La sfârşitul lui 1864, temerile românilor, în privinţa viitorului lor politic, începeau să se adeverească, iar orientarea împăratului Franz Joseph se contura clar o dată cu vizita lui la Pesta, în aprilie 1865, înlocuirea cancelarului Ungariei şi demisia lui Schmerling. Toate aceste demersuri, care aveau să se finalizeze în iunie 1867, în Transilvania au avut un curs mult mai precipitat şi mai abrupt! Astfel, înlocuirea cancelarului Nadasdy cu generalul Haller Ferenc a fost urmată, în august 1865, de o adevărată bulversare politică: au fost readuse în conducerea comitatelor elementele maghiare din 1861, au fost reactivate consiliile municipale de atunci, sediul Guberniului s-a mutat la Cluj, atenţia comisariatelor de poliţie era orientată asupra publicaţiilor şi ,,instigatorilor daco-români”, se cerea o nouă dietă etc..

Încă de la începutul negocierilor dualiste, era pusă pe tapet cu toată claritatea uniunea Transilvaniei cu Ungaria, revendicarea Marelui Principat era o condiţie sine qua non a ,,reconcilierii” istorice dintre părţi. Rezultatul acestor tratative secrete a fost publicarea rescriptului imperial din 20 august/1 septembrie 1865, prin care se anunţa convocarea unei noi diete la Clu, la 7/19 noiembrie, pentru un scop ,,exclusiv şi unic”. Pentru a răspunde întocmai acestei chemări, dieta era alcătuită pe baza legii electorale feudale din 1791, pentru a asigura o majoritate maghiară confortabilă. Astfel, din cei peste 100 000 alegători ai Transilvaniei, 74 000 erau nobili (67,2%) şi numai 11 684 (10,6%) erau alegători pe bază de cens (avere). Practic, problema uniunii avea să fie dezbătută şi decisă de o minoritate, naţiunea română majoritară, recunoscută în 1863 printr-o lege sancţionată de împărat, nici măcar nu era menţionată în rescriptul de convocare a noii diete.

Noul curs al politicii vieneze însemna o lovitură foarte grea pentru românii din Transilvania, care pierdeau toate roadele acţiunii lor naţionale, obţinute cu mari eforturi după 1860. Ei riscau să piardă până şi cadrul statal al evoluţiei lor istorice, cu tot ceea ce însemna el, căci autonomia principatului prezenta avantaje, care se pierdeau prin uniunea cu Ungaria.

Ca şi în primăvara anului 1848, în faţa alternativei: supunere sau rezistenţă, de la început s-a conturat planul unui Congres naţional al românilor sau conferinţă, precum în 1861 şi 1863, care să elaboreze o strategie de luptă naţională. Acesta a fost lansat la Consfătuirea clerului şi profesorimii din Blaj, din 9/21 septembrie 1865, condusă de mitropolitul Şuluţiu, care invita pe Şaguna la un demers pe lângă autorităţile vieneze. Dar episcopul Şaguna, care avea promisiunea împăratului de restaurare a Mitropoliei ortodoxe, a refuzat să se asocieze acestui demers, ceea ce nu a împiedicat pe Şuluţiu să ceară generalului Crennville, guvernatorul Transilvaniei, aprobarea Congresului naţional (cf. scrisoarea lui  Şuluţiu către Crennville, din 10/22 septembrie 1865). Dar acesta, receptiv la noul curs al politicii imperiale, nu a dat curs solicitării, mai mult, a prevenit Cancelaria aulică, astfel că bătrânul mitropolit va fi convocat la Viena, pentru explicaţii.

Prăbuşirea acestui plan ducea la ruptura deschisă dintre capii celor două biserici româneşti, preşedinţii Comitetului Naţional, instituit în 1861, ce avea să se propage asupra celor două Biserici, astfel fiind paralizat angrenajul ierarhic bisericesc, singurul care străbătea societatea românească pe toată întinderea sa. În mijlocul acestei răsturnări politice, a consternării şi confuziei pe care o provoca, a autoamăgirii că este ceva trecător, că Împăratul nu-i va lăsa (abandona) pe români, printre intelectuali se petreceau dureroase convulsii, înclinând fie spre acceptare fie spre refuz.

Între timp, evenimentele îşi urmau cursul lor implacabil, în octombrie 1865, aveau loc alegerile pentru Dieta convocată la Cluj, încheiate cu aceste rezultate: 58 deputaţi aleşi maghiari, 31 saşi şi 14 români (atât au obţinut aceştia în toată Transilvania), la care se adăugau regaliştii (membrii dietei numiţi): 110 maghiari, 47 saşi şi 34 români. Deşi maghiarii deţineau majoritatea absolută în noua dietă, românii alături de saşi au luat parte la lucrările ei (un pas greşit, spune Bariţiu), poate sperând că împăratul îşi va reconsidera poziţia. În acest context, la 7/19 noiembrie, Dieta de la Clu îşi deschidea lucrările, iar la 24 noiembrie/6 decembrie 1865, a votat pentru valabilitatea legii uniunii din 1848. Aplicarea ei urma să se stabilească în Dieta Ungariei de la Pesta, unde erau ,,invitaţi” şi cei 73 de deputaţi ai Transilvaniei.

Minoritatea română şi cea săsească din dietă au înaintat voturi separate, demersul românesc, înfăţişat de Şaguna şi semnat de 29 deputaţi şi regalişti, contesta competenţa morală a majorităţii dietale (exponentă a unei minorităţi etnice!) de a decide asupra soartei ţării (Transilvania), cerea sancţionarea legii electorale din 1864 şi, pe baza ei, convocarea unei alte diete, legitime, care să dezbată problema uniunii. Protestele au fost ignorate la Viena, iar la 13/25 decembrie 1865, apărea rescriptul imperial prin care Principatul era  invitat să-şi trimită delegaţii în Dieta de încoronare a Ungariei. În martie 1866, aveau loc alegerile pentru dieta respectivă, care, pentru români, s-au desfăşurat sub semnul oscilaţiei între speranţele  întreţinute premeditat şi temerile care veneau din adânc, între datoria faţă de împărat şi grija pentru viitorul naţiunii. Era şi neliniştea provocată de faptul că intrarea în Dieta încoronării de la Pesta putea fi interpretată ca o recunoaştere tacită a uniunii. Noile alegeri s-au încheiat cu acelaşi rezultat, doar 14 deputaţi români, care, pe urmele proaspătului mitropolit Şaguna, vor intra unul câte unul, ,,ca oile la strungă”, în incinta (cursa!) Dietei Ungariei. Doar bătrânul mitropolit al Blajului, Şuluţiu, dintre regalişti, şi Ioan Raţiu, dintre deputaţi, şi-au depus mandatele.

Izbucnirea războiului cu Prusia, în vara lui 1866, a renăscut speranţele în inimile românilor, iar Bariţiu şi Raţiu propuneau generalului Crennville constituirea a patru batalioane de voluntari români, care să lupte alături de armata austriacă. Dar minunea nu s-a întâmplat, iar destinul, nemilos pentru români, şi-a urmat cursul implacabil. În mijlocul amărăciunii generale, a dezastrului care se profila, la 18/30 decembrie 1866, Bariţiu şi Raţiu, cei doi tribuni naţionali, au înaintat Împăratului o Petiţie, cu 1493 de semnături, în care se cerea menţinerea individualităţii istorice a Transilvaniei şi redeschiderea dietei sale. Acţiunea, desfăşurată numai în mediul greco-catolic, era un gest de demnitate naţională, rămasă fără niciun fel de urmări.

La începutul anului 1867, demersurile pentru încheierea dualismului erau reluate, iar la 5/17 februarie, împăratul a restabilit constituţia Ungariei şi legile din 1848, iar prin Legea XII din 1867, dualismul austro-ungar devenea sistem de stat, Cancelaria aulică transilvană fiind desfiinţată. În martie, guvernul Ungariei, condus de contele Andrassy Gyula, primea aprobarea Dietei pentru instituirea suveranităţii asupra Transilvaniei, a urmat, în iunie 1867, încoronarea împăratului Franz Joseph, ca rege al Ungariei, act care legitima şi finaliza noua formă de stat. În urma instituirii dualismului, autonomia Transilvaniei era anulată, fiind inclusă între ,,Ţările coroanei ungare”, alături de Croaţia, Slovacia şi Voivodina. La 8/20 iunie 1867, împăratul a dizolvat dieta Transilvaniei şi a anulat legile adoptate de Dieta de la Sibiu (1863-1864).

Încorporarea Transilvaniei în structurile politice şi administrative ale regatului Ungariei s-a făcut treptat, a fost menţinut provizoriu Guberniul, condus de contele Pechy, ca şi comisar regal. Ulterior, uniunea Transilvaniei cu Ungaria a fost reglementată printr-o lege specială din 1868, care introducea unele principii moderne, liberale. În urma promulgării legii uniunii, Transilvania dispărea ca entitate politică, Guberniul era suprimat la 19 aprilie/1 mai 1869, dieta fiind lichidată încă din 1867, însă au fost menţinute Universitatea săsească, fără jurisdicţia sa autonomă, comitele saşilor, juzii regeşti ai secuilor.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (26)” →