Proaspătul rebotezat, tovarăşul Davâdov, instalat într-un birou de evidenţă a populaţiei, alături de alţi zece „caligrafi” deveniţi cinovnici, încerca sentimente contradictorii – între liniştea aparentă adusă de alegerea sa pe post de scrib şi neliniştea provocată de zvonurile care circulau în şoaptă, cu privire la cele ce se întâmplau la Consistoriu. Aflase şi el despre dispariţia episcopului, despre moartea clopotarului, despre anchetarea în serie a slujitorilor bisericii.Acest din urmă lucru îl îngrijora cel mai mult. Nimeni din cei anchetaţi nu împărtăşeau nimănui din experienţa „câştigată” în timpul vizitelor făcute la Consistoriu. Internarea la secţia de boli nervoase a spitalului din Ismail a soţiei părintelui Vodă a ridicat semne de întrebare, a stârnit curiozitatea cunoştinţelor apropiate. Înfăţişarea parohului, altădată atât de îngrijit şi de jovial, dădea naştere la tot felul de speculaţii. Cel mai năstruşnic zvon spunea de neînţelegerile apărute în cuplul parohial, de scandaluri în familie, de scene de gelozie, provocate de comportamentul preotesei. „Leolea, nu mai ştiu ce să cred despre Paul şi Silvia. Ce se spune pe seama lor, şi a ei în special, vizează absurdul. Eu nu am cunoscut un cuplu mai potrivit, mai echilibrat, mai fericit. Silvia acuzată de infidelitate şi încă la un mod de-a dreptul vulgar! Cine Dumnezeu a putut lansa asemenea zvonuri?! S-a ajuns să se discute la noi în birou, unde şeful, savurând, încurajează toate aceste bârfe. Ieri am trecut pe la biserică să-l văd cu ochii mei pe Paul. Arăta groaznic! Lăcrimând mi-a spus că Silvia s-a îmbolnăvit subit de nervi, fără alte comentarii!? La despărţire a adăugat şoptind: ce-au putut să facă din Consistoriul nostru! Am înţeles că a fost pe acolo, te pomeneşti că şi Silvia ! Doamne, oare ce ne aşteaptă?!” „Dania, cu diavolii ăştia te poţi aştepta la orice! A trecut pe aici Alexandrov. Era abătut. La trierea caligrafilor a fost repartizat paznic la un depozit de materiale care se va deschide mâine la Biserica Sf. Nicolae! Antihriştii! Să facă din biserică depozit! Ce se va alege de noi, de copiii noştri? Şi Mircea ăsta, abia l-am convins să arunce portretul lui Hitler. Mi-a spus că s-ar putea să treacă Dunărea înot, că sunt locuri unde paza este uşor de păcălit!? Trebuie să vorbeşti cu el! Vrea să se ascundă cu Iurii la via lor şi să aştepte o noapte întunecoasă. Trebuie să vorbim cu Stavrovii. E o nebunie! Vom plăti cu toţii această prostie.” „Băiatul ăsta e nebun! Cu el n-am fost niciodată liniştit. Cu cine o fi semănând?! Dacă nenorociţii ăştia îl vor mirosi, e pierdut, şi, odată cu el, suntem pierduţi şi noi. Astăzi am mai transformat zece nume româneşti în ruseşti. Ce e de neînţeles, este faptul că lumea nu mai reacţionează în nici un fel! Speriaţi, iau noile acte şi îngână un mulţumesc.” „Ce, parcă tu ai putut face ceva?! Eram mândră că m-am căsătorit cu un român şi uite că am ajuns de la Ţareva la Davâdova! Şi românii au făcut aşa ceva, dar parcă nu au obligat oamenii. Din contră, oamenii au cerut să se românizeze, să se piardă urma lor.” „Unde-i Bob?” „S-a dus cu George să facă o baie în Dunăre, dacă îi lasă. Ştii că este foarte încântat de soldaţii sovietici?! Îl lasă să pună mâna pe arme. Azi i-a adus lui babuşca Xenia o pâine cazonă, neagră. Era foarte mândru şi a spus că o să mai capete. Mama l-a certat şi i-a spus că nu mănâncă pâine de la păgâni.” „Bine, acum mă duc la Serghei, să văd ce-i cu prostia asta cu Dunărea.” Coborî strada Frumoasă cale de două cvartale şi se opri în faţa porţii îmbrăcate în viţă de vie. Deschise poarta şi se pomeni faţă în faţă cu un tânăr ofiţer care-l interogă cu privirea. „Caut familia Stavrov, suntem cunoştinţe.” „Nu mai locuiesc aici, s-au mutat la via lor. Acolo vor lucra până la organizarea colhozurilor. Aici va sta un colonel, comandantul nostru. La revedere!” Casa fusese evacuată în cursul nopţii când familia a putut să ia, în maşina pusă la dispoziţie, ceva lucruri personale, alese la întâmplare, într-o stare de panică, cu lacrimi în ochi. Agoniseala unei vieţi de muncă cinstită, pentru pretenţiile lor o adevărată avere, avea să treacă în mâna unor necunoscuţi, fără nici un act, fără nici o compensaţie. Numai argintăria – tacâmuri, platouri, suporturi pentru pahare, samovarul – putea să le asigure o bătrâneţe decentă. Drumul Calvarului se deschidea nemilos, ca de altfel şi pentru mulţi alţii, punând la grea încercare capacitatea de înţelegere şi chiar credinţa. „De ce, Doamne?! Serioja, cu ce am greşit?!” „Lasă Niusea, bine că ne lasă să stăm la via noastră. E ca acasă. Cine ştie? Poate că se va întâmpla o minune şi scăpăm de ei. Dumnezeu nu-i poate răbda pe aceşti antihrişti! Numai Iuric să nu facă vreo prostie! Mă tem de ideile lui Mircea, are idei cam trăsnite! Dacă reuşim să păstrăm monedele de aur, ne vom descurca. Dacă vine colhozul, poate mă lasă paznic!? Trebuie să schimbăm ascunzătoarea, undeva în afara viei. Dacă ne dau afară şi de acolo, să nu rămânem cu mâinile goale. Cu bani poţi cumpăra şi pe dracu. Poate plătim nişte grăniceri să ne lase să trecem dincolo. Sunt foarte lacomi, mai ales acum la început, cred că l-ar vinde şi pe Iosif Visarionovici! Hai să nu ne mai amărâm şi să ne rugăm lui Dumnezeu. Totul depinde de El!” Via avea o vedere minunată spre Dunăre. Se întindea chiar pe malul râpos. Butucii plantaţi într-o geometrie perfectă, văzuţi din vârful turlei de observaţie, vâşca, în limbajul local, arătau precum o armată în dispozitiv de defilare. Întreg perimetrul era plantat cu pomi fructiferi aşezaţi pe câte trei rânduri – vişini, cireşi, caişi, piersici, meri, peri. Numai calitate, soiuri altoite şi încrucişate la sugestia lui Alexandrov, marele agronom amator, unele operaţiuni făcute chiar de mâna lui. O căsuţă cu trei încăperi, cu un pridvor larg, umbrit de un acoperiş ce se prelungea mult în afară, cu o mică anexă cu sobă de gătit şi un cuptor de făcut pâine, sau cozonaci, la nevoie. Un om de vreo 50 de ani, voinic, radiind de sănătate şi voie bună, se aciuase pe lângă familia Stavrov ca îngrijitor şi paznic şi-şi petrecea întreaga viaţă la vie, dormind într-o colibă meşteşugită cu talent de vagabond, în apropierea turlei de observaţie. Doi câini ciobăneşti, frumoşi, voinici, însoţeau orice mişcare a solitarului. Nu avea familie, nu avea rude – cel puţin aşa susţinea. Era îndrăgostit de vie, de Dunăre, de turla în care se căţăra vioi, admirând ore în şir priveliştea ce se deschidea în faţa ochilor. Cât vedeai cu ochii, se etalau parcelate viile şi livezile, într-o geometrie simplă şi ordonată. Dunărea, această imensă curgere de apă, îl fascina. Hrana zilnică o culegea din această apă, când liniştită, când învolburată, dar mereu bogată în peşte. „Ce vă aduce la vie, stăpâne, aşa seara?! Şi cu bagaje? Asta-i o maşină militară, nu?” „Lasă, Vasilii, vorbim mai târziu, hai să ducem lucrurile în casă! Băieţii se grăbesc.” Vestea că stăpânii lui au pierdut totul, că vor sta la vie până se va face colhozul, îl năuci pe bietul om, care reuza să priceapă ceva. „Vasilii, am rămas săraci! Tu o să trebuiască să-ţi cauţi de lucru în altă parte, ştii, noi nu mai avem cu ce să te plătim şi nici nu mai avem voie să mai ţinem pe cineva aici. Aşa este ordinul!? Într-o zi o să ne alunge şi de aici. În turlă va sta un soldat, un grănicer. Nu ştiu ce să mai spun!? Cred că e mai bine să te duci în sat, la pescari. O să facă ceva cooperativă cu pescarii, o să fie de lucru la pescuit, la cherhana. Dragul meu, totul s-a schimbat, nu mai putem face nimic.” „Stăpâne, ce mama dracului sunt bolşevicii ăştia? Am auzit că nu cred în Dumnezeu şi că închid bisericile!? Păi, n-o să-i bată Dumnezeu? O să-i bată, o să-i bată! Eu nu plec de aici. Nu-mi trebuie plată. O să muncesc via, o să pescuiesc, o să vindem ceva peşte pe pâine, o să fie bine! Unde să mă duc?!” „Nu, Vasilii, nu poţi rămâne! Te arestează şi pe tine şi pe noi. În oraş se întâmplă lucruri rele. Episcopul a dispărut, clopotarul Soborului a fost omorât. Da, da, se întâmplă lucruri rele! Cine poate, mai bine fuge peste Dunăre. Acolo n-o să fie revoluţie! Nu, dragul meu, mâine trebuie să pleci. Şi să nu povesteşti nimic! Să spui că te-ai supărat şi că ai plecat!” Era greu să-i explici unui om simplu, dar mulţumit de viaţa pe care o ducea, lucruri greu de înţeles. Încet, încet, zvonurile despre ce au făcut bolşevicii după revoluţie cu ofiţerii, cu oamenii bisericii, cu intelectualii, cu ţăranii, începeau să prindă contur, să prindă viaţă. Teama era elementul care trebuia sădit în oameni şi noii stăpânitori au ştiut s-o facă. Teama făcea oamenii să fie supuşi, teama făcea ca oamenii să înveţe să ascundă adevăratele sentimente, să ascundă ura. Da ura! Căci copleşitoarea majoritate a populaţiei, indiferent de ocupaţie, de pregătire, de etnie, se înfrăţea în tăcere prin ură. Din nou solidaritatea etnică îşi făcea simţită prezenţa în acest minunat „Ţinut de Jos al Basarabiei”. Speranţa că la nevoie Dunărea va înlesni exodul spre libertate începea să se spulbere. Pichetele de grăniceri au împânzit malurile, altădată atât de libere, ale bătrânului fluviu. Interdicţia scăldatului în apele Dunării, pescuitul limitat doar la zone supravegheate, interzicerea pescuitului de noapte, înregistrarea lotcilor şi strictul control al parcării acestora la domiciliul posesorilor, au introdus o atmosferă de nedumerire şi teamă. Nedumerirea din mintea bătrânilor pescari lipoveni era alimentată de „ştiinţa” lor, moştenită din generaţii, într-ale pescuitului. Cum să limitezi pescuitul la zone supravegheate, în general prost alese?! Cum să pleci la pescuit după orele opt?! Ce se va întâmpla cu pieţele de peşte, devenite celebre nu numai în zonă, ci şi peste hotare?! Erau întrebări fireşti, dar fără răspuns. Gurile Dunării, Delta, aveau un statut stabilit de natura lucrurilor, de natura însăşi. Echilibrul ecologic era urmărit şi respectat, fiind sădit în sânge. Cum să încalci „matuşca” natura?! Ar însemna să nu-l respecţi pe Dumnezeu! Până atunci, viaţa a fost liniştită în sânul acestei categorii sociale. Pescari din tată în fiu, muncind până la epuizare, cu gospodării care, prin grija nevestelor, străluceau de curăţenie. În spatele fiecărei case se întindea „domeniul” care asigura nevoile gospodăriei, ale familiei, adesea numeroasă. Acolo găseai de toate – cartofi, zarzavaturi, roşii, floarea-soarelui, porumb, bostani, pepeni şi, obligatoriu, ceva pomi fructiferi. Casele zugrăvite în fiecare an, pe dinăuntru şi pe dinafară, cu var, un alb imaculat şi strălucitor, reflectau orbitor lumina soarelui, de la ivirea lui şi până la asfinţit. Întotdeauna, în apropierea marilor ape, tabloul pictural al răsăritului şi al apusului de soare, primeşte ceva în plus, datorat fenomenului de refracţie a luminii, dat de continua evaporare a apei, invizibilă ochiului liber, dar inegalabilă prin prezenţa sa. Dacă ai strămuta aceşti oameni într-o zonă seacă, lipsită de specacolul măreţ al apelor, de frumuseţea strigătoare a fenomenelor naturii, s-ar stinge de dor, de dorul de frumos sădit în sângele lor. Aceasta a fost soarta celor care, nesupunându-se noii orânduiri, au luat drumul deportării, undeva în pădurile siberiene. Puţinii care au scăpat, întorcându-se după ani de pribegie, au spus-o răspicat: lipoveanul, pescarul, nu poate trăi decât pe malul unei ape adevărate, înfruntând liniştea şi furtuna, privind cu nesaţ răsăritul şi apusul soarelui, de undeva de departe, din mijlocul apei. Cei care au murit, nu au murit de muncă grea, de frig sau de foame, au murit de dor şi de teama că nu se vor mai întoarce niciodată la casele lor, la lotcă. Cam asta era şi însufletul lui Vasilii, când, luându-şi rămas bun de la stăpâni, nu a plecat pe drumul de ţară care lega viile de sate şi de oraş, ci a coborât râpa şi a pornit pe plaja îngustă ce se întindea la 5-6 metri de buza râpei, pentru a nu mai vedea via, dar pentru a se lăsa ghidat de apa lină, în direcţia lui Soare Răsare. Şi dus a fost! Când trupul lui a fost pescuit în dreptul cherhanalei, încă nedescompus, nimeni nu a putut înţelege cum un om voinic, sănătos, capabil altădată să treacă în joacă Dunărea înot, a putut să se înece. Acest secret l-a dus cu el în mormânt. A vrut el să moară?! Se poate! Dacă da, atunci şi-a ales singurul mormânt pe care şi l-ar fi putut dori, apa Dunării, în drumul fără întoarcere spre mare. Oamenii au înţeles asta şi l-au respectat. I-au aruncat trupul împreună cu un bolovan legat de picioare, cu o mică cruce de lemn în mână. Trebuia să rămână îngropat sub ape.
*
* *
Smulgerea declaraţiei sub semnatură preotului Vodă cu privire la implicarea lui în complotul pus la cale de către episcopul „fugar“, precum şi confirmarea participării la complot a celorlalţi doi preoţi care au oficiat slujba de înmormântare a clopotarului, a pus în mâna colonelului Râşcov „documentul“ de care avea nevoie pentru a declanşa campania împotriva clerului. „Căpitan Şevcenco, adu în anchetă preoţii Ilaşcu şi Nicolov, scoate ce poţi de la ei şi dă-i pe mâna tribunalului militar. Vreau condamnare la muncă silnică pe viaţă, pentru amândoi. Sunt prea mulţi preoţi în Ismail.“ „Tovarăşe colonel, ce facem cu familia Vodă?“ „Mai lasă-i în pace! Poţi să-l mai chemi din când în când pe el, să-i aminteşti că s-a angajat să ne mai informeze. Dacă cooperează, îl mai păstrăm! Ce ai mai auzit despre nevasta lui? Tot la nebuni e? Trimite un om pe la spital să afle care-i situaţia. Nu vreau complicaţii! Dacă vorbeşte ce nu trebuie, vezi cum scapi de ea. Trimite-l pe Volodea, să vedem dacă îl recunoaşte. Să-l anunţe pe medic, pe şeful de secţie, că e un element periculos şi că trebuie s-o ţinem sub observaţie. Pentru discuţia cu medicul, e mai bine să mergi personal. Să-i atragi atenţia că este obligat să ne ţină la curent cu tot ce se întâmplă cu ea. Cum se comportă, ce spune. Dacă vorbeşte prea mult, sugerează-i s-o ţină cu sedative. Pe urmă vezi tu cum scapi de ea.” „Am înţeles. În seara asta trimit să-i aducă pe cei doi.“ Aşa a şi făcut. După lăsarea întunericului, maşina spaimei s-a oprit în faţa casei părintelui Sergiu Nicolov, un blond cu ochii negri, cu o barbă îngrijită, un tip plăcut, cu o voce caldă de tenor, născut pe meleaguri basarabene, văduv de vreo zece ani. Singurul lui copil, un băiat de vreo 25 de ani, era student la medicină, în România. După cele ce se petreceau în oraş, nu a fost surprins de vizita primită şi, fără nici un fel de întrebări, s-a îmbrăcat şi s-a pus la dispoziţia celor doi civili. Maşina, dupa o serie de viraje bruşte, s-a oprit în faţa casei tânărului preot Anania Ilaşcu. La cei 35 de ani ai săi, părea prea tânăr pentru misiunea de propovăduitor. Înalt, cam 1,80, brunet, suplu, părea mai repede un atlet, îmbrăcat în rasă preoţească. A deschis soţia lui, o blondă foarte drăguţă, de vreo 30 de ani, puţin descumpănită la vederea celor doi necunoscuţi. „Pe cine căutaţi?“ „Pe tovarăşul Ilaşcu. Permiteţi să intrăm!“ Cu o mână fermă, unul dintre civili împinse uşa şi păşi înăuntru, fără prea multe menajamente. Cel de al doilea rămase afară. „Ananie, eşti căutat.“ „Bună seara, cu cine am plăcerea?“ „Vă rog să mă urmaţi! Trebuie să ne daţi ceva lămuriri.“ „Bine, bine, dar cine sunteţi?!“ „Sunt de la interne, de la siguranţa statului. Vă rog să vă grăbiţi!“ „Ileana dragă, stai liniştită! Trebuie să fie o neînţelegere. Mă întorc cât pot de repede. Pa!“ Când maşina s-a oprit în faţa Consistoriului, cei doi preoţi au înţeles că nu era vorba de o neînţelegere. Aruncându-şi unul altuia o privire cu subînţelesuri, cei doi „invitaţi“ păşiră cu inima bătând de emoţie, în incinta fostei lor instituţii, unde cândva s-au simţit atât de în largul lor. Fură conduşi la subsol, în aşa–zisa cameră de aşteptare. Se aşezară pe banca din mijlocul încăperii şi se priviră în tăcere. „Ce vor ăştia, părinte Nicolov? Ne putem considera arestaţi? Sărmana nevastă-mea, ce-o fi oare în capul ei acum?“ „Cum sunt sigur că pereţii au urechi, e mai bine să stăm şi să aşteptăm cu răbdare.“ Privi curios de jur–împrejur, nu descoperi nici o sursă de aerisire, oftă prelung şi ascultă cu atenţie. Nici un zgomot nu răzbea din afara încăperii. Broboane de sudoare începeau să-i acopere fruntea. Îşi desfăcu gulerul de la rasa preoţească, îmbrăcăminte la care nu renunţa niciodată. Ştia că îi va veni rândul. Dispariţia episcopului, moartea suspectă a clopotarului, problemele apărute în familia preotului Vodă, erau tot atâtea semne de întrebare, tot atâtea semnale de avertizare. Era bucuros că fiul său se afla la studii în România. Pentru el nu-şi făcea prea multe griji. Încerca un sentiment de părere de rău pentru tânărul său coleg. Acest Anania Ilaşcu venea de la Tighina, dintr-o familie de vechi moldoveni, oameni cu frica lui Dumnezeu, fericiţi că acest vlăstar reuşise să ajungă preot, că făcea parte din corpul preoţesc al Soborului din Ismail, că se aşezase la casa lui, alături de Ileana, o fată tot din Tighina, fiică de preot. Îl frământa gândul la ce se va alege cu acest tineret, ce se va alege cu tagma preoţească, ce va deveni Biserica, frământări şi întrebări fără de răspuns. Ultima veste, cum că biserica Sf. Nicolae a fost închisă şi transformată în depozit de materiale de construcţii, il revolta. Brusc se crispă, strânse banca cu mâinile şi şopti, abia perceptibil – inima. „Ce aţi păţit, părinte Nicolov? Staţi liniştit, să întind ceva pe jos.“ Tânărul Ilaşcu îşi scoase repede rasa şi o întinse pe jos, apoi îl prinse cu braţele-i vânjoase şi-l coborî de pe banca ce se răsturnă cu zgomot. „Întindeţi-vă bine, staţi liniştit şi nu vorbiţi.“ „În buzunarul din dreapta am nişte pilule. Pune-mi una în gură, te rog. Nu te speria, e inima, e lipsa de aer.“ Ilaşcu scotoci prin buzunarul rasei, desfăcu cu mâini tremurânde cutiuţa cu pilule şi apropie o pilulă de buzele învineţite ale lui Nicolov. Acesta prinse cu buzele pilula şi o introduse sub limbă, după care rămase liniştit. După vreo 2–3 minute, îi zâmbi tânărului său coleg şi se săltă în coate. „Gata, a trecut. Ajută-mă să salt pe bancă. Uite ce-am făcut cu rasa! S-a murdărit toată. Îţi mulţumesc, mult! De obicei mă descurc singur. Aici se pare că nu prea e aer!“ „Am să bat în uşă, să le spun să ne scoată de aici.“ „Nu, nu trebuie! Să nu-i irităm mai mult decât trebuie. Trebuie să vină să ne ducă la interogatoriu. Să mai aşteptăm puţin.“ Puţinul a ţinut cca. două ore, după care uşa s-a deschis şi şi-a făcut apariţia Serghei. „Tovarăşe Nicolov, să mergem la tovarăşul căpitan. Dumneata mai rămâi aici. Să mergem!“ Urcarea treptelor atrase după sine un val de transpiraţie. O suviţă rece se prelinse de-a lungul coloanei şi o stare de sfârşeală cuprinse întreaga fiinţă. Se sprijini pentru o clipă de perete, apoi forţă ritmul şi-l ajunse pe Serghei din urmă. Nicolai Nicolaievici Şevcenco îl pofti cu un gest politicos să ia loc, îl privi insistent, apoi se ridică şi scoase un oftat prelung. „Ce aţi făcut, tovarăşe Nicolov? Unde v-a stat capul?! Sunteţi un om cu experienţă, sunteţi rus de-al nostru, cum de v-aţi lăsat antrenat într-o chestiune atât de murdară, atât de gravă?! Culmea e că cel care v-a instigat, v-a şi trădat! Am auzit că episcopul e bine mersi la Bucureşti, iar cei care l-aţi urmat, sunteţi aici şi va trebui să suportaţi consecinţele. A complota în actuala conjunctură, înseamnă a te face vinovat de înaltă trădare şi asta se pedepseşte! Singura cale de a uşura situaţia este să colaboraţi cu noi în timpul anchetei, să recunoaşteţi greşeala făcută şi să vă desolidarizaţi de cei care ne vor răul. De la început vreau să vă spun că suntem la curent cu tot ce s-a întâmplat, cunoaştem numele tuturor participanţilor, avem o declaraţie completă a unuia dintre cei implicaţi în complot. Singurul regret este că ne-a scăpat episcopul, că ne-am lăsat păcăliţi. De fapt i-a păcălit pe toţi. Da, vă rog să nu vă cramponaţi de minciună, nu v-ar ajuta cu nimic.“ „V-am ascultat cu atenţie şi sunt consternat de acuzaţiile pe care mi le aduceţi. Despre ce complot este vorba? Vă rog să nu mă confundaţi cu un copil! Dacă vreţi să-mi puneţi ceva în cârcă, vă sfătuiesc să renunţaţi! Sunt dispus să ascult acuzaţiile Dumneavoastră concrete, dar refuz să mai ascult nişte fraze acuzatoare fără acoperire. Pe această cale nu veţi ajunge nicăieri cu mine. Ştiu să vorbesc, dar ştiu să şi tac, orice aţi face. Nu mă impresionează nici cătuşele, nici arsenalul pe care l-aţi etalat pe masa aceea. Dacă vreţi să mă condamnaţi, făceţi-o direct. Se practică în lumea întreagă, din păcate. Drumul Crucii nu este cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui creştin, iar eu sunt un bun creştin.“ „Se pare că nu vreţi să fiţi cooperant!? Totuşi eu am încredere în inţelepciunea dumneavoastră şi vă invit să trecem la redactarea unei declaraţii, în care să ne scrieţi, sub semnătură, tot ce s-a discutat în casa preotului Vodă înainte de fuga episcopului, cine a propus organizarea manifestaţiei de la cimitir sub pretextul înmormântării clopotarului, cine a mai fost prezent în afară de preotul Ilaşcu, ce s-a mai pus la cale şi cine este omul de legătură cu România. Aceasta va fi o recunoaştere a vinovăţiei şi va cântări mult la proces. Nu are nici un rost să faceţi pe eroul. Veţi fi un simplu condamnat politic şi nimic mai mult. Hai, fiţi înţelegător şi să trecem la treabă. Fiţi sigur că Ilaşcu va recunoaşte, va înţelege că avem probe.“ „Probele Dumneavoastră nu au nici o valoare. Dacă aţi obţinut ceva declaraţii de la părintele Vodă, sunt sigur că le-aţi obţinut folosind forţa sau intimidarea. Din moment ce nu am fost la familia Vodă este clar că totul este o înscenare de prost gust. Dacă vreţi să distrugeţi corpul preoţesc, făceţi-o direct, în numele ideologiei comuniste, a falsei libertăţi a credinţei. Nu este nevoie de proces, de spectacol! Pe această cale nu veţi reuşi decât să vă mânjiţi mâinile şi să atrageţi ura populaţiei. Şi părintele Vodă şi părintele Ilaşcu sunt nevinovaţi, iar dacă îi veţi judeca şi condamna veţi comite o crimă ordinară. Şi Vodă, şi Ilaşcu, sunt tineri deosebit de dotaţi. Nu-i distrugeţi, câştigaţi încrederea lor. Aici, în Basarabia, fără credinţa în Dumnezeu, nu vă veţi apropia niciodată de popor!“ „Chiar că m-aţi vrăjit! Nici nu-mi vine să cred că am pierdut atâta timp ascultând predica asta ieftină! Serghei!… Du-l pe tovaraşul şi vino cu Ilaşcu. Trebuie să ne grăbim.“ Întors în camera de aşteptare, părintele Nicolov aruncă o privire plină de subînţelesuri înspre tovarăşul său de suferinţă, apoi, fără să scoată nici un cuvânt, se aşeză pe bancă, îşi sprijini coatele de genunchi şi-şi cuprinse faţa între palme. „Hai tovarăşe Ilaşcu, tovaraşul căpitan vă aşteaptă!“ Când intră în camera de anchetă, privirile tânărului Ilaşcu trecură în revistă fotoliul, canapeaua şi masa cu instrumente. Zâmbi ironic şi se adresă căpitanului. „Parc-am fi în evul mediu! Chiar sunt necesare toate acestea?“ „Nu vă faceţi griji, nu este vorba nici de intimidare, nici de altceva. Uneori suntem obligaţi să ne purtăm cum nu ne place, dar în meseria noastră întâlnim tot felul de indivizi, trădători sau chiar criminali, care nu înţeleg să colaboreze şi încearcă să meargă până-n pânzele albe. Noi nu putem glumi cu siguranţa statului. Îmi place că sunteţi sigur pe dumneavoastră. Dar, îmi place să cred şi că sunteţi un om raţional şi ştiţi să şi pierdeţi. Păcat că la o vârstă atât de fragedă v-aţi implicat într-o treabă atât de murdară, antrenat, probabil prin minciuni, de către nişte oameni iresponsabili, cum a fost episcopul, sau preotul Nicolov. Episcopul, de altfel, v-a şi abandonat, iar de Nicolov ce să spun? Este exponentul cel mai pregnant al vechii orânduiri ţariste, un alb în toată puterea cuvântului. V-au implicat într-o treabă gravă – atentat la siguranţa statului!“ „Să ne înţelegem, vă rog! Vreau să ştiu, de la bun început, de ce sunt acuzat. Din capul locului vă asigur că nu mă fac vinovat de absolut nimic. Despre ce atentat este vorba?“ „Şi eu, tot de la bun inceput, ţin să vă spun că suntem la curent cu tot ce s-a întâmplat, iar în privinţa implicării dumneavoastră, avem chiar declaraţiile celor cu care aţi complotat.“ „Mai terminaţi, vă rog, cu aruncarea vorbelor în vânt! Ce atentat, ce complot?!“ „Încercaţi să jucaţi tare. Dacă veţi persista în a nega totul, vă vom confrunta cu Vodă, cu Nicolov şi alţii. Din păcate nu vă putem confrunta cu episcopul! Ne-a tras clapa la toţi! Poate stiţi să ne spuneţi ceva şi în legatură cu fuga asta misterioasă. Fiţi mai cooperant, este în interesul dumneavoastră şi al familiei!“. „Aştept şi eu confruntarea, Domnule căpitan!“ „Nu mă luaţi cu domnule, nu suntem în România!” „Să ştiţi că dacă vă spun Domnule, e semn că vă respect! La noi acest apelativ nu înseamnă ceva peiorativ, nu înseamnă nici burjui, nici culac, este un mod de adresare care implică respectul!“ „E bine să vă obişnuiţi cu modul nostru de respect. În privinţa confruntării, toate la timpul lor! Până atunci, am nevoie de o declaraţie în care să vă referiţi concret, am spus concret, la întrunirea de la Vodă, la pregătirea manifestaţiei de la cimitir, la fuga episcopului, la omul de legatură cu cei din România. Vreau nume concrete. Din câte ştim, unul din oamenii de legătură ar fi chiar fiul preotului Nicolov, studentul de la Bucureşti. O declaraţie clară, înseamnă o altă încadrare la stabilirea vinovăţiei. Sunteţi tânăr, ar fi păcat. Vodă şi Nicolov au fost destul de cooperanţi, au recunoscut multe lucruri pe care le-au negat la început. Vodă a fost chiar foarte cooperant. Puteţi fi condamnat şi fără să daţi această declaraţie, dar în alte condiţii.“ „Uite ce-i, tovarăşe căpitan, vă pierdeţi vremea cu mine. Sunt tânăr, dar nu sunt naiv. Sunt dispus să suport toate consecinţele.“ „Serghei, cheamă băieţii!“ Băieţii, respectiv Alioşa şi Volodea, intrară voioşi, izbind carâmbii cizmelor cu câte o cravaşă şi se îndreptară înspre canapeaua mărturisirilor. „Tovarăşul refuză să vorbească, aşa că va trebui să fiţi mai convingători decât mine. Luaţi-l!“ Cei doi „atleţi“ se apropiară de tânărul Ilaşcu. Alioşa, zâmbind tâmp, repezi un pumn năprasnic în plexul victimei, aşteptând, sigur de el, efectul loviturii. Văzându-l pe Ilaşcu în picioare, Alioşa holbă ochii şi repezi un al doilea pumn în aceeaşi direcţie. De data aceasta nu mai intâlni muşchii încordaţi ai abdomenului, ci pumnul strâns al adversarului. „Eşti bine făcut, dar nu ai cap de boxer, dragul meu. Dacă era să ne batem, erai de mult la pământ. Vreţi să mă bateţi? Trebuie să mă loviţi pe la spate.“ Nu-şi termină bine ironia că şi căzu trăsnit de un pumn în ceafă. Volodea, autorul atacului surpriză, îl săltă oferindu-l ca pe tavă tovaraşului său de joacă. Furios, Alioşa trimise o serie de pumni în abdomenul descoperit al preotului, după care, ajutat de Volodea, dezbrăcară victima şi o fixară, cu faţa în jos, pe canapeaua supliciului. Şevcenco rămase surprins de frumuseţea acestui trup. Imbrăcat în rasa preoţească, Ilaşcu părea subţirel, aproape firav. Avea un corp bine proporţionat, cu o musculatură perfect dezvoltată, un tot armonios. „Ei băieţi, aveţi un exemplar pe cinste! Aveţi ce prelucra. Sunt curios să văd cum rezistă. Volodea, ai cam exagerat lovindu-l în ceafă. Sper să-şi revină! Am nevoie de declaraţia lui. Dacă va fi nevoie, îi aduc şi nevasta. Toarnă-i puţină apă pe cap.“ De apă n-ar fi fost nevoie dacă Şevcenco şi-ar fi dat seama că Ilaşcu era treaz şi asculta. Se trezise încă din clipa în care simţise răceala metalică a cătuşelor, dar a preferat să câştige puţin timp pentru a-şi pune puţină ordine în gânduri. Capul îl durea, o durere surdă, greu de definit. Înţelese că a fost lovit în ceafă şi realiză că treaba era mult mai gravă decât crezuse la început. Bravase ştiind că totul era o montare şubredă, că totul era construit pe minciună, că se încerca compromiterea clerului pentru scoaterea acestuia din viaţa publică. Crezuse sincer că era vorba de un bluf, urmărindu-se intimidarea. Din cele câteva fraze schimbate între torţionari, înţelese însă că era vorba de ceva mai grav, de un scenariu monstruos, că a fost ales pentru a fi sacrificat. Şi-a dat seama că nu se vor da înapoi de la nimic, că vor merge până la capăt. Gândul că Ileana ar putea fi adusă şi supusă la cine ştie ce batjocură, îl îngrozi. Trebuia să reziste, să-i întărâte, pentru a-i face să-l termine încă din anchetă. Da, trebuiau provocaţi, zgândăriţi în orgoliul lor nemernic. „Băieţi, daţi-i drumul!“ Alioşa alese spatele, Volodea se mulţumi cu tălpile. Cravaşele intrară în funcţiune. La fiecare plesnitură, dintr-un reflex de autoaparare, muşchii se încordau, făcând, parcă, mai suportabilă durerea. Nici un sunet, nici un scâncet! După un sfert de oră, de la ceafă şi până la glezne, trupul era brăzdat ca un câmp proaspăt greblat. La căpătâiul victimei, Şevcenco aştepta o reacţie, un semn de slăbiciune. Ilaşcu îi arunca priviri pline de dispreţ. „Laşule! Dezleagă-mă şi ai să vezi pe dracu şi tu, şi neputincioşii ăştia. La sfârşit promit să vă binecuvântez pentru iertarea păcatelor.“ „Băieţi, opriţi-vă şi încălziţi-mi puţin letconul. Nenorocitul ăsta crede că suntem într-o arenă de lupte.“ Alioşa aprinse primusul şi plimbă letconul prin flacără. Îl apropie de obraz şi simţindu-i căldura, făcu testul scuipatului. O sfârâială uşoară îl convinse că totul era în regulă. Mulţumit, întinse letconul spre căpitan care-l luă, schiţând un zâmbet de satisfacţie. „Mai ai timp să te răzgândeşti, părinte.“ „Tu nu eşti bărbat, canalie. Numai eunucii îşi procură astfel de plăceri.“ Şevcenco se apropie de victimă şi plimbă tacticos letconul de-a lungul coloanei vertebrale. Muşchii se încordară, pumnii se strânseră şi un abia perceptibil scâncet răzbi printre dinţii încleştaţi. „Măi, impotent intelectual ce eşti, tu crezi că aşa o să introduci comunismul în Ţara asta?“ „Nu ştiu cum am să introduc eu comunismul aici, dar până atunci am să-ţi introduc letconul ăsta în cur.“ Un urlet sfâşie încăperea, urmat de o linişte apăsătoare. „Aşa te vreau părinte! Ce dracu, doar eşti şi tu om! Ce zici, continuăm, sau trecem la masa de scris?“ „Numai mort voi ajunge la masa de scris!“ Şevcenco se departă de canapeaua supliciului şi se apropie de primus. Trecu de câteva ori letconul prin flacară şi reveni la Ilaşcu, apropriindu-l de obrazul acestuia. Instinctiv, Ilaşcu trase capul într-o parte. „Nu-ţi fie teamă, nu te desfigurez. Trebuie să arăţi cum trebuie la proces.“ Nicolai Nicolaevici Şevcenco, iritat de propria-i neputinţă, strecură letconul sub subsuoara dreaptă. Un urlet ţâşni din gura preotului luat prin surprindere, însoţit de un miros neplăcut de ars. „Aşa e mai bine, aşa te vreau părinte! Ei, ce zici, ne apucăm de scris sau continuăm?“ Neprimind nici un răspuns, căpitanul făcu doi paşi lateral şi lipi letconul de testicule. Un nou urlet nestăpânit, urmat de linişte. Încordarea dispăru şi trupul se relaxă într-o stare de leşin. „Volodea, toarnă nişte apă pe nenorocitul ăsta!“ Volodea aruncă o găleată de apă peste trupul tânărului martirizat, aşteptând trezirea. Nevăzând nici un semn de viaţă, Alioşa prinse de păr capul victimei şi-i aplică câteva palme. Capul lui Ilaşcu căzu ca un bolovan stârnind priviri întrebătoare din partea anchetatorilor. Şevcenco pipăi jugulara preotului şi dădu din cap confirmativ. „Da, a crăpat nenorocitul! Îmbrăcaţi-l şi duceţi-l în camera de arest. Trageţi-i două gloanţe în spate. Eu pregătesc un proces-verbal de încercare de evadare. Alioşa, trage-i un pumn lui Volodea, în dreptul ochiului. Voi consemna agresivitatea anchetatului. Hai, ce aştepţi?“ Cu un pumn bine plasat, Alioşa il trimise pe Volodea la podea, provocându-i o frumoasă vânătaie. Volodea se ridică smerit şi fără nici un comentariu se apucă să elibereze cătuşele decedatului. Îmbrăcară cu grijă corpul neînsufleţit şi-l transportară în camera de arest. Două împuşcături surde se auziră, urmate de o linişte sinistră. La auzul împuşcăturilor, Nicolov tresări, se ridică de pe bancă şi începu un du-te-vino agitat. O presimţire rea începu să-l apese. Simţea că ceva rău se întâmplase, sau avea să se întâmple. Era ingrijorat de durata interogatoriului tânarului Ilaşcu. Tresări la auzul cheii. Speranţa că-l va revedea pe Ilaşcu se spulberă. „Mergem la tovarăşul căpitan!“ Şevcenco îl întâmpină cu o mină gravă. „Stai jos tovarăşe Nicolov! S-a întâmplat ceva grav. Ilaşcu l-a atacat pe Volodea şi a reuşit să se strecoare afară din clădire, să fugă, să evadeze din starea de arest. Cunoscând bine locul, i-a fost uşor să dispară. N-am ştiut că aşa subţirel cum părea, era de fapt un atlet, un boxer. Volodea, vino sa ne arăţi ce ţi-a făcut. Incredibil! Este un element periculos, l-am dat în urmărire. Serghei, te duci mâine la soţia lui Ilaşcu şi o anunţi că soţul ei a evadat din arest şi-i atragi atenţia că are obligaţia să ne anunţe imediat ce află ceva. Da, părinte, uite unde am ajuns purtându-mă cu mănuşi!“ „Şi aţi obţinut ce aţi vrut de la el?“ „Din păcate doar o confesiune verbală! E importantă şi asta, mai ales că ne confirmă presupunerile. Acum ştim, o dată în plus, cine a participat la întâlnirea de la familia Vodă şi cum s-a pus la cale manifestaţia de la cimitir. Ne-aţi minţit părinte. Eraţi la curent cu toate şi aţi participat activ. Un lucru nu ştim, şi anume, care este filiera prin care se stabileşte legătura cu cei din România. Poate că totuşi ne lămuriţi dumneavoastră, acum când totul a ieşit la iveală. Ce ziceţi?“ „Ce să zic? Acelaşi lucru pe care vi l-am spus de atâtea ori. Indiferent de ceea ce vreţi să-mi faceţi, eu nu voi intra în acest joc murdar. De la mine nu veţi obţine nici un fel de declaraţii scrise, prin care să mă declar vinovat fără să fiu, sau să implic alte persoane nevinovate. Dacă aş fi fost implicat în ceva aş fi declarat-o pe faţă. Nu sunt un complotist! Mă întreb îngrozit ce i-aţi făcut părintelui Ilaşcu? Ce au fost cele două împuşcături care s-au auzit în această clădire?“ „Fabulaţi, tovarăşe, fabulaţi! Mai rău este că aduceţi injurii la adresa acestei instituţii, ne acuzaţi de crimă. Refuzul de a face declaraţii care să ne ajute în elucidarea acestui caz vă pune într-o postură foarte proastă. Cu aceasta, misiunea noastră se încheie. Veţi fi deferit procuraturii militare. Serghei, ocupă-te de transferul cetăţeanului Nicolov. Eu voi încheia chiar astăzi dosarul. Avem declaraţia scrisă a lui Vodă, depoziţia verbală a lui Ilaşcu şi bineînţeles, faptele. Vă doresc noroc, deoarece veţi avea mare nevoie de el. Puteţi pleca!“ „Dumnezeu să-ţi ierte rătăcirea!“ Serghei se prezentă a doua zi la familia Ilaşcu îmbrăcat în civil. Când Ileana îi deschise, prezentă legitimaţia şi ceru permisiunea să intre. Cu o mină gravă îi comunică faptul că soţul ei fugise din arest, după ce-şi agresase supraveghetorul, profitând de întunericul nopţii. Ileana trebuia să înţeleagă situaţia gravă creată şi să colaboreze, spre binele ei şi al soţului, furnizând orice informaţie cu privire la evadat. „Dacă apare, sfătuiţi-l să se predea. Nu are cum să dispară. Noi vom supraveghea casa. La revedere!“ Ileana rămase cu privirile aţintite asupra uşii prin care dispăruse civilul, tovarăşul Serghei. Nu se putea mişca, nu putea plânge. Dezorientată, ieşi din casă, lasând uşa deschisă şi urmă instinctiv drumul ce ducea spre casa familiei Vodă. Sări la pieptul lui Paul şi începu să tremure. „Ce s-a întâmplat Ileana? Linişteşte-te şi încearcă să vorbeşti. Hai în casă să-ţi dau un calmant. Încearcă să plângi, stai pe canapea.“ „Paul, nu pleca, te rog! nu vreau calmant, vreau să vorbim. Nani a fost arestat, iar astăzi au venit să mă anunţe că ar fi evadat, după ce l-a agresat pe unu de la ei. Cum să agreseze Nani?! Oare ce i-au făcut? Ce mă fac, cum aflu ceva?“ „Draga mea, povestea cu evadatul e cusută cu aţă albă, e o invenţie stupidă. Acolo nu ai cum nici să agresezi, nici să evadezi. Mi-e greu să-ţi spun, dar cred că s-a întâmplat ceva rău. Cei de acolo nu sunt oameni, sunt nişte instrumente mânuite diabolic de sistem. Dacă l-au declarat evadat, mă tem că n-o să-l mai vedem niciodată! Ascultă-mă, nu am vrut să povestesc, dar ceea ce ai să auzi, ţi se va părea venind din altă lume. Când m-au arestat, au arestat-o şi pe Silvia. Acum Silvia nu mai există, ea trăieşte într-o altă lume, o lume ireală. Doctorul a declarat-o schizofrenică!? Dacă eu mai trăiesc, o fac ca să-mi salvez fetiţa. În faţa lor l-am blestemat pe Dumnezeu! Da, da, eu, preotul Paul Vodă, l-am blestemat pe Dumnezeu!“ Cu vocea gâtuită de emoţie, Paul începu să povestească, cu lux de amănunte, cea mai tragică poveste din câte i-a fost dat Ilenei să audă. Ileana se uita înspăimântată la Paul neîndrăznind să-l întrerupă. Când ajunse la episodul cu spitalizarea Silviei, Paul izbucni în hohote de plâns. O tăcere apăsătoare se aşternu în incăpere. Ileana se apropie de Paul şi începu, aproape maşinal, să-i mângâie părul. „Ileana, am făcut o mare greşeală povestindu-ţi toate acestea. Am semnat că nu voi povesti nimănui nimic. Dacă vei vorbi cu cineva despre asta, îţi vei pune viaţa în pericol. Şi pe a fetiţei mele, bineînţeles! Acum fetiţa este plecată cu mama mea, la o soră de a ei la Bolgrad. Le-am spus să plece mai departe, spre nord. Poate vor putea trece în România. Venind la mine te-ai expus. Sunt sigur că eşti urmărită. La ei un evadat înseamnă un om mort! Trebuie să te împaci cu acest gând şi să încerci să te salvezi.“ „Cum să mă salvez, Paul? De ce să mă salvez? Dacă e aşa cum crezi, atunci nu mai este scăpare nici pentru mine, nici pentru tine. Eu nu aş rezista la tortură. Mai bine mă omor singură!“ „Nu, Ileana, tu eşti singură, nu au cu ce să te şantajeze, trebuie doar să-i faci să creadă că nu ştii nimic. Tot mai multe zvonuri spun de iminenţa războiului. Sovieticii nu vor rezita în faţa maşinii de război germane. Să sperăm că şi Carol va merge cu nemţii! Sistemul acesta barbar trebuie să se prăbuşească! Fii tare, Ileana. Poate că totuşi Nani trăieşte, cine ştie?!“ „Am să încep să iau ceva calmante, să nu se vadă cât de speriată sunt. Paul, mai ştie cineva povestea asta?“ „Nu, Ileana, nu am povestit nimănui. Singurul care a fost să mă vadă a fost Dănilă. Ca să-l pun puţin în gardă, i-am spus doar că am făcut o vizită la Consistoriu, că a fost şi Silvia cu mine şi că de atunci s-a îmbolnăvit. Arătam groaznic când a venit şi cred că a înţeles că nu e de glumit. Ştii că i-au schimbat numele în Davâdov? Asta ca să-l angajeze pe post de caligraf la evidenţa populaţiei. Aşa se rescrie istoria!“ „Paul, mă duc, cu toate că mi-e o frică de moarte. Dacă treci pe la Silvia, sărut-o din partea mea. Ce zici, n-ar trebui s-o vizitez?“ „Nu, Ileana, păstreaz-o în amintire aşa cum ai cunoscut-o. Ţi-ar face rău. Du-te liniştită şi dacă vrei ceva, treci pe la biserică. Acolo e mai simplu de comunicat, la „spovedanie“. Te sărut şi ai grijă! Nu vorbi cu nimeni despre ce ai aflat. Poate se va întâmpla o minune!“ Ileana porni împleticindu-se spre casă stăpânită de un sentiment de nelinişte, de frică. Împiedicându-se în proprii paşi, întorcea mereu capul spre a se asigura că nu este urmărită. Gândul că Nani ar fi putut fi ucis în timpul anchetei, că ea ar putea avea soarta Silviei, o făcea să caute cu înfrigurare soluţii pentru a scăpa din acest infern. Ideea sinuciderii o înspăimânta. Ştia că în primul rând trebuia să afle dacă Nani era sau nu în viaţă. Părerea lui Paul nu o convinsese. El cum de e liber după toate cele întâmplate?! Era o întrebare cu bătaie lungă, care avea să nu-i dea pace multă vreme. Va trebui să o viziteze pe Silvia, cu orice preţ! Ajunsese acasă epuizată. Uşa o găsi deschisă şi-şi aduse aminte că aşa o lăsase. Aprinse luminile în toată casa, caută prin toate ungherele, încuie uşa şi se întinse pe o canapea. Tresări speriată la lătratul unui câine vagabond. Stinse luminile pentru a urmări mai bine ferestrele în lumina străzii. Gândurile incepură să alerge aiurea, neputându-se concentra asupra unui anumit punct. Tinereţea învinse şi un somn adânc o cufundă în liniştea nopţii.
*
* *
În casa noastră zilele curgeau aparent liniştite. Spun aparent, deoarece, era în fapt, o medie între stările trăite de cele patru categorii de vârstă. Cei mici, adică eu şi cu vară-mea, cu doi ani mai mică decât mine, Barby cu y, cum o obişnuise unchiul meu din primii ani ai copilariei, cei mici zic, ne continuam nestingheriţi programul de joacă, în curtea casei, sub supravegherea, mai mult sau mai puţin severă a bunicii. Ne înţelegeam foarte bine. Mie îmi plăcea să vorbesc, ei îi plăcea să asculte. Povesteam verzi şi uscate, amestecam frânturi din poveşti, cu mici realităţi trăite sau cu fabulaţii. Aveam pisicile noastre, aveam câinii noştri, aveam curtea noastră cu groapa de nisip, aveam magazia noastră ce ascundea tot felul de minuni. Şi mai aveam ceva, aveam plăcintele calde cu care bunica ne îmbia de dimineaţă până seara. Anexa în care avea camera ei, încăperea cu cuptorul pentru cozonaci şi uşa ce ducea la pivniţă, era punctul de atracţie al tuturora. Acolo găseai plăcinte calde, acolo găseai fructe gata spălate, acolo erau pepenii ţinuţi la rece în pivniţă, acolo îţi stingeai setea cu cvas. Timp aveam berechet. Cu lecţiile nu pierdeam prea mult timp. Invăţam uşor, eram ordonat şi expeditiv. Cel mai fericit eram când mă căuta George, vărul meu, pe care îl admiram fără rezerve. La cei 15 ani împliniţi, arăta ca un absolvent de liceu. Bine făcut, înalt, foarte cald în atitudinile sale, ducea în spate povara unei melancolii ascunse. La o vârstă fragedă, tatăl lui divorţase, neputându-se obişnui cu viaţa din Basarabia. S-a întors în Bucuresti, unde avea un magazin de stofe şi un atelier de croitorie de lux. Îi purta numele, Milescu, dar îi simţea lipsa. Avea să-l regăsească mai târziu, după refugiul din ’44, şi să stea la căpătâiul lui în ultimele clipe. „Bob, facem o baie în Dunăre?“ „Da, George! Numai să-i spun lui mama.“ „Am cerut eu voie pentru amândoi. Hai, ia-ţi costumul de baie şi un prosop!“ Din păcate, această fericire nu a ţinut mult. Noua orânduire a pus stavilă scăldatului în Dunăre. A fost prima dată când am simţit că ceva s-a schimbat. Nu acelaşi lucru îl pot spune despre George şi sora mea Svetlana, cam cu trei săptămâni mai mică decât vărul ei. Se înţelegeau de minune cu toate că, în frageda lor copilărie, Svetlana stârnise nu puţine furtuni între cele două surori, ca urmare a plăcerii cu care micuţa verişoară îl muşca de umăr pe voinicul ei văr. Acum însă, în lumea lor de adolescenţi, cum le plăcea să se autointituleze, lucrurile au căpătat o nuanţă de afinitate conspirativă. Ca şi ceilalţi de vârsta lor, priveau cu neîncredere viitorul, prezentul fiind definit, de regulă, drept catastrofal. Svetlana mai avea o meteahnă, nu ştiu de la cine moştenită, respingerea a tot ce avea un iz rusesc. Supărată foc pe numele primit la botez, s-a rebotezat, în familie şi printre prieteni, traducându-şi numele în Luminiţa, sau mai scurt, Lulu. De mică a fost recalcitrantă la încercările mamei de a o învăţa limba rusă. Înţelegea, dar refuza să vorbească. „Nu-mi place! Este foarte urâtă limba asta.“ Aştepta cu teamă venirea toamnei, începutul şcolii. Cum se va descurca? Se anunţase că primul an va fi consacrat studierii limbii ruse. Odată cu ocupanţii sosise şi un număr mare de profesori şi învăţători, şi chiar şi educatoare, străini de cele mai elementare cunoştinţe de limba română. Dintre vechii profesori şi învăţători, au fost selecţionaţi doar aceia care aveau temeinice cunoştinţe de limba rusă. Profesori ca Popovici, de limba latină, sau Creisin, de limba latină şi greaca veche, au fost puşi pe liber, pentru motivul că aceste obiecte nu aveau ce căuta în educaţia elevilor sovietici! Erau primele semnale de alarmă care semănau neliniştea în sufletele copiilor şi ale părinţilor. Situaţia copiilor ai căror părinţi nu cunoşteau limba rusă era şi mai tragică. Terorizaţi, copiii îşi ameninţau părinţii că nu vor merge la şcoală. Or, învăţământul de zece clase era obligatoriu! Majoritatea adolescenţilor erau convinşi că ocupaţia sovietică nu avea să dureze, că totul se va sparge ca un balon de săpun, că salvarea avea să vină din partea lui Hitler. Numele lui Antonescu prindea conturul unui arhanghel salvator, ideea că un Hohenzollern nu putea merge decât cu nemţii, constituia suportul tuturor speculaţiilor. Prindeau din zbor, toţi aceşti adolescenţi visători, aceste ipoteze emise conspirativ în cercurile intelectualilor. Se vedeau eroi, voluntari în armata României Mari, luptând pentru eliberarea pamântului cotropit. Fiind în mijlocul problemei, se şi vedeau în primele rânduri ale evenimentelor ce aveau să urmeze. Erau totuşi copii ca să poată cântări adevarata greutate a lucrurilor. Profitând de aşa–zisa vacanţă, se adunau în grupuri mari în parcul „Trandafirilor“, locul lor preferat şi acceptat oficial chiar şi de corpul profesorilor. Lângă chioşcul în care cândva dirijase fanfara marele Ivanovici, băieţi şi fete se întreceau în a vorbi tare, în a râde. Era prima vacanţă când nu mai erau supravegheaţi de pedagogi, sau chiar de profesori. Era prima vacanţă când fanfara nu mai cânta, când nu se mai înlănţuiau perechi în vals. Gălăgia lor era artificială, ascunzând parcă un strop de mister. „Ce ne facem fraţilor? Nu putem accepta aşa ceva! Cum să facem un an de limba rusă? Chiar aşa de puţin contează anii în viaţa noastră? Nu, trebuie să-i boicotăm, să nu ne prezentăm la şcoală! Trebuie să ne sfătuim cu profesorii noştri! Cu ei ce se va întâmpla?“ „Cu boicot, sau fără boicot, anul ăsta este pierdut. Eu zic să organizăm o fugă în masă, să ne interesăm pe unde este mai bine să trecem Dunărea, sau să mergem la Prut?“ „Şi cu părinţii cum rămâne? Nenorociţii ăştia sunt capabili de orice! Ştiţi că dispar mereu oameni fără urmă? Aţi auzit de episcop? Aţi auzit de preotul Vodă? Nu, nu vă pripiţi! Numai dacă ne toarnă cineva şi deja suntem în rahat. Ziua nu poţi să te apropii de Dunăre, iar noaptea se trage în tot ce mişcă, fără avertizare.“ „Lasă George, nu te băga! Mi-e frică…“ „Lulu, nu te speria, am să spun doar câteva vorbe. Treaba cu fugitul nu ţine! Câţi vor scăpa? Zece? Douăzeci? Şi cu fetele cum rămâne? Nu cred că este o soluţie! Ei vorbesc mereu de sabotaje, au o idee fixă. Hai să le plătim cu moneda lor!? Dar cu un sabotaj subtil, să învăţăm greu limba rusă, greu de tot, ce ziceţi? Ce pot face? Să ne toarne cu polonicul, sau cu pâlnia, cum am auzit că fac la interogatorii? De ce să ne credem mai proşti ca ei? Câştigăm timp, ne distrăm şi poate că ne apucăm de limba germană!“ „Măi băieţi, nu mai vorbiţi aşa de tare, şi voi fetelor, mai râdeţi, mai chicotiţi. Uite colo, unul care citeşte ziarul fără să-l mişte de o jumătate de oră. Atenţie! Vine profesorul Creisin. Nici un cuvânt, hai râdeţi!“ „Bună ziua copii! Văd că vă distraţi bine! E bine că nu vă frământă viitorul apropiat! M-am apropiat de voi ca să-mi iau rămas bun. Am fost anunţat că nu mai pot fi util liceului în noul an şcolar. Latina, greaca sunt de domeniul trecutului, sunt reminiscenţe mic–burgheze!? Nu pot şti ce puneţi aici la cale în spatele hohotelor de râs, dar am să vă spun doar câteva vorbe.“ „Non multa sed multum! Vă ascultăm domnule profesor!“ „Dragii mei, în 1918, generaţia mea a fost aceea care a cerut alipirea acestui pământ la România. Nu prea am primit ajutorul nimănui, nici măcar al celor de peste Prut! Totuşi a ieşit bine! Acum soarta Basarabiei este în mâinile generaţiei voastre! Vremurile sunt altele, împrejurările sunt mai grele. Nu uitaţi că Basarabia a fost cedată la un ultimatum, la o cacealma, fără un foc de armă! Reflectaţi la cele ce v-am spus, luaţi în consideraţie faptul că suntem sub ocupaţie sovietică, ţineţi cont că ne-au mai pierdut o dată după revoluţia din 1917 şi că nu au uitat niciodată acest lucru. Nu vă puneţi prea multe speranţe în alţii, bazaţi-vă pe voi! Dumnezeu să vă binecuvânteze!“ „Să ne trăiţi la mulţi ani, domnule profesor!“ „Hai să mergem, Lulu, gluma se îngroaşă!“ „Nu mă laşi să vorbesc puţin cu Nelu?“ „Tot nu te-ai săturat de şmecherul ăsta de Drăghici?“ „Hai, nu fii rău!” La cei 15 ani ai săi, Lulu era o mignonă drăguţă, fără prea multe forme conturate, cu codiţe, cu doi ochi gri melancolici, mereu pradă unor stări sufleteşti contradictorii. Cu o sănătate cam fragilă, a crescut mai mult în braţele lui „tati“, care o adora. Citea mult, tot ce îi cădea în mână. În fruntea topului se aflau totuşi Balzac şi Tolstoi. L-a cunoscut pe Nelu la onomastica unei colege. Cu un an mai mare, chipeş, brunet cu ochi albaştri, avea un farmec aparte. Vorbea mult, vorbea frumos. A condus-o acasă, a sărutat-o în fugă, şi tot în fugă i-a strigat – te iubesc! Doi copii care nu ştiau ce fac, care nu ştiau ce spun. Singurul confident a fost George. George o ducea la plimbare, George îi aranja câte o întâlnire. De data aceasta întâlnirea nu a mai avut loc. Nelu plecase să-l însoţească pe profesorul Cresin şi plecat a rămas. Creisin a fost arestat, iar familia Drăghici, ridicată în aceeaşi noapte de acasă şi dată dispărută. Profesorul fusese anchetat timp de trei zile în şir la Consistoriu şi eliberat în final, într-un hal fără de hal. Albise total şi refuza orice dialog, chiar şi cu cei de acasă. Au trebuit să treacă ani, ca acest om minunat, exponentul cel mai de seamă al intelectualilor din Ismail, să-şi recapete echilibrul, dar nu să şi uite. Soarta familiei Drăghici a fost şi mai tragică. Au fost deportaţi. Părinţii în Siberia, Nelu, într-un lagăr de reeducare din Kazahstan. Cinci ani mai târziu, un unchi al lui, bucurându-se de o anumită poziţie „câştigată“, reuşi să-l aducă cu el la Bucureşti. Nelu nu mai era Nelu, iar unchiul său, oportunist notoriu, avea să semene groaza printre oameni. Făcea parte din avangarda pregătită atât de minuţios de serviciile secrete sovietice pentru România. Dispariţia fără urme a familiei Drăghici a afectat-o în mod îngrijorător pe Lulu. Era speriată, era tristă, tăcută. Singurul cu care îndrăznea să abordeze subiectul, era George, speriat la rândul său de cele întâmplate. Era clar că lucrurile nu se vor opri doar la Creisin şi Nelu. Era clar că au fost urmăriţi îndeaproape. Efectul scontat de opresori a fost imediat. Întâlnirile atât de frecvente din parcul „Trandafirilor“ au încetat brusc. Profesorii au renunţat la orice formă de protest, adolescenţii au rămas în casele lor, alături de părinţii lor, la fel de înspăimântaţi. Mai năbădăioşi au rămas tinerii absolvenţi de liceu, care, în pofida terorii ce se instala în oraş, continuau să viseze la fapte măreţe, să fugă în România, să organizeze o luptă de rezistenţă, să devină partizani peste noapte. Era o utopie curată. Total nepregătiţi pentru astfel de evenimente, fără nici un fel de îndrumare, se etalau făţiş, copilăreşte, în victime. Şi mai era ceva. Teama care se cuibărise în sufletele părinţilor, lipsa oricărui dialog pe această temă. Primele tentative de trecere a Dunării înot se soldaseră cu un dezastru total. Zece tineri minunaţi, şi-au găsit mormântul în apa Dunării, la mai puţin de zece metri de mal, seceraţi de automatele grănicerilor. Din grupul iniţial constituit, mai lipseau două nume – Iurii Stavrov şi fratele meu, Mircea, cunoscut prin cercurile prin care se învârtea sub porecla de Bodola. Neprevăzutul şi-a jucat rolul şi le-a scăpat viaţa. În drumul lor nocturn spre via Stavrovilor, au fost arestaţi de o patrulă de grăniceri şi reţinuţi timp de 48 de ore, pentru un mic interogatoriu de rutină, la un post apropiat de grăniceri. Cum acest lucru nu-l puteau proba, neparticiparea lor la încercarea de fugă avea să ridice semne de suspiciune printre prietenii lor programaţi pentru lotul doi. A fost motivul pentru care acest „lot doi“ şi-a amânat acţiunea sine die, calificându-i pe cei doi drept laşi, sau chiar trădători. Culmea ironiei consta în faptul că iniţiatorul şi organizatorul acţiunii „Dunărea inot“ a fost chiar Mircea. Faptul că nu a reuşit se datora însă modului copilăresc în care s-a pregătit totul, naivităţii şi lipsei de orice fel de experienţă. Cum şi-au imaginat ei că vor putea păcăli lanţul de grăniceri de pe malul Dunării, numai ei ştiau, sau, mai bine zis, numai ei au ştiut. Mircea terminase liceul şi urma să se prezinte toamna la şcoala de ofiţeri de cavalerie de la Sibiu. N-a fost să fie aşa! Sosirea sovieticilor a răsturnat toate socotelile. Era un tip inteligent, dar „căpos“, după cum îl caracteriza tata. În liceu nu învăţa decât ceea ce îi plăcea. Citea mult. Matematica nu l-a atras deloc şi ca atare corigenţele s-au ţinut lanţ. Doamne, câtă bătaie a mâncat de la tata! Eu eram salvarea lui cu ţipetele şi lacrimile mele. Eram un copil timid şi foarte sensibil la orice însemna violenţă. În primele clase de liceu, Mircea începuse cu Doxurile şi Excentric Club, dar cu trecerea anilor o cotise spre beletristica de cea mai bună calitate şi spre ştiinţele naturii. Primit în casa lui Creisin, prieten bun cu fiica acestuia, beneficia de o bibliotecă de excepţie. Era nelipsit de la micile petreceri organizate în casa profesorului, care adesea se transformau în adevărate serate muzicale. Cânta tatăl, cânta fiica, cânta Sarchizov. În casa lui Creisin, Mircea învăţase să iubească muzica clasică. Nu lipseau discurile cu voci celebre. Acolo o cunoscuse pe Lucia, şi ea absolventă de liceu, o brunetă drăguţă şi caldă. Şi-au jurat iubire veşnică, dar viaţa avea să-i despartă, mai bine zis războiul, lăsând o amprentă de neşters asupra lui. Mircea era un tip sociabil, primit fără rezerve în multe familii şi cercuri de intelectuali din oraş. Avea o sănătate de fier, făcea mult sport. Câştigase doi ani la rând concursul de înot „Trecerea Dunării“ organizat de Liceul Sf. Dumitru. La atletism era considerat numărul unu al liceului la probele de fond, iar dragostea lui pentru fotbal i-a atras porecla de Bodola. Meteahna lui principală era dăruirea aproape fanatică faţă de o idee proaspăt îmbrăţişată. Aşa a ajuns să-l venereze pe Hitler, după ce întâmplător, prin anul ’39, citise câteva capitole din Mein Kampf, difuzate pe nişte foi volante. Aşa a apărut şi portretul ‘salvatorului omenirii’ în casa noastră. Aşa a apărut şi dorinţa de a se apuca de studiul limbii germane. Caracterul său instabil însă, avea sa-l arunce peste ani în tabăra adversă, să-l facă un aprig apărător al ideilor comuniste. Atitudinea făţiş ostilă afişată de foştii parteneri de acţiune l-a marcat puternic. S-a izolat, s-a hotărât să nu mai acţioneze decât pe cont propriu. După pescuirea celor zece cadavre şi oficializarea actului de încercare de trecere frauduloasă a frontierei, nimeni nu era dispus să creadă în povestea cu reţinerea timp de 48 de ore la pichetul de grăniceri. Cum de i-au reţinut tocmai în noaptea cu pricina? Cum de i-au eliberat după 48 de ore când între timp avusese loc „vânătoarea“? La pichet au fost interogaţi abia dupa 24 de ore, când explicaţia cu via la care locuiau părinţii lui Stavrov spre care ei se îndreptau a fost considerată plauzibilă. Comandatul pichetului îi cunoştea pe Stavrovi şi petrecea ore în şir la via lor. Acasă, relaţia dintre Mircea şi tata continua să fie încordată. Singura fiinţă cu care se înţelegea, mergând până la confidenţe, era Valeria, sora cea mare, cum i se spunea, cu doi ani mai mare decât el. Era o fată frumoasă, cea mai reuşită dintre noi toţi. Dar, acest dar, care curmă deseori frumuseţea unei fraze, şi-a pus amprenta şi pe cursul vieţii ei de copil, stigmatizând-o pentru toată viaţa. Pe la patru anişori, această păpuşică a fost lovită de soartă. O meningită a adus spectrul morţii în casa în care glasul ei ciripea întruna. La vremea aceea, meningita era considerată o boală fără remediu. Dacă nu aducea moartea, atunci putea stigmatiza printr-un handicap irecuperabil existenţa bolnavului. O intervenţie chirurgicală insemna bani, foarte mulţi bani. Într-un oraş ca Ismail, nici un chirurg nu se încumeta să ia această răspundere. A fost nevoie de o intervenţie a unei persoane sus–puse, ca o somitate de talia doctorului Voinescu, să accepte şi să vină cu prima cursă de la Galaţi. Un consiliu de familie a rezolvat problema onorariului, în condiţii foarte dure. S-a hotărât ipotecarea casei în schimbul unui împrumut, împovărat de dobânzi excesive şi de tot felul de clauze apăsătoare. Eroul tranzacţiei a fost armeanul Ovanes, cămătarul oraşului, erijat mereu în postura de salvator al omului de rând. Mulţi ani au avut de tras părinţii mei cu acest cămătar, perioadă în care casa atârna de un fir de aţă. Voinescu a fost expeditiv, a operat-o în seara sosirii, asistat de minunatul om, doctorul Perceac, doctorul nostru de familie, care manifesta o deosebită slăbiciune faţă de Valerica. Trepanaţia a fost aparent reuşită. Urma ca timpul să o confirme. N-a fost aşa. Cam după un an de zile s-a putut observa o tendinţă de a trage piciorul drept. Nimeni nu a acordat o atenţie deosebită, nici măcar medicii în cauză. Concluziile s-au tras abia pe la şapte ani, când diferenţa dintre cele două picioare a început să se măsoare în centimetri. Aşa a început calvarul, care avea să n-o părăsească toată viaţa. Acum, la 21 de ani, diferenţa se stabilizase la cca. zece centimetri, iar complexul de inferioritate luase proporţii insurmontabile. Fetiţa care il adora pe „tăticuţu“ ajunsese să-şi manifeste ura pe faţă. Tensiunea dintre cel care făcuse totul pentru a o salva pe „frumoasa casei“, periclitând viitorul material a doua familii, şi cea care dădea vina pe „neglijenţa“ părintelui, ajunsese de nesuportat. „Trebuia să mă laşi să mor nu să-i laşi să experimenteze pe mine metodele lor noi! Când a fost să mă mărit, l-ai scos pe Mihai pe uşă afară, pentru că nu corespundea pretenţiilor tale. L-ai făcut cizmar când, de fapt, era proprietarul unui atelier de încălţăminte de lux din Galaţi. Voi pleca cu prima ocazie de acasă, numai să se lămurească lucrurile cu nenorociţii ăştia de ruşi.“ „Eşti nedreaptă, Valeria! Poate că vei înţelege mai bine lucrurile, dacă mama îşi va deschide într-o zi sufletul în faţa ta. Până atunci însă, te sfătuiesc să nu sari peste cal. Şi răbdarea mea are limite. În ceea ce te priveşte, poţi pleca când vrei şi unde vrei. În toţi aceşti ani, am suferit alături de tine. Am suferit că te-am dat la o şcoală profesională şi nu la liceu, cu toate că ai fost un copil inteligent şi talentat. Am crezut că fac bine, aşa cum a crezut şi mama. Oricum, m-am săturat de reproşurile tale. Ajunge! Nu-ţi place acasă, pleacă! Nu-ţi place de noi, uită-ne! Cu sovieticii aici, destrămarea familiei devine ceva la modă. Şi cu asta, basta! Nu mai vreau să aud nici un reproş!“ Mircea a găsit-o pe Valeria, Val, cum obişnuia să-i spună, pe o bancă, în fundul curţii, plângând. „Ce-i cu tine, Val? Iar te-ai ciondănit cu tata? Nu merită! Eu am început să-l ignor. Omul ăsta nu va înţelege niciodată că noi am crescut. Mai ştii câtă bătaie am mâncat de la el? Pentru el nu exista decât Bob şi Lulu. Hai să-ţi povestesc mai bine ceva care într-adevăr este grav. Cel puţin pentru mine! Ţi-am spus că am pus la cale o fugă. În drum spre locul stabilit am fost reţinut, împreună cu Stavrov, de o patrulă de grăniceri. Ne-au ţinut două zile. În acest timp, ceilalţi zece au încercat să se strecoare în apă şi să treacă Dunărea înot. I-au secerat ca pe nişte iepuri. Toţi zece au fost pescuiţi la cherhanaua Vostoc, i-au aliniat pe malul Dunării şi au scris pe o scândură – trădătorii! Mai grav e că ceilalţi, din lotul doi, mă acuză pe mine şi pe Iurii de trădare! Eu am conceput planul, eu i-am organizat, eu am riscat, şi, culmea ironiei, eu am ajuns să fiu judecat de ei. Acum ştiu ce am de făcut. Totul pe cont propriu. Am fost foarte naivi.“ „Mircea, fii mai prudent! George ştie ceva de treaba asta? Nu cred că ar fi bine să-l antrenezi şi pe el.“ „Nu, Doamne fereşte! E totuşi copil, chiar dacă arată ca un atlet. Eu dacă ajung în România, pot să mă prezint direct la şcoala de ofiţeri de cavalerie de la Sibiu. După aceea văd eu ce fac. Poate mă înrolez în armata germană, dacă mă primesc. Singura noastră speranţă este Hitler, Germania“. Starea de conflict care se instalase între Valeria şi tata, pe de o parte, şi între Mircea şi tata, pe de altă parte, aducea o notă de tensiune şi între părinţi. Mama deplângea certurile din casă, mai ales că uneori ele aveau loc şi în faţa celor mici. Ostilitatea ce se instalase între tata şi Valeria o afecta în mod deosebit. Suferise în mod îngrozitor alături de Valeria încercând să fie cât mai aproape de ea, dar nu putea fi de acord cu reproşurile aruncate fără prea mult discernământ. Ştia că avea o datorie faţă de Valeria, dar amâna mereu clipa unei destăinuiri, care ar fi aruncat o cu totul altă lumină asupra celui care în cercurile apropiate era considerat drept model de cap de familie. Luase partea Valeriei în problema căsătoriei, dar nu reuşise să învingă, ceea ce numea ea orizontul îngust al bărbatului său. Cu venirea sovieticilor, totul trecuse în domeniul trecutului. Până şi plecarea Valeriei la Râmnicu Vâlcea, la prietena ei Claudia, devenise imposibilă, ceea ce a şi adus-o în starea aceasta de irascibilitate. Problemele cele mai grave veneau din afara casei. „Dania, ai mai trecut pe la Paul? Ce mai spune de Silvia?“ „Paul e la pământ! Silvia a fost declarată schizofrenică, şi culmea, este urmărită şi acolo de un tip de la siguranţa statului, care-l vizitează mereu pe şeful secţiei. Paul s-a hotărât să-mi povesteasca tot ce s-a întâmplat la Consistoriu. Inimaginabil! Silvia violată, batjocorită, de doi anchetatori în faţa lui Paul! A trebuit să semneze o declaraţie şi un angajament de informator, ca s-o scape pe Irinel. N-am vrut să-ţi povestesc, dar imaginea acestui om distrus care-L blestemă şi pe Dumnezeu, a rămas ca o pată pe creierul meu. Ştiu că e periculos să se afle aşa ceva, dar cred că şi mai periculos este să ne supunem orbeşte în faţa acestei maşini de exterminare. Nani Ilaşcu nu a apărut nici acum. Paul crede că l-au lichidat. Nici de Nicolov ne se ştie nimic. Ieri seara i-au ridicat pe Dracinschi, pe toţi trei. Astăzi dimineaţa le goleau casa. Stau şi aştept cu groază clipa când mă vor chema la Consistoriu. Mi-e frică şi de prostiile lui Mircea. Au fost chemaţi părinţii celor zece fugari pentru identificarea şi ridicarea cadavrelor. Probabil că mâine va avea loc înmormântarea. Ce-o ieşi şi din asta, nu ştiu. Cred că vor să-i identifice pe simpatizanţi!? Nu ştiu cum să-l opresc pe Mircea. Încearcă tu să vorbeşti cu el. Eu nu mai suport aroganţa lui. Explică-i că va nenoroci întreaga familie. Mai e şi deşteptul ăla de Iurii! Doamne, ce copii avem!“ „Ce-ar fi să-i duci pe Bob şi pe Lulu la ţară?“ „Nu se poate! N-am vrut să vă alarmez, dar am primit câteva rânduri de la preotul din sat. Tata a fost ridicat şi nu se ştie nimic despre el. Se pare că beţivul de frate-său, l-a denunţat că a fost primar. După ce şi-a băut partea lui de avere, nu a suportat să-i vadă pe ceilalţi la casele lor. În ultima vreme dormea prin şanţuri. Sărmanul Nea Ştefan! Nimeni din sat nu l-ar fi denunţat, atât era de iubit şi respectat. Nu le spune încă nimic la cei mici. Cine ştie? Poate scapă printr-o minune. Mama s-a dus la soră-mea la Tuzla.“ „Groaznic! Ce ne facem? Or să ne ia casa, sunt sigură! A, era să uit. Au început recensământul copiilor, pentru înscrierea la şcoală. Cei mici, preşcolarii, trebuie să meargă obligatoriu la grădiniţă. Cei de vârstă şcolară, pierd cu toţii un an, pentru a învăţa limba rusă. Bob va merge în clasa a patra, Barbara în a doua, iar Lulu şi George în clasa a opta. Mircea trebuie să se prezinte la un test de limba rusă. Dacă reuşeşte poate opta pentru o facultate de la Universitatea din Chişinău. Dacă nu, va merge la armată. Cu câtă rusă ştie el, cred că poate scăpa de armată. Totul depinde de el, iar el ştii cum e. Poate că totuşi va alege răul cel mai mic!“ „Trebuie să-l lămurim! A merge acum la armată, ar fi un dezastru pentru el. În plus, dacă va începe războiul, va fi sacrificat în linia întâi. Am auzit că la Tulceanov s-a instalat o unitate specială. Au înălţat un gard înalt în jurul viilor şi al pivniţelor. Zona este păzită cu străşnicie. Nu miroase a bine! Oare ce fac românii? Ce-i cu marele Carol? Vor sta cu mâinile în sân ca în 1918, aşteptând ca totul să plece de aici?! Doamne, cum ne-au trădat! Ştii că evreii noştri care se temeau atât de bolşevici, încep să se dea pe brazdă ? Nu vor nici un fel de război de eliberare, de teama lui Hitler. Ei susţin că Hitler este un paranoic, un criminal sadic, un rasist. Sovieticilor, această nouă atitudine le vine ca o mănuşă. Nu ştiu ce va mai urma, dar eu încă mai sper în înţelepciunea românilor. Să dea Dumnezeu să nu mă înşel!” Vestea cu arestarea socrului a bulversat-o pe mama. Lepra se întindea! S-a dus la bunica s-o pună la curent. Cu toate că nu prea mai ieşea din casă, era avidă de noutăţi. Deşi credincioasă, blestemele la adresa antihriştilor nu mai conteneau. Şi în faţa icoanei, îi cerea lui Dumnezeu pedeapsa iadului pentru aceşti barbari. Era bunătatea întruchipată. Avea şase nepoţi pe care îi iubea fără deosebire. Era apărătoarea necondiţionată a tuturora, indiferent de gravitatea faptelor comise. O iubeam şi o respectam, ne adunam în jurul ei, mari şi mici, şi o îndemnam să depene amintiri. Nu avea multă şcoală, dar avea un dar înnăscut de povestitoare. Şi mai avea un dar, acela de a şti să aline în cuvinte blânde, bine alese, orice durere. Bunicul murise înainte de a mă naşte, aşa încât, portretul lui mi-l făcusem din povestirile ei, ale bunicii Xenia. Cred că l-a iubit mult pe bunicul, deoarece evocările ei aveau ceva admirativ. Fusese tâmplar, avusese propriul atelier de mobilă, câştiga bine, duceau o viaţă îndestulătoare. Moartea subită a bunicului, urmată la puţin timp de pierderea fiului la o vârstă fragedă de numai 17 ani, înecat în Dunăre în timpul unei escapade nocturne, organizată de tineri de vârsta lui, au îndurerat-o, dar nu au doborât-o. A rămas aceeaşi credincioasă activă, aceeaşi mamă şi bunică iubitoare. Unii vecini o găseau cicălitoare, noi o găseam minunată.
*
* *
Înmormântarea tinerilor fugari a avut parte de o zi mohorâtă. O ploaie nocturnă torenţială, neobişnuită pentru acea perioadă a anului, transformase aleile nepietruite ale cimitirului în mocirlă. Zece sicrie bătute în cuie, răspândeau un miros greu de suportat. Nici treizeci de oameni nu se adunaseră pentru slujba de înmormântare! Doar rude, fără gesturi disperate, fără bocete. Ca pentru a dejuca scopul urmărit de autorităţi, depistarea tinerilor implicaţi în evenimente, tinerii erau marii absenţi ai ceremoniei de înhumare. Un singur preot, de fapt un călugăr, stareţul mănăstirii Ismailului, părintele Savatie, a oficiat slujba. La sfârşit, epuizat, parcă, de efortul făcut, a cerut un moment de linişte. „Aşa se cade, ca la sfârşitul unei înmormântări, preotul să adreseze câteva cuvinte celor rămaşi, celor îndureraţi. Ce aş putea să vă spun, cum aş putea să vă îmbărbătez?! Am să vă spun lucruri ce nu-mi aparţin, lucruri pe care le-am reţinut şi eu de la alţii şi la care am cugetat adesea, în astfel de împrejurări. Se spune că moartea îi îngrozeşte pe cei mai mulţi dintre noi. Aşa şi este. Ceea ce nu observăm noi însă, este felul cum mor, în general, copiii. Copiii mor păstrând seninătatea pe chipul lor curat. Copiii mor liniştiţi, pentru că ei nu se tem de moarte, pentru că ei nu ştiu ce este moartea. Nici noi nu ştim ce este moartea, dar sclavi ai acestei vieţi pământeşti, ne temem s-o părăsim, ne temem de necunoscut. Zosima, unul din eroii lui Dostoievschi, văzând chipul senin al copilului său, mort la numai opt ani, rămâne copleşit de frumuseţea morţii şi regretă că nu a avut parte şi el de ea. Pare literatură, ştiu, dar nu este chiar aşa. Adevăraţii credincioşi, sunt oameni de mare curaj! Ca să crezi cu adevărat în Dumnezeu, trebuie să ai curajul să înţelegi că viaţa pământească nu-ţi oferă posibilitatea de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu este inaccesibil în această viaţă trecătoare, să înţelegi că moartea nu este o tragedie, nu este un sfârşit, că moartea este trecerea înspre Dumnezeire, intrarea în viaţa veşnică alături de Dumnezeu. Cine are curajul de a crede, nu se teme de moarte. Numai prin moarte, Dumnezeirea se dezvăluie, chipul lui Dumnezeu devine accesibil. Dumnezeu să-i primească în împărăţia Lui, Amin!“ Oare cei prezenţi au reuşit să asculte cuvintele părintelui Savatie? Oare au reuşit să reţină sensul acestor cuvinte de îmbărbătare? Greu de apreciat. Durerea momentului trăit era prea mare. Drumul spre zdruncinarea credinţei, pentru mulţi dintre ei, era deschis. Cum să accepţi moartea unor tineri nevinovaţi, care de abia se pregăteau să intre în viaţă?! Evenimentul i-a înspăimântat pe părinţi, i-a înspăimântat pe adolescenţi, i-a înverşunat pe tineri. Izolarea în care s-a pomenit Mircea îl înnebunea. Nu-şi găsea locul, nu putea dormi. Aştepta să fie arestat şi tocmai aşteptarea asta îi transforma viaţa în infern. Vestea cu testul de limba rusă pentru a scăpa de armată şi a merge la Chişinău îl puse pe gânduri. Părea o soluţie nesperată. Să scapi de atmosfera imposibilă creată la Ismail, să ajungi printre studenţi, să încerci să te reabilitezi într-un cu totul alt cadru, să cauţi o soluţie, chiar violentă, de a demonstra adevărata ta apartenenţă, iată o serie de argumente plauzibile. Înţelesese că fuga, în condiţiile terorii instalate, era o utopie, un sacrificiu fără sens, fără glorie. Hotărârea de a da ascultare sfaturilor mamei, aduse mai mult nedumerire decât bucurie în sânul familiei. Singura care a înţeles adevăratele motive a fost Valeria. Testul a fost relativ uşor, iar cunoştinţele de limba rusă ale lui Mircea mai mult decât suficiente. Vizita medicală fu trecută şi ea cu brio. Rămânea o singură problemă: Lucia! Cum s-o lămurească?! Bănuia că şi la urechile ei ajunseseră anumite zvonuri binevoitoare. Misiunea i-a fost încredinţată Valeriei, care trebuia să-i spună Luciei tot adevărul, dar asta numai după plecarea lui la Chişinău. Aşa s-a şi întâmplat. Mircea a ajuns la căminul facultăţii de ştiinte naturale, iar Lucia, străină de limba rusă, rămase la Ismail, pradă îndoielilor sădite de foştii prieteni ai lui Mircea şi sclavă a veşnicii speranţe, a speranţei că totul nu era decât un coşmar din care se va trezi. Toamna a aşternut un roşu–auriu prin parcuri, pe străzi, transformând oraşul într-o pictură impresionistă, imagine atât de dragă, altădată, ismailenilor. S-au umplut şi şcolile, şi grădiniţele. Mulţi dintre cei mici auzeau pentru prima oară vorbindu-se ruseşte, se amuzau şi caracterizau vacarmul care se stârnea, ca pe un cotcodăcit. Ce-i al copiilor, e al copiilor! Se întorceau gălăgioşi acasă, stâlcind cuvinte abia reţinute, în hohote de râs. Satisfacţia învăţătorilor şi a autorităţilor era mare – copiii se joacă, dar şi învaţă! La liceu, mai bine zis la „desiatiletca“, respectiv, clasele cinci–zece, situaţia era mai puţin roză. Refuzul, mai mult sau mai puţin mascat, de a se dărui studiului limbii ruse, punea pe gânduri noul corp profesoral. Hohotele de râs stârnite de stâlcirile şi grimasele ce însoţeau pronunţia cuvintelor ruseşti, instalau haosul prin clase. Disciplina era o vorbă aruncată în vânt, iar solidaritatea „etnică“ ce se manifesta între copii, ridica întrebări printre cei puşi să instaureze noua orânduire. Atitudinea acestor copii venea să confirme starea de spirit care domnea în casele oamenilor, o atitudine de respingere, de ostilitate. Rapoartele care plecau spre centru generau dispoziţii care implicau luarea de măsuri extreme. Este greu de presupus că aceste lucruri nu ajungeau şi dincolo de Dunăre sau Prut şi de aceea este şi mai greu de înţeles atitudinea de dezinformare manifestată de autorităţile de la Bucureşti. Sovieticii erau nesiguri pe ei, iar măsurile aspre prin care încercau să ţină ordinea nu-şi arătau efectele în rândul populaţiei. O vizită făcută de preotul Vodă la spitalul în care Silvia era drogată la comandă, şi încă de şeful secţiei de boli nervoase, un oportunist ca mulţi alţii, l-a făcut să uite de orice prudenţă, să uite de soarta lui Irinel. Silvia, închisă într-un fel de celulă pentru agresivi, goală puşcă, dansa în faţa unei oglinzi imaginare, mângâindu-şi sânii şi coapsele şi chemându-l cu toată gingăşia făpturii sale pe Volodea. Văzându-l pe Paul, se opri din dans şi se apropie de gratiile celulei. „Paul, dragul meu, de ce ai venit singur? Unde-i Volodea? Tu l-ai lăsat să-mi arate ce înseamnă dragostea adevarată şi acum nu-l mai aduci la mine? Cum poţi fi aşa de crud? Nu mă mai iubeşti? Cu Volodea am simţit ceea ce nu am crezut că există. Nici nu am bănuit măcar. Doamne, ce bărbat! Când vii cu Volodea, să-i ceri doctorului să ne aducă un pat dublu, ca să poţi să stai şi tu lângă noi.“ A fost peste puterile lui Paul. Cu un urlet de fiară s-a repezit afară, alergând ca un apucat pe străzi. Ajuns acasă, a făcut o baie rece, şi-a îmbrăcat rasa preoţească şi s-a îndreptat înspre biserică, pentru slujba de vecernie. Mai nou, slujba de vecernie era aceea care aduna cei mai mulţi credincioşi, în special oameni în vârstă. Părea liniştit, a ţinut o slujbă frumoasă şi a încheiat cu întreaga poveste tragică, trăită la ancheta de la Consistoriu. Lumea asculta înmărmurită. Totul părea de domeniul fantasticului, al absurdului. Când a terminat, lacrimi grele brăzdau obrajii acestui atât de iubit om. „Să mergem la Sovietul Orăşenesc, să mergem la Consistoriu! Să afle toată lumea! Să adunăm tinerii să facem ceva!“ Nu s-a făcut nimic! Serghei, urmat de o trupă de puşcaşi, au năvălit în biserică. În cinci minute lumea înspăimântată s-a împrăştiat. Nu s-a împrăştiat însă zvonul despre cele întâmplate. El s-a concentrat în casele oamenilor, semănând spaima, dar şi revolta. Vodă a fost predat spitalului, mai bine zis şefului secţiei de boli nervoase şi tratat ca orice bolnav psihic periculos. Zvonurile privind practica spălării creierelor prin spitalele de boli nervoase începeau să prindă viaţă. Comportamentul şi aşa reprobabil al doctorului Mircescu, proaspăt rebotezat în Mircev, lua proporţii nebănuite în materie de obedienţă, de oportunism. Avansarea recentă ca director al spitalului orăşenesc şi primirea în subordine şi a sanatoriului psihiatric de la Bolgrad au atras repede asupra sa oprobriul public, alături de porecla „călăul“. După revenirea românilor în Basarabia la declanşarea războiului şi fuga într-o direcţie necunoscută a controversatului director, multe lucruri abominabile au ieşit la suprafaţă. Aşa s-a aflat că sanatoriul de la Bolgrad se transformase într-un centru de „tratament“ al deţinuţilor politici. Acolo s-a găsit şi urma trecerii preotului Sergiu Nicolov, dat dispărut în urma anchetelor de la Consistoriu. Folosesc termenul de Consistoriu, deoarece fusese aproape unanim acceptat, pentru a nu se folosi numele adevărat al instituţiei pe care o ascundea – NKVD-ul. Numele acelui nemernic, redevenit Mircescu, avea să apară prin Bucureşti, după 1948, dând din coate printre făuritorii „României comuniste“. Paul se trezi la realitate numai după ce se văzu izolat într-o celulă de „periculoşi“, asemănătoare aceleia în care se sfârşea Silvia. Nu reacţionă în nici un fel încercând să-şi limpezească gândurile. Abia noaptea târziu când se linişti puţin vacarmul stârnit de gemetele şi vociferările bolnavilor, putu să se gândească la cele întâmplate. Mărturisirile publice pe care le făcuse la slujba de vecernie, îl făceau să simtă din plin gustul răzbunării. Da, Silvia era răzbunată, chiar dacă ea nu va realiza acest lucru poate niciodată. De el nu-i păsa. Cunoscuse iadul pe pământ, se îndoise de însăşi existenţa lui Dumnezeu, Îl blestemase! Ce putea fi mai rău?! Un singur gând îl mai înspăimânta, soarta lui Irinel. Ce se va întâmpla cu ea? Spera într-o minune, cum spera întreaga populaţie. Mama lui, împreună cu Irinel, după etapa Bolgrad, reuşise să-şi piardă urma. N-au mai ţinut nici un fel de legatură. Avea încredere în vitalitatea mamei sale, ştia că într-o zi Irinel va afla tot adevărul şi că va aproba purtarea lui, iresponsabilă la prima vedere. Mama ei fusese batjocorită, mama ei fusese răzbunată de tatăl ei. Dimineaţa îl găsi epuizat. Oricâtă sănătate ascundea tinereţea lui, lupta cu sedativele era inegală. Toropit, se pomeni dus de doi vlăjgani la sala de duşuri, ajutat să se dezbrace şi împins sub un duş. Şocul il făcu să sară de sub duş, dar fu obligat să se întoarcă, izbit de presiunea a două jeturi de apă „bine“ dirijate de cei doi însoţitori. „Dacă vrei să scapi cu toate cele întregi, stai cuminte sub duş. O să-ţi facă bine! Nu ţine decât o jumătate de oră.“ Treaba asta a început să se repete de două ori pe zi – dimineaţa la sculare şi seara înainte de stingere. Fiind înregistrat de însuşi Mircev la deosebit de agresivi, viaţa lui Paul se desfaşura practic numai în celulă, în spatele gratiilor. Acolo i se făceau injecţiile cu „tranchilizante“, acolo primea cele, aşa–zis, trei mese. Nici o vizită, nici o posibilitate de comunicare. Cel mai greu de suportat era zgomotul aproape permanent care domnea în sectorul „periculoşi“. Erau cazuri grave, reale, care se manifestau în fel şi chip, tulburând liniştea cu vaiete, plânsete, râsete, urlete. La ora vizitei ce o efectua zilnic Mircev, de altfel în mare fugă, se putea auzi o voce tunătoare ce venea din fundul coridorului cu celulele periculoşilor. „Vreau să fiu judecat! Nu sunt bolnav, sunt deţinut politic. Domnule doctor, eşti un criminal!“ „Ce păcat de acest om! Tânăr, voinic, un munte de om. E obsedat că este persecutat politic. Nenorocirea e că a devenit foarte agresiv. Duceţi-l la electroterapie, să vedem ce mai putem face pentru el. Pregătiţi-l cu o doză dublă de sedative, trebuie să fie relaxat. Vin şi eu acolo.“ „Dar i-am făcut acum o oră!?“ „Nu-i nimic, n-are ce să-i strice! Se pare că are un organism care răspunde mai greu la tratament. Ce vrei, să iasă cu gratii cu tot?!“ Paul nu reacţionă în nici un fel la privirea aruncată de doctorul Mircev. Adoptase tactica „supunerii“, suportând cu stoicism „tratamentul“ prescris, încercând să învingă prin autocontrol efectele drogurilor administrate, să înşele vigilenţa tartorilor, pentru a evita mărirea dozelor prescrise. Părea absent, moleşit, lipsit de orice preocupare. Nopţile lui erau însă albe. Gândurile îl năpădeau, se lupta să pună ordine în ele, să stabilească un fel de plan de supravieţuire. Trebuia să câştige timp, trebuia să scape, s-o găsească pe Irinel, s-o dea pe Silvia pe mâna unor specialişti adevăraţi. O bună parte din noapte şi-o petrecea rugându-se, cerându-i iertare lui Dumnezeu pentru ezitările manifestate, implorându-I mila. Voia să lupte, să reziste, nu pentru el, ci pentru cei dragi. Citise despre rolul autosugestiei în învingerea obstacolelor aparent insurmontabile, cu gândul la Silvia se lega de psihanaliza lui Freud în tratarea nevrozelor prin studiul subconştientului individului, spera în minuni. Clipele de rugăciune îi redau liniştea sufletească pierdută. Complexul de vinovăţie în faţa lui Dumnezeu se atenua. Spre dimineaţă, un somn recuperator îşi făcea datoria. Se trezea gata de luptă, pregătit pentru orice umilinţă. Avea o strategie, credea în ea, spera să învingă. Vestea internării sale la boli nervoase nu a rămas fără urmări. Populaţia aparent docilă, lipsită de curajul replicii la opresiune, a reacţionat în cu totul alt mod decât se aşteptase puterea locală. După incidentul de la Biserica Sf. Dumitru, în care preotul Vodă îndrăznise să dezvăluie public modul în care se desfăşurau anchetele la Consistoriu, furia bătrânilor nu a mai cunoscut stavilă. Din zorii zilei care a urmat internării preotului, biserica a fost înconjurată de o mulţime de oameni vârstnici, cu icoane în mână, icoane îmbrăcate în argint cum numai în acele locuri puteau fi întâlnite la tot pasul, stârnind deruta printre cele cinci–şase santinele, puse să păzească biserica sigilată. Rugăciunile cântate într-un marş continuu în jurul bisericii, amintind de prohodul din Vinerea Mare, au paralizat reacţia paznicilor lui Antihrist. Se adunaseră sute de credincioşi cărora li se alăturară alţii nimeriţi din întâmplare prin preajmă. Copii, adolescenţi, tineri, intrau în rândul celor care îndrăzniseră să organizeze procesiunea. Apariţia părintelui Savatie, stareţul mănăstirii de dincolo de vechea cetate, a oprit acest marş ad–hoc, stârnind o rumoare de satisfacţie. Lumea a îngenuncheat, a pus icoanele pe jos, a aprins lumănări. „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri…“ „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri…“ Mulţimea repeta cu evlavie cuvintele părintelui Savatie, privind sus, spre cer. La un moment dat, o voce din mulţime începu să scandeze: „Părintele Vodă, părintele Vodă, părintele Vodă…“ Mulţimea, trezită parcă la realitate, preluă în cor acest refren, ridicându-se în picioare. O altă voce strigă îndemnul: „Să mergem la spital, să mergem la spital, să mergem la spital…“ Atmosfera se încingea luând o turnură ameninţătoare. Mâna ridicată de părintele Savatie pentru a linişti spiritele nu-şi atinse scopul. Mulţimea continua să strige fără întrerupere „Să mergem la spital!..“ Apariţia colonelului Râşcov, urmat de zece–doisprezece puşcasi, provocă o oarecare panică. Oamenii începură să se agite, dar, parcă din instinct de conservare, se îngrămădiră unii în alţii, formând o masă compactă. La un semnal al nu ştiu cui, oamenii ridicară icoanele şi reîncepură în cor „Tatăl nostru, carele eşti în cer, …“ Râşcov, prudent, ceru puţină linişte, rugându-l pe părintele Savatie să se apropie de el. Mulţimea, suspicioasă, se grupă într-un cerc în jurul monahului, făcând un zid protector. Râşcov mai încercă un gest împăciuitor, la care părintele Savatie, ignorând protestele celor care voiau să-l protejeze, îşi făcu cărare prin mulţime şi se opri în faţa colonelului. Râşcov întinse mâna prietenos, la care monahul, făcând semnul crucii, spuse: Dumnezeu să vă lumineze! Râşcov zâmbi, îşi retrase mâna şi rămase tăcut, privind insistent mulţimea. Liniştea era deplină. „Vă rog, spre binele tuturor trimiteţi oamenii la casele lor. Este un incident grav, lipsit de responsabilitate, care poate avea urmări grave. Eu personal nu vreau să fac caz de aşa ceva. Nu noi l-am internat pe preotul Vodă la spital, el s-a pus singur în situaţia de a fi izolat. Ceea ce a povestit el enoriaşilor săi, la slujba de vecernie, putea să-l coste mult, putea fi considerat un act de denigrare a puterii sovietice, ca o instigare. Numai controlul medical la care l-am supus şi pe care l-a făcut doctorul Mircev, a cărui competenţă nu poate fi pusă la îndoială, l-a salvat de la trimiterea în faţa plutonului de execuţie. Repet rugămintea de a lămuri oamenii să se împrăştie. Nu mă puneţi în situaţia de a lua măsuri drastice, care s-ar răsfrânge, bineînţeles, şi asupra dumneavoastră. Aveţi la dispoziţie un sfert de oră.“ „Şi eu aş vrea să nu expun oamenii la represalii, dar ceea ce se întâmplă la spital, în secţia de boli nervoase, a răzbit în afara zidurilor spitalului şi oamenii au pierdut orice încredere atât în autorităţi cât şi în colaboratorii Dumneavoastră, care din păcate provin din localnici. Eu nu doresc să asaltăm spitalul, eu vreau să vă gândiţi bine la cele ce v-am spus. Populaţia acestui oraş este docilă, se supune dispoziţiilor autorităţilor, dar nu suportă să fie terorizată. Orice linişte poate aduce furtună, taifun. De ce să nu-l prevenim? Biserica are o mare influenţă asupra populaţiei şi va fi greu să scoateţi credinţa din sufletele oamenilor. Lăsaţi ca timpul să hotărască ce este mai bine. Nu mă cronometraţi, lăsaţi-mă să vorbesc nestingherit, plecaţi de aici, va fi linişte, vă dau cuvântul meu.“ Din direcţia portului, zece militari călare sosiră în preajma colonelului. Treburile păreau să se complice. Începu o adevarată demonstraţie de intimidare. Cu ajutorul strunirilor şi al nagăicilor, călăreţii reuşiră un adevărat dans al cailor, presărat cu ameninţătoare cabrări. Lumea strânse instinctiv şi mai mult rândurile, călcându-se pe picioare. Râşcov privea zâmbind ironic spectacolul groazei. La un moment dat cineva a avut ideea de a aprinde o lumânare şi de a o ridica deasupra capului. Ca la comandă, o mare de lumini pâlpâinde aureolă capetele mulţimii. Un cal nervos cabră şi o lua într-un galop nebun, în jos, spre port. Din aceea clipă nici un călăreţ nu şi-a mai putut struni calul. Întreaga trupă o porni pe urmele calului speriat, măturând tot ce întâlnea în cale. Râşcov nu-şi pierdu cumpătul şi afişând un zâmbet indulgent, se apropie de părintele Savatie, pietrificat, parcă, într-o poziţie de nedumerire. „Ei, ce facem? Aţi văzut ce înseamnă să dai cai pe mâna unor neisprăviţi? Cu asemenea exemplare eu trebuie să instalez noua orânduire şi să introduc ordine în oraş! Ce aţi hotărât?“ „Eu îmi menţin propunerea. Lăsaţi-mă singur cu aceşti nevinovaţi şi vom evita o situaţie neplăcută, de care oraşul nu are nevoie. Eu vă garantez închiderea acestui incident, şi nu e puţin. Dumneavoastră gândiţi-vă la viitorul apropiat. Nu puteţi stăpâni prin forţă, prin teroare. Nicăieri în lume nu a dat rezultate! Oricum, în Basarabia nu aveţi nici o şansă. În sufletele fiecărui om de pe acest pământ e sădită o istorie, o istorie reală, trăită de strămoşi, nu scrisă de istorici. Aici nu există etnii, aici există basarabeni! Ar trebui să-i transplantaţi pe toti, să-i înlocuiţi cu venetici ca să aveţi linişte.“ „Dacă va fi nevoie, o vom face! Dar nu despre asta este vorba acum. Eu mă retrag, împreună cu mica mea trupă, iar dumneavoastră ţineţi-vă de cuvânt. Dacă treburile vor ieşi bine, s-ar putea să mai stăm de vorbă, la un pahar de vodcă. Succes! Veţi avea nevoie.“ Părintele Savatie rămase perplex! în sinea lui nu mizase nici o clipă pe o înţelegere cu colonelul. Ceva se întâmplase, dar ce? În nici un caz nu putea fi vorba nici de atitudinea mulţimii, nici de „îndrăzneala“ cuvintelor rostite de el, nici de incidentul cu caii. O nouă atitudine a autorităţilor faţă de manifestaţiile stradale, de atitudinile „la vedere“? Noi directive de la centru? Era posibil, dar nu liniştitor. Era adevărat că trebuia să fii orb ca să nu vezi în ce butoi cu pulbere se transforma populaţia Basarabiei. Mai putea fi şi o nouă meschinărie a opresorilor, care pregăteau noi forme de intimidare şi sancţionare a nesupunerii. Agitaţia mulţimii îl aduse cu gândurile la realitate. Nu mai era timp pentru presupuneri, trebuia făcut ceva pentru a linişti mulţimea, pentru a evita producerea unei catastrofe. „Să mergem la spital! Să mergem la spital! Să mergem la spital!…“ „Linişte, oameni buni! Nu avem nici o şansă dacă folosim forţa. Aţi putut asculta convorbirea mea cu colonelul, cel puţin cei care aţi stat mai aproape. Aţi auzit ce a trebuit să promit. Faptul că l-am convins să se retragă, să ne lase singuri, este deja o victorie. Mâine mă duc la el la Consistoriu să discut despre părintele Vodă. Nu putem ataca un spital. Am face cea mai mare greşeala, i-am da ocazia să intre în acţiune, în felul lui. Nu putem expune întreaga populaţie a oraşului. Dumnezeu e mare, să aşteptăm o minune, aşa cum s-a întâmplat astăzi, când călăreţii lui Râşcov au luat-o la goană.“ „Venim cu tine părinte, nu te putem lăsa singur!“ „Nu, dragii mei! Dacă nu mă duc singur, riscăm să provocăm un nou incident, le dăm apă la moară. Acum vom spune cu toţii «Tatăl nostru» şi ne vom duce în linişte acasă. Trebuie să aveţi mare grijă să nu întărâtaţi tineretul. Este cel mai vulnerabil prin explozibilul pe care-l poartă în piepturile lor. Tatăl nostru, carele eşti în ceruri…“ „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri…“ La terminarea rugăciunii, o linişte de mormânt se aşternu în piaţa bisericii. Lumea începu să se răsfire, fără vorbe, fără şoapte, într-o atmosferă de înmormântare. Episodul Vodă se termină, în schimb, tragic. Când a doua zi părintele Savatie se prezentă la Consistoriu, colonelul Râşcov îl puse la curent cu ultimul eveniment al nopţii. „Regret, regret profund, dar în cazul Vodă nu mai putem face nimic. Planificasem să mergem împreună să vorbim cu doctorul Mircev. Din păcate, Vodă s-a spânzurat cu o funie împletită din cămaşă. Aşa l-au găsit astăzi dimineaţa.“ „Se pare că doar eu m-am ţinut de cuvânt. Cer permisiunea de a organiza o înmormântare creştinească, după pravilele noastre. Garantez că totul se va desfăşura în linişte, garantez cu propria persoană.“ „Bine, bine! Dar ştim că sinucigaşii nu beneficiază de slujbă la înmormântare!?“ „Amândoi ştim că părintele Vodă nu s-a sinucis, iar eu voi lua asupra mea acest «păcat». În caz contrar eu nu mai răspund de reacţia enoriaşilor. E mai împortantă liniştea decât adevărul, cel puţin în actualele circumstanţe. E tot ce pot să vă mai promit, e tot ce mai pot face“. „M-aţi convins, cu o condiţie – după înmormântare, vă veţi retrage definitiv la mănăstirea dumneavoastră, n-o veţi mai părăsi! Voi da dispoziţii pentru eliberarea cadavrului. Orice încălcare a înţelegerii noastre va avea consecinţe grave! Cam asta!“ Angajamentul luat de monahul stareţ părea peste puterile lui, şi totuşi, înmormântarea a avut loc după toate pravilele, într-o linişte nesperată. Cuvintele care au convins la linişte au fost simple. „Oameni buni, credincioşi, cel mai important lucru în clipa de faţă este să-l respectăm pe părintele Vodă, nu să ne aruncăm cu capul în mocirla politicii!“
VA URMA
—————————–
Daris BASARAB (Boris DAVID)
Bucureşti
2004