Vasilica GRIGORAȘ: Dincolo de nori, dragoste de cuvânt

Norii plutesc în văzduh
năpădesc azurul armonic
plouă cu nemiluita
și-mi tulbură pacea cugetului.

Sub cerul biciuit de fulgere
resortul sensibilității tremură
trăsura inimii geme
și inspir cu putere vădită
vibrația dialogurilor celeste.

Apusul întunecat se destramă timid
stelele zvelte cu un aer binevoitor
îmi călăuzesc intenția
de a urca treptele interiorului
spre lumina divină
din adâncul înaltului.

Descopăr fascinanta
aură a cerului de borangic
emblemă iconică
a îmbrățișării seninului
brodat îngerește
în ghergheful trăirii
cu dragoste de Cuvânt.

Vasilica Grigoraș

Liliana MOLDOVAN: Scriitorul Al. Florin Țene, la ceas aniversar

A scrie despre viața și personalitatea unui maestru al literaturii române contemporane, precum domnul Al. Florin Țene, este o mare onoare, dar și o mare responsabilitate, fiindcă ești nevoit să găsești formula potrivită pentru a prinde într-o definiție elocventă și completă, atât pe omul Al. Florin Țene, cât și pe mentorul și autorul de literatură, care a construit un edificiu literar solid, variat și extrem de valoros.

Încercând să surprindem structura literară a acestui edificiu, primul palier de autoritate ne conduce, inevitabil, spre vastul și inconfundabilul teritoriul al poeziilor lui Al. Florin Țene, scriitorul care a descoperit deliciile creației poetice, de timpuriu, debutând, la frageda vârstă de 17 ani, în revista „Tribuna” cu poezia „Eu m-am născut când…”, publicată în această binecunoscută publicație clujeană la rubrica „Debut”. După câțiva ani de la prima apariție într-o revistă, s-a produs și debutul editorial al tânărului Țene, care a luminat lumea cu fiorul versurilor sale și a tipărit întâiul volum de poezie „Ochi deschis” în 1974, la Editura Litera, din București. De la momentul debutului și până azi, Al. Florin Țene s-a dăruit poeziei cu o dragoste nestăvilită și a oferit publicului 23 de volume de versuri. În toate aceste cărți, talentul „poetului se dezvăluie din plin, iar cititorul este condus spre ființarea întru poezie”(Constantin Geantă).

Sunt versuri scrise în clipe de tristețe și de bucurie, sunt versuri zămislite în miezul unor profunde dileme existențiale sau răsărite din delicate clipe surprinse în momente de spiritualitate și extaz. Fiecare poem ne poartă „într-o lume aflată sub mirajul cuvântului”(Constantin Geantă).

În palmele gândirii sale poetice s-au așezat, de-a lungul spornicilor ani de creație literară, versuri ce pot fi comparate cu poemele marilor maeștrii ai literaturii naționale și universale.

Dar, președintele Ligii Scriitorilor din România este și un adevărat maestru al prozei contemporane. Ajunși pe cel de-al doilea palier de autoritate, cel al prozatorului, este firesc să așezăm în lumina reflectoarelor, ca într-o complexă, bogată și nemuritoare expoziție și cele 5 volume de proză scurtă dar și cele 16 romane pe care le-a scris. Dintre ele, un loc dominant ocupă biografiile romanțate despre viața și opera unor scriitori români și oameni remarcabili precum : Gib I. Mihăescu, Alexandru Macedonski, Radu Gyr, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu, Ion Minulescu, Traian Dorz. Aceste inedite pagini document, aflate la hotarul dintre realitate și ficțiune, fac parte – dacă ar fi să o parafrazez pe Mariana Cristescu, autoarea prefeței cărții „Geamănul din oglindă” – din categoria romanelor puternice, emoţionante, „aflate sub drapajul literar al unor vremuri dramatice trăite de oamenii acestui pământ românesc”.

Printre volumele tipărite de Al. Florin Țene se găsesc și piesele de teatru : „O stafie tulbură speranța”(2010), „Florile Sarmisegetusei”(2010), „Cozia, dramă istorică în versuri” (2010), „Magazinul frumoaselor vise de vânzare: farsă comică” (2017). Fără prezența acestor cărți de teatru, de pe scena celui de al treilea palier de autoritate, dl. Țene, nu și-ar fi împlinit pe deplin vocația de scriitor.

Extrem de valoroase sunt preocupările de istoric și critic literar ale dascălului Al. Florin Țene. Din perspectiva cercetărilor de estetică și critică literară vom reține că dl. Țene a insistat mereu asupra necesității ca interpretarea oricărei opere literare să se realizeze nepărat „în orizontul ei istorico-literar specific”. Aflat pe cel de al patrulea palier de autoritate, criticul, filosoful și estetul literar consideră că literatura contemporană are nevoie de o nouă carte de istorie literară, completă, actualizată, trecută prin filtrul prezentului și decantată prin prisma recentelor paradigme de critică și estetică literară. În cadrul unei noi istorii a litetarturii române, care ar putea deveni cartea de căpătâi a neamului nostru, Al. Florin Țene, crede că procesul de decantare al operelor literare ar trebui să înceapă cu filtrarea critică și responsabilă a cărților de literatură scrise în perioada comunistă.

Dorindu-și „o lume tot mai rațională, mai dreaptă, mai bună, mai frumoasă”, Președintele Ligii Scriitorilor din România, se dovedește a fi un vizionar ce are încredere în capacitatea oamenilor de a se reîntoarce la esența culturală și spirituală a sufletului românesc.

Încrezător în capacitatea culturii a ne îmbogăți spiritual, Al Florin Țene a construit, și va lăsa posterității, o solidă citadelă literară. În acest sens, s-a folosit de incomensurabila sa forță de creație, de o voință de fier și o intensă și constantă activitate de documentare și cercetare în domeniul literaturii române și universale.

Cu fiecare carte dăruită tiparului, a renăscut și s-a împlinit, atât ca om, ca autor și critic literar, dar mai ales, cu fiecare volum editat și-a mai construit câte o treaptă spre cerul nemuririi literare. În consecință, cu referire la scriitorul, jurnalistul și criticul literar Al. Florin Țene, putem afirma pornind de la Noica, marele filozof român, că : Președintele Ligii Scriitorilor Români a trăit tot atâtea vieți, câte cărți a scris!

Liliana Moldovan,

Secretar – LSR Mureș/UZPR

Veronica BALAJ: Realitatea între metaforă și visare – „Mariette, muza și inspirația lui Jules Verne”, autor Cosmisian

La Editura Siono, din București a apărut un nou volum semnat de Cosmisian, scriitor care se află deja în posesia unei tonalități proprii, recognoscibilă dacă citești fie și fragmentar vreuna dintre cărțile sale. Ar fi vorba de mlădierea metaforei, după cum impune inspirația. Desfășurarea epică a celor trei volume ale sale, Mouelle Roucher, Lucette-Viața dincolo de imunitatea zero, respectiv acum, Mariette, muza și inspirația lui Jules Verne, se sprijină pe sentimentul iubirii, eterna lege a firii. Întâmplările din volumele sale au totdeauna o aură ușor enigmatică, problemele grave sunt îmbrăcate în metafore așa cum sunt și trăirile care strălucesc sau, faptele neprevăzute.

Să ne imaginăm că ne propunem a fi cititorul acestui volum care, firește, a fost gândit să intre mai întâi în competiția vizuală cu numeroasele apariții editoriale care ne încântă și ne atrag privirile oriunde ar fi expuse. Așadar, condiția grafică nu trebuie neglijată. Ca urmare, se arată excelentă. Nu o poți trece cu vederea între celelalte exponate livre-ești de pe rafturile unei librării. Atractivitatea copertei și-o asumă Claudia Feti.

Prefața cărții, prin autoarea sa, Petruța Petre ne avertizează că vom avea de-a face cu o poveste plină de surprize. Imprevizibilul se ivește din metafore, dar, nu numai. Acestea fac nota particulară despre care pomeneam la început. Ușurința cu care manevrează iluzia că universul epic își are veridicitate, că este chiar așa cum ni-l prezină metaforele, am mai subliniat și cu alte ocazii, și repet, este remarcabilă. Cunoscând acestea, iată-ne oarecum pregătiți să purcedem la lectura acestui volum cu titlu atât de incitant.

Prima surpriză este că, ne învăluie un parfum imprimat în fiecare pagină. Ar fi, să spunem, o discretă invitație la o lectură plăcută. Astfel, se confirmă faptul că autorul este un perfecționist, un foarte atent la detaliile care pot stabili o relaționare cu cititorul.

Mă feresc a povesti în detaliu subiectul. Ar fi ciuntită curiozitatea stârnită de subiectul care, trebuie spus de la bun început, se clasează în trei părți și un Epilog. Pentru a nu răpi plăcerea descoperirii noului, a evoluției epice, mi se pare absolut firesc să mă refer la particularitatea artistică a textului. La valențele sale stilistice în structura epicului.

Remarc de la bun început inventivitatea autorului. El însuși devenind personaj, recunoscut în Naratorul, (vocea auctorială). Foarte interesantă această poziție a celui care creează povestea.

Textul ne atrage într-un vertij de întâmplări care, ne-ar putea depărta de realitatea imediată. Dar, nu se întâmplă asta întrucât Cosmisian știe să echilibreze balanța visare-imaginar–realitate, la momentul potrivit. Exact când trebuie. În acest carusel, adevărat carusel dirijat între enigmatic și explicit, Jules Verne este absolut firesc să apară. Legătura dintre Mariette și Jules Verne este o altă dovadă de inventivitate artistică. Într-un angrenaj al visării, gestionat de Fetița cu Codițe, Jules Verne devine și el într-un anume fel, personaj implicit. Precum Fetița cu Codițe, Mariette, precum părinții, precum obiectele fermecate, tabla de șah, sentimentele atât de diverse. Punctul care susține caruselul este în mișcare, sub forma unui pandant mobil între vis și realitate. Luând în atenție și relaționarea dintre personaje și tehnica folosită, înaintând pe firul epic, ne întâlnim cu Firul Narațiunii, care, uneori se implică explicit în mersul poveștii sau, rămâne doar spectator. Desigur, nu putem să nu remarcăm această altă…. inventivitate scriitoricească:

”M-am abținut cu greu să nu intervin. Cu toții știm dacă Naratorul îi permite Firului Narațiunii să intervină pentru a-și salva personajele, doar pentru c-ar putea să le schimbe destinul”. (pag16)

Putem conchide că avem a cunoaște un demers epic plin de dinamism, o derulare a faptelor trăite la rang de vis ardent sau, nu, de realitate ambiguă uneori tristă, oricum, caruselul se învârte între magie și realitate. Vom accepta să ne imaginăm o tablă de șah misterioasă, o călimară, la fel, o bogată lume de vise pe care o duce cu sine Mariette și, ca element de rotunjire al acestui univers magic, intervine realitatea cât se poate de palpabilă.

Putem conchide că întreaga derulare a epicului poate fi asemuită cu o călătorie fascinantă între cei doi poli numiți deja: real și imaginar legați prin metaforă, (o forță magică de asemeni).

În același registru al metaforei, a surprizelor narative, intră în scenă personaje simbol: Destinul, Timpul, Manuscrisul 66 în forma unei Neașteptări, (ca un colier care sugera chiar pe Fetița cu două Codițe) sau, Joji, rugat să o îndrume pe fetiță într-o aventură de la un capăt la altul al lumii… De remarcat felul în care Cosmisian, și în acest roman ca și în celelalte semnate anterior, îmbracă faptele dramatice în metaforă și tandrețe discretă. Coloratura aventuroasă a viselor, tristețea, un anume dat dramatic, care ține de destin, legat de fetița cu sindrom Down, totul este prezentat cu o admirabilă finețe sentimentală.

Călătoria dinspre realitate spre zona fascinantă a visării, a imaginarului și invers, redă un anume fel de-a trăi. Subliniez acest pandant foarte bine strunit. Când ai impresia că Fetița cu Codițe, personajul principal, Mariette, ne va atrage în labirinticele spații ale imaginației sale, unde ne-am putea pierde, la moment, se restabilește un echilibru și intrăm într-o realitate cât se poate de obișnuită.

Veronica BALAJ

Nina ISTRATE: A apărut cartea ,,Personalitățile din Drăgășani – borne de hotar ale culturii române”, de Al. Florin Țene

Aproape întreaga operă literară a harnicului scriitor și ziarist Al.Florin Țene, președintele național al Ligii Scriitorilor, membru UZPR, fiind vorba de romane și poezie, sunt pătrunse de fiorul dorului locului nașterii sale, municipiul Drăgășani. A cărei atestare documentară provine din anul 1535 (7043), iunie 7. Hrisov prin care Vlad Vintilă vv., domnul Ţării Româneşti, îi întăreşte lui Fârtat pârcălabul din Drăgăşani şi fiilor lui, ocine în Lăleşti, Drăgăşani şi Murgeşti. „Din mila lui Dumnezeu, Io Vlad voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului Radu Voievod, dă Domnia mea această poruncă a domniei mele, cinstitului boier al domniei mele jupanului Fârtat pârcălabul şi cu fiii lui, ca să-i fie în Lăleşti şi în Drăgăşani şi în Murgeşti, pentru că îi sunt drepte ocine dedine”. Text aflat în volumul, recent apărut, intitulat ,,Personalitățile din Drăgășani – borne de hotar ale culturii române”, semnat de Al.Florin Țene. Carte de istorie locală, apărută la Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2022.

Practic volumul, care este structurat în următoarele secțiuni: Cuvânt înainte, Cuprins, Postfață, Addendă și Bibliografie, nu este de istorie locală, fiindcă peronalitățile cuprinse sunt cercetători, scriitori , istorici și oameni politici care au scris pagini de istorie în știința, cultura națională și politica țării, fiind recunoscuți și peste hotare.

Încă de la început autorul își justifică acțiunea sa, spunând, că: “Am scris acest articol cu gândul că cititorii vor cunoaște acele personalități din Drăgășani, unde a fost castru roman Rusidava, combătând cu exemple zicerea lui Sadoveanu. Am pornit la punerea în practică a acestei idei, având în memorie și zicerea lui Blaga: „Este greu de spus în ce măsură ideea creează istoria. Dar un lucru e sigur; ideea e atât de puternică încât în istorie ea ține adeseori loc de realitate.”

Un alt argument al meu este acela ca numele acelor personalități drăgășenene să fie cunoscute în timp ca borne de hotar al culturii române, împotriva fenomenului de globalizare. În aceste condiții, există pericolul ca o parte din istoria poporului din spațiul Carpato‑Danubiano‑Pontic și din „lada de zestre” a spiritualității românești să fie uitate, sau să dispară, așa că este necesar ca lucrări precum cea de față să apară cât mai multe pentru tezaurizarea valorilor neamului nostru. Numai așa se poate confirma adevărul din aforismul lui Emil Cioran: „Când valorile pentru care luptă un neam se cristalizează într‑o adevărată lume istorică, atunci acel neam s‑a integrat în devenirea culturală.”

În această carte descoperim importante personalități cunoscute în țară și străinătate, care au scris pagini de istorie în știința și cultura națională și internațională, precum: compozitorul Marin Brânaru, prof.univ.Bucă Marin, pictorul Cerăceanu Constantin, procurorul general și scriitor Cochinescu Nicolae, Vintilă Corbu scriitor, Mugor Isărescu, economist, Guvernatorul Bănci Naționale, Istocescu Emil istoric literar, poetul Virgil Mazilescu, Nanu Sava Ion, membru al Academiei Române, prof.univ.Negreanu Ion, Compozitorul și dirijorul Paraschiv Oprea, Scriitorul și președintele Ligii Scriitorilor, membru al Academiei Americană Română Al.Florin Țene, poeta Titina Nica Țene, doctor în istorie, Ionuț Țene, specialistul în televiziune Vali Florin Țene, istoricul, prof.univ Radu Vasile, fost Prim Ministru al României, istoricul și profesorul universitar Vulpe Ilie etc. Cartea cuprinde 52 de personalități, truditori pe “altarul” culturii și științei românești.

Urmare întreprinderi autorului Al.Florin Țene, îmi dau seama, că acest scriitor talentat este și un cercetător dotat cu acribia arhivistului care din documente pline de corbul timpului, a scos la lumină o pagină din istoria națională. Volumul emană, printre rânduri, iubirea de concetățenii, știuți și neștiuți ai municipiului Drăgășani.

Nina Istrate

Al. Florin ȚENE: Hristos a Înviat!

Hristos a Înviat!

Se aprinde-n inimă lumina

Coborând în noi de Sus.

Când sevele înverzesc tulpina

Înviază-n suflete Iisus!

Cântă pădurea-n mierle, prin copaci,

Înseninând cerul spre apus

De parcă au înflorit ogoarele de maci,

Când înviază-n suflete Iisus.

Cântă iarba în mieii de prin lunci

O aud cum creşte şi prin sat,

Când din Tainele Porunci

Hristos a Înviat!

Se aprinde-n inimă lumina

Coborând în noi de Sus.

Când sevele înverzesc tulpina

Înviază-n suflete Iisus!

Al. Florin ŢENE

CENACLULUI LITERAR „ARTUR SILVESTRI ” al LIGII SCRIITORILOR: Medalionul literar ,,Primăvara aleargă desculță prin oraș ca o paparudă”

Sub amenințarea unei ploi de primăvară prevestind roadele bogate din toamnă, membrii Ligii Scriitorilor, veniți din mai multe colțuri ale țării, au participați la ședința cenaclului ce s-a desfășurat ca de obicei, la Cercul Militar Cluj-Napoca, Sala Armelor, care a fost condusă de scriitoarea prof. VOICHIŢA PĂLĂCEAN VEREŞ, fiind în prezidul cu scriitorul AL. FLORIN ŢENE, președintele național al Ligii Scriitorilor și poetul IULIAN PATCA, președintele Filialei Cluj-Napoca a Ligii Scriitorilor Români.

După manifestarea bucuriei și emoției pozitive prezente în această seară din săptămâna luminată alături de participanți, VOICHIŢA PĂLĂCEAN VEREŞ a sesizat perioada care a trecut, în ciuda pandemiei, ca fiind o perioadă foarte rodnică din punct de vedere al creației literare. Scriitorii stând mai mult în casă au creat și publicat mai multe cărți, dând ca exemplu pe Eugen Coța și Al. Florin Țene. Acesta din urmă a vorbit despre activitatea rodnică a scriitorului Dumitru K Negoiță din Buzău, primul președinte al filialei Ligii Scriitorilor, care a decedat chiar în ajunul Sfintei sărbători de Paște.

La propunerea președintelui național s-a ținut un moment de reculegere în memoria scriitorilor care au trecut într-o lume mai bună în această perioadă.

După aceea, președintele național al Ligii Scriitorilor, Al. FLORIN ŢENE, a prezentat și analizat noile apariții literare din ultima lună, cărți primite din țară de la diferiți scriitori:

· Petre Chichirdan –“Raiul este aici pe pământ”, vol. I și II

· Ion N. Oprea: „Istorii, comentarii, miscelanea”, vol. 48 și 50

· Al. Blaga: „Vraja Soarelui”, poezii

· Claviaturi: „Revistă trimestrială de poezie-serie nouă”, de la Brașov

· Eugen Coța: „Cadențe târzii (poeme și parodii covidiene)”

· Iulian Patca : „Armonii de absență”

· Vasile Bele: „Scriitori de nota 10”

Comentând cu multă căldură activitatea publicistică a scriitorului prof Gelu Dragoș, din

Maramureș, pe siteul său “Moara lui Gelu “ și cărțile sale.

În continuare, poetul IULIAN PATCA, președintele Filialei Cluj-Napoca a Ligii Scriitorilor Români, și-a prezentat antologia de poezie de dragoste „Armonii de absență”, pe care tocmai a adus-o din tipografie și pe care cu generozitate și drag a distribuit-o tuturor celor din sală.

De asemenea, domnia sa a vorbit despre publicarea în luna iunie-iulie a revistei nr. 44 a cenaclului, solicitând membrilor cenaclului câteva poezii sau proză scurtă pentru apariția următorului număr al revistei.

Domnului EUGEN COŢA, președintele național al Ligii Scriitorilor, i-a acordat diploma de excelență, “Virtutea Literară”, pentru opera sa, cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani.

Au urmat discuții pe marginea cărților noi publicate și lecturarea din aceste cărți. A fost prezentată cartea domnului EUGEN COŢA de către doamna prof. VOICHIŢA PĂLĂCEAN VEREŞ, la a cărei editură NAPOCA NOVA, a fost publicată, volum în care poetul EUGEN COŢA s-a războit cu pandemia prin parodii, folosind o deosebită măiestrie a cuvintelor cu două sensuri. Autorul a luat cuvântul făcând completări la prezentarea cărții, citind un “un buchet “de poezii.

IULIAN PATCA, președintele Filialei Cluj-Napoca a Ligii Scriitorilor Români, și-a prezentat și cartea „Armonii de absență”, explicând semnificația titlului acestei cărți de dragoste și citind poezia: „Precuvântare” și o strofă din ultima poezie din carte: „Sfârșit de poveste”.

„Se vine vremea să mă las de toate,

Am obosit de-atâta poezie,

Las dorul în genunchi și coate

Să lupte-n van și în zădărnicie.”

Oaspeții din Maramureș, scriitorii GELU DRAGOŞ și VASILE BELE, au încântat asistența cu texte și poezii din opera lor. Scriitorul dr. MIHAI GANEA, din Baia Mare, vicepreședinte al Ligii Scriitorilor a vorbit despre cartea, apărută în Canada, în care domnia sa și Virginia Paraschiv au publicat procesul literar-politic al lui Mihai Sadoveanu, colaborator al regimului criminal comunist, desfășurat prin internet în cadrul cenaclului “Destine literare “, condus de Alexandru Cetățeanu. Despre această temă a vorbit și Al. Florin Țene care a adus multe amănunte despre colaborarea autorului “Baltagului” cu regimul de tristă amintire. În continuare, Mihai Ganea a citit pe fond de muzică ucrainiană un poem, ce exprima un adevăr de o tristețe amară. Fiind aplaudat de către asistență. Cu mult patos și dăruire și-au prezentat opera recitând din aceasta CLEMENTINA MIREŞAN, care în continuare a vorbit despre poezia domnului IULIAN PATCA. Domnul ALEXANDRU BLAGA, din Bonțida, a făcut mențiuni asupra cărții sale: “ Vraja Soarelui”, poezii despre natură, om și neam, satul natal, citindu-ne două superbe poeme despre natură.

Președintele național al Ligi Scriitorilor a mulțumit celor prezenți pentru participare și intervențiile binevenite.

Președinta cenaclului, Voichița Pălăcean Vereș, a anunțat că viitoarea ședință va avea loc în data de joi, 26 mai a.c.

Liliana Derevici

Al. Florin ȚENE: Au înflorit nucii de Sfântul Gheorghe

Aleargă primăvara desculţă prin sat

Şi stele au căzut în nucii grădinii

Dimineaţa nu s-au mai stins, n-au mai plecat

Au rămas ochiuri de izviare la rădăcina luminii.

În apele lor închegate, tremurând în cupe de muguri

Se zămislea rodul de sevă, răcoare…

Luminau crengile ca nişte ruguri

Şi raze picurau, uimite de soare.

O, stelele pe punţile nucilor au căzut

Cu hlamidele lor muiate în lumină

Dimineața nu s-au pierdut,

Au rămas inimi pe vechea tulpină.

Păsările odihnindu-şi zborul înalţă un tril

Pe crengile nucilor la concert au venit şi cucii

E sfârşitul nopţilor zgribulite de april…

…Era noaptea Sfântului Gheorghe şi înfloriseră nucii.

Al. Florin ŢENE

Conf. univ. dr. Anca Stângaciu: PS Virgil Bercea, strălucit promotor al valorilor culturale și identitare românești. Abordări istoriografice

De la crearea Bisericii Greco-Catolice române între anii 1697-1700 prin unirea românilor din Transilvania cu Biserica Romei și până la desființarea sa de către comuniști, la 1 decembrie 1948 sau după aceea, în clandestinitate, spiritul greco-catolic s-a afirmat și remarcat ca realitate definitorie a istoriei Transilvaniei, ca fenomen pregnant al identității românești și desigur ca aspirație fundamentală și deschidere spre universalitatea catolică. Din punct de vedere canonic, Biserica Română Unită a fost ridicată în 2005 de Papa Benedict al XVI-lea la rangul de Biserică Arhiepiscopală Majoră, cu autonomie și drepturi similare patriarhiilor catolice orientale, iar dintre cele șase eparhii, cinci sunt în Oradea Mare, Cluj-Gherla, Lugoj, Maramureș și București, iar alta în Canton, Statele Unite ale Americii.

Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Oradea este centrul spiritualității greco-catolice din Vestul țării și excepționalul spațiu ecleziastic care și-a dovedit forța de a fi, indiferent de dificultățile istorice, prin exprimarea în paralel cu îndatorirea pastorală, a drepturilor naționale, a unității confesionale, a martiriului episcopilor și a rezistenței în catacombele clandestinității impuse de regimul comunist. După 1989, o dată cu dobândirea libertății depline, Eparhia Română Unită de Oradea-Mare s-a manifestat cu precădere prin misiunea sa eleziastică, concretizată în organizarea a două vicariate, 10 protopopiate, peste 149 de parohii din Crișana și alte 25 de parohii din diaspora (Italia, Spania și Austria), mănăstiri, ordine și congregații, prin activitatea sa pastorală reflectată în asociații și reuniuni de pietate, precum AGRU, Reuniunea Mariană, ASTRU, cercetașii, cateheza pentru tineri și desigur prin programele de pregătire a clerului. În acest sens, s-a reușit ca în locul Academiei Teologice să se deschidă un Institut Teologic cu grad universitar, devenit din anul 2000 Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Departamentul Oradea. Tot la Oradea, funcționează și alte trei structuri de învățământ teologic greco-catolic, Liceul Don Orione, Liceul “Iuliu Maniu” și Seminarul Teologic „Sfinții Trei Ierarhi”. Prin aceeași atenție episcopală este facilitată în Țara Crișurilor, apariția a patru reviste de spiritualitate și cultură creștină Revista Calea Desăvârșirii, Vestitorul, Seminarium Varadiensis și Flori de Crin.

Episcopia Greco-Catolică de Oradea a devenit în ultimii ani prin deschiderea, preocuparea, interesul și atenția privilegiată a Preasfinției Sale, Episcopul Virgil Bercea, iubitor și cunoscător de artă, cultură și istorie, un minunat perimetru instituțional al proiecțiilor culturale, al interferențelor științifice, al încurajării scrisului istoric, al mărturiilor ecleziastice și identitare.

Preasfinția Sa, Episcopul Virgil Bercea, a urmat într 1977 și 1981 Facultatea de Agronomie din Cluj, apoi a studiat clandestin teologia, tot clandestin a fost sfinţit preot de către IPS Alexandru Todea, unchiul său, cel care a spus de mai multe ori la începutul anilor 1990, după căderea comunismului: „toată suferința Bisericii noastre din acești ani de persecuție o oferim Domnului”! Preasfințitul Virgil Bercea a studiat între 1990 și 1992 Teologia Dogmatică la Universitatea Urbariană din Roma, în 1994 a fost consacrat episcop, respectiv trei ani mai târziu, episcop Eparhial, iar în 2003 i-a fost conferit titlul academic de doctor în teologie de către aceeași Universitate Pontificală, cu teza “Il mistero che unisce lo Spirito Santo alla Chiesa”.

Preot timp de opt ani în clandestinitate, misiune pastorală pe care a asumat-o cu mult curaj și iubire pentru credincioși, în condițiile în care exista în fiecare zi pericolul de a fi arestat de către Securitate, Preafericitul Virgil Bercea a fost întotdeauna un promotor al istoriei Bisericii Greco-Catolice, a istoriei Transilvaniei, a istoriei românilor. A considerat în acest sens că actul samavolnic de desființare a Bisericii Unite și persecuțiile dure începute în 1948 împotriva membrilor acesteia au constituit un act de „pedagogie divină”. De nenumărate ori a afirmat că „sângele martirilor noștri, sacrificiul lor, mormintele fără cruci ne îndeamnă să nu uităm, să spunem adevărul pentru ca istoria să nu se mai repete”.

La Oradea, așadar, prin grija Preasfinției Sale, Episcopul Virgil Bercea, a fost prefigurat în 2017 un remarcabil proiect cultural privind istoria Seminarului ”Sfinții Trei Ierarhi Vasile, Grigore și Ioan”, iar împlinirea a 230 de existență a acestui așezământ de învățământ și cultură transilvăneană a dus la apariția în 2022 a două din cele trei volume plănuite, unul semnat de Silviu Sana, Tiberiu Alexandru Ciorba și Traian Ostahie, Seminarul Treimii Române Unite din Oradea. Studenții teologi (1792-1948), apărut la editura Mega din Cluj și altul scris de Constantin Liviu Demeter, Evoluția Seminarului Greco-Catolic din Oradea în timpul episcopului Demetriu Radu, apărut la editura Primus din Oradea.

Seminarul Treimii din Oradea a devenit al doilea institut de educație superioară, după cel din Blaj (1754) ceea ce a permis formarea ecleziastică a sute de generații de tineri, cum la fel de evident, sedimentarea sa din neprețuitul izvor al latinității și sensurile tradiției bizantine a contribuit la transformarea spirituală și culturală a comunităților și mentalităților românilor. Cartea istoricilor Silviu San, Tiberiu Ciorba și Traian Ostahie, aflată sub îndrumarea Părintelui Rector Anton Cioba, însumează profilul social și teologic a peste 1150 de tineri dornici să devină misionari ai Evangheliei pentru români. Structura volumului cuprinde în prima parte o cronologie utilă și relevantă a anilor școlari (1792-1948), dar ea este fundamentată mai ales pe prezentarea biografică a studenților teologi, dintre care unii au ajuns episcopi –Vasile Hossu, alții canonici – Aloisie Ludovic Tăutu, protopopi – Ioan Genț, Petru Cupcea, profesori – Augustin Cosma, Ioan Dan sau preoți. O parte dintre alumni au trecut inclusiv prin diferite etape ale internaționalizării activității lor, în institute teologice precum Ujhorod, Bratislava, Esztergom, Viena, Strasbourg, Kalocsa, Pesta sau Roma, iar profesorii din instituțiile de învățământ ale Bisericii și din alte unități educaționale orădene au fost și ei absolvenți cu studii la Budapesta (24%), Viena (16%), Roma (14%), Ujhorod (5%), Esztergom (3%). De remarcat este faptul că biografia studenților teologi orădeni, structurată prin apelul la sursele arhivistice, cuprinde nu doar date referitoare la familie, studii, naționalitate, stare clericală, hirotonire, ci și la originea socială: nobil, ignobilis, colonus, iobagiones. Strădania, meticulozitatea și acribia autorilor dicționarului biografic se reflectă și în referințele privitoare la demnitățile ocupate de către studenții teologi, de la cea canonică, la cea literară, culturală sau instituțională.

Volumul lui Constantin Demeter dedicat evoluției Seminarului greco-catolic orădean în timpul episcopatului lui Demetriu Radu, adică între 1903 și 1920, o perioadă rodnică, dar în același timp dificilă întrucât a fost marcată de ultimii ani ai dualismului austro-ungar și de cei ai Primul Război Mondial, pune în lumină într-o manieră elaborată, clară și concisă, aportul episcopului Radu la dezvoltarea, finanțarea și modernizarea institutului ecleziastic, precum și activitatea rectorilor numiți în slujba lăcașului de învățământ. Viziunea largă, cultura solidă și calitățile organizatorice le-a permis acestora să gestioneze eficient problemele seminarului orădean, să reușească promovarea identitar-ecleziastică a alumnilor, dar și să se îngrijească de dimensiunea europeană și raportarea la cultura italiană. Deși seminarul „mic” greco-catolic era prevăzut doar cu internat pentru cazarea tinerilor români uniți ce urmau școlile confesionale din localitate, el a reușit configurarea unui climat spiritual și cultural propice evoluției socio-profesionale a tinerilor români. Cert este faptul că numărul studenților teologi greco-catolici orădeni a avut o continuă ascensiune, tinerii uniți români regăsindu-se între 1792-1918 la studiu în cadrul Seminarului Romano-Catolic din Oradea, a Seminarului Central din Budapesta, a Seminarului Sf. Barbara din Viena, Ujhorod și desigur a Colegiului Sf. Atanasie din Roma. Clericii orădeni au fost prezenți, astfel în 12 institute teologice, iar 63% dintre ei au devenit absolvenți hirotoniți. În 1922 episcopul Traian Valeriu Frențiu a pus temelia Seminarului Teologic, denumit doi ani mai târziu Academia Teologică a Eparhiei Greco-Catolice de Oradea, ceea ce a făcut ca pentru formarea în preoție să nu mai fie nevoie de a se merge la studii superioare înafara diecezei.

Cu doctorat în Filosofie și Teologie la Roma, părintele Augustin Lauran a fost numit rector al Seminarului Domestic Greco-Catolic de către episcopul Mihai Pavel în 1879, unde timp de 27 de ani s-a interesat de menținerea limbii de predare române și de promovarea românismului. I-au urmat la rectorat Moise Neș, Florian Stan și Gheorghe Miculaș, ultimul dintre aceștia conducând institutul în împrejurările dificile ale războiului și ale perioadei următoare de până la 1925 când structura clericală a ajuns să cuprindă Academia Teologică Unită, Seminarul Domestic și Internatul Preparandiei.

Principiile de organizare și evoluția întreagă a Seminarului Teologic Român Unit din Oradea, înființat în anul 1792 prin decretul Episcopului Ignatie Darabant, dezvăluie o serie întreagă de sensuri și semnificații. Mai întâi, instituția seminarială, “Biserica lui Inochentie Micu și ai altor luceferi ai redeșteptării naționale”, și-a asumat rolul vocațional educațional, clerical, cultural, social și identitar, studioșii, viitori preoți sau profesori urcând astfel treptele statutului social și cultural. Au fost făcute inclusiv selecții și invitații de studiu în străinătate, cei trimiși la Roma, de pildă, trebuind să aibă rezultate foarte bune la învățătură, pur eminentia. Doi dintre elevii excepționali susținuți de către Episcopul Demetriu Radu cu bursă pentru plecarea în cetatea eternă a fost Grigore Pop în anul 1906 și Aloisie Tăutu în 1914. Pentru eparhia greco-catolică, formarea unor tineri la seminarii din străinătate a echivalat cu „influențarea binefăcătoare asupra națiunii române din Transilvania” tocmai pentru că tinerii clerici au beneficiat de întâlnirea cu cultura apuseană, internaționalizarea lingvistică și dialogul cu profesorii erudiți.

Seminarul s-a confruntat și cu măsurile represive ale regimului comunist care au dus la interzicerea activității acestuia, soarta sa fiind aceeași cu a întregii Biserici Greco-Catolice prin scoaterea brutală înafara legii în toată perioada anilor 1948-1989.

Dintre superiorii Seminarului Domestic Greco-Catolic, personalitatea cu cea mai mare relevanță internațională a fost Aloisie Tăutu, bursier, apoi doctor în Teologie din 1921 la Roma, consilier ecleziastic al Legației Române pe lângă Sfântul Scaun între 1937-1947, iar după 1947 importantă figură a exilului românesc. Se poate spune, de altfel, că Italia a constituit „o altă fațetă a identității sale”, atât prin activitatea ecleziastică ca preot al Bisericii San Sebastian alle Coppelle sau contributor în relația cu structurile pontificale (membru în Comisia Dreptului Canonic Oriental), cât și prin prezența sa ca intelectual activ al mediului cultural italian, ca teolog preocupat de demersurile publicistice și de cercetare în Arhivele Vaticanului sau ca exilat militant. Definit printr-un puternic anticomunism și spirit de libertate, Aloisie Tăutu a fost începând cu 1948 membru al Comitetului Național Român al Libertății, prin Oficiul său de Ajutorare, fondator al ziarului Suflet Românesc de la Roma, colaborator ecleziastic al posturilor de radio Europa Liberă și Radio Vatican, membru al Societății Academice Române de la Roma, altfel spus un spirit deschis și integru care a luat poziție față de abuzurile regimului comunist. Este relevantă de menționat, numirea de către Sfântul Scaun a lui Aloisie Tăutu ca președinte al Comitetului de Asistență pentru refugiații din Italia, calitate prin care a susținut adaptarea acestora la realitatea Lumii Libere. Se poate afirma, de altfel, că la Roma, preoţii greco‑catolici au coordonat, de cele mai multe ori, activitatea de păstorire, susţinere, asistenţă şi ajutor, în legătură directă cu sentimentul anticomunist, iar părintele Aloisie Tăutu a avut o importantă influenţă asupra comunităților românești, mai ales în ceea ce a privit determinarea mentalităţii politice și identitare. În mod particular, Aloisie Tăutu, conducătorul grupului de clerici greco‑catolici de la Vatican, a pledat în diferite feluri pentru refacerea Bisericii Greco‑Catolice. Într‑un Memoriu de la mijlocul anilor ‘60, adresat de acesta, împreună cu alţi clerici greco‑catolici de la Roma, printre care Pamfil Cârnaţiu, Ovidiu Bejan sau Traian Crişan, ministrului de Externe al României, Corneliu Mănescu, se insista pe acelaşi deziderat al refacerii Bisericii uniţilor.

Autorul istoriei Seminarului unit orădean din timpul episcopatului Demetriu Radu reliefează cu acribie și spirit analitic aspecte esențiale ale existenței institutului de învățământ, care, deși a făcut parte din categoria seminariilor minores, a avut un rol foarte important în formarea clerului tânăr prin dobândirea unor cunoștințe de rit bisericesc, de vorbireîn limba română, de instruire a românilor greco-catolici, de ascensiune socială și culturală și desigur de internaționalizare prin studiile în străinătate. Semnificativă pentru funcționarea seminarului domestic unit, aflat sub tutela Bisericii Greco-Catolice, iar legislativ, subordonat până la 1918 Ministerului Instrucțiunii Publice și Direcției Cultelor din cadrul Guvernului de la Budapesta, a fost relația de colaborare cu Seminarul Romano-Catolic din Oradea și mai ales cu Liceul Român Unit din Beiuș. Academia Teologică a Eparhiei Greco-Catolice de Oradea, la a cărei inaugurare, în 1924, a asistat Episcopul Valeriu Frențiu, rectorul Gheorghe Miculaș sau preotul Aloisie Tăutu, s-a constituit într-o instituție diecezană modernă care a asigurat formarea în preoție prin studii superioare în Oradea.

Învățământul românesc greco-catolic prin profesorii săi, altfel spus clerul superior sau elita Bisericii, împreună cu episcopii și rectorii săi, au asigurat pregătirea clericală, teologică și spirituală a tinerilor români uniți, au dat sens și relevanță dimensiunii sociale și culturale a comunităților românești din Transilvania, au păstrat identitatea românească la Vest de Carpați, în spațiul european și american și, de asemenea, au facilitat intrarea într-un circuit profesional și cultural mai larg.

În mod particular, Episcopia Greco-Catolică de Oradea, se configurează printr-o serie de numeroase demersuri științifice, culturale sau editoriale într-un centru de excelentă promovare a valorilor și realizărilor românești, aflate adesea în conexiune cu recunoașterea internațională, reușind astfel să conecteze specialiști, oameni de cultură, iubitori de artă și istorie, enoriași într-un cadru al interculturalității transilvănene, românești și europene.

Conf. univ. dr. Anca Stângaciu,

Facultatea de Studii Europene, Cluj

e-mail astangaciu@ubbcluj.ro

,,Isus” de Eugen Cojocaru, un roman cinematografic și o provocare teologică

Despre scriitorul clujean Eugen Cojocaru am mai scris, semnalând romanul biografic, cu interferențe stilistice de detectiv, ”Iubiri, revoluții și alte libertăți” din decembrie 1989. Jurnalistul clujean și scriitorul internațional este un personaj complet și complex, dar și un spirit vizionar și paradoxal. Așa că recenta reeditare a romanului ”Isus”, la prestigioasa editură ”Ecou Transilvan” (2022) m-a luat prin surprindere în mod plăcut. Nu mă așteptam ca un scriitor care îmbină stilurile incisive ale lui Graham Greene și Raymond Chandler să abordeze un subiect de beletristică foarte greu: viața lui Isus. Să scrii despre Isus, ca profet și Mântuitor, este o provocare care poate da șah-mat, atât scriitorului, cât și cititorului, în același timp. Autorul păstrează dinamica dialogurilor în maniera alertă a lui Greene și se aruncă cu un curaj superior, altruist și intimist în meandrele unui concret revelat de Evanghelii despre Galilean. Romanul nu este compus într-o manieră tragică a la Dimitri Merejkovski din ”Iisus necunoscut”, ci mai degrabă într-o radiografie minuțioasă și transfigurată, dintr-o frescă amplificată, fixată pe piloni livrești solid structurați și documentari. În prefața romanului, scriitorul teolog Victor Măruțoiu surpinde inefabila intenție subliminală și incisivă a autorului: ,,Toate se îmbracă armonios într-o estetică exegetică deosebită, descoperind un Iisus personal, aflat într-un dialog perpetuu cu cititorul. Este o notă aparte a acestui volum, care ne oferă chipul unui Mesia mai uman și apropiat de oameni. Ca și considerent personal, aș putea afirma că se apropie de linia ioneică a Evangheliei a IV-a și a Apocalipsei.” Aș completa pe prefațator, cu faptul că autorul pare că a studiat cu acribie nedisimulată și evangheliile apocrife, oferiind un Isus dincolo de Scriptura și tradiția sinodală a bisericii. Poate de aceea Isus propus și prezentat de Eugen Cojocaru este un Mesia, pliat pe partea general-umană, între teolog și filosof, în realitatea unui răscumpărător a neștiinței oamenilor de a-L înțelege pe Dumnezeu. Fiul Omului este creionat într-o lumină caldă, prin descrieri simple, dar în aceleași timp profund irizante, corelând sacrul cu profanul. Romanul este scris într-o dinamică a dialogului foarte alertă și reprezintă o contrapondere a lui ”Isus” de Ernest Renan, poate prea uman și o poveste cantonantă în imanent. Isus Hristos e exemplificat de Eugen Cojocaru, ca o expresie a transcendentului în lucrarea umanului în stil eliadian. Autorul propune o teandrie echilibrată și emoțională, un Isus care vorbește ca în Evanghelii, dar aduce, în același timp, cunoștințe, experiențe și trăiri pline de sens ascuns, aproape misterios, din apocrife. Isus este un antierou în sens nietzschean, Fiul Omului, nu luptă cu arma ca să schimbe lumea după chipul lui Dumnezeu, ci doar cu spiritul viu, ce prin dragoste schimbă preajma și esența materiei. Isus nu este un proto-socialist avant la lettre, care vrea eliberarea poporului evreu pe pământ, ci propune Împărăția cerului și o Judecată de Apoi. E o promisiune care se va îmlini dacă iubim. Paradoxul lui Isus în maniera lui Cojocaru este că transcede spiritul local din Iudeea, El nu propune împărăția egalității și fericirii pe pământ. Autorul surprinde acea ”regula fidei” într-o narațiune vivace, adică creștinismul înainte de Biserica osificată de ierarhii pământești sau tradiții sinodale. Eugen Cojocaru și-a însușit foarte bine tradiția și scrierile primare despre Isus și, la fel, ca poetul german Lessing este preocupat de Isus ca Fiul Omului, care dăruiește și perpetuează iubirea ca treaptă a mântuirii umanității. Pentru Eugen Cojocaru, Fiul Omului este un revoluționar al spiritului, o punte între divin și uman.

Romanul este o perpetuă provocare, propune idei incendiare într-un limbaj plastic ce descompune realitatea brută. Scrierea unei ficțiuni despre Isus poate fi copleșitoare. Să pui pe ”buzele” lui Hristos cuvinte, expresii și dialoguri, care nu sunt toate din Evanghelii, chiar că este o provocare de care Eugen Cojocaru știe să o gestioneze într-o manieră sintetică literară și teologică, fără derapaje. Romanul respiră atât literatură cât și teologie. E un echilibru pe care autorul îl menține într-o balanță, fără marginalii encomiastice. Eugen Cojocaru recuperează cu acribie evangheliile apocrife și scrierile istorice ale lui Flavius Josephus despre Isus, ceea ce dă consistență și culoare personalității divine a Mântuitorului. Autorul se inspira din apocrife și texte teologice vechi fără să cadă în ispita ereziei. Să faci din Isus un personaj de roman e mai mult decât dificil din punct de vedere estetic și stilistic. Pentru că Isus nu a fost doar om, ci și Dumnezeu întrupat. Provocarea e greu de gestionat. Se știe ca de la sublim la ridicol e un pas atât de mic și, totuși, autorul reușește să surprindă omul și epoca salvând narațiunea. Romanul este scris sub semnul versetelor evanghelice. „Legile sunt făcute pentru om, iar nu omul pentru legi” – astel legea ucide viața! Este mai mult de cât complicat și câteodată devastator pentru opera literară sa surprinzi în cuvinte misterul hristic.

Evreii din vremea lui Isus cred ca a sosit Mesia, care aduce Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Unii dintre ei spun că Alesul e Ioan Botezătorul, alții că Iisus. S-au înșelat cu toții, pentru că Fiul Omului aduce doar Împărăția Cerurilor, de dincolo de lumi venind, nu paradisul pe pământ. Utopia paradisului terestru a trecut mai apoi la Thomas Morus și, mai târziu, la Marx sau Lenin. Deci Isus prin întrupare a răscumpărat păcatul originar și a oferit umanității șansa mântuirii și izbăvirea din cădere. Să scrii despre Isus la persoana întâi e o uriașă asumare spirituală și livrescă, de apreciat la Eugen Cojocaru. Autorul introduce cititorul în ”pielea” personajului, care nu este simplu, ci foarte complex și complicat, de fapt divin: Fiul Omului. Eugen Cojocaru reușește o frescă descriptivă și minuțioasă, de istoric, a vieții diurne a evreilor, care trăiau conform scrierilor Vechiului Testament. Putem considera romanul ”Isus” și unul istoric al Țării Sfinte în vremea lui Augustus. Consider că Eugen Cojocaru a scris un roman manifest împotriva rațiunii materiei, care întotdeauna „naște monștri”. Isus dăruit literar de Cojocaru e uman tocmai prin divinitatea lui care uimea apostolii și mulțimile.

Romanul este și o peliculă în culori vii a vremii lui Isus, cu saduchei, farisei și rabini. Elita spirituală e prezentată exhaustiv în conflict cu „revoluționarul” Isus, dar oferă autorul și personaje pozitive din elita locala care încearcă să-l înțeleagă pe Fiul Omului. Topografia, hidronimia, precum și timpul poartă denumiri străvechi ebraice. Romanul pare o continuare cursivă și firească a Vechiului Testament, ceea ce dă conținut și substanță narațiunii. Romanul este și un ”documentar” după Evanghelii, în care autorul aduce aportul său de originalitate și originitate, dincolo de textul sacru. Discuția dintre Isus și Irod Antipa e de reținut, după tăierea capului lui Ioan Botezătorul. Este o explicație a puterii politice, care trece și poate fi învinsă doar prin spirit. Cauza răului este setea de putere și lăcomia care se încastrează în craii pământești, dar victoria este doar a celor curați în duh și săraci, care pot deveni adevărați regi în ceruri, asumându-l pe Hristos. Irod Antipa primește și o lecție de iubire. Isus îi spune ”frate” celui care a ordonat uciderea Înaintemergătorului. Autorul știe să pună verb în frază, iar romanul capătă nuanțe dedectivistice,

Romanul are culoare și nerv, ca în filmul ”Isus” a lui Franco Zeffireili din 1977. Cartea respiră o contemplare narativă a cunoscutului film despre viața lui Isus. Dar cheia romanului este discuția Isus Fiul cu Tatăl ceresc înaintea arestării din Grădina Ghetsimani. Aci avem o incluziune filosofico-teologică a autorului. Se consideră natura umană doar spirit, iar materia este doar cea legată de pământesc. Drama omului este alianța cu natura, care naște suferința. Cheia mântuirii este tocmai eliberarea de suferință. ”Natura există pentru a contribui la libertatea și eliberarea spiritului”. Omul este o ființă cosmică, iar natura ca materie are miros, deci se descompune. Unirea om și natură duce la eternitate. Sigur natura este degradabilă, iar omul se înalță la ceruri, fiind parte a pomului vieții. Spiritul este peren, iar răul se consideră doar o absență a binelui. Eugen Cojocaru propune un Isus evanghelic, dar și un Mântuitor care se naște prin credință în interiorul fiecărui om. Sunt originale interpretările autorului privind existența răului, sinuciderea lui Iuda și definiția lui Satan. Răul are putere doar atunci când omul îl lasă să intre în inima și viața sa. Cel rău se naște, de fapt, în interiorul omului care refuză binele și pe Hristos. Fiul Omului iubește pe toată lumea, și pe lepros, pe cel orb, pe cananeancă, pe cel căzut între tâlhari, pe fiul risipitor, dar și pe vameș, prostituată sau cel bogat căzut în păcat și care nu intră ca ”cămila” prin urechile acului. Spiritul acționează prin iubire, pentru a transforma omul și lumea, acesta este mesajul hristic și al autorului. Răul poate fi învins doar prin dragoste, iar cei puternici sunt întotdeauna ”cei fără de putere”. Romanul este construit în secvențe cinematografice în care autorul trece foarte ușor de la persoana a doua la persoana întâi, când se referă la Isus. Personajele romanului sunt bine conturate, au carnație și personalitate și sunt dornice de acțiune într-o succesiune cinmatografică. La un moment dat cititorul devine Isus. Este cheia de boltă a romanului și provocarea autorului: să ne identificăm prin lectură cu Mântuitorul. Prin lectură și dragostea ce emană din dialogurile romanului trebuie să devenim și noi după Chipul Omului. Este pariul câștigat de Eugen Cojocaru cu istoria literaturii scriind acest roman istoric și teologic. De ce a ales autorul formula latină a numelui Mântuitorului, de ”Isus”, nu cea grecească ”Iisus”. Este o provocare spusă cititorului din arealul creștin-ortodox. În limba greacă, limba în care s-a scris în original Noul Testament, apare (ca pronunție fonetică) numele „Iesu Hristu”, cu un „u” lung (in Hristu). Prenumele în limba româna provine din limba slavonă Їисоуса, care a fost preluat din limba greacă, unde la iniţială este un hiat. Cea mai veche grafie în limba română cu caractere latine a fost Jssus (Catehismul lui George Buitul, tipărit în anul 1701 la Cluj). În ambele cazuri numele începe cu „Je”, care în pronunția curentă devenea un „i” lung. Motivul pentru care ortodocșii consideră necesar ca în românește să se scrie Iisus în loc de Isus. Dar și în transcrierea numelui lui Hristos sunt sigur că Eugen Cojocaru are o explicație documentară. Romanul ”Isus” este unic în literatura română și acoperă un loc lăsat gol din istoria romanului istoric românesc. ”Isus” propus de Cojocaru este viu, la fel ca cel real și teandric. Este reușita talentului literar a lui Eugen Cojocaru, care a avut curajul să scrie despre ceea ce ne-a lăsat moștenire Evanghelia. Romanul lui Cojocaru îl putem percepe și ca un act literar cutezător, corelat cu un perspicace manifest despre interiorizarea eliberării spiritului.

Ionuț Țene

Gavril MOISA: AL. FLORIN ȚENE – UN OM PENTRU OAMENI

Ca militar profesionist, care am lucrat un număr foarte mare de ani într-un Comandament de Armată, am bătut țara în sus și-n jos și am cunoscut mulți oameni, de toate felurile, de toate națiile și din diverse domenii profesionale. Și în această citadelă care este Cluj-Napoca, o adevărată cetate de istorie, cultură și civilizație, mi-a fost dat să cunosc multe personalități de mare valoare culturală și spirituală, oameni mari prin atitudinea, faptele, activitatea și performanțele lor profesionale, sociale sau culturale, care m-au impresionat și prin ceea ce au făcut pentru binele și prestigiul acesteia.

Între aceste peronalități de marcă, îl plasez și pe omul și scriitorul Al.Florin Țene, care m-a impresionat întotdeauna prin felul și modul său de a fi și a privi lucrurile, prin diversitatea tematică pe care o abordează, prin talentul, priceperea și ușurința cu care scrie, dovedind o remarcabilă capacitate de analiză, abstractizare și generalizare a unor probleme de mare interes și din diverse domenii.

Al. Florin Țene este un scriitor complex, extrem de prolific, care scrie cu multă ușurință proză, poezie, eseuri, critică și analiză-literară, cronici de carte, teatru etc., care are un C.V. de invidiat de către orice creator. Este un om așezat, calm, modest, un român și un patriot adevărat, un altruist care, față de alții nu a dat niciodată impresia că lumea aceasta, universul acesta, se învârte în jurul domniei sale, sau că este greu să ajungi sau să urci în turnul său de fildeș.

Personal mă bucură faptul că am avut norocul să-l cunosc și să lucrez cu un asemenea om și aș spune să cresc și să mă dezvolt sub multe aspecte, sub aripa sa spirituală. Este un om excepțional, un om cu bun simț, plăcut, elegant, cu dar și cu har scriitoricesc, cu dragoste și credință în Dumnezeu și în spiritul românesc. Nu greșesc de loc, comparându-l cu mulți alții, dacă afirm că, Al.Florin Țene este un mare om și un mare caracter, însă mult prea reținut și modest față de alții ,,mari” și ,,inegalabili”.Aș dorii să-i întreb pe unii și pe alții, câți dintre ei au făcut ceea ce a făcut Al.Florin Țene? Câți dintre aceștia se pot lăuda cu o asemenea operă, cu o asemenea acțiune culturală în plan național și internațional?

Al. Florin Țene este un mare creator și un mare promotor cultural. El a înțeles mai repede și mai bine decât alții ceea ce spunea marele nostru Lucian Blaga că: ,,Supremul scop al omului, este creația”Mă întreb adeseori: câți ucenici în decursul timpului au crescut și s-au format la ,,școala” lui Al. Florin Țene? Acesta este un Maestru al cuvântului, pe care l-a venerat, prețuit și iubit, trudind de-o viață pentru afirmarea lui. Numeroasele distincții, onoruri și titluri primite pentru munca sa de o viață, sunt elocvente, iar domnia sa, le apreciază și le consideră cu eleganța omului care si-a dedicat o viață de om, slujirii cuvântului.

La ceas de excepțională Aniversare, îi mulțumesc Maestrului Al. Florin Țene pentru neprețuita zestre literară pe care ne-a dăruit-o, pentru ajutorul prietenesc și dezinteresat pe care mi l-a acordat, urându-i din inimă multă, multă sănătate și putere de muncă, și încă mulți ani rodnici și buni pe tărâmul creației literar-artistice, alături de distinsa sa Doamnă Titina.

Col(r) Gavril MOISA