Al.Florin ȚENE: Ca aerul şi seva, EMINESCU…

Îi aud paşii venind dinspre lumină

Şi foşnetul stelelor în părul LUI

Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină

La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

Coborând dinspre Carpaţi îI aud uneori

Cu fruntea împodobită de gânduri

Pe cărări de-argint şi flori

De tei presărate rânduri, rânduri.

Îi aud glasul venind dinspre trecut

Dulce ca mierea cuvintelor străbune

Când este veacul şoaptă de-nceput

Şi luna vibrează iubirea pe strune.

Doinesc tulnice pe poteci de munte

În balade prelungind chemarea

Aşternută peste veacuri punte

Pe care să vină odată cu zarea.

Din poeme se desprinde, spre el venim,

Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,

În fiecare dintre noi îl regăsim

Cioplit în inimi veşnică statuie.

Al.Florin Țene

Vasilica GRIGORAȘ: NICOLAE MĂTCAȘ – „PRELAT AL LIMBII ROMÂNE”

Personalități de seamă ale culturii și spiritualității românești din toate timpurile au slujit cu devotament limba română (Ioan Budai-Deleanu, Timotei Cipariu, Aron Pumnul, Mihai Eminescu, Iorgu Iordan, Alexandru Philippide, Ovid Densusianu, Ion Coteanu…), străduindu-se s-o cunoască în toată profunzimea și evoluția sa pentru a împărtăși tuturor românilor necesitatea și importanța acesteia în menținerea unității de neam. Însușirea și grăirea lucidă și curată îi asigură trăinicie și vigoare. În perimetrul lumii academice în care a studiat și cercetat fenomenul lingvistic în filonul său cel mai adânc se află la loc de cinste lingvistul, filologul, poetul, publicistul și profesorul universitar doctor Nicolae Mătcaș, care mărturisește: „Îndemnul înaintașilor de a munci în miezul limbii mi-a insuflat tărie și elan. Dacă de la sublim la grotesc și de la sacru la profan nu e decât un singur pas, de la grotesc până la sublim și de la profan până la sacru trebuie să facem sute, mii de pași. Și să-i facem împreună, cu răbdare, zi de zi. Pentru că limba română fără noi a existat și există, noi fără limba română – niciodată!” (Numai în miezul limbii, 1994) Acest citat a devenit celebru prin formulare, dar mai ales prin substanța sa ideatică și mesaj. Un adevăr de netăgăduit cu privire la soarta și măreția „limbii ce-o vorbim”. Limba grăită de veacuri pe acest pământ este polenul din corola plantelor melifere care ne-a îndulcit viața, dar a fost și cârja strașnică menită să ne ajute în parcurgerea drumului hărăzit de Dumnezeu. Ne-a sprijinit chiar și atunci când am căzut, ne-a ajutat să ne ridicăm, să ne regăsim pe noi înșine, dar și calea de a merge mai departe împreună, frate lângă frate, indiferent în ce colț de țară ori de lume ne-am aflat.

Cu mare dragoste pentru neamul românesc, Nicolae Mătcaș a apărut ca o necesitate a istoriei într-un moment de cotitură. S-a născut într-o familie de țărani, din comuna Crihana Veche, județul Cahul (azi Republica Moldova), la 27 aprilie 1940. De copil, părinții și fratele mai mare, bădița Vasile, cel „cu trei clase românești”, l-au udat la rădăcină cu apa vie și limpede a limbii și literaturii române, a iubirii și adevărului. S-a născut, s-a construit pe sine pentru a dărui celorlalți tezaurul acumulat prin știință de carte. A urmat cursurile școlii primare, gimnaziale și medii în satul natal (1947-1957), absolvind cu medalie de aur. La Chișinău se înscrie la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie și Filologie, specialitatea Limba și literatura română (atunci numită oficial moldovenească) (1957-1962), pe care o absolvă cu diplomă de merit. Timp de doi ani ocupă postul de lector la Catedra de limba română a Universității de Stat din Moldova, apoi în perioada 1964-1967 urmează studii postuniversitare de doctorat la Universitatea din Leningrad (azi Sankt-Petersburg), specializarea „Lingvistica matematică, structurală și aplicată”, sub conducerea reputatului romanist și specialist în lingvostatistică, profesorul Rajmund Piotrowski. În perioada studiilor doctorale lucrează la un dicționar de frecvență a cuvintelor din presa moldovenească, care, din păcate, nu a fost publicat.

În anul 1967, susține teza de doctor în filologie cu titlul: „Lexicul și morfologia publicisticii moldovenești în comparație cu lexicul și morfologia celorlalte stiluri funcționale dacoromâne”, demonstrând din punctul de vedere al teoriei variativității funcționale al uneia și aceleiași limbi în teritorii și state, precum și, în temeiul funcționării acelorași stiluri funcționale românești în state diferite, unitatea limbii române din România, Republica Moldova și de oriunde se vorbește românește.

Revine la Chișinău, ocupând postul de conferențiar și decan în cadrul Facultății de Litere de la actuala Universitate Pedagogică „Ion Creangă”. În perioada 1972-1990, dobândește gradele de docent și profesor universitar, devine șef al Catedrei de Limba și literatura română, lucrează ca redactor-șef al publicației universitare „Tânărul învățător” și publică manuale pentru învățământul preuniversitar și universitar, apărute în mai multe ediții. O vreme, deține, prin cumul, funcția de colaborator științific la Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a Moldovei. A participat activ la mișcarea de eliberare națională a românilor basarabeni, începând cu anul 1985 până în 1991, iar între 1987-1989 ocupă funcția de secretar al Comisiei interdepartamentale pentru problemele istoriei și perspectivele dezvoltării limbii materne, supranumită de poetul și redactorul Nicolae Dabija „Comisie de salvare a limbii”. Într-o conferință de conștientizare a necesității declarării limbii române drept limbă de stat, afirmă:. „Toată lumea știe că noi, romanicii orientali, suntem descendenții direcți ai dacoromanilor, iar limba pe care o vorbim este rezultatul evoluției de veacuri a limbii latine vorbite pe care au adus-o la nord și la sud de Dunăre cuceritorii romani.”

Este ales, împreună cu colegul său de crez Ion Dumeniuk, expert la Sesiunea a XIII-a a Parlamentului RSSM (august 1989), în cadrul căreia s-a votat legea privind unitatea de limbă moldo-română, statutul de limbă de stat al limbii române (materne) și revenirea la grafia latină. Despre acea zi de importanță istorică pentru Moldova, își amintește: <Ziua de 31 August 1989, înscrisă cu litere de aur în cartea istoriei românilor basarabeni, urma să fie decretată sărbătoare națională: Ziua Limbii Române (transformată încet-încet de oficialitățile românofobe ale Republicii Moldova „multinaționale” (!) încă sovietizate în sărbătoarea „Limba Noastră”, adică fiecare cu limba lui…).> Exegeții vieții și activității lingvistului și filologului român scot în evidență implicarea determinantă a acestuia, lucru confirmat și de faptul că în această perioadă publică individual sau în colaborare îndrumare, dicționare de fonetică, ortoepie, ortografie și de punctuație, numeroase articole publicistice considerate astăzi „File din marea bătălie pentru limbă.”

Între anii 1990-1994 este Ministru al Științei și Învățământului din Republica Moldova în guvernele Druc, Muravschi, Sangheli, timp în care îndeplinește și funcția de șef de catedră la Institutul Pedagogic „Ion Creangă”. După încheierea mandatului de demnitar, între 1994-1995 este redactor la revista „Limba Română” din Chișinău, considerată „copilul său de suflet” (în calitate de ctitor al ei, împreună cu Ion Dumeniuk și Alexandru Bantoș) și cea mai importantă revistă de știință, cultură și literatură în aria publicistică a Moldovei.

Demnitarul Nicolae Mătcaș s-a confruntat cu „ciuma ideologică” de după anii `90 din Republica Moldova, iar după încheierea mandatului de ministru, în 1995, <Pentru „păcatul” de a fi adus alfabetul latin acasă, de a fi pus limba română în capul mesei la ea acasă, de a o fi introdus în școlile de orice grad, de a fi „românizat” învățământul moldovenesc (sic!) și de a fi „reetnizat” tinerele generații de moldoveni> stârnește invidia și răutatea neocomuniștilor și rusofonilor și este nevoit să se autoexileze în România, plecând „din Țară în Țară”.

Lucrează în calitate de expert în probleme de relații internaționale la Camera Deputaților și consilier la R.A. „Monitorul Oficial” al României. În 1996, este angajat ca expert superior la Direcția Românii de Pretutindeni din Ministerul Educației Naționale, funcție pe care o deține până la finele anului 2007. În acest răstimp a continuat lupta pentru dreptate și adevăr, de cultivare a limbii prin publicarea de studii, articole, editarea unor volume de specialitate și a întreprins demersuri importante, prin care elevi și studenți din Moldova au venit în România la studii gimnaziale, liceale, universitare de licență, masterat, doctorat, rezidențiat pe bursele și locurile din cămin oferite generos de statul român. Când nu s-a mai putut face pe loc selecția candidaților la studii, tinerilor basarabeni li s-a oferit, la sugestia și cu contribuția lui N. Mătcaș, posibilitatea să-și depună actele la concurs în trei centre universitare românești de frontieră din Suceava, Iași și Galați.

Lingvistul și profesorul universitar Nicolae Mătcaș este autor și coautor al unui număr însemnat de manuale și materiale metodice pentru învățământul preuniversitar și universitar, printre care: „Limba română: manual pentru clasa a 7-a” (în colaborare cu Ilarion Matcovschi), Chișinău,1990; „Elemente de morfologie în clasa a VI-a” (în colaborare cu Ilarion Matcovschi), Chișinău, 1983; „Introducere în lingvistică” (în colaborare cu Ion Dumeniuk), ed. I, 1980, ed. II, Chișinău, 1987; „Probleme dificile de analiză gramaticală: Controverse și reconsiderări”, Chișinău, 1978; „Școală a gândului. Teoreme lingvistice”, Chișinău, 1982; „Dicționar explicativ al limbii moldovenești”, vol. II, redactor în „Lingvistică generală” (în colaborare cu Silviu Berejan și Ion Dumeniuk), Chișinău, 1985; „Limba română literară contemporană. Sintaxa”, Chișinău, 1987. În 1989-1990 a susținut, săptămânal, împreună cu colegul său de luptă Ion Dumeniuk, pentru a-i convinge pe conducătorii comuniști ai RM că, odată cu revenirea la scrisul latin, „întreaga republică nu va deveni analfabetă”, emisiunea „Învățăm a citi și a scrie cu caractere latine” (pentru învățarea de bază a grafiei latine), preluată ulterior și de TV din Cernăuți. A scris peste 250 de articole, studii științifice și metodice, ca de exemplu: „Fonetică și fonologie. Triplul aspect al sunetelor vorbirii” (în colaborare cu Ion Dumeniuk), Chișinău, 1985; „De la grotesc la sublim. Note de cultivarea limbii”, Chișinău, 1993; „Româna corectă. Îndreptar de cultivarea limbii” (în colaborare cu Elizabeta Șoșa), coordonator Flora Șuteu, București, 2000; „Calvarul limbii române din Basarabia: Studii. Articole. Comunicări”, Chișinău în Revista „Limba Română”, 2011. Este unul din coordonatorii volumului „Limba română este patria mea: Studii. Comunicări. Documente”: (antologie de texte din revista „Limba Română”: 1991-1996), Chișinău, Editura Revistei „Limba Română”; Fundația Culturală „Grai și Suflet”, 1996.

„Când valul luptei pentru limbă și alfabet s-a mai potolit, lui Nicolae Mătcaș i-a surâs Gioconda: dânsul și-a căutat pana și penița de poet, pe care le purtase în buzunar și în suflet pe vremea tinereții, și, nestingherit de nimeni și nimic, i-a închinat în nopțile de nesomn și veghe nenumărate poeme și sonete”, ne spune Elena Ungureanu. Publică mai multe volume: „Surâsul Giocondei” (1997); „Trenul cu un singur pasager” (1998); „Azur” (2002); „Câte-s visele, multele…” (2003); „Coloana infinitului” (2003); „De-a alba-neagra” (2006); „Roată de olar” (2008); „Vernale ploi” (2009); „Un câmp minat, urcușul” (2010); „101 poeme” (2011); „Sonete”: vol. 1: „Altarul arderii de sine” (2012), vol. 2: „Ca un Òcnus, damnat” (2013), vol. 3: „Socluri statuare” (2013), vol. 4: „Orfan de chipul meu” (2014), vol. 5: „Frunză prinsă-n gren” (2014); „505 sonete” (2016); „Bolnav de Țară” (2 vol., 2016); „Iar când cu miei va ninge prin ponoare…” (2 vol., 2016) și volumele de epigrame și catrene: „Vocabule terne – perle eterne” (2022), vol.1 – „Catrene dolmene”, vol. 2 – „Catrene coraligene”; Cartuș & revolver: Sare și piper: Delicii epigram(at)ice (2 vol., 2022); Punct ochit – punct lovit (2022), vol. 1 – Epigrame și cvasiepigrame densigrame, vol. 2 – Epigrame și cvasiepigrame cu nevroame (2022)

În interviul acordat Elenei Ungureanu și Alinei Chiriac-Ivașcu, o adevărată convorbire revelatoare pentru a pune în lumină personalitatea omului, filologului și poetului Nicolae Mătcaș, cu sinceritate și sensibilitate rar întâlnite, domnia sa precizează: „Poezia, literatura, ca și arta în genere, dacă nu ți-ai pierdut cu totul simțurile, te emoționează, te sensibilizează, te purifică, te duce în altă lume, frumoasă, captivantă, celestă, o lume la momentul respectiv numai a ta, în care zbori, plutești, levitezi. Ești numai simțire, numai stare de plutire. Când te afli într-o asemenea stare, căreia i-am zis într-o recenzie stare de poezie, când rezonezi cu ea, când nici nu te mai gândești la autorul poemului și îți pare că autorul ești tu însuți, starea de beatitudine în care te afli te duce într-o lume mirifică, înălțătoare…”

Inima poetului Nicolae Mătcaș a bătut și va bate pururea românește, mărturisire de credință și de viață: „Român mi-e neamul, românesc mi-i graiul / Și românească-mi este țara mea” („Român mi-e neamul, românesc mi-i graiul”); „La Chişinău când cântă ciocârlia,/ La Bucureşti ecou-i ne alină-n zbor./ La Chişinău mi-i dor de România,/ La Bucureşti de Basarabia mi-i dor.” („O ţară am”); „De va fi să-mi trădez al strămoşilor crez,/ Nici o urmă de-a mea nu rămână:/ Ochii daţi-i la corbi, leşul daţi-l la câini,/ Blestemaţi-mă-n limba română.” („În limba română”); „Moise, vin’ şi-nţelepţeşte,/ Două maluri le uneşte/ Şi un neam ce rătăceşte/ Prin pustie, româneşte.” („Rugă de basarabean în prag de mileniu trei”).

Pe lângă opera lingvistică și literară publicată în volume de autor, are nenumărate colaborări la antologii și volume colective, iar ca publicist colaborează la reviste importante din Republica Moldova și România. O contribuție deosebită pe tărâm jurnalistic are ca membru al colegiului de redacţie al revistelor „Limba română” din Chişinău (din 1990) şi „Limba şi literatura română“ din Bucureşti (din 1995).

„Creația poetică a lui Nicolae Mătcaș a intrat în atenția criticii literare. Astfel, mai multe studii au luat în discuție bogăția de procedee și motive care i-au inundat opera”. (Elena Ungureanu) Printre semnatarii lor se numără: Mihai Cimpoi, Adrian Dinu Rachieru, Aurel Sasu, Tudor Opriș, Ioan Mazilu-Crângașu, Victor Crăciun, George Chirilă, Theodor Răpan, Ionel Marin, Ion Ciocanu, Mihail Dolgan, Anatol Ciocanu, Ana Bantoș, Maria Diana Popescu, Veronica Bâtcă, Elena Tamazlâcaru, Ion Iachim, Ionela Mengher, Galina Martea, Mihai Vicol, Gheorghe Vodă, Florin Grigoriu, Elena Ungureanu ș.a.

Prin implicarea și activitatea laborioasă desfășurată, devine membru al unor prestigioase asociații, uniuni și societăți de cultură și creație: Uniunea Jurnaliștilor din Republica Moldova (1980); Uniunea Scriitorilor din România (1999); Colegiul de redacție al revistei „Limba Română” (Chișinău, 1990); Colegiul de redacție al revistei „Limba și literatura română” (București, din 1995); Societatea de Științe Filologice din România (1996); Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova (2011).

Dovada remarcabilei activități o constituie faptele, realizările și recunoașterea acestora de forurile culturale, literare, științifice și de stat în ciuda tuturor nedreptăților suportate și a intemperiilor provocate de interese obscure. Se bucură de recunoaștere și obține titluri onorifice, distincții și decorații: Profesor eminent al învățământului public din Republica Moldova (1976); Eminent al învățământului superior din U.R.S.S. (1981); Doctor honoris causa al Universității „Al.I. Cuza” din Iași (1993); Profesor honoris causa al Universității din București (1994); Cetățean de onoare al comunei Crihana Veche (2010); Ordinul „Gloria muncii” (1996); Ordinul Republicii (2010); Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofițer (2014).

În firea și personalitatea lui Nicolae Mătcaș sunt îngemănate două calități rar întâlnite, GENIALITATEA și MODESTIA, care se împletesc precum firul alb și roșu al mărțișorului în pieptul românului, iubitor și slujitor al limbii române și al neamului românesc. A înotat cu râvnă și evlavie, cu maximă convingere că se poate împlini dezideratul de a scoate populația Republicii Moldova din „robia limbii ruse” și a-i dărui alfabetul latin, alfabetul cel de la origini. Era timpul împărtășirii românilor basarabeni cu frumusețea limbii române, ignorând existența Prutului impus ca despărțitor de popor.

Dacă erudiția ar purta chip de om, gândul ne-ar duce la românul Nicolae Mătcaș, care a acumulat cunoștințe, informații și experiențe și le-a canalizat spre un singur țel: slujirea aproapelui, a neamului și a limbii române. Dacă modestia ar avea chip de om, ar fi aidoma și ar purta numele profesorului Nicolae Mătcaș. Dacă frumosul ar avea chip de om, nu ar arăta altfel decât sufletul poetului Nicolae Mătcaș. Dacă iubirea și dăruirea ar avea chip de om, ele ar fi întruchiparea omului de stat Nicolae Mătcaș. Este o personalitate de rang înalt în ierarhia valorilor neamului. Este alchimistul care a descoperit cu ingeniozitate metale prețioase în marea și pământul limbii române, literaturii și culturii, spranumit „îmblânzitorul de cuvinte”.

Bibliografie:

Grigoraș, Vasilica – Nectarul cuvântului scris, Iași, Editura PIM, 2021

Mătcaș, Nicolae – Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul, Chişinău, Revista „Limba Română”; Asociaţia Culturală Grai şi Suflet, 1998.

Nicolae Mătcaș: Risipă și măsură: Biobibliografie, Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, Chișinău, 2020, (resurse electronice)

Nicolae Mătcaş: biobibliografie, Biblioteca Publică Crihana Veche, Chișinău, 2010, (resurse electronice);

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

27 aprilie 2023, Ziua aniversară a d-lui prof. univ. dr. docent, lingvist, filolog, poet, publicist, om de stat Nicolae Mătcaș.

Să-i urăm cu toții sănătate deplină, inspirație nemărginită, putere de creație, împliniri și bucurii alături de cei dragi! La mulți ani!

Autor: Vasilica Grigoraș

Poetul gorjean Spiridon Popescu la cea de-a 70-a aniversare

Poetul și publicistul gorjean Spiridon Popescu își sărbătorește, în acest sfârșit de săptămână, cea de-a 70-a aniversare, moment ce ne oferă prilejul de a face o trecere în revistă a activității sale scriitoricești de-a lungul anilor și de a o face cunoscută comunității literare, dar nu numai.

Spiridon Popescu s-a născut la 4 septembrie 1952 în satul Ohaba, comuna Bălăneşti, judeţul Gorj, fiind fiul Ilenei (n. Morma) și al lui Dumitru Popescu. Urmează cursurile Şcolii generale în comuna Bălăneşti, Şcoala profesională din Lupeni, judeţul Hunedoara, iar apoi pe cele ale Liceului Pedagogic din Târgu-Jiu, iar inspirația și talentul poetic l-au însoțit încă din anii tinereții.

A lucrat la Termocentrala Rovinari, a creat poezie, a publicat în numeroase reviste și ziare ale vremii, fiind deţinător de rubrici permanente la ziarele locale: ”Opinia”, ”Gorjanul”, ”Ora”, ”Actualitatea Gorjului”, și pentru o perioadă redactor-şef al ziarului ”Cuvântul dreptăţii” (1990-1992).

Poetul Spiridon Popescu a debutat cu poezie în revista ”Ramuri” la doar 22 de ani (iunie 1974), iar debutul editorial a avut loc în anul 1991 când Editura ”Spicon” din Târgu-Jiu, al cărui proprietare era distinsul om de cultură prof. dr. Ion Mocioi, i-a publicat primul său volum de versuri intitulat ”Oglinda dintre noi”.

De menționat faptul că, de-a lungul anilor, Spiridon Popescu a fost invitat și a participat la diverse emisiuni de radio şi televiziune, atât pe plan local, cât şi pe plan național.

Spiridon Popescu scrie și iar scrie poezie, parte din creația sa fiind cuprinsă în volume de autor sau publicată în numeroase reviste și volume colective.

Dintre volumele sale de autor amintim: „Oglinda dintre noi” (Editura „Spicon”, Târgu-Jiu, 1991); „21 de grame de suflet” (Editura „Zodia Fecioarei”, Pitești, 1996); „Supliment de existență” (antologie și prezentare de Gheorghe Grigurcu, Editura „Punct”, Târgu-Jiu, 1997); „Eseu despre glorie/Essai sur la gloire” (volum tradus în franceză de Paula Romanescu, Editura „Alcor-Edimpex”, București, 1998); „Diavol cu coarne de melc” (Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 2003); „Înger între scaieți” (Editura „Ager”, Târgu-Jiu, 2004); „Supliment de existență”/„Supplemento di esistenza” (volum tradus în italiană de Mirela Tingire, Editura „Măiastra”, Târgu-Jiu, 2014); „Diavol cu coarne de melc”, ediția a II-a, revăzută și adăugită, cu grupaje de versuri traduse în limbile franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă și greacă (Editura Timpul, Iași, 2017).

Creația poetică a lui Spiridon Popescu este inclusă și în mai multe volume colective, dintre care amintim: „La Masa Tăcerii – scriitori din Gorj” / „Dinner at the Table of Silence – writters from Gorj” (volum tradus în engleză de Liliana Ursu și Sean Cotter, Editura „Clusium”, Cluj-Napoca, 2002); „Antologia membrilor Uniunii Scriitorilor din România care trăiesc în Gorj” (Editura „Scrisul românesc”, Craiova, 2006); „Îmbrățișarea poeților” (Editura „Scrisul românesc”, Craiova, 2009); „Antologia Festivalului mondial de poezie «Mihai Eminescu»”, ediția a IV-a, (Editura „Europa”, Craiova, 2016); „Scriitori gorjeni – membri ai Uniunii Scriitorilor din România” (Editura „Pim”, Iași, 2016) etc.

Despre creația poetică a lui Spiridon Popescu vorbesc de la sine cuvintele unor renumiți scriitori și critici ai poeziei sale la care facem apel în cele ce urmează. Astfel „Fragil, puternic, polemic, histrionic, tandru, dar niciodată melodramatic (…)” (Geo Vasile, Luceafărul, 1998), „Spiridon Popescu porneşte, temerar, din straturile originale ale poeziei: sentimentul năvalnic, cruditatea existenţială, expresia fără ocol. Ferindu-se, din instinct, de excesul de artificiu, el scrie stihuri de-o naturaleţe tăioasă, aşa cum ar şuiera, ori ar chiui, ori ar plânge. Cele mai bune dintre ele sugerează acea nebunie solemnă a vântului, a ploii, a furtunii, în care, ne place a ne oglindi ca-n forme fantaste ale sufletului nostru” (Gheorghe Grigurcu, în „Contemporanul”, din 7 august 1997), pentru ca Alex Ștefănescu să confirme o certitudine că: „Poeziile lui Spiridon Popescu se citesc cu mare plăcere, autorul fiind nu numai visător, tandru, ci şi inventiv, paradoxal, capabil să-l ia mereu prin surprindere pe cititor”. (Alex Ştefănescu, în „Zig-Zag”, dec. 1993.)

Alături de cei nominalizați mai sus, poezia lui Spiridon Popescu beneficiază de referințele a numeroși oameni de litere, scriitori și critici, dintre care ne mai oprim la următoarele nume:

Valentin Tașcu, Adrian Dinu Rachieru, Geo Vasile, Emilian Marcu, Valeria Manta-Tăicuțu, Cristina Cârstea, Paul Aretzu, Mircea Moisa, Toma Grigorie, Romulus Vulpescu, Eugen Evu, Darie Novăceanu, Nicolae Dragoș, Constantin Dumitrache, Emilia Dabu, Victoria Milescu, Ion Pachia Tatomirescu, Alexandru Florin Țene, Aureliu Goci, Mircea Bârsilă, Horia Gârbea, Mihai Duțescu, Gabriel Nedelea, Ion Arieșeanu, Ion Hirghiduș, Petruș Andrei, Ion Cepoi, Ion Trancău, Ion Popescu-Brădiceni, Lazăr Popescu, Florea Miu, Gheorghe Neagu, Aurel Antonie, Lucian Gruia, Virgil Dumitrescu, Veronica Mitu, Daniela Micu, Mihaela Meravei etc.

De-a lungul anilor poetul Spiridon Popescu a colaborat cu un mare număr de reviste și publicații în care au apărut creațiile sale, dintre care putem enumera: „Ramuri”, „Luceafărul”, „România literară”, „Convorbiri literare”, „Contemporanul – ideea europeană”, „Tribuna”, „Familia”, „Poezia”, „Vatra veche”, „Astra”, „Cafeneaua literară”, „Oglinda literară”, „Bucureștiul literar și artistic”, „Vitralii”, „Semne”, „Rostirea românească”, „Scrisul românesc”, „Noul Literator”, „Mozaicul”, „Revista V”, „Universul cărții”, „Zig-zag” (rubrica „Mașina de scris” a lui Alex Ștefănescu), „Flacăra” (aceeași rubrică), „Columna”, „Caietele Columna”, „Portal Măiastra”, „Caligraf”, „Confesiuni”, „Provincia corvină”, „Serile la Brădiceni”, „Oltart” etc.

De menționat faptul că poemele lui Spiridon Popescu sunt apreciate atât în țară, cât și peste hotare, iar unele dintre ele au intrat în repertoriul unor actori renumiți, precum Florin Piersic, Horaţiu Mălăele, Adriana Trandafir. Cel mai celebru și cunoscut este poemul ”Doamne, dacă-mi eşti prieten”, publicat în revista ”Ramuri” (dec., 1982) a fost pus pe muzică de reputatul Tudor Gheorghe, și recitate magistral de actorii menționați mai sus. Reținem și noi pentru acest demers câteva versuri din acest celebru poem: ”Doamne, dacă-mi eşti prieten,/ Cum te lauzi la toţi sfinţii,/ Dă-i în scris poruncă morţii/ Să-mi ia calul, nu părinţii./ (…) Doamne, dacă-mi eşti prieten,/ N-asculta de toţi zurliii,/ Dă-i în scris poruncă morţii/ Să-mi ia calul, nu copiii.”

Pentru creația sa poetică Spiridon Popescu a primit, de-a lungul anilor, numeroase premii și distincții, dintre care ne oprim doar la câteva, respectiv: Premiul revistei „Astra”, la Festivalul naţional „Tudor Arghezi (Târgu-Jiu, 1983); Premiul I şi premiul revistei „Ramuri”, la acelaşi festival (1984); Premiul al II-lea la concursul de poezie „Cel mai frumos poem al meu” (Bucureşti, 1984; Premiul Festivalului Naţional „Sensul iubirii”, pentru volumul de versuri „Diavol cu coarne de melc, ed. I-a” (Drobeta-Turnu Severin, 2004); Premiul și medalia „Eminescu” pentru poezie, la Festivalul Internațional de Literatură „Mihai Eminescu”, ediția a XXV-a, Drobeta-Turnu Severin, ianuarie 2015; Premiul I, la Festivalul internațional „Adrian Păunescu”, ediția a III-a, iulie 2015; Premiul pentru poezie al revistei „Convorbiri literare”, Iași, 2017; Premiul „Opera omnia”, acordat unui scriitor de origine gorjeană, în cadrul Festivalului internațional „Tudor Arghezi”, Târgu-Jiu, 2017; Premiul „Artur Bădița”, la edițiile 2014 și 2017, ale Atelierului de poezie „Serile la Brădiceni”; Premiul de Excelență, pentru cultură, artă și literatură oferit de Academia internațională „Mihai Eminescu”, Craiova, 2021), etc.

Tot ca o recunoaștere a muncii și creației sale, poetul Spiridon Popescu a primit titlul de ”Gorjean al anului – 2020”, din partea Consiliului Județean Gorj, acordat în cadrul ședinței solemne a acestuia din data de 23 decembrie 2021.

De subliniat faptul că prin calitatea și aprecierea creațiilor poetului și publicistului Spiridon Popescu, este primit ca membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Craiova (1999).

Dorim să menționăm faptul că, în calitate de reprezentant al revistei de literatură, arte și istorie culturală ”Spicon”, editată de Asociația Cercetătorilor și Autorilor de Carte Gorjeni ”Al. Doru Șerban”, suntem onorați de a-l fi găzduit pe poetul Spiridon Popescu în paginile ultimului număr al acesteia.

Ne cunoaștem de foarte mulți ani cu poetul, publicistul și omul de cultură de o rară sensibilitate și creativitate, Spiridon Popescu, ceea ce ne onorează și ne determină, ca la acest ceas aniversar, să-i transmitem întreaga noastră considerație și apreciere pentru tot ceea ce a făcut pentru comunitatea noastră literară și poetică și totodată să ne exprimăm bucuria pentru privilegiul de a fi stat alături de un om direct și la obiect, care este stimat și apreciat de comunitatea literară, pentru omenia sa, sensibilitatea, spontaneitatea, creativitatea și prezența sa poetică.

De subliniat faptul că evenimentul de aniversare a celor 70 de ani de la nașterea poetului Spiridon Popescu, are loc în după-amiaza zilei de 4 decembrie a.c., la Teatrul Dramatic din Târgu-Jiu.

La acest moment aniversar, dorim să-i transmitem maestrului poeziei gorjene, Spiridon Popescu, tradiționalul ”La mulți ani!” însoțit de toate urările de sănătate, inspirație, și noi volume de poezie.

dr. Victor Troacă,

Președinte al Asociației Cercetătorilor și Autorilor de Carte Gorjeni ”A. D. Șerban”

Doina DRĂGUȚ: Al. Florin Ţene – la 80 de ani

Pe Al. Florin Ţene l-am cunoscut în 1997, prin cartea „Chipul din oglindă”, căreia i-am făcut o cronică literară ce a fost difuzată la Radio Oltenia Craiova, la emisiunea „Agora literară”. Romanul dezvăluie un spaţiu al reflexivităţii. Naratorul îşi vede mereu copilăria ca-ntr-o oglindă, prin întoarcerile sale repetate în satul natal şi la mormântul mamei, de-al cărei îndemn, de-a învăţa carte, îşi aduce aminte. Apoi ne-am întâlnit pe site-ul lui Artur Silvestri, intitulat „O carte pe zi” (cronici, recenzii, comentarii la cărţi). După aceea, în 2010, când, cu un grup de prieteni, am scos revista „Constelaţii diamantine”, l-am contactat pentru a ne ajuta în proiectul nostru, adică de a edita revista sub egida Ligii Scriitorilor Români, al cărei preşedinte era, şi de a fi, alături de noi, fondator al revistei. Dl Ţene ne-a îmbrăţişat cu toată căldura şi a fost mereu, cu sufletul, lângă noi.

După câţiva ani de apariţie lunară, cu o precizie de ceasornic elveţian, revista începuse să fie cunoscută şi apreciată pe tot mapamondul. Un grup de invidioşi de la USR, în frunte cu „Ifigenia” (scriitorii ştiu despre cine vorbesc), ne-a atacat fără milă într-o revistă importantă a USR (revistă „cu renume” şi „cu cultură” [cum scria pe frontispiciul ei – între timp au modificat], unde existau perle de genul „mai corect spus”, „feţele prostiei este, de fapt, subiectul” şi „foarte corect”, „prea corect”). Spunându-i d-lui Ţene aceste lucruri, mi-a răspuns cu glasu-i cald şi aproape părintesc: „Câinii latră, ursul merge! Mergeţi înainte că mergeţi pe un drum bun!”.

Prin organizaţia profesională „Liga Scriitorilor”, care peste timp va deveni o instituţie culturală importantă, Al. Florin Ţene a încercat să democratizeze mişcarea literară din ţara noastră. În acest sens, mărturiseşte: „Prin anul 2000 am beneficiat de o bursă în structurile Uniunii Europene de la Bruxelles. Atunci am aflat, cunoscând scriitori belgieni, că în această ţară sunt 5 asociaţii scriitoriceşti, toate egale în obligaţii şi drepturi. Numai la noi, din fostele ţări socialiste, a rămas partidul unic, pardon, Uniunea Scriitorilor. În toate celelalte ţări, Ungaria, Polonia, Bulgaria etc., Uniunile Scriitorilor s-au desfiinţat şi s-au organizat în mai multe astfel de asociaţi scriitoriceşti. Asta încerc să fac, să nu mai existe o centralizare excesivă a mişcării literare din România. De această Uniune a Scriitorilor beneficiază doar o parte din scriitori. Cei care sunt la conducere şi se autopremiază.”

Referitor la o organizaţie unică de cultură, Al. Florin Ţene aduce în prim plan citatul filozofului grec Constantin Tsatsos: „Fiecare artă în parte exprimă epoca ei. Dar vai şi amar dacă exprimă numai epoca respectivă. Adevărata artă exprimă toate epocile, pentru că îl exprimă pe om.” La care adaugă: „pe artist îl poate judeca numai Dumnezeu, iar opiniile criticilor sunt doar părerile lor şi nu ale cititorilor avizaţi. Niciodată oamenii nu au înţeles noutăţile. Uită însă câte noutăţi a îngropat timpul pentru totdeauna.”

Vorbind despre critica literară românească, Al. Florin Ţene afirmă: „Criticul literar provine dintr-un scriitor ratat. Mă întreb, cum poţi analiza un roman când tu nu ştii să construieşti o astfel de lucrare? De-a lungul timpului am constatat că în peisajul nostru literar critica se face pe prietenii şi găşti. Mai nou, chiar, pe bani. (…) Vă mai aduceţi aminte ce lăudaţi erau M. Beniuc, Zaharia Stancu în «Gazeta Literară» pe timpul când conduceau Uniunea Scriitorilor? Când romanul «Desculţ» umbla în «sandale de aur» prin lume pe banii statului român? Şi nu-l cumpăra nimeni? Acum nu se mai zice un cuvânt despre ei. Vă mai aduceţi aminte când Buzura era director la Centrul Cultural Român, romanele lui erau traduse în mai toate limbile de circulaţie internaţională pe banii statului, inclusiv romanul eşuat «Recviem pentru nebuni şi bestii», apărut în 1999? (…) Dacă nu eşti din gaşca criticului respectiv, fii sigur că vei fi pălmuit fără milă, chiar dacă cartea este bună, aceasta este caracteristica, în general a criticii noastre de azi, pentru care aşa-zisul postmodernism (cu care se lăudau optzeciştii, cei care au stâlcit limba română), înseamnă violenţă verbală accentuată, înjosire a celuilalt, umilirea scriitorului până la despuierea de propria personalitate, grobianism extrem, subculturnicie în continuă extindere şi tendinţă vădită spre analfabetizare globalizantă.”

Sănătatea omului – spune Al. Ţene, într-un interviu – este reflectată nu doar de ceea ce mănâncă şi bea, ci şi de hrana spirituală. Aşadar, Al. Florin Ţene este „un învăţat care se învaţă necontenit pe dânsul şi învaţă necontenit pe alţii” (N. Iorga, Cugetări).

Al. Florin Ţene s-a născut în Drăgăşani, jud. Vâlcea, la 13 iunie 1942. Este căsătorit cu poeta Titina Nica Ţene şi au împreună doi băieţi: Florin, specialist în imagine de televiziune, şi Ionuţ, doctor în istorie şi master în drept, istoric, scriitor, fondatorul ziarului „Napoca News”, redactor literar la revista „Constelaţii diamantine”.

Al. Florin Ţene este preşedinte al Ligii Scriitorilor Români, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România; membru corespondent al Academiei Româno-Americane (A.R.A ), membru al Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada. A primit numeroase premii şi distincţii literare – româneşti şi internaţionale. A publicat peste 80 de cărţi (poezie, proză, roman, eseu, teatru, critică literară). El este cel care a semnalat apariţia noului curent literar „Globmodernul”, care vine după postmodernism, ca „o întoarcere pe jumătate la modernism”.

În încheiere, aş ilustra comentariul meu referitor la Al. Florin Ţene, cum altfel, decât cu un citat din domnia sa: „Tinerilor le-aş recomanda să se ghideze după apoftegma lui Titu Maiorescu: «Omul rău se pierde prin partea sa cea bună, omul bun, prin partea sa cea rea». La care mai adaug necesitatea studiului necontenit, să privească înainte, consecvent, fără să aplece urechea la cei care comentează de pe margine, fără să se abată din drum.”

LA MULŢI ANI, d-le Al. Florin Ţene!

Doina Drăguţ

Gelu DRAGOȘ: Aniversare scriitorul, editorul, poetul Vasile BELE! La mulţi ani, fârtate!

Isabel Allende spunea odată că „Adevărata prietenie rezistă timpului, distanţei şi tăcerii”, lucru perfect adevărat în ceea ce mă priveşte referitor la amiciţia cu jandarmul, starostele, poetul, scriitorul, editorul făuritor de reviste şi antologii, fondatorul unor festivaluri şi concerte de colinde, dar în primul rând OMUL Vasile Bele din Chiuzbaia.

Dacă am învăţat ceva de la acest prieten al meu e în primul rând bunătatea, apoi dragostea faţă de aproapele său, cei aflaţi în nevoi şi nu în ultimul rând dăruirea cu care ştie să-şi valorifice talantul dat de Dumnezeu.

Ar fi multe de spus de minunata lui familie, de doamna Cristina, contabilă la bază, cea care ţine sacul cu bani să nu rămână niciodată gol, de cei doi copilaşi care acum sunt în capitala Ardealului, – Bogdan absolvent de Babeş-Bolyai e pe picioarele lui şi se descurcă de minune, Bianca, studentă la aceeaşi prestigioasă universitate, despre mămuca Anuca, parcă desprinsă din scrierile lui Barbu Ştefănescu Delavrancea.

Făcând o scurtă radiografie, îmi amintesc cum Vasile Bele ne-a invitat pe toţi cei de la Cenaclul Scriitorilor la un guiaş după şedinţa de cenaclu, unde i-au poposit în ogradă, printre alţii poeta Ioana Ileana Şteţco, prozatorul Valeriu Sabău, Vasile Dragomir, Ioan Meteş Morar, Vasile Dan Marchiş, Marin Pungă şi mulţi alţii.

Tot datorită lui am ajuns la Mănăstirea Chiuzbaia, loc sfânt, unde am putut să mă reculeg, să-mi încarc bateriile, să am o apropiere firească de Cel de Sus.

Trăgând o linie pur aniversară, Vasile a trecut un pic de un jumătate de secol, îmi dau seama că eu am fost de mai multe ori la Chiuzbaia decât a fost el la Lucăceşti, dar am de gând să îndrept lucrurile. Aceasta s-a întâmplat şi fiindcă el reuşeşte să fie mai convingător, dar şi datorită reliefului mirific de acasă. Dacă eu stau în centru, la drum cum se spune, casa lui este pe o colină, înconjurată de nişte dealuri pline de brânduşe primăvara şi în toamnele târzii.

Vasile Bele prin tot ce a scris până acuma se dovedeşte a fi un scriitor consacrat, cunoscut peste tot în România, mai nou şi în diaspora, un răsfăţat al sorţii şi al premiilor literare, acolo unde participă. Zilele trecute a primit „Meritul cultural” de la Oradea, la un festival Eminescu.

Ar fi multe de spus despre prietenul cu „P” mare Vasile Bele, despre proiectele la care am participat sau participăm în continuare, cum ar fi „Antologie de texte. Recenzii de cărţi – Personalităţi ale literaturii contemporane. Sincerus verba” , zece volume!

Din modestie (pe care Vasile o are din plin!) nu am pomenit de Tabăra de literatură din Baia Sprie, o încercare şi o experienţă nouă pentru noi, la care a pus umărul şi poetul popular, alt fârtat de-al nostru – Nelu Danci din Plopiş!

În scurtul meu expozeu, vreau să-i urez sănătate, putere de muncă, bucurii alături de cei dragi, succese pe plan familial şi literar şi să fie acelaşi Vasile Bele, pe care-l cunosc de multişor: generos, sincer, altruist, făcător de bine! La mulţi ani, tânăr jandarm-pensionar! Să trăiţi!

Gelu Dragoş

Mirela-Ioana DORCESCU: POETUL EUGEN DORCESCU – PORTRET ANIVERSAR

(50 de ani de activitate literară)

În cei 50 de ani care îl despart de momentul debutului absolut în revista bucureşteană „Luceafărul”, binecunoscutul scriitor timişorean EUGEN DORCESCU a creat, cu talent şi intensă preocupare pentru punerea în lucrare a „darului său de har”, ceea ce exegeţii săi, având proprietatea termenilor, au numit „operă monumentală” (Radu Ciobanu) sau „operă totală” (eu însămi). Anvergura naţională şi internaţională a creaţiei dorcesciene este determinată de originalitatea viziunii artistice, de gravitatea tematică, de nivelul său estetic, dar şi de numeroase particularităţi discursive, stilistice, semiotice etc.

Argumente forte pentru amplitudinea axiologică a acestei opere sunt, pe de o parte, încadrarea autorului în literatura de vârf de către experţi în domeniu, precum Virgil Nemoianu (care l-a plasat pe Eugen Dorcescu între primii trei poeţi români ai începutului de secol XXI), Andrés Sánchez Robayna (cea dintâi voce autorizată ce a propus abordarea sa ca poet european), Luis León Baretto (care îl consideră cel mai mare poet român în viaţă); pe de altă parte, aşezarea sa alături de genii ale poeziei româneşti (Al. Philippide; I. Pillat – G.I. Tohăneanu; Ioan Alexandru – V. Nemoianu; Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga – Andrés Sánchez Robayna; G. Bacovia – Ion Pop, M.-I.D. etc.) şi universale (T.S. Eliot – Virgil Nemoianu; Bonnefoy, Luzi – Andrés Sánchez Robayna; Jorge Manrique – Coriolano González Montañez; E.A. Poe – M.-I.D.; J.-P. Sartre – Florin-Corneliu Popovici; P. B. Schelley – Horia Ţâru etc.).

După o jumătate de secol dedicată literaturii, anul 2020 i-a prilejuit lui Eugen Dorcescu bucuria unor evenimente cu adevărat jubiliare:

– apariţia, în Spania, la Editura Arscesis din Zaragoza, a antologiei de elegii dorcesciene, inspirat intitulată Elegías Rumanas, prefaţată de Coriolano Gonzáles Montañez;

– publicarea, la Editura timişoreană Mirton, a Jurnalului lui Eugen Dorcescu (recomandat de autor drept „cartea vieţii mele”), în două volume: Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998) şi Adam. Pagini de jurnal (2000-2010);

– campania de promovare a sus-numitelor cărţi în ziarul „Timişoara” (Redactor-şef Petru Vasile Tomoiagă), în paginile consacrate culturii, în fiecare vineri (martie-decembrie);

– deschiderea unui fond de carte de patrimoniu „Eugen Dorcescu” la Biblioteca Academiei, Filiala Timişoara;

– definitivarea unui volum omagial, coordonat de M.-I.D., intitulat Despre opera lui Eugen Dorcescu, lucrare amplă, care conţine: o biobibliografie actualizată, trei interviuri şi o crestomaţie critică (compusă din peste 80 de cronici, eseuri, studii şi note de lectură despre poezia şi proza dorcesciană, scrise de critici/eseişti consacraţi sau de tineri discipoli ai lui Eugen Dorcescu, în număr de 43. Toate acestea au fost preluate din presa literară – tipărită sau online –, unde au fost publicate în perioada noiembrie 2014 – decembrie 2020).

Celebrarea lui Eugen Dorcescu a ocazionat primirea a numeroase elogii şi dovezi de simpatie din partea confraţilor. Semnatarii acestora sunt renumiţi scriitori români (din România, Moldova şi Serbia) şi spanioli. Iată câteva dintre aprecierile care oglindesc audienţa elevată şi extinsă de care beneficiază în prezent sărbătoritul: „Am citit şi recitit (citesc, de fapt, mereu) pagini… inhibitoriu (!) de frumoase din Îngerul Adâncului şi din Nirvana” (ŞERBAN FOARŢĂ); „La Eugen Dorcescu, simbolismul limbii se integrează în contextul culturii fără graniţe. Poetul tratează materia poeziei dincolo de frumuseţe, până la sublim” (VASILE BARBU); „Când a început Eugen Dorcescu să recite poemul său În tăcere… mi-am amintit cadenţele psalmice… Acest poet român îşi va aminti că a fost laureatul Festivalului de la Uzdin şi când va lua premiul Nobel” (NICOLAE DABIJA);

„Vrednic Sunteţi, Maestre! Bucuria Dumneavoastră e şi a noastră Bucurie! Fluturând din inimă, de pe mal de Prut, Vă mulţumim!” (TRAIAN VASILCĂU); „Poeziile pe care Eugen Dorcescu le dedică lupilor sunt atât de spiritualizate, încât nu pot fi cuantificate cu aparatele criticii, se ridică la înălţimea sentimentului, ceea ce în lirică se întâmplă foarte rar; fericiţi Poeţii ale căror trofee nu le rămân doar lor, ci se conferă Poeziei româneşti! Poezia lui Eugen Dorcescu este o glorie a liricii, iar izbânda lui o sărbătoare a întregii noastre Poezii. Excelsior!” (MIRON SCOROBETE); „Poezie de deplină maturitate artistică, de mare, intensă trăire, profundă, lucrată la filigran de un bijutier, de un ales, rar rafinament prozodic şi stilistic”; „DOAMNE, cât de profund este în tot ce face, cât de distins, de nobil! Din când în când, ca să nu ne întristeze, cred că din delicateţea lui indicibilă, ne minte, cu farmec, că mai este şi fericit. Eu nu îl cred, căci am apucat să citesc extraordinarele vorbe ale lui Camil Petrescu: «Câtă luciditate, atâta dramă»” (VICTOR RUSU); „Simplitatea ex/clamării trăirilor profunde. Acesta-i secretul” (NICOLAE TURTUREANU); „O operă cu adevărat încărcată de divin, peste care Omul EUGEN DORCESCU a trecut degetul său de Lumină!” (GEORGE STROIA); „Şi din Nord, de la «Poesis», ne bucurăm să-l vedem şi să-l citim pe acest mare poet contemporan, Eugen Dorcescu!” (GEORGE VULTURESCU); „…JURNALUL Maestrului Eugen Dorcescu, o scriere răscolitoare şi definitorie, reprezentativă pentru Masivul foarte puţin explorat al literaturii române!” (ZENOVIE CÂRLUGEA); „Nu ştiţi cât mă bucură să primesc vestea publicării în Spania a cărţii Dumneavoastră Elegii Române – cu a sa frumoasă aluzie la Elegiile romane de Goethe. Consider foarte important ca opera Dumneavoastră să fie difuzată tot mai mult în Spania şi, de asemenea, în restul Europei” (ANDRÉS SÁNCHEZ ROBAYNA); „Eugen Dorcescu îşi revendică transcendenţa înţeleasă drept o componentă a realităţii” (JAIME SILES) etc. etc.

Prezentarea, în câteva fraze, a specificului dorcescian este o întreprindere dificilă şi riscantă. Cu toate acestea, absenţa ei ar dăuna acestei schiţe de portret aniversar. De aceea, mă încumet să evidenţiez câteva aspecte esenţiale (definitorii chiar), care, însumate, să contureze individualitatea lui Eugen Dorcescu în literatură. Poet cultivat, poliglot, conectat, datorită lecturilor asidue în franceză şi în spaniolă, ocazional, şi în italiană, la marile culturi romanice, importantul scriitor timişorean este informat direct de la sursă despre ceea ce înseamnă literatura de valoare universală, şi anume aceea spre care a ţintit, începând de la debutul cu volumul „Pax magna” (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972).

Pregătirea filologică, specializarea în lingvistică, poetică, stilistică şi semiotică adaugă, în cazul său, noi orizonturi de înţelegere, de interpretare şi de prelucrare originală a fenomenelor culturale. Conexiunea nu exclude intertextualitatea, temperată însă de autocenzura onestă şi depăşită de o forţă creativă rară şi de o pasiune faţă de expresivitatea limbii române, care implică o enunţare cu totul aparte a ideii poetice. Totuşi, Eugen Dorcescu se arată, în Jurnalul său, precum Mihai Eminescu odinioară, dezamăgit, frustrat chiar, de incapacitatea de a exprima, în totalitate, gândul sau trăirea, starea poetică ce generează textul literar. Ceva rămâne întotdeauna nespus, fiindcă este imposibil de exprimat, din diverse motive (nu doar din cauza „neajungerii limbii”), în contextul în care scrierea îşi definitivează forma artistică. Ceea ce ne face să bănuim că gândirea poetică a lui Eugen Dorcescu are încă mari rezerve creative, din care se mai pot ivi texte literare, că, după 50 de ani de acumulări, creaţia sa nu este încheiată. Prin urmare, nu o pot analiza ca pe un „anthropos ergon”, ci ca pe o energeia, în desfăşurare în momentul de faţă, într-un anumit cadru şi pe anumite coordonate relativ stabile, evidenţiate de scrierile sale de până acum. CADRUL este cel al poeziei spirituale, cu ascendent în cărţile sapienţiale şi poetice ale Bibliei, în special în Psalmi:

Psalm

„Lăudat să fii, Doamne,

pentru lumină şi soare,

lăudat pentru alba ninsoare,

lăudat pentru ploi, pentru grâne,

lăudat pentru luna şi stelele ce

clipesc primăvara în Râu şi-n fântâne.

Lăudat pentru bucata de pâine

şi pentru paharul de apă, date mie azi,

date ieri, date mâine.

Lăudat că eşti Duh. Că-mi vorbeşti

fie-n vis, fie-n suferinţă, fie-n gând.

Fiindcă eşti.

Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi.

Pentru frunze şi flori.

Lăudat că-n final

mă omori…”

Sfera inspiraţiei nu se restrânge însă la creştinism, nicidecum la cultul creştin-ortodox, căruia îi aparţine Poetul, ci se amplifică prin explorarea altor şi altor religii, cu scopul de a cerceta şi de a înţelege, din multiple unghiuri, relaţia finitei fiinţe umane cu Infinitul divin. Ecourile diverselor religii se intersectează, cooperează şi fac posibilă varietatea în vasta paradigmă spirituală pe care o deschide Eugen Dorcescu. Sunt activate aici concepte fundamentale din hinduism (opinează M.-I.D., Virgil Nemoianu, Iulian Chivu) şi buddhism (v. Nirvana, Samsara, Vacuitatea etc.). Iată cum idealul nirvanic devine o soluţie existenţială în condiţii dramatice:

Nirvana

(ars poetica)

„Vom sta alături, uşă

lângă uşă.

În două urne

gemene-n mormânt.

Cu mâna ta firavă, de

cenuşă,

vei bate-ncet, mă

vei chema plângând,

şi-ţi voi răspunde

că acolo sunt,

dar că nu pot

deschide sumbra uşă

a morţii, că sunt mort,

că nu mai sunt

acela care-am fost.

O grea cătuşă

ne leagă cu teluric

legământ.

Să ne desprindem, deci,

tu – gând, eu – gând,

şi-aşa ne vom uni din nou,

zburând,

şi liberi,

şi eterni,

şi jubilând,

ca flacăra zvâcnită din

cenuşă”.

Poetul asimilează, mai cu seamă în deceniul debutului, mitologia greacă şi revine, constant, la mitul lui Orfeu (şi al Euridicei):

Elegiile de la Carani (9)

„Lumea toată-i a

noastră

(cum se spune adesea),

lumea toată-i a

mea.

E nesfârşită,

deplină,

de la fereastră,

până-n

grădină

şi la

şosea.

Tăinuita-i substanţă,

tăinuita-i minune

se desfăşoară-n

adânc.

Acolo-n genune,

coborâm amândoi,

când soare, şi lună,

şi stele

într-un ghem de-ntuneric

se strâng.

Acolo,

în noaptea ceţoasă,

în bezna

complice.

Acolo, te strig şi-mi

răspunzi.

Acolo-mi răspunzi

când te strig:

Euridice!

E-u-ri-di-ce!”

O altă interesantă sursă spirituală o reprezintă cultele precreştine (idolatre), din care provine, de exemplu, figura zeului antic Moloch:

Montségur

Mirelei-Ioana

„Revăd, ca-n vis, natalul Montségur,

Biruitor în orişice înfrângeri.

Ce puri eram! Eram atât de puri,

Încât păream mai îngeri între îngeri.

Desprinşi de lume, rupţi de elemente,

De apă, de văzduh şi de pământ,

Ne-am fost iubit aievea-n trup şi-n gând

Şi-am ignorat vrăjmaşu-aşezământ

Al omenirii pururea demente.

Când am aflat că totu-i doar un joc

Şi sacrul munte însuşi e-o fantasmă,

Îţi aminteşti? Ne-am aruncat în foc,

Drept jertfă detestatului Moloch,

Şi-am renăscut în două flori de plasmă”.

În acest context, direcţia predilectă a liricii dorcesciene este spiritualizarea, care merge până la spiritualizarea materiei. Astfel, lumina este percepută ca substanţă sacră, simbol al prezenţei Celui Etern printre noi:

Sub cerul Genezei (2)

„Lumina,

ca o maree,

inundă casa,

răvăşeşte grădina,

urcă, împreună cu

soarele,

pe Râu, până-n munte,

şi săgetează izvoarele.

Apoi, coboară, şi

iarăşi coboară,

avalanşă

infinit de uşoară,

rămânând neclintită, plină,

întreagă,

din zenit până-n

miezul cetăţii.

Lumina –

substanţă

a eternităţii”.

Reveriile acvatice, cele pirice şi visul pneumatofor compun un univers spiritual ce implică şi valorifică trei dintre cele patru simboluri arhetipale ale materiei. Apa, focul şi aerul/vântul (duhul), interrelaţionate direct sau de la distanţă, comunică simbolic despre

enigma fiinţei în faţa misterului Existenţei:

Poemele Bătrânului (52)

„Fiicele Bătrânului nu

l-au uitat, deşi, de fapt,

nu-l mai ţin minte.

El nu le-nvinovăţeşte, el nu

învinovăţeşte niciodată pe

nimeni (poate tocmai de-aceea

nu-l mai ţin minte),

el contemplă liniştit marele

Râu al timpului

(seamănă cu Ibrul, îşi zice),

aşteaptă clipa când îşi

va îmbrăţişa mesagerul de

flăcări,

când va intra şi se va

face nevăzut în familia

focului,

când fiicele focului,

nepoţii focului vor

deveni

propria sa

familie”.

Continue reading „Mirela-Ioana DORCESCU: POETUL EUGEN DORCESCU – PORTRET ANIVERSAR” →

Valeriu DULGHERU: POETUL NAȚIONAL GRIGORE VIERU AR FI ÎMPLINIT ASTĂZI 86 DE ANI

Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, în s. Pererâta (chiar pe malul Prutului), județul Hotin, Regatul României. A fost cel mai mare poet român contemporan din Republica Moldova. În 1993 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

În anul 1957 debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la redacția numită revista pentru copii „Scînteia Leninistă”, actualmente „Noi”, și ziarul „Tînărul leninist„, actualmente „Florile Dalbe„, apoi ca redactor la revista „Nistru”, actualmente „Basarabia”, publicație a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960–1963 este redactor la editura „Cartea Moldovenească”.

A fost un oaspete des al „Căsuței Poeziei” din satul Cociulia, din preajma baștinei mele Carpești, de la poalele codrilor la hotar cu Bugeacul, raionul Cantemir. Tot aici scrie celebra carte pentru preșcolari „Albinuța”.

Anul 1968 aduce o cotitură în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice Numele tău, cu o prefață de Ion Druță. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu. Asemenea dedicații apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.

La sfârșitul anilor ’80, Grigore Vieru se găsește în prima linie a Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia, textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) având un mare rol în deșteptarea conștiinței naționale a românilor din Basarabia. Vieru a fost unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova și se află printre organizatorii și conducătorii Marii Adunări Naționale din 27 august 1989. A participat activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din RSSM în care se votează limba română ca limbă oficială și trecerea la grafia latină.

Grigore Vieru a decedat într-un stupid accident rutier pe data de 18 ianuarie 2009 la vârsta de doar 73 de ani. La înmormântare au asistat câteva zeci de mii de oameni, diviziile lui Grigore Vieru, cum le-a denumit profesorul Dan Dungaciu într-un articol. Ziua de 20 ianuarie 2009 a fost declarată zi de doliu în Republica Moldova, la ora 10:00 întreaga republică ținând un moment de reculegere.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: POETUL NAȚIONAL GRIGORE VIERU AR FI ÎMPLINIT ASTĂZI 86 DE ANI” →

Ștefan DUMITRESCU: LA ANIVERSAREA NAȘTERII MARELUI DRAMATURG ION LUCA CARAGIALE

La 1 februarie 1852 se naște în Istoria literaturii române Ion Luca Caragiale, unul din Marii scriitori români. Un scriitor problematic, care a îmbogățit enorm literatura română. Cum se apropie ziua aniversară să-i mulțumim scriitorului Ion Luca Caragiale pentru opera pe care ne-a dăruit-o, (și din care nu am învățat nimic!) să-i binecuvântăm cu recunoștință părinții și să ne rugăm Domnului să-l ierte pentru răutățile și ticăloșiile săvârșite în viața! Iartă-l, Doamne, că mare a fost ca scriitor și tare păcătos a fost ca om! Fie ca Domnul să aibă grijă de sufletul lui în ceruri. Amin!

Noi îl sărbătorim cu dragoste și cu umilință dedicându-i aceste trei poeme. Veniți cu noi să-l colindăm, acasă, unde s-a născut și unde ne așteaptă părinții lui. În cazul în care revistele literare vor să publice mesajul și poemele noastre noi le suntem recunoscători! Doamne ajută! Fie ca Domnul să ajute poporul român!

***

SĂ-L COLINDĂM PE CARAGIALE

O, leru-i, ler

E sărbătoare-n cetate,

Ninge din cer,

Cu colinde bogate,

O, leru-i, ler,

La Haimanale,

Vin să-l colinde

De pretutindeni,

Pe Caragiale,

Profesori şi critici,

Şi cititori

Vin să-l colinde,

Cu buchete de flori,

Vin să se plece,

În faţa lui,

Să-i mulţumească,

Şi să-l slăvească,

Leru-i, leru-i!

O, leru-i, ler,

Vremea-i bătrână,

E sărbătoare înaltă,

În cultura română,

Din toată lumea,

Leru-i, leru-i

Vin să-l slăvească,

Personajele lui,

Şi să-l colinde,

O, lerui, ler,

Aici pe pământ,

Şi-acolo-n cer

E sărbătoare,

Dar e şi jale,

O ţară-ntreagă-l colindă

Pe Caragiale,

Cu mult respect

O, leru-i ler,

Îţi mulţumim,

Dragă Monşer

Fie ca Steaua,

Ce te-a adus

Să strălucească

În veci, mai sus,

O, leru-i, ler

Spre Rai apucăm,

Pe nenea Iancu,

Să-l colindăm,

Răsună ţara,

De atâtea colinde,

Gloria lui,

In lume se-ntinde!

O, leru-i, ler

E zi sfântă-n cetate,

Ninge din cer,

Cu colinde bogate!

CARAGIALE

Cum umblă domnul Caragiale

Prin ţara asta ca un orb,

Plângând în hohote amare

De parc-ar viscoli din nord

C-a auzit în lumea asta

Că neamul românesc dispare

Şi s-a sculat atunci din morţi

Îndureratul Caragiale

Ca să ne spună el anume

Ceva ce ne-ar îmbărbăta,

Totul e-atât de trist în lume

De parc-n toţi s-ar înnopta

Cum umblă domnul Caragiale

Prin Ţara asta ca un orb,

Plângând în hohote amare

De parc-ar viscoli din nord.

CARAGIALE SI DUMNEZEU

Ia du-te Sfinte Petre şi vezi ce mai e pe pământ,

I-a zis Dumnezeu lui Sfântul Petru,

Ce mai fac noroadele mele

Pentru că prea multe jelete şi ţipete aud,

şi mai mult decât toate

mă asurzeşte zăngănitul de arme,

I-auzi ce bubuie tunurile

şi ce mai plâng bietele mame şi bieţii copilaşi.

Vezi ce mai fac popoarele ălea,

Că le aud numai plângând, suduind şi gemând…

– Bine, Doamne, mă duc, a zis Sfântul Petre,

oftând, care era şi aşa destul de amărât şi obosit.

Şi a coborât Sfântul Petre pe pământ

Şi a luat-o el aşa cu toiagul în mână.

Mergea, săracul cât era ziua de mare,

Uneori, când mai întâlnea câte un amărât

mai stătea de vorbă cu el,

Îl întreba ce mai e pe la ei prin sat,

Cine a mai murit, cine s-a mai însurat,

Dacă oamenii s-au făcut mai buni,

Dacă se duc la biserică, dacă se spovedesc,

Când îi era sete se mai oprea pe la câte o fântână,

Şi se uita lung la ea, nu ştiu ce vedea el la fântâna aceea…

Continue reading „Ștefan DUMITRESCU: LA ANIVERSAREA NAȘTERII MARELUI DRAMATURG ION LUCA CARAGIALE” →

Elena ARMENESCU: LA MULȚI ANI POETULUI FLORIAN SAIOC LA 90 DE ANI!

Florian Saioc s-a născut la 27 ianuarie 1931, în comuna Seaca, jud. Teleorman, într-o familie de ţărani. Tatăl – Ionel Saioc – supranumit Moţu, şi mama, Catrina, născută Dorcescu. Studiile primare le face în comuna natală, apoi, Liceul Comercial în Turnu-Măgurele şi Bucureşti.

Este absolvent al Şcolii de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”, în prima sa promoţie. Debutează la revista Flacăra şi, după absolvirea şcolii, în 1950, este repartizat ca redactor la revista „Viaţa Românească”. În acelaş an, la Concursul Naţional de Literatură, organizat de Editura Tineretului, primeşte premiul al III-lea din mâna lui Mihail Sadoveanu, premiul I nefiind acordat.

Din cauza divergenţelor dintre ceea ce învăţase în şcoală şi realitatea comunistă, în 1952 şi-a dat demisia de la „Viaţa Românească”, şi este trimis sub escortă la muncă forţată în batalioanele D.G.S.M. 2 Constanţa (Mangalia, Medgidia). După toate acestea, se doreşte reeducarea lui prin muncă şi este trimis ca necalificat la uzinele Semănătoarea, după care devine redactor la Semănătoarea. Nu-l mai publică nimeni şi, în 1965, este exclus din Uniunea Scriitorilor, fiind reprimit imediat după Revoluţie.

La Editura Litera îi apare volumul „Baladă pe rug” şi, în 1973, volumul „Motive istorice”. În 1979, la Editura Albatros, apare volumul „Cerul perfect”. Urmează „Ştefăniţă Luminiţă” (Editura Ion Creangă, 1979), „Arborele de sânge” (Editura Cartea Românească, 1986), „Cartea cu ferestrele deschise” (Editura Albatros, 1988), „Coşmarurile din carcera comună” (Editura Omnia, 1993), „În ogradă la bunici” (Editura Diogene, 1997), „Dragoste la vârsta întâi, dragoste la vârsta a treia” (Editura Semne, 2001), „Imaginara paranghelie” (C.J.C.C. Gorj, 2002), „Psalmul cenuşii (holocaustul perpetuu)” (Editura Rhabon, 2003), „Revelaţii sacre (poeseuri)” (Editura Corgal Press, Bacău, 2003), „Divina Creaţie (poeseuri)” (Editura Semne, 2003), „Cu diktatul şi ucazul ne-am înlăcrimat obrazul„ (Editura Clusium, Cluj, 2004), „Fericirea infinitei mirări – Editura Clusium, Cluj, 2004, Anotimpurile cuvântului – Editura Clusium, Cluj, 2004, Nocturnele” (Editura Măiastra, 2007), „Slugă la zădărnicie” (Editura Măiastra, 2008), „Carte de indentitate” (Editura Măiastra, 2009, 101 poeme” (Editura Biodova, 2010).

În 2006, scriitorul apare în „Antologia scriitorilor gorjeni”. Colaborează la diferite ziare şi reviste: „Ramuri”, „Măiastra”, „Columna”, „Ecouri Dunărene”. Despre opera sa au scris Gh. Grigurcu, Al. Balaci, Mircea Ciobanu, Pan M. Vizirescu, Zenovie Cârlugea şi alţii.
În 17 septembrie 2010, este învestit cetăţean de onoare al comunei sale natale, Seaca, pentru oglindirea în opera sa a frumuseţii Teleormanului. Este căsătorit cu Zefira Victoria, căreia îi dedică mai multe volume de versuri. În prezent, locuieşte la Târgu-Jiu.

Îi urăm viaţă lungă, multă sănătate şi cărţi inspirate.

La mulţi ani!

–––––––––-

Elena ARMENESCU

27 Ianuarie 2021

București

***

CU PLANETA LA DUMNEZEU

visai că mă urcai în sus pe zare cu tot Pământul nostru în spinare

un ins opri în drum motocicleta: unde te duci bă vere cu planeta

păi mulţumesc întâi de întrebare i-o duc lui Dumnezeu să o repare

s-o ţină-o vreme la întinerire că-aproape nu mai poate să respire

când ajunsei la Dumnezeu prea sfântul îmi zise:

bine, lasă jos Pământul

Continue reading „Elena ARMENESCU: LA MULȚI ANI POETULUI FLORIAN SAIOC LA 90 DE ANI!” →

Elena BUICĂ: ÎNTÂLNIRE CU ACTORUL FLORIN PIERSIC

L-am întâlnit pe Florin Piersic în toamna anului 2014. Mă aflam la lansarea volumului „Din viaţa unui om oarecare. Pagini de jurnal” semnat de un ilustru român, traitor în Canada, domnul Herman Victorov, prieten din anii tinereţii cu marele actor, venit şi el la acest remarcabil eveniment editorial. Un fior special am trăit, auzindu-l făcând o remarcă după ce am spus câteva cuvinte despre volumul prezentat publicului: „Aţi vorbit cu intonaţia unui actor”. Aceaste cuvinte m-au făcut să văd ca prin sita genelor tablouri de o factură specială, cufundate în adâncul timpului, când anii mei erau în pragul definirii personalităţii.

Perioada tulburator de frumoasă a vieţii cu nume parcă izvorât din însăşi substanţa sa semantică, tinereţea, aşa năzbâtioasă cum e ea, pusese peceta pe sufletul meu în care sădise un cuib al visării la actorie, visul de aur, mărturisit sau nu de mai toate fetele.

Ca să visezi nu te poate opri nimeni, visul nu are hotar, nu te costă nimic şi poţi trăi frumos cu el oriunde te duci. Şi eu dusă am fost de valurile vieţii aprige pe la începutul anilor`50, din Bucureşti, la 18 ani, după absolvirea şcolii pedagogice de învăţătoare, tocmai spre Oradea, într-un sat izolat sub un deal, bun păstrător al duhului arhaic, Ineu de Criş. Pentru mine, acesta era un loc de unde nu trebuia să scot capul în lumină fără riscul de a fi lovită chiar în moalele capului. Bucureştiul schimbat cu această comună, mi-a întors viaţa pe dos, nu mă mai regăseam. Îmi dădea câte o gură de oxigen visul, imaginaţia nestăvilită, fantezia. Mi-a venit în minte uimirea directorului şcolii, domnul Pavel Ianţa, care a intrat în sala mea de clasă ca să asiste la o lectie şi a văzut copiii pe bănci, pe sub bănci, oriunde îşi găseau împlinirea rolului improvizat, iar pe mine implicată într-un rol al unei piese imaginată de mine. Directorul m-a înţeles, s-a amuzat şi apoi povestea cu mare haz chinurile adaptării mele la condiţii atât de diferite faţă de cele ale Bucureştiului. La fel procedam şi cu cadrele didactice mai tinere ale şcolii, dar mai ales cu studenţii când veneau acasă în vacanţe. Atunci improvizaţiile dădeau pe răscoală. Pusese atâta stăpânire pe noi, încât, directorul şcolii, om ajuns la deplină maturitate, s-a supărat pe mine că îl consider prea bătrân şi nu îl invit să-şi ia şi el un rol în primire.

O altă parte din bucurii, pe vremea aceea, le trăiam la căminul cultural unde mă desfăşuram cu largheţe. Sătenii mă aplaudau şi mă îmbratăţişau cu toată dragostea, căci multe erau aspectele despre care nu avuseseră habar. Anii s-au scurs, au venit şi au plecat din viaţa mea multe alte întâmplări având acelaşi izvor, dragostea de scenă, învăluite cu alte întâmplări de tot felul.

De-a lungul vieţii, răsadul acela de demult, scotea la lumină câte un colţ, e drept, mai discret şi numai pentru oameni înzestraţi cu imaginaţie. După ce am terminat studiile la filologia din Cluj şi am luat în primire catedra de limba româna, nu de puţine ori, chiar până am ieşit la pensie, după lectura făcută la orele de curs, elevii m-au întrebat: „N-aţi vrut niciodată să vă faceţi actriţă?”. Dragostea de odinioară pentru arta teatrală, acum, după ce am păşit pragul celor 80 de ani, la întâlnirea cu Florin Piersic, m-a făcut să simt iarăşi adierea ei proaspătă. Îl văzusem şi îl ascultasem pe inegalabilul actor Florin Piersic de nenumărate ori la radio, la televizor şi nu de puţine ori pe scenă. În toate aceste împrejurări mi se părea că îmi apare ca un tablou frumos al vieţii. Dar altceva am simţit când m-am aflat în preajma sa. Mi-a venit în minte o comparaţie între trăirile pe care le avem privind un colţ de natură într-un tablou şi trăirile în mijocul naturii. Una este să priveşti muntele sau marea în tablouri sau pe ecran şi alta este să simţi măreţia muntelui, vraja mării, să simţi tumultul vieţii şi să faci parte din acest tablou, să sorbi aerul încărcat de o energie răscolitoare, să asculţi glasul ce ţi se adresează într-un anume fel numai ţie.

Când te afli alături de Florin Piersic, climatul în jurul tău se schimbă, aerul vibrează, lumina are nuanţe pe care nu le-ai mai întâlnit, buna dispoziţie îţi dă aripi, ţi se încălzeşte sufletul la flacăra spiritului său. Îl simţi ca pe un om apropiat care face parte din tine însuţi, partea cea bună şi luminoasă pe care o avem fiecare în noi. Când îl vedeam pe scena, mintea mea ţesea linii cu care să-i schitez personalitatea căutând omul de dincolo de cortină. Ceea ce atunci era numai o presupunere, acum devenise o certitudine.

Continue reading „Elena BUICĂ: ÎNTÂLNIRE CU ACTORUL FLORIN PIERSIC” →