Proaspătul rebotezat, tovarăşul Davâdov, instalat într-un birou de evidenţă a populaţiei, alături de alţi zece „caligrafi” deveniţi cinovnici, încerca sentimente contradictorii – între liniştea aparentă adusă de alegerea sa pe post de scrib şi neliniştea provocată de zvonurile care circulau în şoaptă, cu privire la cele ce se întâmplau la Consistoriu. Aflase şi el despre dispariţia episcopului, despre moartea clopotarului, despre anchetarea în serie a slujitorilor bisericii.Acest din urmă lucru îl îngrijora cel mai mult. Nimeni din cei anchetaţi nu împărtăşeau nimănui din experienţa „câştigată” în timpul vizitelor făcute la Consistoriu. Internarea la secţia de boli nervoase a spitalului din Ismail a soţiei părintelui Vodă a ridicat semne de întrebare, a stârnit curiozitatea cunoştinţelor apropiate. Înfăţişarea parohului, altădată atât de îngrijit şi de jovial, dădea naştere la tot felul de speculaţii. Cel mai năstruşnic zvon spunea de neînţelegerile apărute în cuplul parohial, de scandaluri în familie, de scene de gelozie, provocate de comportamentul preotesei. „Leolea, nu mai ştiu ce să cred despre Paul şi Silvia. Ce se spune pe seama lor, şi a ei în special, vizează absurdul. Eu nu am cunoscut un cuplu mai potrivit, mai echilibrat, mai fericit. Silvia acuzată de infidelitate şi încă la un mod de-a dreptul vulgar! Cine Dumnezeu a putut lansa asemenea zvonuri?! S-a ajuns să se discute la noi în birou, unde şeful, savurând, încurajează toate aceste bârfe. Ieri am trecut pe la biserică să-l văd cu ochii mei pe Paul. Arăta groaznic! Lăcrimând mi-a spus că Silvia s-a îmbolnăvit subit de nervi, fără alte comentarii!? La despărţire a adăugat şoptind: ce-au putut să facă din Consistoriul nostru! Am înţeles că a fost pe acolo, te pomeneşti că şi Silvia ! Doamne, oare ce ne aşteaptă?!” „Dania, cu diavolii ăştia te poţi aştepta la orice! A trecut pe aici Alexandrov. Era abătut. La trierea caligrafilor a fost repartizat paznic la un depozit de materiale care se va deschide mâine la Biserica Sf. Nicolae! Antihriştii! Să facă din biserică depozit! Ce se va alege de noi, de copiii noştri? Şi Mircea ăsta, abia l-am convins să arunce portretul lui Hitler. Mi-a spus că s-ar putea să treacă Dunărea înot, că sunt locuri unde paza este uşor de păcălit!? Trebuie să vorbeşti cu el! Vrea să se ascundă cu Iurii la via lor şi să aştepte o noapte întunecoasă. Trebuie să vorbim cu Stavrovii. E o nebunie! Vom plăti cu toţii această prostie.” „Băiatul ăsta e nebun! Cu el n-am fost niciodată liniştit. Cu cine o fi semănând?! Dacă nenorociţii ăştia îl vor mirosi, e pierdut, şi, odată cu el, suntem pierduţi şi noi. Astăzi am mai transformat zece nume româneşti în ruseşti. Ce e de neînţeles, este faptul că lumea nu mai reacţionează în nici un fel! Speriaţi, iau noile acte şi îngână un mulţumesc.” „Ce, parcă tu ai putut face ceva?! Eram mândră că m-am căsătorit cu un român şi uite că am ajuns de la Ţareva la Davâdova! Şi românii au făcut aşa ceva, dar parcă nu au obligat oamenii. Din contră, oamenii au cerut să se românizeze, să se piardă urma lor.” „Unde-i Bob?” „S-a dus cu George să facă o baie în Dunăre, dacă îi lasă. Ştii că este foarte încântat de soldaţii sovietici?! Îl lasă să pună mâna pe arme. Azi i-a adus lui babuşca Xenia o pâine cazonă, neagră. Era foarte mândru şi a spus că o să mai capete. Mama l-a certat şi i-a spus că nu mănâncă pâine de la păgâni.” „Bine, acum mă duc la Serghei, să văd ce-i cu prostia asta cu Dunărea.” Coborî strada Frumoasă cale de două cvartale şi se opri în faţa porţii îmbrăcate în viţă de vie. Deschise poarta şi se pomeni faţă în faţă cu un tânăr ofiţer care-l interogă cu privirea. „Caut familia Stavrov, suntem cunoştinţe.” „Nu mai locuiesc aici, s-au mutat la via lor. Acolo vor lucra până la organizarea colhozurilor. Aici va sta un colonel, comandantul nostru. La revedere!” Casa fusese evacuată în cursul nopţii când familia a putut să ia, în maşina pusă la dispoziţie, ceva lucruri personale, alese la întâmplare, într-o stare de panică, cu lacrimi în ochi. Agoniseala unei vieţi de muncă cinstită, pentru pretenţiile lor o adevărată avere, avea să treacă în mâna unor necunoscuţi, fără nici un act, fără nici o compensaţie. Numai argintăria – tacâmuri, platouri, suporturi pentru pahare, samovarul – putea să le asigure o bătrâneţe decentă. Drumul Calvarului se deschidea nemilos, ca de altfel şi pentru mulţi alţii, punând la grea încercare capacitatea de înţelegere şi chiar credinţa. „De ce, Doamne?! Serioja, cu ce am greşit?!” „Lasă Niusea, bine că ne lasă să stăm la via noastră. E ca acasă. Cine ştie? Poate că se va întâmpla o minune şi scăpăm de ei. Dumnezeu nu-i poate răbda pe aceşti antihrişti! Numai Iuric să nu facă vreo prostie! Mă tem de ideile lui Mircea, are idei cam trăsnite! Dacă reuşim să păstrăm monedele de aur, ne vom descurca. Dacă vine colhozul, poate mă lasă paznic!? Trebuie să schimbăm ascunzătoarea, undeva în afara viei. Dacă ne dau afară şi de acolo, să nu rămânem cu mâinile goale. Cu bani poţi cumpăra şi pe dracu. Poate plătim nişte grăniceri să ne lase să trecem dincolo. Sunt foarte lacomi, mai ales acum la început, cred că l-ar vinde şi pe Iosif Visarionovici! Hai să nu ne mai amărâm şi să ne rugăm lui Dumnezeu. Totul depinde de El!” Via avea o vedere minunată spre Dunăre. Se întindea chiar pe malul râpos. Butucii plantaţi într-o geometrie perfectă, văzuţi din vârful turlei de observaţie, vâşca, în limbajul local, arătau precum o armată în dispozitiv de defilare. Întreg perimetrul era plantat cu pomi fructiferi aşezaţi pe câte trei rânduri – vişini, cireşi, caişi, piersici, meri, peri. Numai calitate, soiuri altoite şi încrucişate la sugestia lui Alexandrov, marele agronom amator, unele operaţiuni făcute chiar de mâna lui. O căsuţă cu trei încăperi, cu un pridvor larg, umbrit de un acoperiş ce se prelungea mult în afară, cu o mică anexă cu sobă de gătit şi un cuptor de făcut pâine, sau cozonaci, la nevoie. Un om de vreo 50 de ani, voinic, radiind de sănătate şi voie bună, se aciuase pe lângă familia Stavrov ca îngrijitor şi paznic şi-şi petrecea întreaga viaţă la vie, dormind într-o colibă meşteşugită cu talent de vagabond, în apropierea turlei de observaţie. Doi câini ciobăneşti, frumoşi, voinici, însoţeau orice mişcare a solitarului. Nu avea familie, nu avea rude – cel puţin aşa susţinea. Era îndrăgostit de vie, de Dunăre, de turla în care se căţăra vioi, admirând ore în şir priveliştea ce se deschidea în faţa ochilor. Cât vedeai cu ochii, se etalau parcelate viile şi livezile, într-o geometrie simplă şi ordonată. Dunărea, această imensă curgere de apă, îl fascina. Hrana zilnică o culegea din această apă, când liniştită, când învolburată, dar mereu bogată în peşte. „Ce vă aduce la vie, stăpâne, aşa seara?! Şi cu bagaje? Asta-i o maşină militară, nu?” „Lasă, Vasilii, vorbim mai târziu, hai să ducem lucrurile în casă! Băieţii se grăbesc.” Vestea că stăpânii lui au pierdut totul, că vor sta la vie până se va face colhozul, îl năuci pe bietul om, care reuza să priceapă ceva. „Vasilii, am rămas săraci! Tu o să trebuiască să-ţi cauţi de lucru în altă parte, ştii, noi nu mai avem cu ce să te plătim şi nici nu mai avem voie să mai ţinem pe cineva aici. Aşa este ordinul!? Într-o zi o să ne alunge şi de aici. În turlă va sta un soldat, un grănicer. Nu ştiu ce să mai spun!? Cred că e mai bine să te duci în sat, la pescari. O să facă ceva cooperativă cu pescarii, o să fie de lucru la pescuit, la cherhana. Dragul meu, totul s-a schimbat, nu mai putem face nimic.” „Stăpâne, ce mama dracului sunt bolşevicii ăştia? Am auzit că nu cred în Dumnezeu şi că închid bisericile!? Păi, n-o să-i bată Dumnezeu? O să-i bată, o să-i bată! Eu nu plec de aici. Nu-mi trebuie plată. O să muncesc via, o să pescuiesc, o să vindem ceva peşte pe pâine, o să fie bine! Unde să mă duc?!” „Nu, Vasilii, nu poţi rămâne! Te arestează şi pe tine şi pe noi. În oraş se întâmplă lucruri rele. Episcopul a dispărut, clopotarul Soborului a fost omorât. Da, da, se întâmplă lucruri rele! Cine poate, mai bine fuge peste Dunăre. Acolo n-o să fie revoluţie! Nu, dragul meu, mâine trebuie să pleci. Şi să nu povesteşti nimic! Să spui că te-ai supărat şi că ai plecat!” Era greu să-i explici unui om simplu, dar mulţumit de viaţa pe care o ducea, lucruri greu de înţeles. Încet, încet, zvonurile despre ce au făcut bolşevicii după revoluţie cu ofiţerii, cu oamenii bisericii, cu intelectualii, cu ţăranii, începeau să prindă contur, să prindă viaţă. Teama era elementul care trebuia sădit în oameni şi noii stăpânitori au ştiut s-o facă. Teama făcea oamenii să fie supuşi, teama făcea ca oamenii să înveţe să ascundă adevăratele sentimente, să ascundă ura. Da ura! Căci copleşitoarea majoritate a populaţiei, indiferent de ocupaţie, de pregătire, de etnie, se înfrăţea în tăcere prin ură. Din nou solidaritatea etnică îşi făcea simţită prezenţa în acest minunat „Ţinut de Jos al Basarabiei”. Speranţa că la nevoie Dunărea va înlesni exodul spre libertate începea să se spulbere. Pichetele de grăniceri au împânzit malurile, altădată atât de libere, ale bătrânului fluviu. Interdicţia scăldatului în apele Dunării, pescuitul limitat doar la zone supravegheate, interzicerea pescuitului de noapte, înregistrarea lotcilor şi strictul control al parcării acestora la domiciliul posesorilor, au introdus o atmosferă de nedumerire şi teamă. Nedumerirea din mintea bătrânilor pescari lipoveni era alimentată de „ştiinţa” lor, moştenită din generaţii, într-ale pescuitului. Cum să limitezi pescuitul la zone supravegheate, în general prost alese?! Cum să pleci la pescuit după orele opt?! Ce se va întâmpla cu pieţele de peşte, devenite celebre nu numai în zonă, ci şi peste hotare?! Erau întrebări fireşti, dar fără răspuns. Gurile Dunării, Delta, aveau un statut stabilit de natura lucrurilor, de natura însăşi. Echilibrul ecologic era urmărit şi respectat, fiind sădit în sânge. Cum să încalci „matuşca” natura?! Ar însemna să nu-l respecţi pe Dumnezeu! Până atunci, viaţa a fost liniştită în sânul acestei categorii sociale. Pescari din tată în fiu, muncind până la epuizare, cu gospodării care, prin grija nevestelor, străluceau de curăţenie. În spatele fiecărei case se întindea „domeniul” care asigura nevoile gospodăriei, ale familiei, adesea numeroasă. Acolo găseai de toate – cartofi, zarzavaturi, roşii, floarea-soarelui, porumb, bostani, pepeni şi, obligatoriu, ceva pomi fructiferi. Casele zugrăvite în fiecare an, pe dinăuntru şi pe dinafară, cu var, un alb imaculat şi strălucitor, reflectau orbitor lumina soarelui, de la ivirea lui şi până la asfinţit. Întotdeauna, în apropierea marilor ape, tabloul pictural al răsăritului şi al apusului de soare, primeşte ceva în plus, datorat fenomenului de refracţie a luminii, dat de continua evaporare a apei, invizibilă ochiului liber, dar inegalabilă prin prezenţa sa. Dacă ai strămuta aceşti oameni într-o zonă seacă, lipsită de specacolul măreţ al apelor, de frumuseţea strigătoare a fenomenelor naturii, s-ar stinge de dor, de dorul de frumos sădit în sângele lor. Aceasta a fost soarta celor care, nesupunându-se noii orânduiri, au luat drumul deportării, undeva în pădurile siberiene. Puţinii care au scăpat, întorcându-se după ani de pribegie, au spus-o răspicat: lipoveanul, pescarul, nu poate trăi decât pe malul unei ape adevărate, înfruntând liniştea şi furtuna, privind cu nesaţ răsăritul şi apusul soarelui, de undeva de departe, din mijlocul apei. Cei care au murit, nu au murit de muncă grea, de frig sau de foame, au murit de dor şi de teama că nu se vor mai întoarce niciodată la casele lor, la lotcă. Cam asta era şi însufletul lui Vasilii, când, luându-şi rămas bun de la stăpâni, nu a plecat pe drumul de ţară care lega viile de sate şi de oraş, ci a coborât râpa şi a pornit pe plaja îngustă ce se întindea la 5-6 metri de buza râpei, pentru a nu mai vedea via, dar pentru a se lăsa ghidat de apa lină, în direcţia lui Soare Răsare. Şi dus a fost! Când trupul lui a fost pescuit în dreptul cherhanalei, încă nedescompus, nimeni nu a putut înţelege cum un om voinic, sănătos, capabil altădată să treacă în joacă Dunărea înot, a putut să se înece. Acest secret l-a dus cu el în mormânt. A vrut el să moară?! Se poate! Dacă da, atunci şi-a ales singurul mormânt pe care şi l-ar fi putut dori, apa Dunării, în drumul fără întoarcere spre mare. Oamenii au înţeles asta şi l-au respectat. I-au aruncat trupul împreună cu un bolovan legat de picioare, cu o mică cruce de lemn în mână. Trebuia să rămână îngropat sub ape.

*

*           *

      Continue reading „Daris BASARAB: Povod (2)” →