(IMAGINE: Umbra lui Decebal, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Cuza la Alba Iulia 1918; Pictură Valentin Tănase)

Cât valorează un gând bun, care ne poate ordona puterile sufleteşti în ziua de 1 decembrie 2018, la 100 de ani de la Marea Unire? S-ar putea ca acest gând bun să valoreze cât Unirea însăşi, pentru că ne readuce în gândirea strămoşilor noştri de acum un secol care au făcut Unirea. S-ar putea să avem surpriza să constatăm că tot ce ne desparte pe noi de ei e acest gând. Nu economia. Nu reformele. Nu corupţia. Ci un gând fundamental, care conţine totul. Pacea. Credinţa. Şi Unirea însăşi. Să-i spunem „Gândul Unirii”.

Ei bine, ce au ei şi n-avem noi?

Noi, românii anului 2018, ne uităm la noi înşine şi ne evaluăm în păcatele noastre. Ne vedem cu predilecţie prin prisma autostrăzilor pe care nu le-am făcut, a corupţiilor care s-au întâmplat, chiar şi a eşecurilor unor iniţiative nobile precum Referendumul pentru Familie. De aici ideea profund debilitantă pentru puterile noastre sufleteşti, un perpetuu complex de inferioritate care nu e de la Dumnezeu, ci de la Cel Viclean: „Iată binele pe care trebuia să-l facem şi nu l-am făcut. Nu ne mai putem iubi pe noi înşine în păcatele noastre”. Este o logică moralistă, ce pare virtuoasă, dar e greşită fiindcă ratează vindecarea omului şi-l menţine bolnav. În schimb, ne uităm la românii din 1918 şi-i evaluăm mai presus de păcatele lor. Căci oricât ne-ar părea de greu s-o credem, au fost şi atunci destui laşi, oportunişti şi opozanţi vehemenţi ai Unirii („protestatarii” de atunci) sau politicieni corupţi. Dar alegem să-i vedem mai presus de păcatele lor, ca neam, în Actul Unirii pe care l-au făcut, fiindcă de fapt aşa s-au văzut ei înşişi. Ei, românii de la 1918, prin logica credinţei, au înţeles că un neam trebuie construit şi trebuie iubit mai presus de păcatele lui, prin ceea ce a pus Dumnezeu bun şi durabil în el. Prin coabitarea tuturor acelor suflete hotărâte de Dumnezeu să se nască acolo şi atunci, româneşti, înzestrate cu calităţile potenţiale necesare neamului. Iar Dumnezeu e acelaşi furnizor de „şanse” şi în 2018, şi oricând. La El, nimic nu se schimbă.

Să fim siguri că românii din 1918 nu s-ar fi văzut pe ei înşişi neapărat mai buni decât noi. Şi nu ne-ar fi considerat mai prejos decât ei. Dacă ei au avut capacitatea să se iubească pe ei înşişi şi România Mare mai presus de păcatele lor, să fim convinşi că aceşti oameni mari de suflet la fel s-ar uita şi la noi, urmaşii lor peste 100 de ani. Ne-ar iubi mai presus de păcatele noastre. Ceea ce nu înseamnă că nu le-ar părea rău, sau nu ne-ar compătimi pentru slăbiciunile şi dezbinarea noastră. Dar aceasta este cu totul altceva. Este distincţia fundamentală între natura noastră coruptibilă şi acel „mai bine” pe care l-a sădit Dumnezeu în noi, chipul Lui în noi. Acel „mai bine” – fie el şi potenţial, netrezit, blocat sub complexul de inferioritate al momentului – ne face dragi şi preţuiţi oricărui om care vede cu ochii lui Dumnezeu lumea. Românii momentului 1918, dacă ne-ar vedea, nu ne-ar dispreţui pentru binele pe care nu l-am făcut, ci ne-ar întinde mâna cu căldură pentru binele pe care suntem capabili să-l facem, şi-l avem de făcut. Iar acesta este însuşi felul în care se uită Dumnezeu la noi. Pentru că El ne-a creat pe fiecare dintre noi şi tot El a creat un neam la 1918, dând fiecăruia gândul: „Să fiţi împreună mai presus de păcatele voastre”.

Gândul Unirii, atât de puternic, nu poate fi decât un gând smerit. Să (re)înveţi să te iubeşti pe tine însuţi, ca popor şi ca neam, mai presus de păcatele tale. Să crezi în binele pus de Dumnezeu în tine mai presus de slăbiciunea de fiecare zi, pe care ţi-o recunoşti mereu. Acceptare şi transcendere. Păi, asta nu e altceva decât logica pocăinţei creştine, care înnobilează orice om, şi-l face să trăiască în smerenie şi recunoştinţă.

…şi, mai ales, în Unire!

La Mulţi Ani împreună!

––––––––––

Monah Iustin T.,

1 decembrie 2018