Când grâul bătea în combină, eu băteam la porţile vieţii. Ziua când m-am născut nu a fost nici pe departe o sărbătoare. Mama m-a născut acasă, la bunici, asistată de bunica dinspre mamă şi o mătuşă. La interval de câteva minute, mama a mai născut încă o fată, sora mea geamănă. Era o zi caniculară de iulie. Intrasem cu stângul în viaţa tatălui nostru, deoarece el îşi dorea un băiat, băiatul pe care-l pierduse cu doi ani în urmă. O săptămână nici nu a dat pe acasă, de ciudă că are două fete. Habar n-avea el că mama dăduse mâna cu moartea…

   De mică făceam impresia unui copil cu personalitate foarte puternică. Până când m-am dus la şcoală, viaţa a curs liniştită. Când am mers în clasa întâi, ştiam deja să citesc şi să scriu. Mai târziu, aplecată la firul ierbii, mirosind flori, rosteam tăcută poezii cu litere încă arzând.

  Când eram domnişoară, căutam cu înfrigurare formele de viaţă miraculoase care să mă împace cu mine, cu lumea şi cu Tatăl Ceresc! Dar nu găseam nimic din toate astea, fiindcă îmi doream prea multe deodată. Voiam să fac atât de multe lucruri, care să sfideze timpul şi… moartea!

   Cu lumea nu mă prea împăcam, deoarece mi se părea că aşteaptă de la mine numai ceea ce eu nu îi puteam oferi. Nici cu Dumnezeu nu eram prea împăcată pentru că, de multe ori îşi întorsese faţa de la mine. Fără o familie a mea, întemeiată după nişte reguli sănătoase, nu puteam să am un sens în viaţă. Mă întrebam de multe ori: ,,Oare, voi fi eu atât de puternică, încât să sper atât de mult?” Fiecare zi însemna pasul făcut pe încă o treaptă a cunoaşterii, o nouă etapă de muncă pentru noul asalt.

  Mama trecuse prin multe greutăţi. La vârsta de douăzeci de ani îi moare primul copil, iar un an şi jumătate mai târziu, moare sora mea geamănă. După un an şi jumătate de la acest eveniment mai naşte o fată – Violeta. Căsuţa ei de atunci era o postavă. Ochii mamei o priveau cu multă dragoste. Era micuţă şi firavă. A trecut multă vreme până când a prins să meargă în brânci. Mai târziu a învăţat să păşească, ţinută de mânuţe. După un timp a pornit şi prin curte. Ar fi vrut să ajungă la poartă, însă a rămas pe loc, deoarece cei doi curcani ai bunicii se înfoiau la ea. Îşi puseseră în cap fesul roşu, iar moţul le atârna pe nas. Violeta a luat de jos o nuieluşă şi s-a îndreptat spre ei. Alungarea lor a fost prima ei victorie. Şi-a continuat drumul, vrând să treacă peste pragul de la poartă, dar nu a putut, fiind prea înalt. Gata de plâns, s-a aşezat jos şi cu nuieluşa a început să bată pământul, apoi şi-a dus palmele la urechi şi a stat aşa câteva minute. A mai privit odată spre poartă şi a zâmbit. În ochii ei frumoşi, râdea cerul!

   Creşteam şi nu ne doream nimic mai mult decât aveam: o casă, părinţi, bunici şi strada cu copii unde ne jucam zilnic. Părinţii noştri se respectau foatre mult. Îngrijeau de noi cu multă trudă. Niciodată nu avuseseră loc în casa noastră, certuri. Şi eram atât de săraci… Nu aveam lumină, ci lampă cu gaz, găteam pe godin… dar ne iubeam atât de mult! Acum, nimic nu mai e ca altă dată! Nici anotimpurile nu se mai desfăşoară întocmai. Doamne, ce curcubeu frumos răsărea după ploaie! Azi, rar dacă mai zărim aşa ceva. Nici cozonacul nu mai are gustul celui de atunci, când eram copii. Mama ne făcea cozonac în crăticioare mici şi după ce îl scotea din cuptor îl rupea, iar noi îl mâncam cu atâta poftă… Doamne, ce bun era!

  Unele întâmplări din viaţa noastră, în loc să ni se şteargă din minte, ne rămân fixate în memorie, cu o limpezime atât de clară în ceea ce priveşte detaliile în care ne angajează soarta, încât ai impresia că toate astea s-au întâmplat ieri…

   Era o zi superbă de primăvară. Pământul şi cu primăvara sunt două corpuri goale, ce stau încolăcite sub cerul larg. Tot văzduhul mirosea a iarbă, iar crângurile erau pline de violete. Soarele strălucea, aruncând suliţele sale aurii pe cerul senin.

   Oltence prin naştere şi trăire, eu şi sora mea plecăm din Craiova, împreună cu părinţii la bunici. Trecem Jiul aproape secat, iar după câţiva kilometri de asfalt, şoseaua devine o spinare osoasă acoperită cu mult praf. Maşina goneşte pe drumul pietruit de ţară. În vârful dealurilor se zăresc perii solitari, la umbra cărora oamenii îşi lăsau desaga cu mâncare atunci când se duceau la lucru pe ogor. La prânz, satul este toropit de căldură. Casele din chirpici sunt spoite cu pământ galben amestecat cu paie şi sunt atât de joase, încât poţi să te uiţi deasupra lor din oricare pom.

   Rămase drept zălog pădurii, câteva pete de lumină mai licăreau stinghere în apele adormite ale izvoarelor. Sprintene, ca nişte căprioare, eu şi Violeta înaintam printre copaci şi păream rupte din întuneric… La marginea satului, unde deseori ne petreceam copilăria, mă desfac de umbre, rămânând o vreme încremenită lângă un dud.

   Satul Mârza este satul unde locuiesc bunicii noştri. Acest sat este unul dintre puţinele localităţi doljene în care nu există biserică. Locuitorii de aici sunt nevoiţi să parcurgă aproximativ 7 km, până la cel mai apropiat lăcaş de cult, situat în satul vecin – Mărăcine, pentru cele mai diverse ocazii: cununii, înmormântări, slujba de duminică şi altele. Iar elevii din sat trebuie să parcurgă peste 7 km pe jos până la şcoala din Tencănău unde învaţă, pentru că nu au la dispoziţie nici un mijloc de transport şi acelaşi drum trebuie să-l facă şi la întoarcere. Pentru a veni la oraş, bunicii veneau pe jos cale de 25 de km. Alteori veneau cu carul cu boi, dar plecau cu noaptea-n cap pentru a ajunge aici când mijeau zorii.

   Satul părea la fel de adormit ca şi pădurea. Uliţa pe care stau bunicii noştri e firavă şi goală. Numai pământ şi piatră. Şi e tăcută… Seara e tulburată de vacile şi oile care se întorc de la păşune. De departe zăresc casa bunicii, locul unde ne-am petrecut multe zile fericite. Acelaşi acoperiş, aceleaşi ziduri ca altă dată. Totul este neschimbat. Am împins poarta care a scârţâit prelung şi m-am îndreptat spre casa bunicilor, dar am fost întâmpinată de aşteptări neîmplinite. Atunci, am ciocănit de câteva ori în uşă.

– Cine-i acolo? – se auzi dinăuntru, glasul bunicii.

– Eu sunt, bunico!

   Zăvorul clămpăni scurt şi cu puţină opinteală, lunecă hodorogit, iar în pragul uşii luminată slab de pâlpâitul lămpii, apăru bunica.

– Ei, bată-te să te bată! Tu eşti, Gabriela! se  minună ea de cum dădu cu ochii de  mine.

– Eu, bunico… Sărut mâna şi bine v-am găsit!

– Cu cine ai venit?

– Cu mami, cu tati şi cu Violeta. Dar bunicul ce face?

– Intraţi şi fiţi bine veniţi! zise bunica şi i se umplură ochii de lacrimi. Bunicu-tău doarme, dar se va trezi când îţi va auzi glasul – fii fără grijă.

  În casa bunicilor aceeaşi tăcere blajină. Bunica, cât ai clipi din ochi, a aşternut masa cea cu trei picioare, pe care a pus brânză, şuncă şi saramură de pui cu mămăligă rece. Mămăliga o taie cu aţa. După ce ne-am potolit foamea şi setea ne-am aşezat la taifas vreme de vreo două ceasuri, apoi am ajutat-o pe bunica să strângă masa şi să aştearnă paturile pentru a ne odihni.

   În depărtare, luna apărea printre nori ca un licurici. Spre seară, pădurile deveneau fumurii, iar glasul păsărelelor străpungea desimea tainică a aerului. Îmi plăcea să le ascult până toamna târziu, când pe uliţă şi în curţile oamenilor se ardeau grămezi de frunze şi gunoaie, iar cocoşii cântau prelung.

   Începuse să bată vântul tot mai tare şi, ca din senin, s-a pornit o ploaie măruntă şi rece care brăzda pământul cu stropii ei mari şi grei. Adăpostite sub plapumă, cu ochii închişi, eu şi Violeta ne simţeam atât de bine! Priveam clipind spre razele lunii, care ne lumina camera. În noaptea de afară, tăcerea cuprindea tot satul. Răpuse de oboseală am adormit, în timp ce vântul puternic deschidea porţile şi le trântea cu repeziciune. Furia vântului s-a potolit până spre dimineaţă.

   Pe la prânz, părinţii noştri au plecat, iar eu şi sora mea am rămas la bunici. La chindie, soarele strălucea şi toată valea, cât cuprindeai cu ochii se acoperise cu o broboadă sângerie. Se apropia luna septembrie.  Toamna era pe aproape. O simţeai în culesul roadelor bogate. În grădină, o furtună scurtă dar puternică biruia crengile pomilor.

   Grădina bunicii era plină de pomi fructiferi, iar curtea de bujori albi şi roşii, de crini şi lalele. După treburile zilei, ochii umezi ai bunicilor priveau poarta sau uliţa de unde apăream noi, obosite, după fuga împreună cu fluturii de toate culorile. După ce paşii noştri treceau pragul casei, ne spălam pe mâini şi fiecare ne aşezam pe scăunelul preferat. Bunica ne punea pe masă tot ce avea mai bun, iar noi nu mai conteneam cu sporovăitul. Ochii lor înlăcrimaţi de bucurie ne sorbeau cuvintele şi bucuria noastră îi molipsea şi pe ei.

   Revăd imagini cu mine, când mică fiind, mă duceam dimineaţa cu cănuţa în mână după bunica atunci când mulgea vaca, să-mi pună lapte şi îl beam direct de la ,,sursă” şi după ce mă săturam, luam răţuştile şi le băgam cu capul în cană să ,,pape” şi ele lapte. Până să vină bunica, omoram vreo două – trei.

    Într-o dimineaţă m-am trezit cu temperatură. Asta însemna medicamente, pază, griji… Numai eu aveam temperatură; parcă surorii mele i-a fost lene să se îmbolnăvească. Bunica a pus-o să aibă grijă de mine, să nu mă dezvelesc, ca să transpir. La un moment dat, am auzit-o oftând şi am întrebat-o:

– Ce ai surioară de oftezi?

  Violeta tăcea, iar eu mă uitam la ea a întrebare. Până la urmă s-a îndurat să îmi răspundă:

– Of! Ce greu e să fii sănătos!

– Să nu mai zici una ca asta niciodată! – răsună de dincolo glasul bunicii.

  Bunicul oftează şi el.

– Tu de ce oftezi, Nicolae? – vine glasul bunicii, ca tunetul.

   Bunicul nu-i răspunde. Aprinde o ţigară şi zâmbeşte pe sub mustaţă.

– Ce faci Nicolae? – se aude de dincolo, glasul bunicii.

– Nu-mi găsesc ochelarii, Leno. Nu i-ai văzut pe undeva?

  Uitându-se la el, bunica îşi face cruce şi-i spune zâmbind:

– Sunt pe nasul tău, nu-i mai tot căuta. Offf! Ai îmbătrânit, de tot…

   Şi bunicul râde pe-nfundate. Bunica se retrage în cameră şi se culcă. Somnul bunicii seamănă cu joagărul din pădure. Nu ştiu cum poate dormi bunicul cu ea. Noi continuăm să vorbim în şoaptă.

– De ce nu te culci, Nicolae? Ce aveţi de discutat atât – tu şi Gabriela? Nu vezi cât este ceasul? – zice bunica deodată.

   Bunicul s-a speriat atât de tare, încât i-au scăpat ochelarii din mână. Şi noi care credeam că doarme…

– Ei… punem ţara la cale…

– Gabriela, nici tu nu ai somn?

   Îl sărut pe bunicul şi plec în vârful picioarelor în camera unde doarme sora mea. Iau o pară şi muşc din ea. Stropii dulci se rostogolesc din miezul moale, udându-mi bărbia şi rochia. După ce termin de mâncat para, îmi iau cămăşuţa de noapte şi mă aşez în pat lângă Violeta care doarme de o oră.

Motanul se culcă la picioarele mele, acoperindu-mi-le cu lâna toarsă din fuiorul lui. Stelele de pe cer strălucesc şi noaptea începe să zâmbească. Ceasul din perete ticăie atât de tare, încât îmi astup urechile să nu-l mai aud şi abia adorm.

Noapte bună, noapte!

                                                                                *

   E duminică. Dimineaţa mă trezesc mai devreme decât dacă aş fi la Craiova. Mă scoală din somn orătăniile din curte şi sunt atât de somnoroasă… Sora mea încă nu s-a trezit. Afară ninge ca în basme! Cu toate că e cam ger, o mulţime de copii se dau cu săniile la vale până în dreptul cooperativei sau se bat cu bulgări de zăpadă.

   Ajuns acasă, bunicul îşi scoate cizmele de cauciuc şi le lasă în prispă. Îşi ia o ţigară şi o aprinde direct din sobă. Eu cu bunica aşternem masa să mâncăm. Vine şi sora mea somnoroasă, frecându-se la ochi. După ce mâncăm, bunica ne îmbracă cu hăinuţe groase să ieşim la derdeluş. Ne suim amândouă în sanie şi ne dăm drumul la vale. Fulgii ne intră în ochi, în gură sau se topesc în palme. Oriunde te-ai uita, nu vezi decât o întindere albă!

   Continue reading „Georgeta NEDELCU: Copilărie fericită” →