În vara anului 1944 România se afla în plin război iar eu de-abia mă născusem așa că, pentru a urgenta rezolvarea problemelor organizatorice, amiralul Năsturaș de la Constanța s-a oferit prompt pentru ca să mă boteze spre bucuria tatălui meu care era îmbarcat pe Canoniera Sublocotenent Ghiculescu și astfel, se vedea deodată salvat cum nici nu-și dorea mai bine de una dintre problemele cele mai dificil de rezolvat. Drept urmare, s-a învoit de la viitorul meu naș ca să ne adăpostească pe mine și pe mama în comuna Bălănești din Județul Buzău, la părinții lui, pentru ne feri astfel de vicisitudinile războiului de care Bucureștiul nu ducea lipsă așa că, în plină debandadă generată de schimbarea surprinzătoare a orientării a războiului prin trecerea armatei de partea rușilor, în timp ce mama și cu mine am părăsit Comuna Periș unde se adăpostise Subsecretariatul de Stat al Marinei și unde mă și născusem iar astfel, ajutați de tată meu și de câțiva marinari au reușit ca să ne îmbarce într-un vagon de vite preferat deoarece conținea baloți de paie care s-au dovedit a fi o soluție minunată pentru asigurarea unui confort neașteptat până la Buzău unde eram așteptați la gară de un camarad al tatălui meu care dispunea de un autoturism cu care să ne ducă la părinții tatălui meu din Comuna Bălănești.

În acest timp, după ce viitorul meu naș l-a felicitat pe tatăl meu pentru venirea mea pe lume, apoi a adunat întregul efectiv al canonierei pentru a prelucra Ordinul Regal pe care tocmai îl primise și prin care se prelucra  trecerea armatei române de partea rușilor iar astfel, precum și celelalte dispoziții firești în acel moment mai ales, surprinzătoarea intrare în conflict cu armata germană. Drept urmare, imediat după prelucrarea noilor ordine, întregul efectiv s-au îmbarcat și canoniera a ridicat ancora pornind în misiune..

Mult mai târziu, când tatăl meu a revenit la navă, nu a mai găsit-o iar cei de la căpitănie l-au pus la curent cu ordinele amiralului după care, conform uzanțelor, deoarece nava lui era deja plecată într-o misiune de luptă i s-a transmis ordinul de a pleca la domiciliu dar cu obligația de a lăsa adresa exactă unde poate fi găsit astfel că, după îndeplinirea acestor obligații, la ieșirea din port a primit vestea teribilă potrivit căreia, nava lui, canoniera, aflată în larg, a fost interceptată de câteva avioane nemțești care au torpilat-o iar datorită faptului că era plină cu carburant, în afara navei care s-a aprins, carburantul a cuprins și apa mării pe care plutea incandescent și astfel, ucigând aproape întregul echipaj al navei românești din care cîțiva au încercat să se salveze înotând dar fuga de moarte a fost exclusă datorită faptului că motorina incandescentă ieșită din rezervorul plin al navei ardea de jur împrejurul acesteia. Ca urmare, cu groaza întipărită pe figuri cei aflați la ieșirea din port îi transmiteau această veste oribilă tatălui meu și celor câțiva marinari aflați prin preajmă.

Oripilat de vestea primită, tatăl meu s-a dus la Amiralitate unde, în executarea ordinului, a lăsat adresa părinților lui din Comuna Bălănești unde urma să se stabilească după care, s-a îndreptat spre gara din Constanța și cu chiu-cu-vai, datorită uniformei militare pe care încă o purta, a reușit ca să se strecoare într-un vagon de vite plin cu soldați ruși care încontinuu cântau în cor fiind chiori de beți. În Buzău au ajuns la lăsarea întunericului iar pentru a ajunge la Bălănești s-a urcat într-un camion militar plin cu soldați români din toate armele care îl cercetau foarte curioși deoarece nu mai văzuseră vreo uniformă de marinar așa că, fiind și obosit, s-a culcat tun pe jos și rezemat de peretele vagonului iar rugându-i pe cei din apropiere ca să-l trezească odată ajunși la Pârscov de unde mai avea de parcurs numai vreo 12 kilometri până acasă. 

Pe seară a ajuns și el în sfârșit acasă iar primul lucru pe care l-a descoperit a fost mașina camaradului său care ne-a așteptat în fața gării din Buzău conform înțelegerii și care astfel ne-a luat pe mine și pe mama ducându-ne până acasă la bunici drum care a fost și el plin cu riscuri generate de două avioane de vânătoare nemțești care, pe când urcam o vale mai abruptă, au atacat mașina de câteva ori mitraliind-o însă în cele din urmă s-au lăsat păgubași iar în tot acest timp, mi-au povestit cum, de câte ori șoferul mai oprea mașina ca să scape de gloanțe, eu începeam ca să zbier deoarece, mie îmi plăcea numai când mergea și nu când se oprea.  

Anii au trecut iar eu m-am acomodat imediat cu viața de acolo deoarece, în afara dragostei tuturor celor din jur dar mai ales a bunicilor mei, beneficiam de orice îmi plăcea iar cel mai mult, m-au câștigat cu tratamentul de care am avut parte din partea tuturor și anume a faptului că-mi acordau toată atenția și mai ales încrederea iar eu, practic făceam parte dintre ”cei ai casei” iar astfel, aveam propriile mele răspunderi și în limita posibilităților mele fizice participam efectiv la treburile gospodăriei, fapt care practic mi-a conturat personalitatea de mai târziu. În afara faptului că îi ajutam pe cei vârstnici, i-am luat din mâini bunicii mele o serie de treburi pe care le făcea și ea însă nu așa de lesne cum le rezolvam eu și în special când era nevoie ca să se aplece ca să recupereze câte ceva de pe jos, mișcări pe care dumneaei nu le prea mai reușea datorită vârstei ori o făcea cu destulă dificultate așa că, eu le-am preluat ferm fără nici un alt comentariu și din acel moment, mi le-am însușit fără alte vorbe ba chiar cu laude.

Cu timpul, încet dar sigur, pe măsură ce creșteam, am devenit un obișnuit al participării la vânătorile organizate și doar din când în când am început ca să primesc și câte o pușcă cu care, destul de repede mi-am descoperit îndemânarea așa că, împotriva vărstei destul de fragede încă, am devenit destul de repede un obișnuit al vânătorilor dar și al gospodăririi vânatului cu mâncare și alte treburi firești. Eram ahtiat pentru tot ce se făcea în scopul îngrijirii animalelor așa că, nu-l pot uita pe ursul căruia maică-sa l-a scăpat din cursă numai după ce i-a sfârtecat laba care i se prinsese în țepii ascuțiți ai acesteia iar după oarecare timp, m-a simțit și m-a condus până la gardul grădinii casei bunicilor mei iar aflând de pățania mea vânătorii l-au poreclit ciungul tocmai datorită pățaniei lui. 

Într-una din zile, pe când mă mărisem și devenisem vânător, un amic m-a anunțat despre apropiata vânătoare așa că, m-am prezentat la ora stabilită iar nea Ion Diaconu, mentorul meu în ale urmelor vânatului și obiceiurile acestuia, m-a măsurat îndelung apoi vizibil marcat, mi-a șoptit cu greutate:

– A murit Ciungul.

Atât eu cât și cei din jur am amuțit pentru un timp iar apoi, tot el a continuat:

– Hai să-ți arăt unde l-am îngropat – și m-a condus într-un des de măceș și ceva mure unde mi-a arătat un loc vizibil proaspăt săpat și bătătorit ca să nu-l sape vreo altă jivină descoperind mirosul cadavrului iar nea Ion a continuat – Copii au dat de el. Era mort iar când m-am uitat în gura lui nu mai avea decât jumate de canin și poate vrei două măsele. Îmbătrănise de tot și cred că de foame a murit, că nu mai putea mânca.

Încet, încet toți cei din jurul nostru s-au retras și m-au lăsat singur cu amintirile mele. Nu știu căt am mai rămas acolo dar am plecat înmuiat de amintiri dar și  impresionat de omenia celor care au stat în preajma mea și care au dovedit că-mi respectă durerea. Când am plecat spre casă, pe drum m-am bucurat că nea Ion l-a îngropat ca pe cineva apropiat și încet, încet am revenit și eu în actualitate.  

–––––––––––

Constantin Țiți SELARU

București, decembrie 2021

Scrisul este pentru mine respirația cosmică prin care simt că aparțin acestui pământ. Mă definește și mă însoțește cu aură de lumină, în bucurie și în singurătate, în adâncul ființei mele, acolo unde îl găsesc pe Dumnezeu. Vibrația cuvântului mă pătrunde tainic, rezonând în toate cerurile, în clipele pe care le trăiesc prinse într-o horă românească, de unde visele prind aripi. O flacără ce o păstrez vie, într-o continuă aventură de autocunoaştere și redescoperire, prin care depun mărturie în fața cerului cerului despre adevăr, oameni și iubirile lor. O reînviere a lumii prin cuvânt, prin care supraviețuiesc acestor vremuri, într-un tărâm de poveste, unde magia cuvântului mă însoțește, în miracolul unic pe care îl trăiesc doar scriind.

Dar pentru că Poezia este prima mea iubire, azi vă voi vorbi despre Ea.

Dragostea pentru scris se afla sădită dintotdeauna undeva, în adâncul ființei mele, crescută pe plaiuri de dor, la poalele Muntelui de sare, pe Valea Slănicului, o Vale a Fericirii, a Copilăriei veşnice, unde lăstunii sufletului şi-au deschis aripile spre lume, într-o rezonanţă sublimă, prin Cuvânt de Poem. Aici, un curcubeu solar şi-a aşternut  binecuvântarea, într-o revărsare de sensuri peste existenţa mea, în care magicul s-a împletit cu adevărul, spre a creşte copil fericit, apoi fizician, apoi poet al acestui colţ de univers, în acest loc curat de Ţară, în care legendele au fost încredinţate apelor să povestească despre ele.

Aici, în colţul meu de rai, am cunoscut lumea, într-o împletire de creaţie şi divin, ce mi-a pătruns fiinţa într-un timp al iubirii eterne. Aici, în satul meu cosmic, am învățat să-L aducem pe Dumnezeu în casele noastre, pe acest tărâm de rai, unde cândva, cu siguranță El s-a plimbat sau poate o face și astăzi.

Am avut norocul să mă nasc într-un neam pentru care familia, şcoala şi credinţa sunt valori fundamentale. Un popor ales, binecuvântat, căruia Dumnezeu din Logosul Primar i-a dăruit ceva mai mult decât altora, o limbă frumoasă, generoasă, expresivă, bogată semantic, ce rezonează cu sufletul românilor, reprezentând emblema identității noastre culturale, liturghia noastră de zi cu zi, pe care o purtăm în inimă ca pe o icoană.

Iubirea necondiționată a bunicilor, a părinților, rezonează prin rădăcinile adânc înfipte în sare, într-o simbioză de adevăr și iubire. O vibraţie greu de cuprins în cuvinte, tăcută, înscrisă în ADN-ul acestor zimbri, pe Drumul Sării, într-o gaussiană a spiritului, unde tăcerea mării scrie cu hieroglife de sânge despre iubirea şi durerea oamenilor în caravanele cu însemne, despre sufletul lor decantat în lacrimă, într-o lume proprie cu credinţa în Dumnezeu, care aici şi-a revărsat din plin iubirea!

Aș vrea să vedeți în mine copila care s-a scăldat la gârlă, a copt pâine şi colaci, a fost la strânsul fânului, la împărţitul oilor, a ţesut covoare, a plantat pomi fructiferi, a mers la biserică, a ridicat căpițe pe care le considera Piramidele lui Keops, a fost iubită necondiţionat, apoi şi-a luat zborul și viaţa în piept.

Țin minte, când eram copil, Tata ne recita… Poezia de atunci avea un miraj aparte și cuprindea totul.  Nu pot să uit cum pe aceste plaiuri când eram mică era să mă pierd prin pădure căutând vulpea, care parcă mă urmărește și acum căutând-o, căutându-mă într-o regăsire de Sine, regăsindu-mă în cele din urmă în Poezie. Știam cu mult timp înainte că o să scriu, că o să pictez, dar nu știam când…

Apoi au urmat Poeții lumii, Eminescu, Blaga, Nichita, Federico Garcia Lorca, Odiseea Elitis și alții, dar adevăratul Botez al Poeziei pot spune că a venit citindu-l pe Nichita în Fiziologia Poeziei.

Când eram mică nu eram prea vorbăreață. Așa că am găsit la îndemână un mod de comunicare simplu, decent și elevat, construind lumea așa cum mi-am dorit-o, cum am văzut-o eu. În Poezie nu aplic Legile Fizicii. Acolo, Poezia are Legile ei, e liberă! 

Ce este Poezia este greu de spus…

Poate chiar nu ştie nimeni. Dar pot să spun că starea de poezie este una specială, un fel de alt pământ în care lumea începe cu tine. O stare celestă, o binecuvântare, care te cuprinde ca un duh, de Lumină sau chiar de Poezie, în care te laşi purtat voit sau fără voie în braţele ei, ca în braţele lui Dumnezeu, într-o rugăciune în care intri spre a te integra absolutului.

Prin poezie pătrunzi într-o altă dimensiune, din care te întorci purificat, încărcat în frumuseţe. O retragere către sinele tău, într-o singurătate în care îţi auzi şoaptele Eu-lui, unde te poţi exprima liber şi unde auzi cuvintele Creatorului. Odată descoperită, trăită unic şi sfânt această stare, aspiri către ea, o cauţi ca pe un loc în care vrei să evadezi şi în care te simţi tu însuţi, aşa cum te-a lăsat Creatorul în dimineaţa existenţei tale.

Acolo respiri Lumina în tăcerea profundă a misterului, care te înconjoară, spaţiile devin mari, le vezi cu mintea dar şi cu inima, de parcă ai mai fost acolo, într-o reamintire tacită şi păşeşti peste abisul sufletului, asemenea unei plutiri, fără să simţi gravitaţia, cu instantanee revelatoare care îţi taie din când în când răsuflarea. Respiri amplu şi trăieşti starea de poezie ca pe o stare de fericire, atemporală, în care îţi auzi lăuntric Vocea, armonizându-se cu acel ceva „mai adânc decât adâncul”, din sufletul tău, despre care vorbea Sfântul Augustin. Un mister ce creşte până îl trăieşti ca pe o stare de graţie, regeneratoare şi purificatoare. Te simţi fiinţa primordială a Creaţiei, care are şansa să facă paşi prin memoria timpului şi a omenirii. Cuvintele, ca nişte îngeri, vin în întâmpinarea ta, prietenoase şi ispititoare, îmbiindu-te, ca împreună să purcedem la o zidire, una specială, în care liantul este iubirea. Aduni cuvintele în amfore, le mângâi ca pe proprii copii, însetat fiind de o asceză a spiritului, care te ajută să rămâi tu însuţi şi să renaşti spiritual în propria fiinţă. Precum în piua din cămara Bunicii, în care din grâu pregăteşti făina pentru pâine, într-o stranietate pură, într-o religiozitate profundă şi adevărată, într-o crisalidă, cuvintele, ca nişte coconi de lumină aşteaptă latent, se trezesc, se răsfaţă şi printr-o alchimie neînţeleasă, din armonia lor pură se aprind ca nişte stele, fără să te ardă, luminează fără umbră, cu aură de sfințenie, pe care doar poeții o văd. O plasmă vie, o materie aprinsă din care, înlăturând umbrele dinspre unde ai venit, ca în Dialogul lui Platon, modelezi idei, sensuri, care instantaneu prind formă şi contur, ridicând din ele într-o arhitectură proprie, un castel, o biserică, un poem, pe care îl locuieşti, dar în care nu te simţi singur. Te însoţeşte ceva, sau cineva, poate Duhul Poeziei sau Eul tău sau Geamănul Eu-lui tău şi asta, sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Se naşte Poezia ca o o interfață între tine și El, precum o fațetă a marii Sale iubiri. Un mod de manifestare a iubirii lui Dumnezeu care se revarsă asupra ta, iar tu răspunzi la această iubire tot cu iubire, așa cum o înțelegi ca poet și pe care o dăruiești și celorlalți.

Un dar oferit mie de El, pe care înţeleg să-l transform în daruri pentru oameni, o Pâine Sfântă pentru cei care urmează să se bucure de această hrană a spiritului. Acolo te cuprinde o Pace, o curgere firească de bine, un sentiment de împlinire al unei deveniri, prin care dăruieşti nu din ceea ce ai, ci din ceea ce eşti, cum spune Sfântul nostru Arsenie Boca, cu recunoştinţă pentru şansa de a vedea lumea în armonia ei, cu frumuseţea ei, cu ubicuitatea care te locuieşte. O vrajă de care nu te poţi desprinde din mijlocul acestui vortex divin, în care constaţi că te simţi atât de bine, de parcă ai fi în ochiul unei furtuni magice, departe de durerile lumii. Un Axis Mundi îţi uneşte inima cu Cerul. Se restabileşte o linişte, o tăcere de care ai nevoie, un timp în care reflectezi printre cuvinte, care te îmbrăţişează precum albul, care contopeşte în sine culorile.

Acolo, Poezia creşte în sufletul meu, precum un pui de alun, ce caută soarele, îmbrăcat în misterul de tăceri al cuvintelor. O emoţie care se condensează în ceea ce ai de spus despre ce eşti lăsat să auzi, să simţi, să trăieşti. Trăieşti amplu şi înalt clipa, care lunecă pe o spirală Fibonacci, prin care urcă sau curge esenţa vieţii. O pasăre trece prin inima ta cu privirea îndreptată spre cer.

Pentru mine ca fizician, acolo unde se termină Fizica începe Poezia, într-o deschidere spre metafizic. Există o zonă a spiritualităţii, unde sufletul şi spiritul se plimbă în voie, cugetând despre inefabilul fiinţării, unde îşi dau mâna, se contopesc în reflecţii spre înţelegerea sensurilor şi a rostului devenirii umane, plutind într-o zonă de suprapunere a două subtile şi înalte câmpuri ale cunoaşterii, Fizica şi Metafizica. Acolo, sufletul şi spiritul, precum electronii plimbându-se la braţ, pe bulevardul benzilor de valenţă şi de conducţie, fac incursiuni astrale, desprinzându-se sau revenind în starea fundamentală, investigând haosul existenţial spre a-l transcende în multe stări, una dintre ele fiind Poezia. 

Există o poetică a Fizicii şi Metafizicii, care pluteşte în aer, regeneratoare,  în care cele două îşi dau mâna, hrănindu-se armonic şi creând, prin salturi cuantice emoţii estetice. Fizic trăim în prezent, dar pentru spirit nu există timp. În Poezie, conexiuni metafizice, nevăzute, fac să transcendem limitele, dragostea de Cuvânt să devină incandescentă, imponderabilă. Un generator de trăiri inefabile, o religiozitate ce duce spre absolut, printr-o Metafizică a renaşterii propriei tale fiinţe, o singurătate în care pot încăpea cel puţin doi, tu şi Dumnezeu, dar în care e loc şi pentru alţii ce rezonează, vor sau învaţă să descopere acest miracol. 

Orice om simte acut orele sale astrale, care-i marchează existenţa. Una dintre ele este întâlnirea cu Poezia, ca o a doua naştere, în care ştie că trebuie să zboare cu orice risc, într-o îngemănare sub semnul timpului, în bucuria dimineţilor depline. O încununare precum un curcubeu stelar, între fizică şi metafizică, într-o metamorfoză continuă între suflet şi armoniile lumii.

Poetul, cu căutarea fizicianului, cu paşii tăcuţi ai intuiţiei, sub adierea copacului cosmic ce-i scutură iubiri pe care le culege cu râvna ţăranului român, trage brazde adânci în căutarea propriei identităţi. Iubirea lui mângâie materia, o trezeşte, o face să cânte, să trăiască, să dăinuie, păstorind cuvintele.

Poezia, acest ocean de necuprins, de armonie intrinsecă, un descântec adânc ce te revigorează, în care fiecare val de nelinişte cristalizează în trăiri, aprinde un foc aducător de pace şi armonie, care te transformă prin conexiunea directă cu Dumnezeu. O rugăciune în care te scufunzi pentru a renaşte întru Iisus, pentru a te integra universului. Prin Poezie cunoşti cea mai ascunsă şi intimă parte a fiinţei tale, într-o dimensiune stelară, în care te redescoperi tu cel adevărat, lăsat de Creator pentru a iubi, pentru a crea, pentru a dăinui.

Poezia, acest fulger divin dintre Fizică şi Metafizică

Poezia este o mărturisire, o armonie cu lucrurile, cu cuvintele şi cu noi. Între coperte, îl descoperi pe El, acolo unde aşteptarea orizontului descrie supremaţia şi povestea nespusă a Luminii. Acolo, în leagănul vieţii, ca nişte şoapte profunde, precum nişte prunci, cuvintele îşi găsesc liniştea, iubind. Poezia este Cosmoză, este Iubire cosmică şi duce la Dumnezeu. Este cheia care descuie toate uşile castelului nostru lăuntric! Este un portal energetic între lumi, o  evadare printr-o poartă de trecere precum  cea dintre viaţă şi neviaţă, dar reversibilă şi plină de mister, o străfulgerare sacră a barierei existenţiale, precum un efect tunel cuantic sau cosmic, dincolo de hotarele nevăzutului, prin care comunici cu El. Poezia este o construcţie arhitecturală prin care eşti redat Luminii, Creatorului.  O construcţie din cărămizile ale universului, vibrând în acordurile inimii poetului. O lume pe care o creezi şi o dăruieşti ca pe o Pâine Sfântă coborând şi urcând pe scara îngerilor, pe scara lui Iacob, care este de fapt scara înţelegerii, a iubirii şi a dăruirii.

Pentru mine Poezia este şi rămâne o stare de mister ce îmi cuprinde fiinţa, deschizând calea spre descoperirea Adevărului Unic şi spre raţiunea de „a fi”,  peste care cortina lumii aruncă un curcubeu de tăcere. Este un principiu de viaţă, o şcoală a vieţii care se învaţă, ca o iubire cu sens unic, necondiţionată, o călătorie unică în care te redescoperi, hrănindu-ţi fiinţa din abisul Luminii. Puterea ei miraculoasă naşte în noi o Poezie  proprie, a sufletului care ne înalţă, eliberându-ne din încătuşarea destinului. Este rugăciune, este deodată gnoză şi zidire, o forţă misterioasă de apărare a singurătăţii, o cheie de aur către inima omului. Poetul îşi caută locul într-o lume a poeziei şi a iubirii, pentru că ea, Poezia, e darul lui Dumnezeu, e iubirea lui care  te locuieşte, în care te scalzi, te oglindești, îți botezi sufletul care are nevoie măcar din când în când, să se bucure, să plutească şi să trăiască frumos.

Poezia o percepi ca pe o lumină ce trece printre jaluzele atunci când le tragi. Dacă lumina îți atinge inima, ești fericit și scrii.  Eminescu ne spune: „Că tot ce naşte-n univers/ Aceea şi declină/ De s-ar opri totul din mers/ S-ar naște lumina, lumină!” (poemul Regina nopții, Versuri din manuscrise, Ed. Humanitas, 2016). Adică dacă ar îngheţa totul, rămâne lumina lumină. Din oprirea din mers a universului ar izvorî nu întunericul final, ci o intensă lumină. Această lumină – lumină, extraordinară, e Lumina Lină, aceea din Imnul creştin cu autor necunoscut, din primele secole ale Creştinismului, care se cântă până astăzi în biserică, este lumina neapropiată, e lumina de dincolo de lumina fizică. Iar Poezia este o rămăşiţă pământească întrupată în Cuvânt, a acestei Lumini, care s-a născut odată cu universul şi care va rămâne altfel și după ce se va sfârşi universul. Ea are un ritm al respiraţiei ei interioare, al ideii, al construcţiei, al curgerii tensiunii interioare, un fluid cosmic ce urcă prin capilarele ființării după alte legi, aducând în lumea asta, unde e atâta entropie, o lecţie de linişte, de liniște interioară. Fiecare cuvânt are aură și energie proprie, iar împreună cuvintele, printr-o sinergie tăcută, generează miracolul Poeziei, cu aura ei acaparatoare. Între cuvinte funcție de polaritate, ca într-un câmp de forțe straniu, apar licăriri, scântei de  spirit, idei, atracții sau respingeri, care dezamorsează sau tensionează, liniștesc sau neliniștesc entropic sau negentropic, generând aura și magia poemului.

Cuvântul e spirit, e har…

Însuși Cuvântul e spirit, e har, scânteie divină lăuntrică, iar Poezia poate fi o planetă a fiecăruia! Cu cât e locuită de mai mulți, bucuria e mai mare, doar dacă locuitorii ei nu generează războaie, că unii așa s-au învățat. Dacă Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa, omul a căpătat puterea de a crea ca și D-zeu, dar la alte dimensiuni.

În acest univers în expansiune, căruia îi este specifică deplasarea spre roșu a radiației electromagnetice, în viziunea mea, poetul, cu viteza gândului, levitează, apropiindu-se de Sursă, deci spre violet, rezonând în Lumină prin Cuvânt, până își găsește liniștea și rostul, scriind. (Aurelia Rînjea, Levitații în violet, Ed. Stef, Iași, 2021) El aduce cuvintele din starea lor fundamentală în una de grație și ea fundamentală pentru existența celui care scrie. Poezia mă poartă între lumi, într-o zonă în care violetul mă îmbrățișează, respirând lumina, hrănindu-mă cu ea, zidind. Un salt crescător în frecvență, în care eu, ca fizician, cu cât mă apropii de Sursă, văd universul scăldat în violet, la fel ca și cel al Poeziei. Acolo câmpurile se armonizează, într-o terapie a sufletului, în care aura Poeziei și a poetului se unesc în una singură, în care te simți purificat și ecranat de manipulările nocive ale răului generalizat. Poezia face lumea mai bună, mai umană, aduce visul și povestea în viața celor care o descoperă!

Te îndemn Cititorule, să descoperi această stare de Poezie şi s-o trăieşti ca pe un dar! Poezia așteaptă latent, în fiecare dintre noi, pe cineva, care să o trezească precum o prințesă printr-un sărut, iar acel cineva pot fi eu, tu, un profesor, un bunic, un scriitor, un înger. Descoperă acest univers lăuntric care este sădit în tine și care te așteaptă! Pășește în el precum într-o biserică, pios, smerit, cu sufletul deschis, căutător spre lumină. Odată ajuns acolo descoperă-i magia, care te îmbrăţişează, ca o copilărie pe care nu vrei s-o uiţi. Un castel, o oază de lumină în suflet, în care tacit îţi armonizezi fiinţa cu tine însăţi, cu lumea şi cu cerul. Te retragi în reveria lui, întru Cuvânt şi-l locuieşti poetic, într-un mister pe care-l creşti până îl trăieşti, în altarul tău de frumuseţe, unde spiritul înfloreşte precum un curcubeu, iar umanul îți este măsură şi armonie.

Regăseşte-te pe tine însăţi în această stare plină de mister şi armonie, în această zbatere între adâncimile cugetului şi mişcătoarele singurătăţi, ce creează o deschidere spre libertate, puternic încorporată în rădăcinile vieţii, în hotarele dintre văzut şi nevăzut, dintre real şi imaginar, concret şi abstract, prezent şi absent, dintre etern şi efemer. Un periplu în care căutările, după reflecţii şi reflexii succesive, într-o discursivitate continuă, se întorc spre noi, aducând libertate şi armonie, într-o coerenţă surprinzătoare în acest imens ocean de entropie, într-o casă primitoare  şi tăcută în care căutăm ceva care acum se naște, într-o mărturisire cu lucrurile, cu cuvintele şi cu noi. O stare fundamentală în care cuvintele prind rădăcini şi muguri, spre a dărui lumii această bucurie atât de necesară.

Cred că Dumnezeu a fost Poet.

Când scriu mă gândesc să placă oamenilor, dar în primul rând Lui. Dacă ești tangibil la iubirea lui Dumnezeu, devii intangibil la nebunia lumii. Bineînțeles că apar și obstacole: ignoranța unora, agresivitatea prin omisiune, invidii, dar tu îți vezi de drum, atâta timp cât a scrie e pentru tine, pentru cei din jur și pentru Dumnezeu, o bucurie.

Există o eleganță a firii dincolo de intuiţie și de verticalitatea gândirii, care crește în tine, până când într-o zi, vei descoperi că poţi percepe energiile din jurul tău. Nu ignora aceste daruri! Recunoaşte ceea ce ţi se arată ca o binecuvântare. Adevărul și iubirea te ghidează. A scrie înseamnă a-ți lăsa sufletul să urmeze Lumina, un examen la singurătate, pe care îl trecem fiecare de unul singur, faţă în faţă cu Sinele propriu, în care martor este Dumnezeu, iar nota ţi-o pune conştiinţa. Poetul este un rezonator cosmic, iar Poezia este și va rămâne dreptul nostru cosmic la singurătate.

–––––––

Aurelia RÎNJEA

Ploiești, 2 decembrie 2021

Când viața-ți gravitează între extreme, adesea la limita vidului, te vezi nevoit să pășești temeinic în lăuntrul sinelui, ori, dacă nu ți-au pierit resursele, joci o carte nouă în arena vieții. Ultima? Nu, speri, natural să nu-ți fie capăt de drum, măcar că motivația ți s-a  împuținat! Un poker abrupt, unde miza are sens doar dacă există un strop de șansă să te adăpi plenar din izvorul vieții…

Și totuși, cum ar fi ca, întru-un spațiu temporal grizonat – după ieșirea matusalemică din adolescență – să cauți o prezență feminină, care ți-a aureolat blond un ceas din clepsidră? Firește, ești ușor idiot, dacă nu ți-ai pavat strategic calea de atac… Un simplu nume, nemodificat de starea civilă, înseamnă țintă sigură doar pentru naivi. Vânătorii experimentați adoptă jocul pragmatic al unei așteptări (doar) aparent fără conținut – vorba de dragul vorbei – și se poziționează în funcție de mișcarea prăzii. Dacă distanța ori terenul nu le sunt aliați, nu slobozesc săgeata. O păstrează pentru momentul de grație, dacă se va ivi clipa de vulnerabilitate…

Ucraina – Donbas – Țarul Putin/Kremlin/Federația Rusă – SUA, pe de o parte, Taiwan – Xi Jinping/Beijing/China – SUA, pe de alta. Doi președinți care-și caută feroce… blonda…

Harta geopolitică și geostrategică a lumii arată limpede că omenirea este la un pas de contactul cu o lavă incandescentă, scuipată generos de doi vulcani: zona Ucrainei de Est și cea de Sud, la granița cu Rusia, în spațiul european, și, în spațiul asiatic, Marea Chinei de Sud și Sud-Estul Chinei, cu bijuteria numită Taiwan, provincia insulară a Chinei tradiționale, începând cu anul 1949. Despre ambele zone am mai făcut vorbire. Ce elemente de noutate au ieșit la lumină? Regimul lui Xi Jinping, care și-a cristalizat ferm bazele domniei pe viață, a intensificat eforturile de a tăia punțile de comunicare economico-politice ale Taipeiului (capitala provinciei Taiwan) cu restul lumii. Disputele cu Lituania, după ce balticii au ajuns la un acord cu Taiwanul pentru deschiderea ambasadelor la Vilnius și Taipei, ca și avertismentul Beijing-ului la adresa Cehiei și Slovaciei – din preambulul vizitei ministrului de externe din Taiwan în cele două țări – sunt argumente palpabile. Va reuși Xi Jinping să izoleze geopolitic Taiwanul? Aceasta e miza puterii de la Beijing, nu confruntarea militară directă! În clipa în care se va asigura că sprijinul american face ravagii doar în zona stearpă a retoricii, presiunea pe care-o va exercita asupra Taipeiului va fi de tip anaconda – neutralizarea adversarului prin sugrumare cu funia fricii.

Să nu uităm că Xi Jinping are deja 68 de ani, iar obiectivul „O singură Chină” vrea să-l atingă în timpul vieții, nu să-l paseze viitorului. Doar astfel poate fi continuatorul strălucit al lui Mao Zedong, părintele Republicii Populare Chineze! Va rata Xi acestă oportunitate istorică, un nou salt înainte? Cu siguranță NU! Cu ce preț însă?! Nimic nu e prea mult pentru țelul suprem. Totuși, folosirea forței armate, care poate genera un carnagiu, e ultimul argument pe care strategii militari chinezi îl vor lua în calcul. Dacă nu e o victorie fulger pentru Beijing, confruntarea cu insularii poate fi începutul sfârșitului pentru regimul comunist. E ca și cum biruința amară a perșilor asupra spartanilor, la Termopile, urmată de dezastrul de la Plateea (sec. V î.Hr.), s-ar rostogoli astăzi în oglindă, la scară gigantică, asupra echilibrului interstatal planetar. Puterea de la Beijing știe că fie învinge rapid, fie riscă să devină pradă –  hăituită nu doar de Occident, ci și de statele din jur –, într-un conflict mondial cu o finalitate tragică pentru viața pe Pământ. Și, dacă va mai rămânea ceva după dezastru, omenirea va păși într-o nouă eră – fără măscuța supușeniei! – nu înainte de un proces similar cu cel consemnat la Nürnberg, în anul 1946, când învinșii au plătit prin spânzurare.

În cealaltă parte a lumii, metresa rebelă – țara construită din capturarea cinică a unor teritorii la destrămarea Imperiului Roșu, acum trei decenii – pare că joacă la cacealma cu Țarul Putin. N-are niciun pește veritabil, care să-i susțină protector blonda numită Donbas, dar își dezvelește agresiv sânii într-o luptă inegală!    Țarul vrea mai mult decât achiziția de lux, Crimeea, din anul 2014 – o halcă zdravănă din Ucraina de Sud, care să obtureze accesul hoholilor la Marea Azov și la Marea Neagră. Ar fi o lovitură geostrategică formidabilă pentru Kremlin, care-ar lipi tentaculele terestre ruse de flancul estic al spațiului NATO! Se poate?!

DA! Occidentul nu-și permite o confruntare directă cu Federația Rusă într-un spațiu străin de NATO! Va boicota economic Rusia, sporind astfel dependența financiară a ursului de foamea de resurse a gigantului Asiei de Est… Acum însă,  Kremlinul așteaptă o lovitură de palat ori niște proteste sociale, dirijate, care să destabilizeze Kievul, și jocul se sfârșește – o altă  blondă își pierde scrobeala.

De parcă n-ar fi destul, un alt punct fierbinte de pe Glob, în Orientul Mijlociu, tinde să devină – grație Iranului – un pol de putere cu drepturi depline la masa actorilor dominanți. Ambițiile nucleare ale Republicii Islamice Iran au intrat într-o nouă eră, începând cu iunie 2021, când Ebrahim Raisi, ultraconservator critic la adresa SUA și a Occidentului în general, a câștigat alegerile prezidențiale în detrimentul lui Hassan Rouhani, un lider moderat, jurist și teolog de marcă, care a condus țara între anii 2013 – 2021. Administrația americană condusă de Joe Biden ar vrea s-o dea la pace cu Teheranul: opriți programul nuclear și vă ridicăm sancțiunile introduse de Donald Trump în anul 2018! – e mesajul subliminal.

Va ceda teocrația islamică iraniană de la Teheran? NU! De ce? A cincea țară ca mărime din Asia și a doua din Orientul Mijlociu, cu rezerve uriașe de gaze naturale și petrol, cu o poziție geostrategică de invidiat, unde 85 de milioane de locuitori sunt uniți în jurul Liderului Suprem religios (Ali Khomeini), nu poate fi înfrântă precum Irakul lui Saddam Hussein, unde suniții săi erau minoritari  când a venit potopul american, în anul 2003, șiiții fiind primii care l-au trădat pe dictator… Un ultim argument, istoric, susține afirmația că Iranul nu poate fi oprit: moștenirea persană, prima superputere a lumii își are rădăcinile în Iranul de azi! Firește că nu poate fi vorba despre o glorie precum cea din vremea lui Cirus cel Mare, fondatorul Imperiului Ahemenid/Persan, însă raportarea la înaintași îi determină pe iranienii de astăzi să-și urmeze neclintit aspirațiile.  

Noi, românii, la nivel statal, nicio noutate, rămânem statornic orbeți în plan geopolitic și geostrategic, facând tot ce se poate pentru a irita steril Kremlinul și a evita relațiile comerciale solide cu China. Doi giganți pe care doar naivii îi pot ignora! Chiar nu pricepe nimeni din statul român că o ușoară delimitare diplomatică de Ucraina – justificată de altfel! – ar pune bazele unor relații lucrative cu vecinul de la Răsărit?!

Nu trebuie să fii de partea rusilor deschis – doar nu ne leagă nicicum vreo prietenie! – dar acum putem obține avantaje printr-o politică de neutralitate, de tipul celei promovate de guvernul ungar. (A nu fi perceput ca fiind filorus, nici pe departe, mă ghidez doar pe oportunitățile economice, dictate rece de coordonatele pragmatismului! Includ aici nu doar tariful la energie, ci și retrocedarea tezaurului și lărgirea frontierelor cu o parte din teritoriile smulse în ’40 prin rapt…).

Blondele, brunetele, roșcatele – focoase prin anvergura formelor, mistuite orgasmic de aluviuni  fluviale, topide torid în pântecul mării – așteaptă (ne)răbdător să se descătușeze geostrategic într-o perspectivă inedită. Le dobândesc favorurile cei care acționează decisiv, beneficiind de elementul surpriză, ori triumfă cei statornici, imuni la explozia zilei?

––––––––-

Gruia COJOCARU

Lișna, Botoșani

6 decembrie 2021

Cu mulţi ani în urmă, adunând material pentru lucrarea Contribuţii monografice asupra Văii Bohotinului şi Văii Moşnei, prin 2005, am aflat la localnicii din Gura Bohotinului despre învăţătorul Corneliu Lazăr, poet, pictor şi sculptor autentic, calităţi pe care doar învâţătorii de altădată le deţineau. Întâlnindu-l, mare mi-a fost încântarea când i-am putut admira mulţimea sculpturilor din cioate de viţă de vie, din trunchiuri de copaci contorsionaţi, dar şi tablourile în ulei şi tempera, dar mai ales poeziile sale pline de miez, pline de substanţă tradiţională.

Citindu-i poeziile, te copleşesc rezonanţele ancestrale ale satului, idilele faptice ale personajelor, obiceiurile şi tradiţiile frumos instrumentate şi inserate în versurile poeziilor sale răscolitoare de duh. Mesajul poetului învăţător Corneliu Lazăr au un ecou profund asupra sensibilităţii de neam şi glie; cititorul se regăseste pe sine în fiecare vers al poemelor sale.

Învăţătorul Corneliu Lazăr retrăieşte prin versuri şi poeme, momentele importante ale vieţii sale. Prezintă fapte şi oameni, întâmplări hazlii şi dramatice, tradiţii pe cale de a se pierde, obiceiuri dispărute etc. Prin surprinderea în vers sau proză a lumii rurale, învăţătorul Corneliu Lazăr reactivează un fond istoric şi folcloric ce ne vine ca moştenire de la înaintaşii daci. Astfel că prin această reactivare a fondului tradiţional, învăţătorul scoposean (de la satul Scoposenii de pe valea râului Prut) devine un veritabil dac. El aduce la zi mulţimea legendelor pierdute în negura timpului. Poeziile sale satirice surprind atât fapte emoţionante cât şi fapte dramatice din lumea diversă a satului de baştină. Dăm doar câteva exemple de astfel de poezii: Legenda verii, Secretul pâinii, Pe două cărări, Noapte de logodnă, Şezătoare la bunici, Noapte amăruie, Cu bunica după sobă,  Încurcate iţe, Nod în papură, La coasă, Ciorbă de hram, La strânsul grâului, Din urma plugului, Petec de legendă, «Şcoala» din baltă, La şezătoare, Pământ strămoşesc, La gura sobei, Concluzie pe prispă etc.

Prin romanul său „Baştina”, învăţător Corneliu Lazăr zugrăveşte atât drama omului supus capriciilor naturii (inundaţii, calamităţi), cât şi postura omului învingător asupra acestora, mai ales atunci când în spatele lor stau idile de dragoste, sentimente nobile ce întreţin speranţa, cutezanţa, eroismul, perseverenţa în bine etc.

Atât poeziile cât şi romanele sale, prin conţinutul lor plin de înţelepciune practică, vin într-un cotext social greu încercat de politica neomarxistă actuală, promovată de elitele lumii, ce au ca scop înăbuşirea actului patriotic, a tradiţiilor strămoşeşti.

Astfel că, prin scrierile sale, învăţătorul Corneliu Lazăr devine un anacronist al vremii, un patriot ce are drept arme condeiul şi ideile conservatoare, tradiţiile multimilenare, astfel încât sunt scoase la zi, simbolurile, legendele şi tradiţiile Daciei esoterice, ce au ca substrat continuitatea şi statornicia poporului român pe aceste meleaguri mioritice.

–––––––––––

Prof. dr. Vicu MERLAN

Huşi, 6 decembrie 2021

Vântul rece de noiembrie mă pătrunse în timp ce coboram alergând treptele spre centrul vechi al oraşului Heidelberg, un oraş în care – conform cântecului – îţi poţi pierde inima, în cazul meu, chiar şi basca roşie preferată, ridicată în aer de câte o rafală puternică. Mi-o trăsesem adânc peste urechile îngheţate ce ascultau încă sunetele clopotelor. Era ora 12. Mă grăbisem spre cinematograful mic, ascuns pe strada principală. Gloriette… un mic chioşc cu fotolii vişinii, pluşate, aflate la acelaşi nivel şi în care aşezându-mă lângă tine, dispărusem pe jumătate în spatele spectatorilor din faţa mea. Te luasem de mână aşteptând cu încordare începerea filmului anunţat în cadrul zilelor de cultură iudaică: Rabbi Wollf…

Documentarul realizat de Britta Wauer, reia firul conversaţiei începute în pelicula „Der Himmel unter der Erde” (Paradisul de sub pământ) realizat cu «rabinul cel mai ieşit din comun de pe întreg globul».

Născut în 1927 la Berlin, refugiat cu părinţii la Amsterdam la vârsta de 6 ani şi trăind din 1939 la Londra – unde a si decedat in iulie 2020 -, William Wolff a dovedit o energie şi o vitalitate molipsitoare prin zâmbetul dăruit celor din jur. „Und wenn der Rabbi lacht, lachen alle Chassiden” (Când rabinul zâmbeşte, zâmbesc toţi enoriaşii) spune un cântec, iar rabinul Wolff, fost reporter politic de renume al parlamentului britanic, devenit abia la 50 de ani, rabin, învăţând şi perfecţionând la o vârstă înaintată limba rusă pentru a-şi putea conduce comunităţile din Rostock şi Schwerin care l-au angajat la vârsta de 75 de ani, ne zâmbeşte de pe pelicula ce rulează… La 89 de ani comunitatea l-a pensionat –  invocând ca motiv absenţa unui telefon mobil, ceea ce îl făcea greu de găsit între Londra, Ierusalim şi Schwerin  –  întristându-l o secundă. A găsit imediat o nouă preocupare, scriind, reîntors în Anglia, o carte.

Ţii minte scena comemorării „Nopţii de Cristal” la Schwerin? În discursul său, rabinul a mulţumit Germaniei, oraşului Schwerin, pentru siguranţa pe care o au astăzi evreii aici. Crezi că a fost naiv? Nu… Subliniind binele, a întărit latura pozitivă din oameni.

Ţi-a plăcut şi ţie răspunsul lui la întrebarea referitoare la întâlnirile eventuale cu antisemiţi la Rostock sau Schwerin? Zâmbetul lui, când  ridică în slăvi avantajele vârstei şi a auzului slăbit? Filmul a fost bine ales. Simbolul zilelor culturii iudaice a fost  în acel an o menoră-smiley, tematica axându-se asupra prezentului şi viitorului… se găseşte sub semnul luminii asemeni sărbătorii ce se apropie.

Când  îmi soseşte prima felicitare de Hanuca de la un prieten drag, îmi pătrunde totodată prin ochii împăienjeniți ai timpului căldura amintirilor. Povestea ei mă poartă asemeni basmelor copilăriei, între vis şi realitate, între istorie şi prezent, între aspiraţiile şi realitatea vieţii. O relatare ce reuşeşte să îmbine vraja serilor luminate de flacăra lumânărilor, îmbibate de pacea ce coboară în braţe ocrotitoare, cu frumuseţea festivităţii.

Nu ştiu cum te simţi tu când îţi sosesc gândurile bune cu ocazia acestei sărbători minunate care ne dăruieşte miracolul renaşterii speranţei şi al LUMINII…

Hag Urîm… Lumina spiritului… Lumina din noi… Lumina ce ne înconjoară…

Eu însă mi-aş dori să mă pot ascunde în sfârleaza timpului. Mi-aş dori să mă rotesc pitită într-un titirez pe aceeaşi faţă de masă albă apretată, pe aceeaşi suprafaţă lustruită a mesei din lemn de nuc masiv pe care mă delectasem cu jocul fermecător, tradiţional de Hanuca.

Uneori dorinţele se împlinesc. În această seară, şansa este mare. Revăd un vis trăit cândva…

Este iarnă. Luna lui Kislev. Afară ninge cu fulgi grei. Le simt mângâierea rece pe frunte, pe pleoape, pe buze… Mă rotesc tot mai încet ascunsă în această jucărie de lemn… Privesc faţa surâzătoare a bunicului meu. A adus boabele de fasole din bucătărie. Mâini dragi, cunoscute, le separă, le numără şi le împart. Mama aşteaptă râzând. Este o jucătoare pasionată. Tot ce face primeşte amprenta firii ei pătimaşe, vesele, iubitoare de muzică, flori, literatură… de viaţă…

Lasă-mă să fac acum aceste piruete ascunsă în interiorul unui Dreidel, devenit simbolul unei aniversări aparte. Fiecare dintre noi are nevoie de suflul renăscător al încrederii în viitor. În frigul istoriei ne încălzim sufletul la lumina suavă dar totodată puternică a lumânărilor de Hanuca.

Viaţa este un DREIDEL. Ne cere mereu TOTUL. Nu se mulţumeşte cu JUMĂTATE. Trebuie să înţelegi că cine nu riscă nimic, nu primeşte nimic… NIMIC…

Aud vocile pline de focul jocului: SHTEL! SHTEL! Încă nu ai dat tot ce poţi.                Acest îndemn îmi răsună în gând… pătrunde până la mine. Încet, încet mă trezesc. Rămân gânditoare în centrul rotativ…

Ce m-a învăţat acest joc? Ce m-a învăţat visul meu ? Să îndrăznesc să intru în vârtejul vieţii… să mă dăruiesc cu totul prezentului şi neuitând trecutul să sper mereu în viitor. Să cred cu putere în reluarea miracolului sub semnul Luminii… în fericirea de a ne şopti reciproc: Hag Hanukkah Sameach!

–––––––––––

Julia Henriette KAKUCS

Heidelberg, Germania

2 decembrie 2021

Mark R. Levin

”American Marxism”

New York, USA, 2021

ISBN: 9781501135972
Number Of Pages: 320

Anul acesta a apărut în librăriile din Statele Unite cartea „Marxismul în America”; un ‘semnal de alarma’ care ar trebui să deschidă ochii multor cititori. Statele Unite se îndreaptă spre socialism şi populaţia nu înţelege pericolul care se apropie. Ca persoana care a trăit comunizarea României mă simt obligat moral să atrag atenţia asupra alunecării spre neo-marxism. Dacă nu se iau măsuri acum, America de mâine va arăta că Venezuela de azi. Perspectiva nu îi deranjează pe marxişti. În fostele țări comuniste din Europa de Est o infimă parte a populaţiei trăia regeşte, o mică parte trăia confortabil şi restul populaţiei se zbătea în mizerie. În acei ani mulţi oameni aşteptau să-i salveze America. Pe cine vor aştepta Americanii dacă marxiştii ajung la putere la Washington?

Mark Levin, autorul cărţii, e conştient de ce se întâmplă şi de scopul urmărit de neo-marxisti. El a analizat cu rigurozitate evoluţia politicii în ultimele decenii, a urmărit pas cu pas atitudinea şi acţiunile noii stangii, şi a ajuns la concluzii alarmante. Utilizând numeroase organizaţii aparent inocente şi profitând de mijloace de informare în masă, controlate în mare parte de stânga, neo-marxistii americani au ajuns să domine discursul public şi să-şi impună agendă.

Pentru a-şi atinge scopul, Levin susţine că marxiştii urmăresc distrugerea totală a actualelor aranjamente sociale. În acest sens, ei exacerbează problemele cu care se Statele Unite, indiferent dacă acestea sunt reale sau imaginare. E vorba de relaţii inter-rasiale, de presupusa exploatare a clasei muncitoare, de abuzarea imigranţilor, deteriorarea medului înconjurător şi altele. Scopul final este anihilarea societăţii tradiţionale şi rescrierea Istoriei Americii. În cuvintele cunoscutului autor: „se urmăreşte distrugerea imperialismului American și realizarea unei societăţi fără clase; lumea comunistă.” (P. 118) Dacă se va reuşi, susţine Levin, Statele Unite se vor prăbuşi complet – total social collaps.

În vederea atingerii obiectivelor vizate, neo-marxistii Americani au inventat expresii, slogane şi teorii noi şi bombardează mass media cu ele pentru a le impune publicului şi a le imprima în mintea populaţiei. Citez câteva din cele menţionate: „Green new Deal” (Noul acord verde), „Critical Race Theory” (Teoria critică a raselor), „Critical Gender Theory” (Teoria critică a sexelor), „Antifa”, „BLM” şi altele. În ce priveşte sexele, de exemplu, în opinia noii stângi marxiste, nu există sexe naturale, acestea au fost chipurile inventate de burghezie.

Majoritatea teoriilor lansate de neo-marxisti par inofensive şi urmăresc inducerea în eroare a populaţiei neinformate şi naive. Extremă stângă se ascunde sub asemenea denumiri ca liberali, progresişti, libertarieni, activişti ecologici, troţkişti şi alte ‘ambalaje’ şi toţi se pretind drept democraţi. Unele cercuri marxist-leniniste nu se mai ascund însă şi afirma clar că urmăresc „sfârşitul exploatării capitaliste şi peluarea puterii de către popor” (Power to the people). În mod trist şi alarmant, precizează Mark Levin, toţi „leftiștii” activează sub umbrelă complicita a Partidului Democrat, recent instalat la Casa Albă.

Adepţii noii stângi susţin că marxismul reprezintă ideologia dreptăţii, fiind singura capabilă să înfăptuiască o lume ideală. Ei afirmă că în trecut ideologia communista a fost prost aplicată, dar rămâne cea mai bună opţiune pentru omenire. Adevărul este că societatea capitalistă Americană e departe de a fi perfectă, că are multe lacune şi că a făcut şi continuă să facă greşeli. De altfel, Winston Churchill afirma că societatea capitalistă reprezintă un sistem rău de guvernare, dar rămâne cel mai bun din câte au fost încercate în istoria lumii. Analiștii susţin deasemenea că omul însuşi este o fiinţă imperfectă şi nu poate atinge niciodată perfecţiunea în ceea ce face. În consecinţă, ideia realizării societăţii ideale, raiul pe pământ, este o imposibilitate. Tot ce putem face este să îmbunătăţim ceea ce avem. Marxiştii resping însă ideia îmbunătățirii actualei societăţi. Ei vor o revoluţie radicală care să-i propulseze la putere şi în acest sens au inventat curentul „Cancel Culture”.

Curentul „Cancel Culture”, susţine Levin, tradus liber prin anularea sau anihilarea culturii, este nenatural şi contra firii omului. Susţinătorii curentului resping valorile tradiţionale; denunţa famila normală alcătuită din mamă, tata şi copii; resping distincţia dintre sexe; şi batjocoresc religia şi patriotismul. Şi pentru a demola modul vechi şi tradiţional de viaţă şi a creea societate nouă, marxiştii aplica formula scopul scuză mijloacele. În acest sens, ei încurajează contradicţiile sociale, creează noi crize, organizează demonstraţii şi manifestări stradale, diseminează zvonuri şi minciuni şi declanşează conflicte.

Promotorii noii ordini sociale susţin totodată că revoluţia comunistă este iminentă. În opiniile lor, asemenea revoluţii au repurtat mari succese în trecut în asemenea țări ca URSS şi China şi mai recent în Venezuela. Pentru ei nu contează faptul că zeci de milioane de oameni au fost sacrificaţi în numele revoluţiei; scopul final e important, anume, paradisul care va veni. Între timp, ideia distrugerii a tot ceace este vechi s-a răspândit şi în acelaşi timp au apărut în America temple dedicate lui satana. Mark Levis se întreabă încotro merge ţară şi aminteşte de una din declaraţiile fostului preşedinte Ronald Reagan: „Libertatea este intodeauna doar la un pas de dispariţie.” (p. 13) Levin aminteşte că pierderea libertăţii tradiţionale a început deja la Washington sub actual administraţie a preşedintelui Biden: „Se întâmplă deja pe marile coridoare ale puterii prin acţiuni legislative şi ordine executive şi pe marile străzi unde au început să domine actele de violență” scrie Levin. (pp. 38-39)

Ca cetăţean american în prezent, născut şi crescut în România, îmi amintesc de anii copilăriei şi ai primei tinereţi şi de metodele prin care s-au impus comuniştii. Între altele, au terfelit simbolurile naţionale; au dărâmat monumentele vechilor eroi ai naţiunii înlocuindu-le cu statui comuniste; au schimbat numele româneşti ale unor bulevarde; au promovat în posturi de conducere unelte docile şi lichele şi au arestat şi decimat opoziţia. Deocamdată, în Statele Unite s-a început cu distrugerea statuilor şi cu promovarea unor indivizi interlopi. Infractorul George Floyd, de exemplu, a fost înmormântat într-un sicriu de aur fiind onorat ca mare erou. Şi este doar începutul.

Mark Levin scrie în încheiere că ideologia comunistă este nu numai fără nici un Dumnezeu, dar şi împotriva naturii omului. Omul a fost creiat în imaginea divininitatii şi are suflet şi conştiinţa. El are menirea să se salveze pe sine şi să-şi ajute şi semenii. Majoritaea americanilor sunt oameni cu frică de Dumnezeu, dar în mod bizar sunt tăcuţi şi par resemnaţi în fața tendinţei pro-marxiste de azi. Şi cartea se încheie cu o chemare:  „Patrioţi Americani, uniţi-vă! Alegeţi libertatea!”

*

P.S.: Când numele bulevardului Napoleon Bonaparte din Bucureşti a fost înlocuit prin 1947-48 cu numele grevistului comunist Ilie Pintilie, cunoscutul epigramist Păstorel Teodoreanu a scris următoarea epigramă: „Nici visai tu mă Ilie/ să ajungi aşa departe/  să-l întreci pe Bonaparte.// Şi de-o fi şi-o fi să fie,/ strada alt nume să poarte:/ Napoleon Pintilie sau Ilie Bonaparte.//”.

––––––––––

Prof. Dr. Nicolae Dima

Tucson, Arizona, SUA

noembrie 2021

(Dl. Nicolae Dima, fost redactor la Vocea Americii, este autorul cărţii „Românii şi România – Între Pământ şi Cer” carte în curs de apariţie la Bucureşti)