Istoricul literar Mircea Popa este o figură specială, originară și originală în cultura română contemporană. Este un viguros istoric al literaturii și culturii române, dar și un excelent critic literar. Clujeanul Mircea Popa este un ”istoric al clipei”, publicând la zi recenzii scrise cu acuratețe despre operele scriitoriilor români din ultimii 31 de ani.
Mircea Popa este un cercetător serios, care și-a construit o carieră universitară fastuoasă și o operă solidă, cu multă acribie documentară, apelând la izvoare și abordând cu curaj subiecte mai puțin cunoscute. Recenta sa apariție a cărții ”Ioan Barac – scrieri (lucrări originale, traduceri și prelucrări). Ediție îngrijită, prefață și notă asupra ediției de Mircea Popa” (Editura Casa Cărții de Știință, 2021) este o extraordinară recuperare a operei și vieții marelui cărturar al Școlii Ardelene. Este o lucrare originală și complexă, readucând publicului tânăr și nu numai figura unui cărturar român pe nedrept uitat, fără să fie slăvit de Mihai Eminescu în poezia ”Epigonii”. Notele și comentariile la carte sunt realizate de autor și Maria Vaida.
Istoricul literar Mircea Popa reușește într-un stil livresc să pună opera lui Ioan Barac în evanescența literaturii române de la începutul secolului XIX. Autorul celebrei ”Istorii a lui Arghir” este alături de Mihai Halici, Ioan Budai Deleanu, Vasile Aaron sau Teodor Corbea un deschizător de drumuri în cultura noastră și un ”luminator” al poporului. Scriitor de tranziție așa cum îl considera și Nicolae Manolescu, cunsocutul ardelean este un harnic popularizator al folclorului în literatura cultă. Nu este un scriitor sofisticat, cu o operă genială, dar reprezintă o expresie de etapă, importantă în literatura română, care la începutul secolului XIX își căuta drumul de afirmare și de sincronizare față de Occident.
Ion Barac a fost un poet iluminist, carturar si traducator. A făcut parte din acea generație de tranziție între baroc și romantism. A fost un exponent ilustru al Școlii Ardelene, preocupat de popularizarea culturii în rândurile românilor transilvăneni asupriți. A prelucrat Odiseea, Metamorfozele lui Ovidiu. A tradus ”Hamlet” din germană, precum și ”O mie si una de nopti”. Traduce din Xenofon, Marmontel, Chateaubriand, Kotzebue.
Ion Barac, grafiat și Ioan Barac, cunoscut și sub numele de Johann Baracu s-a născut în 1776, la Alămor, în comitatul Sibiu. A absolvit studii juridice la Cluj. În 1801 era dascăl „normalicesc” la Avrig, iar din 1802 a fost dascăl la școala românească din Șcheii Brașovului, cu obligația de a învăța pruncii gramaticește, ungurește și nemțește și pe lângă acestea și alte trebuincioase științe frumoase, întrucât filozofia deplin a săvârșit-o. Cunoscând limbile latină, maghiară și germană, a fost angajat din 1805 ca translator la primăria din Brașov, meserie pe care a exercitat-o până la sfârșitul vieții când a trecut la Domnul pe 12 iulie 1848. A întemeiat în 1837 revista ”Foaia Duminecii”, primul periodic ilustrat din Transilvania. ”Foaia duminecii”, al cărei prim număr a apărut la 2 ianuarie 1837, purta subtitlul: ”spre înmulțirea ceii de obște folositoare cunoștințe, alcătuită de o soțietate a celor învățați”. Publicația nu reușește însă să atragă atenția unui public larg datorită conținutului ei, care aduce în prim plan tot felul de curiozități zoologice și botanice și fără legătură cu realitățile autohtone, astfel că în 1838 ea își încetează apariția. Este un autor prolific care scrie într-o limbă română populară. Creștin – ortodox practicant scrie elogii pentru ierarhii bisericii percepuți ca salvatori ai neamului. Scrie ”Gratulatie întru cinstea preasfintitului domn Vasile Moga, episcopul neunit in M. Printipat al Ardealului”.
În anul 1840 îi apare ”Toată viața, istețiile și faptele minunatului Tilu Buhoglinda”, o prelucrare dupa originalul german Til Eulenspiegel. La 1842 publică ”Nașterea si toata viata minunatului Piticot de un cot și cu barbă”, tot prelucrare dupa o lucrare folclorica germană. ”Piticot” devine simbol al bucuriei copiilor români. În anul 1843 îi apare la Sibiu lucrarea ”Risipirje čje depre urme a Jerusalémuluj” și la Brașov ”Cei trei frați ghebosi sau Trei bărbati si o muiare”. Ion Barac pare de neoprit în popularizarea poveștilor și legendelor europene și universale în cultura română. Este un pionier al iluminării maselor românești într-un Ardeal în care, încă, românii erau ”tolerați”. Istoricul literar clujean Mircea Popa este un căutător de comori arhivistice din tezaurul literaturii române. Îl readuce pe Ioan Barac în lumina reflectoarelor ca ”scriitor povestitor”, un precursor al romanticilor noștri, de la Vasile Cârlova la Vasile Alecsandri. În acest context istorico-literar, Ioan Barac este încadrat la preromantici, în alianță literară cu poeții Văcărești. Trebuie să prețuim și să apreciem această reașezare a istoriei literaturii române de la începutul secolului XIX. De asemena, prin editarea ”Foii Duminicii”, Ioan Barac se cadrează pionierilor publicisticii și editorilor de ziare românești din spațiul carpato-danubiano-pontic. Deci putem include ”Foaia Duminicii”, alături de ”Courier de Moldavie”, tipărit la Iași în limba franceză, Albina Românească, care este primul ziar în limba română din Moldova, precum și de ”Curierul Românesc” redactat de I. Heliade Rădulescu, la București, și de ”Gazeta de Transilvania” a lui G. Barițiu de la Brașov ca fondator al presei periodice românești.
Mircea Popa reiterează o rescriere istoriei presei române din prima jumătate a secolului XIX, incluzând pe Ioan Barac în rândul fondatorilor publicisticii naționale. Mircea Popa se dovedește un ”îmblânzitor” al limbajului operei lui Ioan Barac, publicând în ediția apărută o mare parte a operei lui Ioan Barac, pentru a fi mai aproape de înțelegerea cititorului de azi. ”Istoria lui Arghir”, Ioan Barac a publicat-o în 1801 la Sibiu și este o încercare legendară de a povesti contemporanilor cucerirea Daciei de către împăratul Traian, incluzând poveștile și basmele din memoria colectivă a românilor ardeleni despre trecutul și formarea poporului, cu rădăcini în războiul daco-roman. Cititorii români din Ardealul habsburgic, dar și cei din Muntenia și Moldova erau pasionați de istoriile și miturile fondatoare ale românilor readuse în ochii publicului și prin lumina tiparului de Ioan Barac.
Recenta carte publicată de Mircea Popa este și un instrumentum istoriografic pentru o nouă rescriere a istoriei literaturii române premoderne, de care viitorii istorici literari trebuie să țină seama, atât de autor, cât și de Ioan Barac, ilustrul deschizător de drumuri literare din poveștile și basmele populare naționale și universale. În vremea caftanelor, șalvarilor și ișlicului, Ioan Barac sincronizează literatura română în spirit lovinescian cu noile curente culturale occidentale. E un demers înnoitor pe care Mircea Popa îl subliniază cu profesionalism și spirit critic.
Recent a văzut lumina tiparului o carte extraordinară despre celebrul haiduc oltean Iancu Jianu, la editura clujeană ”Școala Ardeleană”. Cartea scrisă de pasionantul istoric Paul Emanoil Barbu este la a patra ediție, apărând în condiții grafice excelente, fiind cartonată. Are o prefață exhaustivă și empatică scrisă de Dumitru Constantin Dulcan, care surprinde esența importanței istorice a haiducului oltean de la începutul secolului XIX. Prima ediție a cărții a apărut în 1998 și cea publicată în prezent (2021) este una revizuită și adăugită, o incursiune istoriografică complexă și completă, pe documente arhivistice. Autorul aduce lumină despre Iancu Jianu și diferența dintre adevărul istoric și legendă. Istoricul elimină surplusul de legende, folclor și mituri din jurul haiducului oltean, oferind un portret veridic și corect despre lupta socială și națională a vestitului boier, care a ales calea codrului din primăvară până în toamnă, cât era frunza verde. Încă din prefață Dumitru Constantin Dulcan ne luminează despre acest demers istoric necesar azi: ”Ne întrebăm ce l-a determinat pe Iancu Jianu, boier de categorie medie, cu o existenţă materială sigură, să se răzvrătească. Indiscutabil, simţul dreptăţii a fost un motiv, care era înscris în genele sale. Crescând lângă copiii celor sărmani, a asistat la „spectacole” care pe un om al echităţii de talia sa nu îl puteau lăsa indiferent. Atitudinea haiducului a fost o formă de protest social şi naţional, dictat nu de instincte de ucigaş sau de îmbogăţire, ci de spiritul justiţiar cu care se născuse. Iancu Jianu avea stofă de erou antic, chemat de dreptate, şi nu de orgoliu sau de interese meschine. Viaţa sa tumultoasă este plină de aventuri demne de eroii din basmele citite seara, pe vremuri, la lumina lămpii. Faima construită în doar şapte ani de haiducie s-a datorat neîndoielnic şi inteligenţei sale, care a reliefat, pe măsura vremii în care a trăit, un geniu ridicat din popor, manifestat nu numai la dimensiuni populare, ci şi istorice. Pentru acest motiv am dorit să fie evocat, luând iniţiativa reeditării acestei cărţi, a unui eminent cercetător în domeniul istoric, Paul-Emanoil Barbu”. Prefațatorul consideră de actualitate readucerea în memoria contemporanilor a figurii de luptător a lui Iancu Jianu, un răzvrătit pentru dreptate socială și națională. Consideră că lupta lui Iancu jianu a fost o istorie plină de învățământe și utilă pentu cei de azi, o poveste despre eliberare de sub jugul străin. Însăși autorul explică acribia demersului făcut ca recuperare a memoriei naționale colective: ”În istoria românilor, Iancu Jianu rămâne, în primul rând, unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai haiduciei în spaţiul etnic românesc. Poate fi considerat un „Robin Hood al românilor”, deoarece şi el a rămas în istorie, ca şi nobilul-haiduc englez. Nemulţumit profund de regimul fanariot, deşi fiu de boier, acesta s-a rupt de clasa din care făcea parte pentru a trece de partea celor mulţi şi oprimaţi, luând calea codrului. El a haiducit şapte ani (1810-1817), pentru ca apoi, în 1821, să se alăture cu foştii săi haiduci lui Tudor Vladimirescu, căruia i-a fost un colaborator devotat. Numele său devenise atât de răspândit, încât poporul îl dorea a fi „un al doilea Tudor Vladimirescu”, ceea ce l-a determinat pe Jianu ca, în 1823, să încerce, dar fără succes, să reaprindă flăcările Revoluţiei de la 1821. Celebritatea numelui său, creată prin faptele sale vitejeşti, l-a făcut iubit de popor, l-a introdus repede în legendă şi în balada ce-i poartă numele, care i se cânta încă din timpul vieţii şi va rămâne nemuritoare, ca şi aminitirea reputatului haiduc din Romanaţi, un exemplu însufleţitor de bărbăţie, curaj, sacrificiu şi dăruire.” Eu aș adăuga la comentariul autorului, că Iancu Jianu poate fi asemănat mai degrabă cu Wilhelm Tell, vestitul erou elvețian din Alpi, care a luptat pentru libertatea poporului său, decât cu Robin Hood, a cărei luptă a avut mai degrabă o importantă componentă socială.
Cu toții știm sau am vizionat seria filmelor realizate de Dinu Cocea despre Iancu Jianu din 1982. Regizorul a dat obolul său social regimului comunist privind lupta lui Iancu Jianu, interpretat genial de Adrian Pintea, dar din film putem observa și componenta de eliberare națională a luptei haiducului. Istoricul Paul Emanoil Barbu surprinde cu o acribie documentară răbdătoare, demnă de admirat, rolul de eliberare națională a acțiunii haiducești a lui Iancu Jianu. Înlăturând poveștile literare, folclorul și legendele din jurul Jianului, istoricul reușește un portret corect al luptei de eliberare începute de Iancu Jianu. În primul rând, Iancu Jianu nu a făcut nicio crimă în timpul perioadei de haiduciei cuprinsă între 1810 – 1817, în vremea coruptului domnitor fanariot Caragea. Ceata lui a ajuns la 25 de oameni. Acesta a fost primul motiv că, deși prins de câteva ori de poterele conduse de serdarul Diamandi (și el viitor eterist) nu a fost condamnat la moarte, ci eliberat. Și când a fost întemnițat la ocna de la Teleaga, Iancu a avut un regim de detenție cum s-ar spune azi semi-deschis. De aceea reușește să-i îmbete pe paznici și să evadeze. Iancu Jianu făcea parte din mica boierime din Romanați, Dolj și Gorj. Unchii sau frații săi au ajuns chiar în categoria boierilor mijlocii și mari. Astfel se explică influența pe care o aveau la Divan și curtea lui Caragea de a-l elibera pe ruda lor Iancu Jianu. Familia Jienilor este atestată documentar din secolul XVI și a ctitorit o biserică în centrul târgului Caracal, unde avea și o casă boierească. Iancu Jianu a trăit la moșia de la țară, la Fălcoiu printre țărani și a văzut nedreptățile la care erau supuși de regimul fanariot prin vătafi, arnăuți, ispravnici și birurile pe care trebuia să le plătească Domnitorului străin și Porții Otomane. Iancu Jianu s-a ridicat, în primul rând, împotriva unui regim fanariot străin de poporul român. Lupta lui Iancu Jianu se cadrează în categoria luptei de emancipare națională a românilor ardeleni, din tagma lui Horea sau Avram Iancu, împotriva dominției străine. Nu întâmplător, Iancu Jianu era prieten cu Tudor din Vladimiri și colaborator al acestuia în declanșarea insurecției naționale de eliberare de sub regimul fanariot. Iancu Jianu dorea să revină la putere boierimea românească din partida națională și dorea domn pământean la București, nu fanariot. Acestea sunt și mărturiile martorilor la întâlnirile lui Iancu Jianu cu Tudor înainte de 1821. Deci haiducia lui Iancu Jianu a avut, în subsidiar, o componentă de eliberare națională și de schimbare a regimului fanariot. Astfel se explică de ce domnitorul fanariot Caragea nu a avut curajul să-l ucidă pe Iancu, deoarece acesta reprezenta interesele de masă ale ”partidei naționale” boierești și ar fi destructurat echilibrul fragil politic fanariot. Caragea a fost fără milă când a pus să fie ucis, de serdarul Diamandi, haiducul sârb Abraș, fost camarad de arme a lui Iancu, în timp ce dansa, ca prizionier, sârba cu haiducii lui pe malul Dunării. Nicolae Abraș era un străin care nu avea susținerea boierimii române și a putut fi asasinat sălbatic de Caragea. De Iancu i-a fost frică lui Caragea. Și ultima dată când a fost prins Iancu Jianu, din în ascunzătoarea din vie, de către serdarul grec Iamandi, domul fanariot, deși îl ura de moarte și-l dorea spânzurat, nu a putut să-și pună planul în aplicare, deoarece boierii din Divan ai ”partidei naționale” au pus la cale conform obiceiul pământului însurătoarea dintre Sultana Gălășescu, domnișoară de onoare de la curte și haiduc. Astfel de la eșafod, Iancu Jianu a ajuns liber la nuntă. I-a promis soției că nu va mai lua calea codrului și s-a ținut de cuvânt, Doar în vremea revoluției lui Tudor se implică ca diplomat al noului domn revoluționar în negocieri cu pașa turc de la Dunăre. Este arestat și închis de turci la Dunăre până în august 1821. Porta pune domni pământeni la București și Iași, astfel se explică că Iancu Jianu nu mai ridică sabia haiduciei și nu mai ia calea codrului. A fost o încercare timidă în 1823, fiind reținut de potere dar eliberat imediat. A trăit fericit alături de soție până în 1842 când a decedat. Și-a trăit legenda pe viu între cântece și balade dedicate, dar și visul unei domnii naționale în Țările Române. A trăit ca un boier țăran pe moșia sa practicând agricultura, având două fete, una dintre ele înfiată. Iancu Jianu a făcut școala la Caracal și știa să scrie și să citească. Psaltirea sa este plină de înscrisuri personale.
Ion Ghica ne-a lăsat o mărturie despre ce temut era Iancu încă pe la 1830 când a participat la o masă boierească într-un sat. ”Eram încă sub impresiunea povețelor banditului, când într-o zi intră în curte o căruță cu patru cai și trage la grajd. Tată-meu trimite să întrebe cine a venit; feciorul se întoarce fuga, spăriat.
‘Cocoane, Jianu!’
Mama și noi, copiii, îngălbenisem, iar tata, uitându-se zâmbind către fecior, îi zice:
– Du-te de-i spune să poftească, că chiar acum ne-am pus la masă.
Prin grădină se vedea venind un om scurt, îndesat, rumen la față, ras și cu mustața deasă și scurtă; îmbrăcămintea lui: dulamă, pantaloni și scurteică, pe cap șapcă peste fes, la brâu pistoale și un cuțit cu plăsele de os, și pușcă în cumpănă în mâna dreaptă.
Tata îl primește vesel și prietenește, dându-i mâna să i-o sărute.
– Ce mai faci, Iancule? Bine-ai venit! Șezi de mănâncă. Bre! să-i aducă ciorbă; vezi să fie caldă.
Când am auzit zicându-i și Iancule, mi-am zis: Nu mai încape îndoială, el e! Mi-a venit în minte cântecul:
Iancule, Jianule!
Îți e murgul cam nebun.
Trece Oltul ca pe drum.” După masă au plecat la vânătoare, iar feciorii și fetele din sat au bătut toată noaptea hora de bucurie că a venit Iancu Jianu, care intrase în legendă. În concluzie, cartea istoricului Paul Emanoil Barbu face lumină în istoria Iancului și evidențiază rolul principal de eliberator național și social a acțiunii sale haiducești împotriva regimului fanariot. Așa se explică sprijinul marii boierimi pe lângă Caragea și faptul că după 1821 venirea domniilor pământene nu mai justifica ridicarea sa la luptă. Cartea este scrisă într-o manieră stilistică frumoasă și face și o radiografie a literaturii dedicate lui Iancu Jianu de-a lungul vremii, în special romanele lui Bucura Dumbravă. Autorul elimină legenda asasinării lui Pazvante Chioru, dar și povestea asasinării surorii sale de un arnăut, deoarece Iancu nu a avut soră, ci doar frați. Istoricul Paul Emanoil Barbu aduce o contribuție substanțială despre o epocă ignorată în ultimii ani de istoriografia noastră. Iancu Jianu e prezentat ca un model actual de urmat pentru generația de azi, datorită setei sale de libertate socială și națională.
Cu o istorie orientară către modernism, romanul din perioada interbelică suportă diverse modificări în propriile procedee de afirmare – asemenea situație îi oferă posibilitatea de a se extinde într-un cerc cu mult mai vast în subiecte, însumând în sine preocupări de o diversitate mai mare și cu o pondere multiplă în sistemul de valori. În așa mod creația literară în proză prin contribuția evolutivă a romanului se aliniază la standartele universale. Drept exemplu poate servi romanul „Ion”, cu subtitlul „Glasul pământului, Glasul iubirii” (roman obiectiv), de Liviu Rebreanu, care a zugrăvit foarte bine starea existențială a omului de la sat, evocând condiția social-umană în termeni de analiză psihologică. Pe când romanul „Groapa”, de Eugen Barbu, editat în anul 1957, cu laitmotivul centrat pe epoca interbelică prin descrierea societății urbane din București, masele de rând fiind punctul de reper în derularea acțiunilor, reprezintă opera artistică de o valoare excepțională în literatura română, ulterior aceasta având onoarea de a fi tradusă și publicată la Editura Denoel din Paris. În diversitatea tendințelor romanul din perioada interbelică are direcție și către mitologie prin plăsmuirea imaginației – această tematică se regăsește în lucrările „Nopţi la Serampore”, „La ţigănci” de Mircea Eliade, „Trăirismul” de Emil Cioran; către romantism; către memorialistică – „Dreptul la apel” de Constantin Stere; simbolistică – „La hanul lui Mânjoală” de Ion Luca Caragiale. Perioada interbelică pentru literatura română este linia de demarcație dintre două lumi – modernismul și tradiționalismul – modernismul având prioritate cu dreptul de a se plasa înaintea tradiționalismului, astfel fiind promovate valorile culturii universale prin valorificarea genului epic cu caracter obiectiv, prin promovarea tinerilor scriitori și evoluția transparentă a deciziilor în spațiul cultural-literar; prin abordarea semnificativă și vastă a subiectelor literare ce desemnează imaginea existențială a cuprinsului urban, ținutul rural rămânând în limitele literaturii epocale; prin restrângerea dezacordurilor dintre cultura literară a trecutului și cea a viitorului. Necătând la aceste diferențieri, perioada interbelică din literatura română a cunoscut și a fost cuprinsă de un renume și o glorie aparte, iar renumiții scriitori, poeți, prozatori, critici literari precum Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, George Călinescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu (întemeietorul romanului istoric), Ion Barbu, George Bacovia, Vasile Voiculescu,Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Ion Pillat, Eugen Lovinescu, Marin Sorescu, Vladimir Streinu, Nichifor Crainoic, Șerban Cioculescu, Garabet Ibrăileanu, alții s-au afirmat cu mult succes în cultura națională, cât și în cea universală – valoarea conținuturilor literare ale acestora fiind de actualitate, prezente și cercetate în sistemul de învățământ românesc (în instituțiile de învățământ ale comunităților românești de pretutindeni) până în zilele de astăzi, deoarece totul s-a realizat printr-o scriere nespus de frumoasă, îmbelșugată, de mari dimensiuni, conținând o latură a esteticii prin care este oglindită caracteristica ființei umane de a simți emoția în fața fenomenelor creative și a naturii înconjurătoare.
Ținând cond de faptul că în această expunere se discută despre roman, ca specie literară a genului epic, atunci ar urma ca acesta să fie examinat și din perspectiva perioadei postbelice, răstimp care a marcat și dominat literatura română printr-un șir de schimbări radicale cu caracter politico-ideologic unde aspectele sociale trebuiau prezentate prin imagini de o anumită etichetă și cu înfățișăriobligatorii, cu respectarea dură a anumitor formule fixe în exprimare – totul pentru a întortochea realitatea existențială prin demagogia și ideologia caracteristică acestei epoci. Este vorba de situația social-politică de după cel de-al doilea război mondial, în deosebi perioada dintre anii 1948-1965din România, unde prin ideologia și teoria înfăptuirii societății comuniste acest lucru a influențat radical și conținutul creației literare românești. În această durată de timp scriitorii români nu nunai că s-au adaptat la situația existentă, dar unii dintre ei au fost constrânși sau de bunăvoie să reflecte realitatea prin afirmații inexacte, adevărul fiind ocolit până la maximă intensitate. Ca urmare, o mare parte din creația literară a spațiului românesc din această perioadă de timp s-a reorientat din nou către epoca de odinioară care nu avea nimic comun cu politica comunistă, mulți dintre scriitori, prozatori și poeți relatând în operele sale problematici specifice perioadei interbelice, cu orientări în caracteristica identitară a individului, prin polivalența universului și a lumii înconjurătoare,percepția având valoare estetică a etapelor succesive.Conform cercetărilor realizate de criticii literari se consideră că procesul cu caracter istoric al literaturii române, în mod aparte al romanului din perioada postbelică a avut loc prin configurația cu relatare diacronică (tablou care este aranjat în ordinea succesiunii în timp) și estetică (imagine ce ține de esența artei, creației și de raporturile ei cu realitatea). Dacă să ne referim la tabloul diacronic-evolutiv ce este sistematizat prin ordinea succesiunii din timp, apoi acesta include răstimpul care s-a manifestat print-un sistem comunist nespus de politizat și inumancare a durat până în anul 1965; apoi cu unele abateri într-un stil mai recreativ până în anii 1970’ 72; apoi din nou cu multă reprimare social-politică până în 1989 – durată de timp prin care scriitorul român nu s-a putut exprima în mod autentic și liber în propria sa activitate, cu atât mai mult nu a fost posibil să pună în lumină creații literare de amploare fondate deplin pe realitatea existentă, libertatea integrală de exprimare fiind obținută după revoluția din decembrie 1989.
După cum se cunoaște, pentru literatura română din perioada postbelică a modernismului sunt specifice câteva intervale de timp în dependență de curentele literare corespunzătoare – realismul socialist și neomodernismul reprezentând în mod prioritar epoca în cauză; pe când postmodernismul prezent în anii’ 80 este o mișcare după modernism care reflectă schimbări în cultura literaturii române. Raportându-ne la situația din cadrul societății române, după anii 1965 s-a produs o anumită relaxare, o libertate socială în condiții limitate unde scriitorul are posibilitatea de a acționa după propria voință, are posibilitatea de a pune în acțiune creația literară ce reflectă realitatea recentă. Ținând cont de această componentă, romanul, ca specie a genului epic, a revenit cât de cât la viață, astfel literatura română înregistrând în arealul său opere despre teribilul regim comunist din respectiva perioadă – conținuturile literare fiind tratate prin curentul sau din unghiul realismului socialist (anii 1949-1964), numit și proletcultism, moștenitorul culturii „pur proletare” socialiste de la răsărit. Ca urmare, în anul 1968 este pus în lumină romanul lui Marin Preda (scriitor realist), întitulat „Intrusul”, lucrare despre condiția umană din cea mai dură perioadă a comunismului,în același timp fiind și opera care lovește în inima acestui sistem politic ideologizat până la extremă – autorul punând în evidență o dimensiune de timp prin care s-au realizat fărădelegi enorme în societatea română, iar executorii/ realizatorii acestor ticăloșii erau acele persoane care s-au dedicat și au fost slugi ale regimului respectiv. Au urmat și alte romane scrise de Marin Preda cu aceleași tematici prin care este învinuită orânduirea comunistă – „Delirul” editat în 1975; „Cel mai iubit dintre pământeni”, publicație din 1980. Prezent este și romanul „Groapa” de Eugen Barbu, considerat capodopera literaturii române. Exponenții realismului socialist – Marin Preda, Titus Popovici, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu – au încercat să transmită ideea literară prin realitatea care a existat, înregistrând tema dragostei umane în condiții de regim totalitar; subiecte despre cum a exista și supraviețui în împrejurări cu locație urbană și rurală într-un sistem de ideologie comunistă prin care individul nu-și găsește calea spre libertate; cel mai dureros și intrigant aspect fiind despre dorința nemărginită a omului de a viețui într-o societate cu drepturi politice și cetățenești depline, fără a fi marginalizat de clasa politică care domina țara în anii respectivi. În perioada postbelică majoritatea romanelor puse în lumină au aparținut unui curent literar destul de special și anume: acelui prin care realitatea existentă nu putea fi intonată în mod clar și deslușit, esteticul autentic urmând a fineglijat și desconsiderat până la limită de ideologia socialistă.
Luând în discuție generația anilor’ 60, literatura română postbelică cunoaște o schimbare în conținutul său, revenind și promovând stilul de creație originală care se impune prin valoare autentică atât în componentul condiției umane, cât și în arta scrisului. Aceste lucruri se definesc prin curentul neomodernismului, orientare care s-a manifestat între anii 1960 de până la anii 1980 (în societatea română mișcarea neomodernistă și-a văzut începutul în anul 1941 odată cu fondarea revistei Albatros, administrată de Geo Dumitrescu, acțiune prin intermediul căreia se impunea o inovație literară; iar în 1943 purcede o altă fază în continuitatea acestui curent prin punerea în practică a Cercului literar din Sibiu, autorul acestei acțiuni fiind Ion Negoițescu, iar susținătorii în calitate de membri erau Radu Stanca, Victor Ionescu, Eugen Lovinescu, Ștefan Augustin Doinaș – respectivii dorind de a reveni la modelul literar din perioada interbelică prin menținerea cerințelor față de fenomenul ce aparține esteticii) unde scriitorii români doreau să redobândească câte ceva din valorile trecutului interbelic, în același timp de a îndepărta imaginea social-istorică care inspira numai groază din cauza condițiilor ideologice cu caracter comunist, care a dominat și cultura literară românească din deceniile scurse de după al doilea război mondial. În calitate de curent literar ideologic, neomodernismul și-a motivat existența ca atare prin sensul real al evenimentelor din timp și cu referire la realizatorii care au montat perioada postbelică cu efecte destul de distrugătoare; corespunzător, creația literară pusă în lumină conturează faptul că scriitorii români neomoderniști au fost nevoiți să prezinte subiectul propus într-o formă destul de inteligentă sau, mai bine zis, realul să fie transmis printr-o formă de exprimare cu accente distractive, astfel mistuind realitatea dezastruoasă prin prezența unei măști care tăinuia gravitatea lucrurilor întâmplate. Pentru a duce mai departe calea modernismului, neomodernismul literar a fost mișcarea prin care afirmația verbului cuprindea înțelesuri multiple în ansamblu de împrejurări cu un identic eveniment, deci este prezentă compunerea literară cu mărturisiri neclare. Fiecum, însă creația literară specifică perioadei neomodernismului este inedită în felul său și este ca ceva nou în literatura română, în mod aparte genul liric al poeziei este original și cu un specific modern, într-un fel un mod de exprimare cu mult mai greu de înțeles, deci este prezent un nivel intelectual cu mult mai avansat unde cantitatea de informație rămâne deseori netransmisă din cauza structurii complexe și multitudinea de sensuri; scriitorii aplicând astfel tehnici moderne în exprimare, procedee noi de versificație ce formează continuitate în ideea poetică. Exponenții neomodernismului au fost Gellu Naum, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Dumitru Radu Popescu, Adrian Păunescu, Nicolae Labiș, Anna Blandiana, Emil Botta, Ioan Alexandru, Eugen Jebeleanu, Maria Banuș, Dan Deșliu, Ștefan Augustin Doinaș. Primul poet neomodernist poate fi considerat Nicolae Labiș, pe când autenticii neomoderniști sunt Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Anna Blandiana, Mircea Dinescu – scriitorii care unesc noul cu datinile versului liric din perioada interbelică. Ca exemplu poate fi poezia „Altă matematică” din cartea „Măreția frigului”, de Nichita Stănescu, publicată în 1972, creație poetică din perioada neomodernistă care prin reflectare nemijlocită transmite conținutul obiectiv al reprezentărilor umane, iar fenomenul dragostei fiind înregistrat ca procedeu în a înțelege mai bine universul uman. În epoca neomodernismului genul literar în versuri a ocupat poziția prioritară în literatura română, iar genul epic în proză precum romanul s-a manifestat mai puțin în albia sa.Prozatorii, romancierii neomodernismului sunt Gellu Naum (cu lucrările „Calea Șarpelui”, „Zenobia”), Marin Sorescu (cu lucrările „Iona”, „Răceala”, „Paracliserul”, „Unde fugim de acasă?”), Radu Petrescu (cu romanele „Matei Iliescu”, „O moarte în provincie”, „Ce se vede”), Mircea Horia Simionescu (cu romanele „Dicționar onomastic”-1969, „Bibliografia generală”, „Jumătate plus unu”-1976), alții. Gellu Naum prin romanul „Zenobia” prezintă o lucrare suprarealistă, editată în 1985, aceasta punând în centrul atenției subiectul despre procesul afectiv al omului pentru creația literară în versuri. Iar prin lucrarea „Calea șarpelui”, pusă în lumină de abea în 2002, Gellu Naum cu referire la epoca respectivă prezintă tematici despre existența veșnică, știința metamorfozei, autonomia și independența omului în mediul social.
Trecerea în revistă a perioadei interbelice și postbelice din curentul modernismului poate fi caracterizată ca una cu conținut polivalent, ca una ce aparține unui sistem de idei ce reflectă într-o formulă generalizată interesele sociale și politice ale societății române care au fost determinate de condițiile istorice obiective și subiective ale existenței, respectivele însemnând reperul evolutiv pentru arta literară românească. Curentul modernist susținând principiile inovației este valorificat de marii scriitori și critici literari precum Eugen Lovinescu-critic literar-romancier-scriitor, George Călinescu-critic literar-scriitor, Pompiliu Constantinescu-critic literar, Ilarie Chendi-critic literar, Vladimir Streinu-critic literar-etc, Tudor Vianu-critic literar-etc, George Bacovia, Lucian Blaga, alții,care prin analiză promovează fenomenul de modificare treptată a acțiunilor specifice artei literare, astfel formându-se caracterul inedit în dezvoltarea identitară a literaturii române. Corespunzător, este susținută ideea prin faptul că creația literară românească se perfecționează în raport cu evoluția intelectului uman, iar schimbările de rigoare sunt trecute printr-o construcție ce emit în relief condiția existențială a societății române în dependență de așezarea rurală sau urbană, modernismul având tendința spre o cultură cu mult mai complexă despre componentele ținutului urban; precum Lovinescu susține promovarea scrisului prin mijlocirea mediului orășănesc, respectiv, cu reflectarea realității obiective, iar conținuturile să exprime un afloriment deplin al noului, astfel poziția modernismului să se manifeste prin libertate și nefiind condiționată de uzanțele tradiției seculare – simbolismul, ca formă în exprimare, rămânând în urmă. Ca urmare, Eugen Lovinescu a fost scriitorul și criticul literar care și-a dat aportul pentru ca literatura română să conceapă un drum nou sau, mai bine zis, să se afirme prin modernism, noul fiind promovat prin revista Sburătorul, publicație literară cu caracter modernist fondată în 1919 la București; concomitent și prin cenaclul literar Sburătorul (1919-1943), administrat de Lovinescu, mișcare ce a condus la punerea în lumină a tematicilor despre realismul urban care se baza pe reflectarea realității în datele ei esențiale și obiective, dar și mișcarea literară avangardistă care prin activitatea sa respingea integral forma tradițională și recurgea la formule ciudate cu impresia că acestea ar creea condițiile necesare pentru dezvoltarea ulterioară a artei literare românești. Dacă să urmăm teoriile elaborate de Eugen Lovinescu, vom constata că Domnia sa a edificat acele mijloace ale cunoașterii prin care a determinat că cultura unui popor sau cultura artei literare a acestui popor evoluează doar pe principii imitative ce sunt luate de la alte popoare cu culturi mai avansate, în cazul dat este vorba de caracteristici luate din vestul Europei (țări precum Franța, Germania). Așadar, literatura română interbelică s-a afirmat prin modernism, inspirația către acest curent venind din spațiul geographic al Occidentului, iar primii pași ai creației literare românești fiind făcuți prin mișcarea simbolismului, orientare către sfârșitul secolului XIX; George Bacovia a fost primulscriitor care pune în lumină această orientare prin poezia „Plumb”, publicată în revista „Versuri” în 1916. Cu un debut literar împotriva curentului simbolist, poporonist, sămănătorist, Eugen Lovinescu se prezintă în critica literară română din perioada interbelică în calitate de susținător al teoriilor scrise de renumitul scriitor Titu Maiorescu, astfel susținândimuabil principiile pentru o literatură modernă, pentru un gen epic al prozei de analiză psihologică si obiectivă prin redarea conținuturilor despre pătura intelectualității române din sectorul urban, despre păturile sociale indiferent de apartenență; despre clasa socială urbană, așa numita mica sau marea burghezie – denumită în literatura de specialitate și clasa capitaliștilor deținătoare de capital ce era formată din micii producători, comercianți, funcționari, care se înfățișau ca reprezentanți ai dezvoltării sociale și culturale românești din acea perioadă. Drept dovadă, Eugen Lovinescu este extrem de fascinat și apreciază nespus de mult romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, publicat în 1920, primul roman obiectiv și de analiză psihologică din istoria literaturii moderne, respectivul redând imaginea unei orientări literare moderniste pentru care criticul literar a susținut în permanență acest principiu. Cele mai semnificative lucrări ale lui Lovinescu în domeniul criticii literare se prezintă prin „Istoria civilizatiei române moderne”, volumele 1,2,3, (apariție 1924-1925) si „Istoria literaturii române contemporane”, volume 1-6 (apariție 1926-1929).
În critica literară interbelică s-a afirmat George Calinescu, renumit critic literar din toate timpurile ca și Eugen Lovinescu și Titu Maiorescu, care și-a manifestat aptitudinile de analiză prin instinctul de a descoperi lucruri pe baza experiențelor proprii și facultăților individuale de gândire, prin respectivele definind critica literară ca domeniu al artei și al unei discipline ce are drept scop producerea valorilor estetice, corespunzător promovând un mod de exprimare ce redă creativitate inovatoare, individuală și captivantă – abordările în cauză având prezență în descrierile sale despre opera și viața marelui Eminescu, despre viața scriitorului Ion Creangă, dedicații poetului-fabulistului Grigore Alexandrescu și prozatorului Nicolae Filimon, precum și în renumita sa lucrare „Istoria literaturii române de la origini până in prezent”, editată în anul 1941, operă ce se încadrează prin convingerile realizate de Benedetto Croce (critic și filosof italian, care și-a expus părerile în filosofia istoriei și a esteticii), stilul creației având un caracter nespus de inteligent ce dovedește cunoștințe vaste și aprofundate în a elucida transformările literaturii române din timp. George Calinescu a fost și romancierul care în maniera lui Balzac s-a pronunțat cu atitudini obiective, dar și discuții contradictorii precum în „Arca lui Noe” (1934), „Enigma Otiliei” (1938), „Scrinul negru” (1965), „Bietul Ioanide” (1953), „Cartea nunții” (1933); deci cum se pronunță și marele critic literar Nicolae Manolescu în studiul despre romanul românesc „Arca lui Noe”: „Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice…”. Opinii de analiză literară cu referire la „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, de George Călinescu, au fost expuse în lucrarea „Istoria literaturii române moderne”, editată în 1945, autori Vladimir Streinu (după modelul lui Titu Maiorescu, Domnia sa prin noțiunea esteticului a întreprins acțiuni în a susține arta literară și ca aceasta să nu fie invadată de pătura mediocră și politică a societății române), Tudor Vianu (distinsă personalitate a culturii române; lucrarea „Arta prozatorilor români”, editată în anul 1941 și una dintre cea mai răspândită și citită, este modelul de creație literară unde cercetarea se bazează pe stilistica mijloacelelor de exprimare prin intermediul căreia este prezent adevărul exact despre aspectul formalismului, concepție care distruge forma unui conținut și aspectul structuralismului, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române este un curent în lingvistica contemporană care susține principiul unității interne a structurii limbii și privește limba ca pe un sistem de relații fonetice și gramaticale ce se condiționează reciproc), Șerban Cioculescu (mare critic literar pentru opera lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Tudor Arghezi). Tudor Vianu, personalitate de etichetă academică, cu studii profunde în arta esteticului, filosofie, analiză literară în literatura universală și istoria literaturii române,se prezintă cu creații literare de mare valoare precum „Influența lui Hegel în cultura română” – editată în1933, „Istoria esteticii de la Kant până astăzi” – editată în 1934, alte. Este prezent în critica literară interbelică și Dumitru Caracostea – reprezentant al cercetărilor privind mijloacele de exprimare ale limbii române prin așa numita stilistică literară,ca și Tudor Vianu este considerat unul dintre cei mai mari stilisticieni în literatura română. Dacă să ne referim la perioada inițială a modernismului, atunci îl vom menționa pe criticul și istoricul literar Garabet Ibraileanu (își realiza scrierile pe procedee de analiză amănunțită) și pe marele scriitor, istoric, critic literar, Nicolae Iorga (unul dintre administratorii revistei Sămănătorul), care s-a manifestat profund și inteligent în arta istoriei literare, răspândindu-și cunoștințele specializate printr-un sistem de documentare perfectă, George Călinescu afirmând „Nicolae Iorga în primele decenii ale secolului XX a jucat în cultura românească „rolul lui Voltaire”.
Cât despre perioada postbelică a modernismului, se observă că creația literară românească în proză (inclusiv romanul – specie a genului epic) și în poezie a fost definită de o realitate ce a existat printr-un șir de constrângeri dure de tip comunist dintre anii 1948-1989, acțiunile reale afirmându-se prin etape de timp puțin mai liberalizate sau destul de severe, controlul de stat fiind exercitat aproape în totalitate asupra conținuturilor tuturor publicațiilor elaborate și înaintate spre publicare, scopul principal se poziționa de a împiedica sau stopa propagarea altor idei cu caracter occidental-democratic. Referindu-ne la specia genului epic precum romanul din perioada postbelică, vom stabili că în unele cazuri semnele particulare ale acestuia se încadrau în imaginea specifică sistemului politic existent, iar subiectele abordate se plasau deseori într-o lume contradictorie realității, respectiv conexiunea dintre personaje în raport cu mediul social se înregistra printr-un indicator fals ce ascundea realul care era prezent prin asuprirea și intimidarea individului; corespunzător acestora unii scriitori prin lucrările elaborate glorificau sistemul peceristdin acele timpuri– exemplu poate fi Anatol E. Baconsky care prin poezie onora orânduirea comunistă, dânsul la vârsta de doar 25 de ani fiind promovat în funcția de redactor-șef al revistei „Almanah literar”, întitulată ulterior „Steaua” din Cluj, anii de activitate 1953-1959; cu toate acestea Domnia sa ulterior s-a dovedit a fi un personaj ce este împotriva curentului realist socialist cu ideologie proletcultistă, afirmația scriitorului având loc în cadrul Congresului Scriitorilor din România din anul 1956. Pe când acei scriitori care nu au dorit să se implice în discursuri legate de starea social-politică și onorarea sistemului existent din acea perioadă au recurs din nou la trecutul interbelic, oferind subiecte corelate cu mediul rural, continuând și cu cel urban, și cu cel intelectual; însă indiferent de tematicile abordate și de stilul înregistrat oricum din imaginea integrală a literaturii se discifreazădestul delimpede faptul că identitatea societății române de după anii 1945-1948 a fost modificată într-o manieră defavorabilă. Dacă să ne referim la critica literară a perioadei postbelice, atunci se va menționa doar o formulare expusă de doctorul în filologie Alex Goldiş, comunicarea despre „Constituirea canonului impresionist în critica românească postbelică”, care sună astfel: „De-a lungul realismului socialist instaurat oficial în 1948, critica literară a avut, într-un fel, mai mult de suferit decât literatura propriu-zisă. Dacă oaze de literatură necontaminată mai pot fi identificate timp de aproape două decenii, în critică, nimic din ce s-a scris între 1948 și 1965 nu poate fi înțeles în afara ecuației realist socialiste. Făcând tabula rasa dintr-o întreagă tradiție culturală, stalinismul adusese critica românească într-o triplă criză: a obiectului (dacă toată literatura română era pusă la index, criticii nu mai aveau practic despre ce să scrie), a instituției (domina o structură oligarhică în care nu conta mesajul, ci poziția din care era enunțat; Stalin trona ca referință supremă și în critică) și a modalității de manifestare: critica orală era superioară criticii manifestate în scris, având rolul de a îndruma scriitorul pe calea realismului socialist.”.
Pasiunea şi spiritul dinamic de cercetător al fenomenului literar îl face pe scriitorul Al. Fl. Ţene să se aventureze în lumea ideilor de mare interes cultural. El îşi descarcă clocotul frământărilor lăuntrice printr-un admirabil exerciţiu analitic pe care îl practică de ani buni în domeniul creaţiei artistice.
Volumul ,,Aventurile ideilor printre metafore’’, titlu simbolic, construit printr-o excelentă sintagmă stilistică, a apărut în acest an la Editura ,,Vatra veche’’ din Târgu Mureş şi se încadrează în topul lucrărilor de critică literară şi eseuri care înnobilează patrimoniul nostru istoriografic. Prima surpriză oferită de acest volum vine chiar din lectura Cuprinsului, care însumează 122 de studii, articole şi eseuri extinse pe 718 pagini. La baza acestui demers se află potenţialul intelectual al autorului, bogăţia lecturilor parcurse de-a lungul anilor, precum şi talentul său de prozator, poet, eseist, critic literar şi publicist consacrat. Cartea are o greutate consistentă, atât ca volum, cât şi prin admirabilul său conţinut. Este scrisă la temperaturi ridicate, cu un tăiş ascuţit, dar echilibrat şi transparent.
Al. Florin Ţene este orientat către sinteze, având o optică personală pe care o demonstrează printr-o vastă cultură. Atras de filozofie şi fascinat de ideile marilor gânditori ai tuturor timpurilor, începând cu Platon, Aristotel, Seneca, Socrate şi continuând cu Nitzsche, Bergson, Hegel sau Kant şi până la Patapievici, analizează comparativ operele lor, urmărind să stabilească unele similitudini privind relaţiile existenţiale din perspectiva veacului în care trăim.
Într-un articol din cuprinsul acestei cărţi, autorul spune: ,,Mărturisesc faptul că mi-a făcut plăcere să mă întorc la anumite ,,delicatesuri’’ ale marilor filosofi’’. Studiind lucrarea lui Platon, intitulată ,,Republica’’, Al. Florin Ţene se opreşte asupra câtorva noţiuni estetice, adevărate virtuţi, care ar trebui să ne însoţească şi în zilele noastre : ,,dreptate, înţelepciune, cumpătare’’.Tot aici subliniază faptul că, ,,Republica’’ propune un model raţional al Omului, dar şi unul al Statului, al Educaţiei, al Ştiinţei’’. Este opera care a influenţat de-a lungul timpului pe mulţi reformatori sociali şi politici’’ (Raţionamentul platonian în folosul omului). Ce bine ar fi, dacă s-ar întâmpla aşa ceva şi astăzi! Cu aceeaşi meticulozitate analitică vorbeşte despre Nitzsche, Bergson şi Hegel, evidenţiind importanţa filozofiei în dezvoltarea literaturii (Nitzsche între răsăritul zeilor şi amurgul lor ). Cartea cuprinde mai multe cronici şi eseuri literare prin care autorul evidenţiază opiniile unor critici, dar şi propriile sale opinii, bazate pe imaginaţia sa critică capabilă de a construi viziuni coerente şi revelatoare asupra operelor şi vieţii lui Gib.I.Mihăescu, Lucian Blaga, Mihai Eminescu etc. În acest sens corectează idei, formulări eronate, interpretează justeţea unor păreri, dă sugestii, pătrunde până acolo unde logica nu mai poate fi combătută de nicio metodă.
Alexandru Fl. Ţene face un adevărat rechizitoriu la adresa acelor scriitori români care şi-au vândut conştiinţa de luptători pe baricadele scrisului, colaborând cu regimul comunist. ,,Acuz pe toţi scriitorii care au lucrat în redacţiile ziarelor, revistelor literare şi editurile comuniste de genocid moral şi cultural la adresa poporului romăn’’ ( Rolul realismului socialist în falsificarea adevărului istoric). Autorul colindă cu vervă şi erudiţie prin istorie şi artă în ideea eliminării unor informaţii false despre formarea limbii şi a poporului român, despre unele personalităţi istorice sau artişti de seamă din panteonul nostru cultural, precum Constantin Brâncuşi, George Enescu, Ciprian Porumbescu şi alţii. Nume importante din literatura universală devin pentru Al.Fl. Ţene un bun pretext pentru propriile sale digresiuni eseistice : Dreiser, Proust, Shakespeare, etc. Comentariile lui denotă o deosebită pasiune pentru speculaţia filozofică, pentru dezbaterea de idei. Cele mai multe articole sunt dedicate activităţii de creaţie, adică literaturii, în care vorbeşte despre genuri literare, structuri compoziţionale şi figuri de stil, între care, metafora devine universul poeziei, iar eul poetic o adevărată ,, coloana vertebrală’’. La acest capitol se înscrie şi problema curentelor literare, întregite mai nou cu prologmodernul, iar critica literară se află la ordinea zilei. Unele eseuri au un caracter polemic prin care autorul nu ezită să spună lucrurilor pe nume. Într-o arhitectură bine argumentată sunt scrise şi articolele: ,,Limba operei literare este artă’’, ,,Literatura română, liantul care ne uneşte’’, ,,Literatura în folosul democraţiei’’ ş.a. Scormonind prin ,,lada cu amintiri’’, cum spune Doru Dinu Glăvan, Al. Florin Ţene se întoarce la origini, printr-un minunat expozeu autobiografic. În diversitatea problematicii acestei lucrări de rezonanţă se înscriu şi eseurile despre religie , despre jurnalism şi nu în ultimul rând despre ,,precaritatea istoriilor literare de la noi’’.
Impresionant în scrisul lui Al. Fl. Ţene este matura stăpânire a limbajului critic, capacitatea de a-şi scoate în evidenţă ideile. Sobrietatea şi precizia sunt cuvintele care definesc stilul său critic. Prin această carte şi prin alte 86 de volume tipărite, autorul confirmă încă o dată că este un adevărat apărător al valorilor noastre culturale.
În poezie imaginea nu este o anexă a gândirii, ci o asociere a inconștientului sensibil cu forma de expresie a necunoscutului. Lirismul ca forță a emoției este o căutare febrilă a universalului și o regăsire a interiorității. Poezia este regina genurilor literare, adevărata esența a sufletului teandric al umanității. Lirica fierbe magma spiritului și este o renașterea sau o resurecție a ceea ce nu se vede, dar se simte că izvorește din inima umanității. Originea izvorului liric este unitatea inteligenței universale și creatoare.
Poetul este un explorator îndrăzneț spre principiul creator al existenței. În această paradigmă, poezia este o formă de expunere a necunoscutului increat. Sensul sensibilității este căutarea limitelor esenței ce inspiră creator. Restaurarea umanității în plenitudine este credința poetului. Pardoxul poetic este că imaginea controlează gândirea și supune națiunea. Există o mistică a poeziei, care îi face pe poeți să să se contopească cu lumea pentru a vorbi cu zeii despre principiile originarității care face să devenim ceea ce suntem. Poezia este o practică spirituală tainică a neînțelesului pentru a fi înțeles. Este o credință a apropierii și frățietății prin emoția împărtășită a dragostei. Poetul nu este un zeu, dar vrea să fie egal cu cel ce știe cum a început totul. Poetul este misticul care refuză cu grație rațiunea ce sufocă spiritul sensibilității. Opera lirică este o anagogie de la rațiune la emoție, o incursiune inițiatică în taina lumii. E un refuz al durerii care știe că nu poate să cunoască secretele plenitudinii, deși încearcă cu o dureroasă ardoare. Poezia respiră o imagine care gândește autonom și este un act pur al necunoscutului care unește. Este o profeție a celui ce vede și simte. Se naște prin frumusețea durerii și interogații despre iluminările interioare, care duc la rădăcini și prima picătură a izvorului curăției.
Poezia este o sinestezie dintre suflet și emoție, izvorul care devine fluviu spre noile orizonturi ale mării necunoscute. Poetul unește dezechilibrele într-o unitate a emoției universale. Cu cât e mai nanarhică destructurarea preajmei, cu atât mai unitar este mesajul liric și mai penetrant. Asistăm la o purificare prin dezechilibrare, până la consumarea tuturor variantelor posibile de a atinge țelul cunoașterii necunoscutului. Cu cât poetul se apoprie mai mult de abis și iluminat de fierbințeala cunoașterii, cu atât necunoscutul i se dezvăluie mai opac și mai nesfârșit. E o incursiune spre veșnicie. Poetul Lucian Blaga a înțeles taina poeziei:
”eu cu lumina mea sporesc a lumii taină – şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii…”
(Poemele luminii, 1919)
De aceea, poetul este solidar cu universalitatea. Poezia este o formă de unire a emoției inițiatice într-o împărtășire comună a sensibilității care fecundează și face mai frumoasă lumea. Intimitatea poetului este experiența unei lumi întregi. Nichita Stănescu a avut dreptate să ne spună că ”poetul ca și soldatul nu are viață personală”, viața lui este o eternă reîntoarcere la unitatea universală printr-o aventură inițiatică spre marele necunoscut, care inspiră și ne emoționează, dar nu reușim să ajungem cu adevărat niciodată la el, ca să-l cunoaștem fizic, ci se dezvăluie doar prin forțarea sensibilității. Acel necunoscut atrage poetul ca o bulboană prometeică a soarelului clocotitor, pentru a fura din el puțin foc ca să încălzească inima rece a umanității descărnate de memoria originarității. Acel necunoscut poate fi vulcan sau soare, întuneric sau noapte înstelată, el este o sirenă pentru poet, un fel de a spune ca poetul Alexandru Philippide, azi, din păcate, pe nedrept uitat: ”bulboana soarelui clocotitor, pe veșnice să mă soarbă” (Izgonirea lui Prometeu).
Tentația poetului este unirea cu necunoscutul, cu inefabilul veșniciei. Poezia este sinteza cu inteligența universală. Lirismul este un salt spre necunoscut. Iluminarea poetului vine din necunoscut. Este o formă a inconștientului, pe care îl explorează prin sensibilitatea emoției. Să fie pentru poet necunoscutul o stare de grație a infinitului? Lirica este un extaz al abisului? Doar poeții pot da răspunsul adevărat! Să fie descoperirea necunoscutului doar o treaptă a realului în irealitatea sa? Nichita Stănescu ne provoca cu ”pericolul care atrage pe oameni spre necunoscut, iar necunoscutul spre noi descoperiri”. Poetul are această mândrie a iluminării care vrea să depășească limitele necunoscutului. Sămânța liricului e izvorul necunoscut din care nu se mai satură niciodată poeții. Lumea poeziei nu este empirică. Poezia anihilează realul. Lirica este forma de expresie a necunoscutului. Poezia ne vorbește despre ceea ce nu se vede. Arthur Rimbaud, poet profetic, construieşte un eu poetic prin formula „eu este altul”, opera acestuia este propusă printr-o întoarcere la matricea senzorială, a ”datului” poetic, un Altul, ca „marele criminal, marele bolnav, marele blestemat şi supremul Savant”. Poetul e un Savant al unei construcţii fabuloase, uneori absurdă, estropiată, unde se simte o supradoză de simţuri dereglate ca în manifestul ”noul vizionar” dintr-o scrisoare transmisă unui prieten Demeny, pe 15 mai 1871: „m-am prefăcut într-o operă monstruoasă”. Rimbaud în ”scrisoarea vizionarului” considera poezia ca ”limba sufletului pentru suflet, rezumând totul, miresme, sunete, culori, gândire agățând gândirea și trăgând din ea. Poetul ar defini canitatea de necunoscut, ce se trezește în vremea sa, în sufletul universal…”
Poezia este o căutare tensionată a infinitului într-o unire plenară a simțului cu sufletului. Necunoscutul este o provocare a poeziei și o eternă reîntoarcere la izvoarele originității și originalității. Poezia este focul care arde în această piatră a eternității. Integrarea în necunoscut va fi țelul unui poet autentic. Poezia nu este matematică cum credea E.A. Poe sau Ion Barbu, ci iraționalitatea unui necunoscut care acaparează emoția lumii în sufletul universal. Poezia redevine o căutare neliniștită și teandrică a necunoscutului etern, acea forță care atrage și distrage autorul liric. Indefinitul este atracția inefabilului. Poetul este, de fapt, propria sa poezie.
