Să-mi fii și să îți fiu durere…
Să punem semnul exclamării pe tot ce clocotește-n noi:
Să nu lăsăm să piară vraja, pitită-n lanul cu trifoi!
.
Să cerem inimii să bată în ritm normal și susținut:
Să-mi fii poemul dimineții, pe chipul zorilor sărut!
.
Să evadăm în nostalgia atâtor ani ce ne-au omis:
Să inventăm din mers iubirea, să zăbovim în paradis!
.
Să înrămăm cu flori dorința și temerile ce-mi irup:
Să-mi fii și să îți fiu durere, mai dulce decât mierea-n stup!
.
Îmi pare că mă adâncesc în ceață…
Îmi pare că mă adâncesc în ceață
Cu fiecare dor nealinat.
Nimic din tot ce-a fost nu mă răsfață,
De nenoroc la orice pas am dat.
.
Îmi pare că mă adâncesc în toamnă
Cu rănile ce dor și iarăși dor!
Când picuri reci de ploaie mă condamnă
Și îmi transformă noaptea în fior.
.
Îmi pare că mă adâncesc în mine
Cu toți cei dragi pe care nu-i mai am…
Dar mi-i alint în versuri și suspine,
Când râde soarele aprins prin ram.
.
Îngălbenită-i frunza…
Îngălbenită-i frunza, mi-e pasul ostenit,
Un scâncet pare ziua sub cerul de granit.
.
O vrabie își cată culcuș în pomul trist,
Un soare în derivă mai dă un acatist.
.
În grabă, înserarea îmi macină dureri,
Un înger se așază pe-același veșnic ieri.
.
Îngălbenită-i frunza, se-așterne-n pături moi,
Pomadă pentru suflet și răsărit în doi.
Autor: Valeria Merca