia”.

Vremurile grele, îi determină pe părinţi ca la vârsta de 11 ani, să-l trimită la Bucureşti pentru a învăţa cizmărie. Ca părinţi grijulii şi iubitori îi umplu băiatului „tolba” cu sfaturi înţelepte şi sănătoase pentru a şti cum să se comporte la Conu Ghiţă, fost soldat, care a trecut şi prin Lipovăţ în timpul războiului.

Astfel copilăria i se cam termină şi începe să se maturizeze. Prima imagine a atelierului de cizmărie, condiţiile în care lucrau muncitorii l-au impresionat într-atât, încât ar fi vrut mai degrabă să se întoarcă decât să intre, dar şi-a adus aminte cuvintele mamei: „Tu vezi, Ştefane, că n-avem nici de unele, pămînt puţin şi slab, eşti doar bărbat acum! Singura ta scăpare de foame e meseria, dragul mamei. Să fii cuminte şi supus stăpânului. Să nu pui mîna pe-un capăt de aţă străină, să nu răspunzi obraznic; să te gîndeşti totdeauna la ce-i acasă”. Cu asemenea sfaturi, nu putea decât să rămână, încercând să se adapteze la munca aceea.

Între timp se împrieteneşte cu un tânăr de la tramvai şi era plăcut şi de clienţii de familii bune ai atelierului de cizmărie. Cu toate acestea, într-o bună zi îşi ia valiza, pleacă de la cizmărie şi se angajează ca ucenic la un atelier de pictat firme, unde a mai pierdut un an inutil, „acumulând doar o experienţă amară de veşnică slugărie, dezorientare şi desperare, neputinţa de a evada”.
Printr-o scrisoare, părinţii îi comunică faptul că s-au mutat la Vaslui şi într-o noapte friguroasă de octombrie 1924 pleacă acasă: „ce mi-e obor, ce mi-e iarmaroc, tot un drac. Dacă e să îndur mizerie, barem să trag mîţa de coadă lîngă ai mei”. S-a întors „zdrenţăros, flămînd, jigărit ca o potaie, dar nu înfrânt”. Şi mai ales, se întorcea, maturizat sufleteşte, acasă… „Ce mare şi cald e acest cuvânt: ACASĂ”.

Revenit alături de familie, în perioada 1924-1929 este elev al Liceului „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui. „Tot ce pot să spun, e că în sînul Liceului M. Kogălniceanu a existat pe vremea mea un climat favorabil dezvoltării culturii şi talentelor… Elevii aveau şi preocupări muzicale, cîntând şi în corul oraşului şi sportive, practicând atletismul, chiar pe terenul regimentului 25”. La solicitarea cadrelor didactice şi elevilor liceului, în 1970, când începe a se edita revista „Vlăstarul”, trimite o emoţionantă scrisoare: „…Iată ce-aş vrea eu să vă recomand. Să îmbinaţi armonios în întreaga voastră activitate, dar mai ales în această unică perioadă a tinereţii, cultivarea permanentă a spiritului cu cealaltă muncă (practică, fizică… gimnastică, joc, exerciţiul fizic). În sensul devenirii voastre nu vreau să mă erijez în sfătuitor. Dar faceţi din ţelurile voastre pasiuni şi pasiunile voastre totuşi precise şi folositoare… Vă doresc, dragii mei, ca la un pom tînăr şi sănătos ce sunteţi, roade bune şi îmbelşugate!”

Angajat în Vaslui ca paznic la gara unde lucra tatăl său, în anul 1929 se decide să-şi încerce încă odată norocul de a-şi face un rost în viaţă. De data aceasta, se îndreptă spre Iaşi, centru scriitoricesc, oraş cu activitate culturală deosebită.

În perioada 1929-1933 este student la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică „George Enescu” din Iaşi, clasa Mihai Codreanu. În însemnările sale scria: „grea a mai fost perioada anilor noştri de studenţie, căci părinţii, îndatoraţi şi ei pînă peste cap, n-aveau cum să mă ajute. Nici figuraţia de la teatru, pe care o prestam fortuit, nici versurile publicate pe la diferite reviste din Iaşi nu mă întreţineau decît moralmente, că şi soiul acesta reverenţios de muncă artistică nu avea nici o căutare….” Pasiune şi preocupări artistice avea încă de pe băncile şcolii din Vaslui. „Personal am organizat în amfiteatrul liceului un spectacol cu O noapte furtunoasă, în care interpretam pe Jupîn Dumitrache. Am recitat, de asemeni, aici, versuri de Goga şi Coşbuc, precum şi nişte „cînticele” de Alecsandri”. Având şcoli multe, Vasluiul nu era ocolit de trupe de teatru, de personalităţi literare sau muzicale. Sub auspiciile unei Case culturale a ascultat aici conferenţiari ca: Jean Bart, Mihail Negru ş. a., i-a auzit lecturând pe Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu, George Topîrceanu, Ionel Teodoreanu ş.a. Impresionant a fost pentru adolescentul Ştefan Ciobotăraşu „miracolul George Enescu, care părea anacronic pe mica scenă din Vaslui”.

Intrând la conservator în anul 1929, datorită talentului său deosebit este remarcat de Mihai Codreanu, însă viitorul actor, nu se bazează doar pe talent, ci a crezut în muncă, ceeea ce a şi făcut întreaga viaţă. Debutează la Iaşi în Macbeth de Shakespeare, în două roluri de ucigaş, însă sever critic al propriei interpretări, consemnează mai tîrziu: „Şi nu mi-e ruşine s-o spun: am fost un ucigaş desăvîrşit, am ucis … rolul!”. Nu după mult timp a avut o explozie artistică uriaşă, interpretând şi însufleţind 4 roluri în piesa „Crucifiaţii” de Omer Popovici.

A slujit scena teatrului ieşean timp de 14 ani, jucând la Teatrul Naţional şi la Teatrul „Ion Sava”. În 1945 pleacă la Bucureşti împreună cu familia, la Teatrul Municipal, joacă roluri în mai multe piese celebre. Odată cu restructurarea teatrelor (1948, până în 1950), Şt. Ciobotăraşu a fost repartizat la Arad, primul teatru de stat înfiinţat în ţară, unde a început o nouă epocă de pionierat şi experienţă. În anul 1950 este chemat la Teatrul Municipal din Bucureşti, unde locuieşte cu familia până în ultimele clipe ale vieţii. Aici are cea mai rodnică activitate artistică teatrală şi cinematografică.

Abordează cu dăruire şi talent şi teatrul radiofonic şi teatru TV. Fără a trăda scena şi dramaturgia, este solicitat să joace diferite roluri în peste 35 de filme, dând cea mai naturală expresie a personajelor interpretate. „Actorul celor 300 de roluri” a participat la diferite festivaluri naţionale şi internaţionale de teatru şi film: Mamaia (1964), Botoşani cu ocazia Centenarului naşterii lui Ion Creangă (1937), Moscova (1963), Atena (1965), Praga (1965). Pasiunea şi talentul pentru arta dramatică şi cinematografică i-au fost răsplătite prin numeroase premii şi titluri onorifice (artist emerit). A fost iubit şi preţuit de întreaga ţară iar, însă nu şi-a uitat niciodată rădăcinile. Ştefan Ciobotăraşu a debutat cu versuri în anii de liceu la Vaslui, în revista „Năzuinţa”, a redactat împreună cu colegul Valer Mitru revista „Uzinuţa de humor” şi a mai colaborat la săptămânalul „Vasluiul” şi revista „Ziua”. De-a lungul anilor a semnat cu pseudonimul Ciciricea.

Îl atrage viaţa culturală şi literară ieşeană. Aici participă la Cenaclul literar al Iaşului alături de nume mari de scriitori, poeţi, oameni de cultură şi ştiinţă: Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu, Gr. T. Popa ş.a. Într-un interviu, soţia sa mărturiseşte că era timid şi nu voia să citească în cenaclu poeziile sale pe care le purta în buzunar. Sadoveanu ştia acest lucru şi într-una din sedinţe îl roagă să citească şi este foarte apreciat. În Iaşi a colaborat la revistele: „Cadran”, „Însemnări ieşene”, „Luceafărul”, „Lumea-bazar”, „Pagini moldave”, „Tot”, „Teatrul”, „Viaţa românească”. În timpul studenţiei, împreună cu Costel Ioanid editează revista „Humorul literar” (1932), în care au publicat neretribuiţi mari condeie: G. Topîrceanu, Al. O. Teodorescu, M. Codreanu, Otilia Cazimir ş.a. La Arad este consecvent cu pasiunea sa literară şi va conduce cenaclul literar „Alexandru Sahia”.

Membru al cenaclului literar „George Călinescu” din Bucureşti, Ştefan Ciobotăraşu a continuat să scrie poezie. Aici a colaborat la „Informaţia Bucureştiului”. Pe ciornele privind munca de realizare a rolurilor, din loc în loc scria versuri şi desena portrete ale personajelor pe care le interpreta.

Ştefan Ciobotăraşu a scris poezii, sonete, satire, pagini de jurnal, însemnări, piese de teatru, având ca teme de inspiraţie: natura, iubirea, mediul artistic în care trăia, oamenii cu viaţa lor reală. „Gustul pentru poetic s-a născut la mine poate din dorinţa evadării. La început, a fost poezia populară. Ea a stăruit mult timp în mine fără să ştiu, ca un ochi adînc de fîntînă. O intuiţie gravă pentru melodie şi ritm, pentru freamăt şi culoare”.

Prietenul şi colaboratorul său Aurel Leon consemnează: „Fără să-şi dea seama Ciobotăraşu a trecut chiar ca poet sub influenţa sonetistului, supunîndu-şi impulsurile năvalnice de senzual primitiv controlului lucid al raţiunii. Treptat, a topit materia primă adusă din experienţa satului în aliaj apt pentru gingaşă filigranare. A optat pentru sonetul, să-l numim cerebral. Bineînţeles fără ca, Mihai Codreanu să i-o fi impus, cu numai din admiraţie pentru profesor, acea admiraţie care te face să ţi-l alegi model. Dacă nu l-a putut imita în eleganţa vestimentară şi gestică, Ciobotăraşu rămînînd în această privinţă „nealterat”, l-a urmat în eleganţa poetică”. A publicat poezii în presa vremii. Avea intenţia să publice o plachetă de versuri, un jurnal şi o carte cu piese de teatru, din păcate nu a făcut-o. După prematura disparţie a autorului, soţia trimite materialele spre publicare la Editura Cartea românească, dar s-au „pierdut”. În întreaga sa creaţie literară, dar mai ales în paginile de jurnal şi însemnările sale foloseşte un grai dulce moldovenesc, apropiat de cel al marelui povestitor român Ion Creangă.

Pe 20 iulie 1930, Ştefan Ciobotăraşu o cunoşte pe Aurelia Donose la un bal în comuna vasluiană Deleni, elevă a Şcolii comerciale superioare din Brăila. Se logodesc în anul 1933 şi se căsătoresc în anul 1934. La 12 august 1940 se naşte unica fiică, botezată Magda. Tatăl era mobilizat la Focşani, dar a venit ca un „vultur” să-şi vadă fata. „Era nebun de bucurie că semăna cu dînsul”. Căsătorită Fotescu, are un băiat Răducu şi au emigrat în Germania.

Actorul, om al cuvântului scris şi bine rostit face o mărturisire esenţială: „Iubesc viaţa, o iubesc cu ochii, cu urechile, cu nasul; iubesc iubirea!”. Din păcate viaţa a fost nedreaptă. Pe data de 27 august 1970, în timp ce aştepta maşina pentru a ajunge la Piteşti, unde se filma „AŞTEPTATEA”, trece în lumea celor drepţi, intră în Împărăţia Cerurilor, rămânând veşnic viu în sufletul tuturor românilor.

După 110 de ani de la naştere pe aceste minunate meleaguri moldave și o jumătate de veac de la plecarea la Domnul, îi aducem un pios omagiu și veșnică recunoștință de la Vaslui, pentru că, de câte ori revenea aici, exclama: „EU SÎNT, ŞI-S LA MINE ACASĂ!” Într-o scrisoare, fiica actorului, Magda Fotescu ne mărturiseşte: „Ştiu sigur un lucru – indiferent unde s-a aflat de-a lungul carierei sale artistice, inima omului, tatălui şi actorului Ciobotăraşu a rămas însă pentru totdeauna aici, pe aceste locuri atât de dragi lui”.


Fiul Lipovăţului şi, în aceeaşi măsură al Vasluiului va rămâne pururea în mintea şi sufletul vasluienilor şi a tuturor românilor ca o „Prezenţă poate unică în istoria teatrului şi filmului românesc, Ştefan Ciobotăraşu a creat o surprinzătoare diversitate de eroi, fiecare cu propria-i viaţă, dăruit cu emoţie, căldură umană şi autenticitate, dar, dincolo de personaj, regăsim totdeauna personalitatea complexă, de o uimitoare vitalitate, a acestui artist”. (Aurel Leon – Destinul unui actor – Ştefan Ciobotăraşu).Bunul Dumnezeu să-l odihnească în liniște și pace!

———————————-

Vasilica Grigoraș

Vaslui,

26 august 2020

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: ÎN MEMORIAM ȘTEFAN CIOBOTĂRAȘU (27 august 1970 – O stea printre stele)”

Galina MARTEA: Suveranitatea – insuccese și dezamăgiri

S-a obținut independența statală, dar nu s-a stiut ce de facut cu ea. S-a obținut libertatea mult dorită, dar nu s-a stiut cum ar putea fi ea aplicată într-un proces independent de existență.  S-a obținut tot ceea ce s-a dorit de zeci de decenii, dar… Iar acum, peste 29 ani de independență, poporul român basarabean este în fața unui eșec total sau, mai bine zis, în fața unui colaps social și economic de proporții înspăimântătoare/  în fața unei tragedii naționale de neimaginat, dar, în același timp, și în fața  unei ridiculități umane care denotă lipsă de cultură și educație. Cu aproape trei decenii în urmă societatea moldavă sărbătorea cu multă fericire independența țării (27 august 1991), iar la ziua de azi această sărbătoare s-a transformat în una plină de lacrimi și disperare în tot ceea ce se numește „viața și existența în R.Moldova, țara care a degradat, a sărăcit, a ajuns la capătul deznădejdei și confuziei sociale fără precedent”. În toți acești ani poporul a existat și s-a descurcat cum a putut, fiecare cu propriile nevoi, iar astăzi acesta simte că s-a epuizat complet și nu mai poate merge înainte din cauza nedreptăților sociale, aspecte ce au decăzut la limite insuportabile, nemaivorbind de sărăcia, corupția și starea de lucruri care a evoluat doar în detrimentul societății și nu în detrimentul clasei politice și de guvernare. În timp, totul a evoluat spre un singur scop și anume: în a trăda și viola interesele și necesitățile poporului, nemijlocit, în a periclita identitatea societății moldave. Evenimentele ce au loc și se derulează în societate exprimă haos, incertitudine, neîncredere, neclaritate, răutate, barbarie, neomenie, prostie și incultură umană – totul fiind o nenorocire căzută asupra poporului. Însă, cel mai dureros, tot ceea se întâmplă în societate, cu efecte pline numai de negativism și absurditate, sunt provocările întreprinse din partea clasei dominante ce nu are la bază știința și practica corespunzătoare în guvernarea unui stat, dar, în mod aparte, și a clasei politice ce nu are la bază capacitatea și inteligența adecvată pentru domeniul politicii în afaceri publice. Într-un final, s-a creat un stat ce nu are la bază temelie/ verticalitate/ personalitate/ credibilitate nici în plan național și nici în plan mondial, în așa mod existând și menținându-se doar pe niște curenți iluzorii care mai bântuie în cadrul țării. Lucruri ridicole, dar totodată tragice, cu deznodământ nespus de dramatic pentru un popor.

O societate ce este nespus de divizată și influențată negativ de diversitatea și multitudinea partidelor politice, o societate ce este în relații de dușmănie, deoarece o mare parte dintre concetățeni sunt pentru mișcarea unionistă și cea pro-UE – deci spre Vestul Europei, iar o altă parte sunt anti-UE și anti-unionism – deci cu orientare spre răsărit și numai spre Estul Europei. Este o discordie enormă între oameni, o dușmănie incontrolabilă cu un câmp de acțiune nelimitată, factori care ar putea conduce și la un război civil, acesta reprezentând lupta între mai multe grupări politice și sociale de orientări diferite, cu scop în schimbarea ordinii politice sau pentru menținerea celei existente sau celei precedente. Dacă în primii ani de independență poporul a avut o perioadă de timp mai liniștită care asigura și o stabilitate promițătoare cât de cât acceptabilă pentru un prezent și viitor (cu o democrație să spunem normală pentru un stat nou format), atunci în ultimii ani poporul există într-o atmosferă socială insuportabilă care nici într-un fel nu exprimă speranță și încredere în ziua de azi și de mâine, deoarece condițiile sociale și politice sunt extrem de nedemocratice și provocatoare. Astfel, o asemenea societate, cu o politică în guvernarea statului pe principii și tradiții nesănătoase, merge și există în mod arbitrar și, concomitent, traversează direct prin conținutul unui faliment social, economic, cultural, moral. De-a lungul timpului s-a admis în ierarhia statului, în funcțiile administrative de stat, politicieni și guvernatori incapabili în a administra o țară pe principii umane, echitabile și democratice, aceștea neavând fundamentul respectiv în pregătirea profesională și practica necesară pentru o asemenea activitate publică. În rezultat, precum s-a dezvoltat societatea după 29 ani de independență, cu o degradare socială incredibilă, în asemenea mod a degradat și politica, ca formă de guvernare în stat. Dar, cel mai trist e că în sfera guvernării statale s-au infiltrat tradiții și deprinderi nespus de nesănătoase care se bazează numai pe relații de prietenie și rudenie, pe interese personale și de grup, în cele din urmă în activitatea de administrare publică fiind angajate și promovate doar persoane ce nu corespund unui anumit intelect și unui anumit criteriu de pregătire instructivă, educativă, culturală, morală. Iar dacă să ne referim numai la sfera politicii, activitate a unor grupuri sociale în organele puterii în raport cu statul, atunci situația e chiar înspăimântătoare, deoarece în această sferă de activitate se infiltrează, în majoritatea cazurilor, doar persoane cu anumite interese și scopuri individuale, ceea ce este caracteristic pentru societatea moldavă de astăzi. Astfel, politica, ca fenomen și ca formă în administrarea țării, a devenit un teren de luptă între acele grupări politice care vor să acapareze integral puterea în stat, fără a asigura bunăstare cetățenilor și, nemijlocit, fără a asigura asistența socială corespunzătoare pentru un trai decent. O asemenea situație este nespus de periculoasă pentru o societate, deoarece în prim plan sunt puse interesele personale ale politicianului, guvernantului (mentalitate îngustă și învechită) și nu este pusă în valoare complexitatea unor lucruri mai importante precum: fondarea unor condiții decente de trai în existența omului/ poporului; fondarea unei societăți bazată pe echitate socială și transparență democratică; fondarea unui teren pentru o coabitare socială civilizată, având la bază respectul dintre omul puterii și masele, etc. Însă, cu o asemenea atitudine și mentalitate necivilizată omul puterii, omul politicii nu este capabil să construiască obiective centrate pe valori sociale care să corespundă necesităților și intereselor poporului. Cu atât mai mult, cu o asemenea atutudine indiferentă față de necesitățile și aspirațiile poporului, omul puterii și al politicii moldave reușește să construiască doar răul care dezbină și dărâmă o societate, în rezultat instaurând dezordinea, sărăcia, desfrânarea-corupția, haosul, neînțelegerea, exodul în masă, într-un cuvând – degradarea integrală a societății. Dacă în țările dezvoltate ale Occidentului omul din sfera politicii tinde să influențeze orientarea sau administrarea în stat după propriile ambiții, atunci el o face oricum în limita legii și în mod civilizat, însă nu se procedează în modul care există în societatea moldavă și anume: de a merge peste oameni/ peste concetățenii tăi pentru a le crea o viață tot mai grea și mai insuportabilă în propria lor țară. Totodată, în lumea civilizată a țărilor dezvoltate nici într-un caz nu se realizează politica, ca formă în guvernarea statului, pe principiul de a sugruma, intimida sau umili personalitatea poporului/ personalitatea concetățeanului din societate, așa cum este realitatea cruntă din Moldova.

Continue reading „Galina MARTEA: Suveranitatea – insuccese și dezamăgiri”

Daniela GÎFU: JURNAL ELECTORAL (1) – SĂ NE IUBIM ADVERSARII PENTRU A FACE O ROMÂNIE MAI BUNĂ!

„Doresc multă sănătate și bucurii tuturor colegilor care participă la alegeri pentru funcția de primar al municipiului Cluj-Napoca! Sa auzim si sa ne citim numai de bine!” (DG)

Sunt DANIELA GÎFU, am 47 de ani și sunt cercetător științific lI, specializat în prelucrarea limbajului natural/ inteligență artificială. Vreau să dovedesc, prin programul meu, că locuitorii clujeni pot avea încredere în capacitatea mea de a conduce un municipiu de talia unei metropole europene, rezolvând probleme acumulate timp de decenii, ce nu mai suportă niciun fel de amânare.

Vreau să le spun concetățenilor mei că au posibilitatea să ofere românilor un exemplu de curaj, într-o perioadă atât de îngrijorătoare și tulbure pe care o traversează omenirea, implicit țara noastră. Este momentul să răspundem sfidărilor vremurilor pe care le trăim nu prin acțiuni politicianiste partizane, ci prin rațiune, prin reacții bazate pe logică, cu rezultate palpabile.

Clujul este o cetate a culturii, a științei. Este un oraș universitar recunoscut drept un fief al învățământului de nivel european. Cetatea Universitară clujeană a dat un Președinte al Academiei Române, de ce locuitorii săi nu ar avea și un Primar pe măsura potențialului intelectual al acestui oraș?

Faptul că sunt fizician, că am obținut două doctorate, cu opere literare tipărite, cu studii de specialitate apreciate în țară și străinătate, ar putea să impresioneze la prima vedere. Dar nu aceasta este principala mea calitate, ci faptul că sunt adepta unor metode înnoitoare, radicale de rezolvare a crizelor ce afectează municipiul Cluj-Napoca: poluare, lipsa unor perspective încurajatoare privind dezvoltarea unor domenii de activitate durabilă, creatoare de locuri de muncă pentru tinerii absolvenți de școală sau de universitate.

Continue reading „Daniela GÎFU: JURNAL ELECTORAL (1) – SĂ NE IUBIM ADVERSARII PENTRU A FACE O ROMÂNIE MAI BUNĂ!”