Anca STÂNGACIU: Nicolae FLORESCU – Perfecțiunea arhitecturizării exilului cultural și arta desăvârșită a reflectării exilului autentic

Omagiu lui Nicolae Florescu (12 octombrie 1942-6 noiembrie 2013) și Ileana Corbea Florescu (1 februarie 1942 – 9 mai 2023)

Criticul literar, publicistul și profesorul Nicolae Florescu reprezintă un simbol și o forță de reprezentare desăvârșită a scrierilor despre exil, a ilustrării exilului literar, a înțelegerii într-o manieră complexă și completă a spriritului de a fi al intelectualilor exilului, la toate acestea adăugându-se superlativul evocării permanente și pasionante a spiritului exilului pe care l-a înțeles mai bine ca nimeni altul, sine ira et sutdio, cu obiectivitate și maxim profesionalism, în cărțile și studiile sale sau în întâlnirile periodice din Jurnalul Literar, ziarul prin excelență al exilului românesc. Talentul, pasiunea, munca, determinarea, stoicismul și forța organizării cercetărilor sale sunt completate de meritul incontestabil de a ilustra cu precizie, acuratețe, convingere și argumente, exilul autentic, exilul curat, anticomunist, rezistent și veritabil, Nicolae Florescu fiind și din acest punct de vedere un garant al promovării rezistenților și neînfricaților anticomuniști, ceea ce îl detașează și îi dă o anvergură de originalitate, unicitate și excelență pe care nimeni nu a avut crezul și fermitatea de a o împlini, cu atât mai mult cu cât vorbim de o perioadă a scrierilor sale în care nu a existat acces la arhive în România. La București sau la Freiburg, Nicolae Florescu a pătruns în toate subtilitățile exilului, cu intuiție, inteligență și profesionalism, înțelegând menirea lui reală, literară, culturală, identitară, dar și anticomunistă, spunând adevăruri și pronunțând, fără ezitare, realități despre exil. Un exil, așadar, antidictatorial, Mircea Popescu vorbind de bună seamă despre “anticomunismul nostru de bază, altfel ce căutăm noi în exil”? De fapt, este unul dintre uriașele merite care îl detașează și îl evidențiază pe Nicolae Florescu de alte încercări similare din sfera exilului cultural, aceea de a întreprinde o excepțională cercetare de istoric literar, de a realiza analize impecabile ca și critic literar, dar și de a reflecta cu flerul istoricului, realitățile exilului adevărat, punând în lumină vocile talentate, dar și anticomuniste ale exilului întrucât acestea au fost două principii fundamentale ale trăirii în exil, Nicolae Florescu asumându-și cu o forță de convingere incredibilă, evidențierea intelectualilor merituoși din perspectiva acestei obligatorii ambivalențe.

Reușita demersului, prin acuratețea redării exilului literar autentic anticomunist, înțeles dinspre valoarea sa literară, culturală sau identitară, dar și de realitate istorică postbelică, nelăsând loc de echivoc între rezistenți, înțeleși în spiritul ferm, dur și ireconciliant anticomunist de tip Lovinescu, Ierunca sau Goma și restul, ”binevoitori” ai regimului de la București, oportuniști, favorabili și apropiați ai ambasadelor românești din acea vreme, a rezultat din pana inconfundabilă a lui Nicolae Florescu, subtil și pretențions critic și istoric literar, din prietenia și cunoașterea exilaților și a stării reale a exilului autentic, din profunzimea cercetărilor realizate tocmai în arhiva Bibliotecii Române de la Freiburg, biblioteca exilului românesc care este păstrătoarea unei comori unice a exilului prin presa, manuscrisele, publicațiile, cărțile, scrisorile sau alte opere ale exilului. Ajuns acolo, în acea bibliotecă cu suflet, cum spun însuși exilații, câți mai sunt astăzi, reuniți la simpozioanele organizate de dr Mihai Neagu, Nicolae Florescu a studiat cu asiduitate, pasiune, determinare, luni de zile în ani de-a rândul, aducând la lumină și punând în valoare cu precizia specialistului desăvârșit, date, note, reflecții, analize și nenumărate referiri la personalități, opere, contribuții literare, perioade și sentimente identitare exilului autentic, spunând, în fapt, atât de mult din ceea ce se putea spune fundamental, asumat, complet și analitic despre exilul literar, despre exilații literari care au rezistat primului val, celui de al doilea sau al treilea, departe de casă, de „țara de peste dâmb, de peste veac” cum spunea cu amărăciunea depărtării și a dezrădăcinării, Vintilă Horia.

De fapt, remarcabilele volume Întoarcerea proscrişilor (1998) şi Menirea pribegilor (2003) dezvăluie forța de convingere critică și subtilitatea analitică, profunda cunoaștere a publicisticii exilului de la Revista Scriitorilor Români încolo, subtilitățile filosofiei exilului anticomunist, adică al celui nealterat ideologic și neaservit Securității, dimensiunile culturale ale românismului, dar și uimitoarea înțelegere a fenomenului literar în contextul unei perioade, eveniment sau perioadă istorică, adică remarcabila înțelegere a conexiunii dintre faptul istoric și exil, dintre istoria exilului și filosofia acestuia, dintre rațiunile politice, ideologice, partidice, instituționale sau internaționale și cultura exilului, dinspre spiritul său erudit și cel lucid.

Publicația Jurnalul Literar, inițiată în 1990 de către Nicolae Florescu, în amintirea directorului fondator, George Călinescu, a întruchipat grija permanentă și preocuparea pentru exilul adevărat, un demers, o menire și o vocație unică prin calitatea sa excepțională, dusă mai departe, cu hotărâre, asumare și impresionantă forță de doamna Ileana Corbea Florescu, chezășia calității și a continuității profesionalismului îndreptat spre același spirit al exilului. Jurnalul Literar a fost dedicat reabilitării și readucerii în circuitul literar a scriitorilor din exil, pribegi și refugiați, dar și a prezentării în manieră critică și integrativă a exilului cultural, rezistent și anticomunist. De altfel, un mare merit al publicației este acela de redare a operei marilor scriitori din exil, dar și de revalorizare a atitudinii lor ferme, după plecarea din România comunizată. Dar, Jurnalul literar, ca întreg constructul excepțional al lui Nicolae Florescu, de altfel, are numeroase alte semnificații, ca cea de invitație la românitate, la românsm în universalitate, la cultura eternă, la un anumit tip de existențialism. Jurnalul Literar a fost o instituție, o epocă, un crez, un univers și va rămâne așa prin Ileana Corbea și colaboratorii săi. De altfel, în 1990, Nicolae Florescu spunea în interviul “Literatura exilului anticomunist” din România Liberă din 15 februarie 2008 că “eu nu împărtășesc dileme – am mai spus-o – , sau nu îi colorez activitatea cu schimbarea macazului zilei. Antrenez în scrisul meu convingeri, credințe formate prin mulți ani de muncă, cercetare, lectură și de aceea nu îmi permit să renunț la ele, căci altfel nu aș mai fi ceea ce sunt, iar Jurnalul Literar e o parte din acest a fi”. În paginile Jurnalului Literar au apărut, ca rezultat al muncii și strădaniilor uimitoare de cercetare realizate cu prisosință la Freiburg, lucrări necunoscute ale unor scriitori români consacrați din exil precum Horia Stamatu, Alexandru Busuioceanu, Nicu Caranica, Th. Cazaban sau referiri la Leontin Jean Constantinescu, Remus Radina, Cicerone Ionițoiu. Ceea ce i-a făcut o imensă onoare lui Nicolae Florescu a fost publicarea în 1999 a Memorialului anticomunist din închisoare, scris chiar în închisoarea din Elveția, înainte de a fi condamnat la moarte în țară, de Oliviu Beldeanu, autorul loviturii anticomuniste împotriva ambasadei RPR de la Berna din 1955. În ceea ce l-a privit pe Mircea Eliade, Nicolae Florescu a considerat în Menirea pribegilor că „imaginea de lider al conșiinței exilate românești a dominat activitatea desfășurată de Mircea Eliade în ultimele decenii ale vecaului ce tocmai s-a încheiat”.

Faptul că Nicolae Florescu a întruchipat impecabilul și că s-a dovedit cuprinzător și absolut, prin stil și atitudine, transpare și din referirile lui Bujor Nedelcovici, care îl vedea „mereu activ, revoltat, intransigent, iconoclast” șI de asemenea cu un “spirit critic care îi era înscris pe chipul transfigurat, dar și în gândirea, în cărțile scrise și în cuvintele exprimate”.

Dar, pentru un și mai deplin profil intelectual și profesional al lui Nicolae Florescu trebuie vorbit despre dimensiunea reprezentativității, așa cum au perceput-o înseși personalitățile exilului, precum Alexandru Niculescu care a apreciat că „Nicolae Florescu a înțeles imediat după 1990 drama exilului și risipirea în lume a nefericirii noastre, a valorilor alungate din țara subjugată, dar mai ales necesitatea reîntregirii culturii românești”. Bujor Nedelcovici, căruia Nicolae Florescu i-a publicat imediat romanele interzise de cenzură a considerat că marele merit al cercetătorului în arhivele din Germania, a constat în „înțelegerea dramei proscrișilor în lupta pentru trecut, memorie și demnitate intelectuală”.

Nicolae Florescu a fost profund anticomunist și atașat valorilor occidentale, iar profesorul universitar Alexandru Herlea, membru din 1986 al Secțiunii de Știință și Istoria Științei din cadrul CTHS (Comité des travaux historiques et scientifiques) și președinte al Asociației La Maison Roumaine, cu statut de societatea savantă franceză din 2012, remarca „seriozitatea, tenacitatea și pasiunea” criticului literar, precum și dorința „de a ajut și de a face cunoscute activitățile exilului care în țară erau neștiute”.

Rămâne esențial de spus că asiduitatea și fermitatea de a scrie despre exilul adevărat a avut la Nicolae Florescu o nuanță aparte prin aproprierea de unele personalități ale sale, ceea ce explică, justifică, certifică și înnobilează demersul său. Nicolae Florescu a avut întâlniri la Paris, în 1994, cu mai mulți reprezentanți ai rezistenței anticomuniste, ceea ce i-a permis să cunoască îndeaproape România exilată, proscrisă, liberă, iar mai apoi susținerea acordată lui Remus Radina, prin publicarea testamentului său, sau interviurile luate lui Cicerone Ionițoiu, două figuri radicale ale exilului anticomunist și personalități extraodinare ale spațiului exilului, i-au conferit lui Nicolae Florescu neîndoiala, dar mai cu seamă absolutul judecății sale corecte, critice și obiective asupra adevăratului exil, altfel spus incontestabila, justa și cuprinzătoarea viziune asupra fenomenologiei exilului, parte a culturii și ființei românești.

Pentru azi și pentru oricând, Nicolae Florescu nu este un critic clasic, scrierile sale despre exil nu sunt statice, descriptive, restituitive prin republicarea unor opere și atât, ceea ce reprezintă, desigur un prim nivel de contribuție, ci sunt vii, trăitoare de adevăr și inspiraționale, unice, inconfundabile și complete. Prin opera desăvârșită dedicată exilului literar, Nicolae Florescu rămâne un întreg pentru cultura română, un cercetător cu o contribuție completă asupra exilului literar și un erudit desăvârșit prin forța de a vorbi despre exilul anticomunist, prin convingerea absolută că echilibrul reliefării exilului constă în redarea adevărului, fie el chiar și incomod și, în sfârșit, prin relevarea adevăratului sens al rezistenței, adică prin curajul anticomunist asumat!

Anca Stângaciu, Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj

Ion C PENA: Poetul din urmă (Poezii)

Alpinism

Pe piscuri goale, fără viaţă,

Unde nici vulturi nu s’avîntă

Eu mi-am tîrît povara sfîntă

A trupului flămînd de viaţă.

Cu patimă m-am strîns pe stîncă

Strîngînd spasmodic piatra tare …

Şi-i drept că gura-mi, nu arare

Cerşea un sprijin de la stîncă.

Prăpăstii mi-au surîs sarcastic,

Guri de-abia înfiorătoare,

Dar prins de culme cu ardoare,

Am rîs şi eu – la fel – sarcastic …

1928

Publicată în „SO₄H₂”, anul I, nr. 1, din 15 aprilie 1932

Noapte la Turnu Măgurele (1930)

Noaptea caldă … noapte pasăre nocturnă

Aripa de neguri grele şi-a lăsat-o

Pe oraş ca un „Adio del Passato”

Fredonat într-o lagună taciturnă.

Pietonii pe trotuare trec în grabă.

Liniştea se sparge’n uşi de cafenele.

Catedrala’nalţă turlele spre stele

În mirosul de grătar şi de tarabă.

Stingerea se sună lung la regimente,

Cu ecouri prelungite. În grădină

Teatrul râde-n revelaţii somnolente,

Pe când paznic al luminilor de lapte

– Sfinx pe soclul său de piatră carpatină –

Stă eroul de la şaptezeci şi şapte …

Publicată în „Graiul tineretului”, anul II, nr. din 11 iulie 1933

.

Voiaj

Sbor alb, aruncat peste zare,

Trec albe legiuni de gânduri –

Nici-o stea, nici-o statuie de sare,

Înfipte-n trecut, în curânduri.

Alergam, aur, printre platanii suri,

Ceas deşteptător pentru fluture şi cuc,

Iarba ne mângâie, plopii mahmuri

Şi Dumnezeu e bun ca un eunuc.

Privire departe, cer larg, deschis,

Ne jucăm cu focul, cu inima mea;

Somnul e mort, visul e deschis

Către viaţă, moarte, aer, catifea.

Plouă la sud, fulgeră norii,

Peste noi ţipă cocorii de spaimă –

Numai un puţ numără călătorii

Şi rugăciuni adânci singur îngaimă.

________________________________________

Publicată în „DRUM”, anul II, nr. 4 – 5 din 1 ianuarie 1937

Anii mei

Anii mei ca merele toamnei trec

Cu dragostea, cu tristeţea, cu bucuria;

Peste calendar, peste zile m-aplec

Şi-mi plac colindele şi Sântamaria.

Visez ades la biserica din copilărie,

Bătrână, cu denie, cu joc, cu prohod;

La bâlciuri o fată, o menajerie

Şi eu evoluând, între ele, Irod.

Drumuri în apă, berzele călătoare,

Feerie de primăveri şi uimire.

Blândul Isus între copii, sunătoare

În frunza de plopi – aninată vuire.

Anii mei, lunile şi zilele mele,

Fraţi şi surori cu viaţa, cu amintirea

Merg către unde? Şi vă scutur nuiele

În sufletul negru cum este cernirea.

________________________________________

Publicată în „DRUM”, anul III, nr. 3 din 27 noiembrie 1937

Melancolie

Stăm aşa gravi, timpul ne plouă,

Cu destinul alături îmbătrânim;

Altă lumină, aer, lume nouă

Şi călătorim etern către ţintirim.

Scocul nădejdii sec, gândul coclit,

Prin sânge trece cornul tristeţii:

Plânge, aripa ruptă, vag infinit

În care coboară pâraiele vieţii.

La răsărit zările pară,

Alămuri ruginite ţipă strident,

Vrerea uitată, surdă, amară,

Şi cortina lăsată funebru, atent.

Poate mai ştii idila de an, de zece,

Creşte-n noi amintirea cenuşie,

Toamna, moarte, visul falnic trece

Şi privim în ram pe Sfânta Marie.

________________________________________

Publicată în „DRUM”, anul III,nr. 8 – 9, 24 aprilie 1938

Poetul din urmă

Pe-aici poetul este rătăcit,

Prin hârburi de anafură şi besnă,

Heralzii în tăcere i-au murit

Şi plânsu-i-au durerile în glesnă.

De vreme îndelungă-i călător –

Cu pietrele şi roua din grădină,

Cu pulberea, cu norul tunător,

Cu toamna îmbrăcată în rugină.

A năzuit o ţară de poveşti –

Naiade în albastră legiune,

Luceferi în betele îngereşti

Şi verile cu umbră de cărbune.

Să fluture alaiele în zob,

Pe lanuri să se scuture belşugul,

Din cupe să hălădue – şi rob

Ca neaua să-i lucească meşteşugul.

O ţară de lumină şi de vis

Poetul peste ani a căutat-o;

I-e sufletul de negură, închis

Şi ţara pân’acuma n’a aflat-o.

________________________________________

Publicată în „DRUM”, nr. 1 din 15 iunie 1938 şi în „PREPOEM” an II, seria II, nr.19 din iunie 1941

Opriţi-vă!

În drumul meu opriţi-vă fierbinţi,

În carnea mea cu târnăcoape.

Am să vă dau mistere şi arginţi,

Ca fumul, bogăţia să vă’ngroape.

Mi-e inima de fulgere ocean.

Mi-e palma năzdrăvană şi haiducă.

Opriţi-vă cu sufletul ochean

Să beţi înfiorarea hăbăucă.

Pe steiul ars de foc şi’nchipuiri

Să vă înalţ o clipă, să vă doară.

Crepuscul de altare şi zefiri

Şi vorba peste moarte să vă moară.

Nu închinaţi cu mine rugăciuni

Ci treceţi, ca barbarii, mai departe,

Mă jefuiţi de grâne şi tăciuni.

Deschis îmi e pătulul ca o carte.

Eu voi rămâne singur, vagabond,

Un cerşetor de soare şi de vise.

Voi ocoli destinul rubicond

Cu porţile de marmură, închise.

________________________________________

Publicată în „DRUM”, an IV, nr. 1 din 15 iunie 1938 şi în „UNIVERSUL LITERAR” an I, nr. 21 din 23 mai 1942

Autor: Ion C Pena

Bibliografia lui Ion C Pena (1911 – 1944), perceptorul – scriitor, îngropat în Cimitirul Eroilor din Alba Iulia alături de fiul lui Sadoveanu,

Ion C Pena debutează publicistic pe 15 aprilie 1932 în „Revista – SO4H2″, din Turnu Măgurele, cu poezia „Alpinism”, scrisă pe când avea 17 ani. Traduce şi publică, împreună cu Ştefan Baljalarschi, „Poemele mele” de Serghei Esenin.

De tânăr, Pena şi-a creat adversităţi publicând tot în anul 1932 (21 de ani), texte prin care se delimitează de „exclusivismul rasei şi culturii germane”, în care-l combate pe Oswald Spengler, filosof idealist, reprezentant al antiintelectualismului şi istoric german, un critic fervent al latinităţii.

Fiind simpatizant şi susţinător al ţărăniştilor, în aprilie 1933 (22 de ani), publică poezia „Noapte la Turnu Măgurele” în „Graiul tineretului ţărănist” – Organ al Tineretului Naţional Tărănesc din Teleorman, care apărea sub coordonarea unui comitet. Tot aici îi apar articole în care susţine cauza ţăranului roman. Astfel, în articolul „Atotputernicia latifundiară”, Pena subliniază că „Statul român este un stat de ţărani. Încercările care tind să facă din el amestec de laborator, cu consistenţă artificială, sunt sortite să se sfărâme mai devreme sau mai târziu şi să tulbure numai evoluţia naturală a lucrurilor, aruncând-o în regres sau în împietrire. Şi totuşi istoria noastră contemporană nu este decât lupta surdă şi pe planuri multiple, dusă împotriva emancipării ţărănimii. Nu există proces istoric mai nedrept şi mai dureros, la noi, decât acel al ţărănimii din’naintea războiului. O clasă care deţinea aproape 90 % din populaţie, în loc să guverneze era guvernată de o minoritate infimă, care o înhăma fără nicio măsură la carul intereselor sale. Burghezia română prin reprezentantul său politic – partidul liberal – duce aceeaşi politică de ignorare a nevoilor ţărăneşti. Dealtfel interesele sale nu erau altele, fiindcă orice s-ar spune, partidul liberal nu era atunci decât ediţia a doua a conservatorismului”, „Reforma agrară care s-a făcut după război, ca să se împiedice bolşevizarea tării – nu de dragul omeniei, cum fals se arată de unii – a fost compromisă din cauză că s-a pus în posesia lotului un ţăran rămas la arhaice metode de cultură şi lipsit de inventar agricol. Acesta este ţăranul format de latifundiarul român, fie el „conservator” sau „liberal.”

În articolul „Rechizitoriu”, publicat pe 1 martie 1934 (23 de ani), Pena îşi manifestă temerile legate de posibilitatea începerii unui nou război mondial: „Nu se poate contesta de nimeni că evenimentele şi orientările internaţionale se succed cu o convergenţă diabolică spre un nou război. Din neliniştea şi nervozitatea care există în toate cancelariile europene se ghiceşte, cu prisosinţă, sensul grav al timpului pe care îl parcurgem. Nu-şi face nimeni nicio iluzie asupra viitorului steagului alb. „Pax perpetua”, care a putut să încolţeasca în creierele înfierbântate de credinţă ale călugărilor din evul mediu, pe care Woodrow Wilson (n.n. preşedinte al Statelor Unite ale Americii) a trâmbiţat-o lumii şi a dăruit-o Europei cu paragrafe de cod civil, căreia Briand (n.n. prim ministru al Franţei, in 1926 a primit Premiul Nobel pentru Pace) i-a adus jertfă toată naivitatea sa copilărească şi din care numai Stresseman (n.n. ministru de externe al Germaniei) a ştiut să culeagă roade bune, este astăzi cu desăvarşire compromisă.”

„Din nenorocire, scadenţa fatală a fost infinit mai apropiată, decât putea să creadă oricine. Areopagul de la Geneva îşi plânge astăzi ruinele fiindcă i s-a dezvelit, în sfârşit, goliciunea ieftină din care a întreţinut, cu inconştienţă, un mit al păcii, timp de un deceniu şi jumătate.”, „Liga naţiunilor s-a dovedit, singură, un templu al neputinţei şi al ipocriziei”, „Nimeni n-a subminat mai mult pacea şi n-a pregatit mai bine drumul unei noi încercări, decât liga naţiunilor. Acesta este adevărul urât – ca oricare altul – dar de necontestat şi de dovedit oricând. Căci toţi câţi s-au adunat acolo, în numele ei, n-au venit deloc cu gândul păcii, ci au formulat numai revendicări în lumina mondială”, „Copiii ligii naţiunilor sunt gata să se ia de păr şi ea se ascunde neputincioasă. Bine că nu mai are, cel puţin acum, curajul inconştienţei fără margini ca să mai arunce, în spaţiu, lozinca concordiei universale, de care italianul cu uitătură cruntă şi-a bătut joc o viaţă întreagă şi pe care fratele său proaspăt – Hitler – a înmormântat-o înaintea constituţiei de la Weimar”, „Campionul războiului şi revizuirii tratatelor, de la Roma, Germania cu intenţii hotărat revanşarde şi Anglia şovaielnică în mâinile nehotărâtului vizionar MacDonald (n.n. prim ministru al Regatului Unit) (fereşte-ne Doamne de vizionari!) marchează impresionate chemări la realitate care nu mai pot fi ignorate de niciun cap întreg. Bethmann – Hollveg (n.n. cancelarul Germaniei) vorbea odată de „petecele de hârtie”. Nu sunt de atunci decât aproximativ 20 de ani dar vorba lui s-a uitat prea repede. Să nu se piardă însă, din vedere, că odată va reveni iarăşi de actualitate, de o tragică actualitate.”

–––––––––

În ultimii 3 ani, despre Ion Pena au apărut articole în multe publicaţii tipărite sau online, între ele aflându-se şi ziarele generaliste Adevărul, Puterea, Unirea, romania Libera şi Evenimentul zilei, care au tiraje importante. Sunt sute, mii de persoane care au citit despre viaţa lui tragică sau din epigramele şi poeziile sale, or măcar au auzit de el. De mare ajutor a fost şi este internetul prin Facebook, Wikipedia, paginile cu profil literar, etc.

Semnalele venite spun că a venit vremea ca Pena să fie scos la lumină pentru o nouă viaţă. Citindu-i scrierile, atâtea câte s-au mai găsit, va exista prin fiecare dintre noi, determinând poate şi lumea literară să-l ia în considerare pe viitor. Bine ai venit din lumea umbrelor Ion Pena!

–––––––––––––––––––––-

– Lucian Vasiliu, membru USR: “Pe tânărul POET Ion PENA îl situez la înălțimi valorice compatibile (păstrând proporțiile) ca registru, vocabular, teme, în companie prestigioasă, precum ARGHEZI, BACOVIA, Dimitrie STELARU, Constant TONEGARU, ieșeanul Mircea POPOVICI sau Emil BOTTA (născut tot în anul 1911).

– Sonetistul Adrian Munteanu, membru USR: „Ion C Pena are viziune si energie asemeni lui Goga (in vremurile lui bune), o poezie care astazi se poarta mai rar. Poate doar Grigore Vieru sa se apropie si uneori Paunescu”

––––––

Gheorghe Grigurcu: „De-o preţuire aparte merită scrierea în proză a lui Ion Pena, Moneda fantazienilor (1937 – 1938) care oferă o viziune surprinzător anticipativă a ceea ce va reprezenta la noi societatea „socialistă”. Cu o amărăciune ascunsă sub o relaxare candid exaltată, autorul descrie fenomenele totalitarismului ce se va instaura după moartea sa, de la cinismul viclean al dictaturii şi eşafodajul economic inuman, la distrugerea proprietăţii private, deopotrivă la oraş şi la sat, la propaganda deşănţată şi ideologizarea obligatorie. E o operă de ţinută orwelliană, cu impresionante vaticinări, singulară, după cît se pare, în literele noastre. Negreşit, Ion Pena merită de acum încolo o susţinută atenţie recuperatoare.”

(Marin Scarlat, strănepotul lui Ion C Pena)

Ştefania MARINEANU:„OCHIUL DESCHIS” AL POETULUI AL. FLORIN ȚENE

Ce frumos este în sufletul și gândul poetului Al. Florin Țene, eliberând de sub lumina tiparului antologia de poeme Întoarcerea la metaforă, apărută în 2023, la Editura Globart Universum din Montreal, Canada. Cititorul avizat liric este beneficiarul, în acest caz, al unei nuntiri poetice de excepție, cu o selecțiune inedită, din 24 de volume de poezii, semnate de maestrul Țene, încă din anii comunismului și până în aceste timpuri absurde, care vremuiesc golgote: Sărutul rămas de fructă coaptă/ e-o amintire dulce pe buzele-mi moi.

Antologia Întoarcerea la metaforă este, în fapt, Un tren de poeme, care duce, spre încântarea celor ce mai cred în poezie, sentimentele universale la destinație. Poetul pătrunde cu rotundul său în duhul sfânt al iubitei, iar jurămintele lui sunt ca niște caligrafii în lemn, care nu se vor șterge niciodată.

Ochiul deschis al poetului consacrat, îndreptat către Univers, zăboveşte la o masă a veșniciei, chit că noaptea e ca un fluviu întunecat / unde stelele sunt pești cu ochi roșii. Asemeni lui Nichifor Crainic, poetul are nostalgia paradisului copilăriei sale rurale, revăzând la această generică masă brâncușiană podgoreni cu ochii plini de lumina zorilor. Din păcate, astăzi, nucile din nucul copilăriei sale, cel între două veacuri așezat, nu mai au clinchetul lor verde de altădată.

Statuile lui Al. Florin Țene, de-atâta singurătate, își rup armura veșniciei și coboară pe alei (Fuga statuilor), iar, din când în când, nucul din vis îl cheamă la ore târzii. Gândurile poetului se mută, deseori, în povestea rurală a copilăriei sale, anunțându-și Mama, că el, copilul de altădată, are, încă, flori căprui în ochi, că îi este tare dor de casa părintească, o adevărată primăvară de miresme, că inima nucului din Ograda cu nuc, încă îl doare, că simte gustul semințelor peste arătură și că în satul lui, ca o licărire, tatăl său cioplește carul, pentru întoarcerea acasă a fiului rătăcitor. Iar atunci, când viforul suflă în oglinzi și Timpul sporește laptele din sâni (iată o metaforă cosmică), primăvara aleargă desculță prin sat.

Mitul popular al jertfei din Mănăstirea Argeșului apare într-un vers superb, care poate rămâne lejer în posteritate: eu în nicio femeie nu mai zidesc biserici.

Scrisul lui Al. Florin Țene e un fel de zbor circular și veșnic, iar acolo unde îi stă capul, iarba a încolțit asemenea ideilor sale. Există, pe ici pe colo, o matematică sentimentală barbiană a poeziei autorului acestei antologii, poetul apreciind distanța dinte unghiul îndrăznelii și prefirându-și cuvintele printre ninsorile albastre, venerând colindătorii de altădată, cei care îi apar în vis pe sănii de lumină.

Țene, contemporanul, e un Andrei Mureșanu și un Grigore Vieru, la un loc, glorificând, la rându-i, limba română, graiul nostru nemuritor, în care sălășluiește bobul de grâu și din care germinează/ verbele poemelor noastre.

Întotdeauna, pe locul rămas gol, din foile poemelor sale, Al. Florin Țene, desenează un lup, gândindu-se, probabil, la simbolistica originii noastre dacice, întruchipată în steagul Cap de lup, pe care îl fluturau, întru eternitate, strămoșii noștri. Doinele sale-poeme sunt rupte din neîmplinirea sufletului românesc, el așezând legendele pe corzi de viori, iar soarele cerului nostru, cel din orașul ploilor nocturne, în viziunea sa, reprezintă triumful vieții asupra penumbrei…

Poetul se întoarce pe dedesupt, la primele iubiri, așa cum Rândunelele se întorc, primăvara în sat, având în vedere Memoria toamnei, a acelei toamne înnobilate de rugină, în care Undeva, departe, un foc acuză dimineața.

Să scrii cu o pană luată din guguștiucul care se adăpostise în nucul copilăriei tale nu e la îndemâna oricui. Dar, Al. Florin Țene beneficiază de acest privilegiu, pentru că are memoria vântului în sânge și, încă, visează stele și viori, în lanurile de grâul ale copilăriei. Se lovește cu fruntea de cer, reevaluându-și tinerețea din vremea în care, pe aleile parcului, în fața sa, statuile luau poziția de drepți: Mă rănesc de rană și sângele/ picură duh în verbe.

Iată constelații lirice ale versului lui Al. Florin Țene, a cărui poezie este încălțată cu sandale din pielea cerului, autorul fiind conștient de originea divină a poeziei, fiindcă Dumnezeu a plăsmuit geneza cuvintelor, decretând, astfel, Legile Armoniei universale. Prietenii poetului sunt și ei zdrențuiți de verbe, ei căutând febril sensul vieții în găocile nucilor, pentru a dărui tuturor infinitul sau nimicul lunar din palmă.

Există, în viziunea poetului, și o gară a poeților, o gară abandonată în poezie, în care verbul umblă descălțat. Iar când luna își îmbracă rochia de gală, lui îi vine dor de Eminescu, pornind cu veșnicia la drumul fără întoarcere al poeziei dulcelui vers clasic, care nu moare niciodată, înălțându-se, astfel, prin Cuvântul primordial.

Poetul Țene trage, în drumul lui spre Cer, o mie de poeme, dedicând ierbii sonate și sonete, căci, așa, cum spune și Grigore Vieru, poet fiind de țărână și neam, el nu poate fi mai mult decât iarbă. Suflă precum ciobanul în fluier de cucută și așteaptă răbdător ca poezia lui să facă dragoste cu Soarele. Hălăduiește prin imperiile sale de vise, împrumutând răbdarea pietrei, ca în poemele, privind regnul mineral, ale lui Lucian Avramescu. Știe că viața e o luptă, pe care o poți câștiga și prin poezie, plimbându-și sensul stilistic prin suveica timpului, poetul fiind însăși seva românismului și a poemelor sale.

Adoră ploile nocturne, se angajează, cu contract de muncă temporar, paznic la o pisică și un cățel, și, uneori, se mută în Cartierul Mănăștur, cu tot cu Paparudele din bibliotecă. Când soarbe vinul de Drăgășani se simte ca un semizeu, găsind, atunci, și mai bine sămânța din interiorul cuvântului și spunându-i iubitei: Iubito, hai să ne trăim vremea rămasă. Eul lui poetic se împarte în doi: Unul pune verbul,/ Celălalt așază iubirea în vers.

Etern contemporan cu Dumnezeu, Al. Florin Țene urcă, precum vremea, în imponderabil, timp în care poezia îi încolțește tâmplele, iar Muza îi trece pe trotuarul de vis-a-vis. Își deschide des geamul de gânduri, în timp ce, cineva asfaltează Cerul, poetul din Drăgășanii lui Gib Mihăescu, făcându-și relații printre heruvimi, ca să poată îngenunchea în fața propriului său vers.

Platanii lui Al. Florin Țene visează veșnicia, plouă cu metafore, pe aleea adunată pe făraș, și, din când în când, Săgeata lui Cupidon îi sfârâie în carne, iubita sa devenind frezie de toamnă, iar, aproape de el, bidivii cu potcoave de lumină zboară spre castelul sufletului său.

Accident ireparabil, poetul nostru își bate singur în frunte/ cuiul lui Pepelea,/ pentru câteva imperii de poeme.

Acest imperialist român al poeziei, Al. Florin Țene, strigă, la un moment dat: Românie, luminează-te odată, / Că viitorul tău e Dumnezeu!

Ştefania MARINEANU

Zenovia ZAMFIR: Al. Florin Țene – Marele om de cultură

A fi scriitor nu este o meserie, nu este o profesie, este un har primit de la Bunul Dumezeu, este acel talant pe care fiecare îl primim la naștere și pe care cel ce-i este hărăzită slova îl transformă în cuvinte frumoase și alese, în scrieri pentru sufletul însetat de cultură al semenilor noștri.

A rânduit Dumnezeu să văd lumina zilei pe melegurile binecuvântate ale Vâlcii, județul cu cele mai multe biserici și mănăstiri, înconjurat de ape dătătoare de viață, stațiunile balneo climaterice, zona de unde au pornit în lume marii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Jutinian Marina, Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolitul Efrem Enăchescu, dar şi locul de obârşie al scriitorului Al. Florin Ţene, cel ce vine din „Orașul dintre vii – Dragășani” . Despre marele om de cultură vâlcean s-a scris şi se va scrie multă vreme, el a demonstrat că pasiunea pentru scris poate fi tranformată într-o activitate prolifică, nu neapărat financiră, ci mai ales spirituală. Harul şi priceperea domniei sale pe ,,Ogorul scrisului ”, le revarsă cu multă generozitate tinerilor și celor mai puțin tineri din jurul său, pentru că scrisul nu începe de la o vârstă fragedă, nu este un timp anume pentru a publica o carte, este acel destin care te îndrumă spre vers, spre poezie, spre cuvântul care aduce bucurie, pace cititorului.

De curând, am primit la Biblioteca Județeană ,,Antim Ivireanul” Vâlcea, unde îmi desfășor activitatea, Antologia 80, numită sugestiv ,,Întoarcerea la metaforă”, Editura ,,Globart Universum” Montreal, Canada, un exemplar pentru mine, pe care după ce l-am citit îl voi dona Mănăstirii Suiești, cea care vegheză și aduce Slavă Bunului Dumnezeu în localitatea natală a Patriarhului Justinian Marina, și un exemplar pentru cititorii bibliotecii. De această dată, autorul ne încântă cu versuri, cu iubirea de neam, de glia strămoșească. Poeziile sale au titluri sugestive, ele ne arată o lume imaginară minunată, ne poartă prin frumusețea plaiurilor românești, prin istoria și spiritualitatea unui popor vrednic și ales, în acest sens, exemplificăm : ,,Memoria toamnei”, ,,Cântecul de vară”, ,,Balada bradului de Crăciun”, ,,În toamnă vibrează un menuet”, ,,Solstițiu de vară” – ANOTIMPURILE; ,,Dimineață de Sfântul Gheorghe”, ,,Cina cea fără de taină”, ,,Contemporanul meu, Isus!”, ,,Confesiune de credință”, ,,Cineva SUS mă iubește”, ,,Dincoace de Styx”, ,,Dumnezeu este o carte”, ,,Ziua lui Dumnezeu”, ,,Doar o treime”, ,,Geneză”, ,,Rugăciunea zilei”, ,,Contemporan cu Dumnezeu” – CREDINȚA; ,,Casa părintească și vecinii buni nu se vând”, ,,Cercul timpului nostru”, ,,Platanii visează veșnicia”, ,,Răbdarea pietrei”, ,,Metafora ruginirii Oltului”, ,,În Drăgășani”, ,,Horă târzie în sat de pescari”, ,,Cercul timpului nostru”, ,,Vitraliile mării”, ,,Inima mamei” – NATURA, IUBIREA, FAMILIA; ,,Gloria Limbii Române”, ,,Dor de Eminescu”, ,,Ce este patria, mamă, în timp de epidemie?” – PATRIA și LUCEAFĂRUL POEZIEI ROMÂNEȘTI, etc.

Cu volumul „Întoarcerea la metaforă”, Al. Florin Țene ne invită să pășim în universul său liric pentru a descoperi puritatea și frumusețea gândirii sale, pentru a ne demonstra că poezia este vindecătoare, ea ne învață să ne bucurăm din nou de viață. Aflat la venerabila vârstǎ de 80 de ani, scriitorul, jurnalistul și poetul, Al Florin Țene, personalitate marcantă a literaturii românești contemporane, ne dăruiește o poezie de factură celestă. Președinte al Ligii Scriitorilor din România, director de reviste, jurnalist, istoric, filosof, dramaturg și cronicar, unul dintre cei trei părinți ai Zilei Limbii Române, domnul Țene își trage seva puterii de creație din nesecata esență culturală și spirituală a poporului român.

Cartea ,,Întoarcerea la metaforă” este de atfel o întoarcere a poetul în timp, își retrăiește cele mai frumoase momente alături de cititor cu multă simplitate, sinceritate, dar cu multe fascicule de lumină stelară. Construcțiile metaforice, expresiile indetite, stilul și ușurința versificației ne arată un poet talentat, un mare poet contemporan. În anul 2022, am avut onoarea și bucuria de a fi în preajma Omului Al Florin Țene și a familiei sale, la două evenimente culturale deosebite organizate, unul la Călimănești, iar celălalt chiar în localitatea natală, la Biblioteca Publică din Drăgășani. A fost multă emoție, ematie, respect și bucurie în rândul cititorilor, al oamenilor de cultură prezenți. Mai mult, la Drăgășani, împreună cu colegele, Cristina Prunel Bărbulescu și Iustina Batae am invitat și liceeni. Fiind moderatoare, am provocat la un dialog cultural atât sărbătoritul, cât mai ales tinerii pe care i-am pus să citească din opera scriitorului, fiind răsplătiți cu cărți, reviste și autografe. Se știe că atunci când familia te înțelege, te sprijină, succesul este garantat. De atfel, chiar soția are câteva volume de poezie, în special pentru copii, iar fiul, Ioan Țene, calcă cu mult aplomb pe urmele tatălui, el însuși având mai multe cărți de proză publicate, iar pasiunea pentru cercetare l-a propulsat printre tinerii de valoare.

Prin opera sa complexă, domnul Al. Florin Țene, este unul dintre cei mai mari oameni de cultură contemporani, iar în ,,Cuvinte despre Dumnezeul din noi”, la final, ne spune… ,,Dumnezeu este cel care ne-a dat viață. De aceea, pe el trebuie să-l iubim mai mult decât pe oricine altcineva (Marcu 12:30). Ca să te apropii de Dumnezeu este necesar să înveți mai multe despre el și să faci voia sa. În felul acesta îți dovedești iubirea față de el. — Citește: 1 Timotei 2:4; 1 Ioan 5:3. Marcu spune că Dumnezeu ne-a dat viață. Așa este. Însă Dumnezeu nu este o persoană fizică. Este un Duh născut din celula primordială de care spuneam. Este propria noastră conștiință”. Așa cum scria într-un eseu Al.Florin Țene.

Zenovia Zamfir

Vasilica GRIGORAȘ: NICOLAE MĂTCAȘ – „PRELAT AL LIMBII ROMÂNE”

Personalități de seamă ale culturii și spiritualității românești din toate timpurile au slujit cu devotament limba română (Ioan Budai-Deleanu, Timotei Cipariu, Aron Pumnul, Mihai Eminescu, Iorgu Iordan, Alexandru Philippide, Ovid Densusianu, Ion Coteanu…), străduindu-se s-o cunoască în toată profunzimea și evoluția sa pentru a împărtăși tuturor românilor necesitatea și importanța acesteia în menținerea unității de neam. Însușirea și grăirea lucidă și curată îi asigură trăinicie și vigoare. În perimetrul lumii academice în care a studiat și cercetat fenomenul lingvistic în filonul său cel mai adânc se află la loc de cinste lingvistul, filologul, poetul, publicistul și profesorul universitar doctor Nicolae Mătcaș, care mărturisește: „Îndemnul înaintașilor de a munci în miezul limbii mi-a insuflat tărie și elan. Dacă de la sublim la grotesc și de la sacru la profan nu e decât un singur pas, de la grotesc până la sublim și de la profan până la sacru trebuie să facem sute, mii de pași. Și să-i facem împreună, cu răbdare, zi de zi. Pentru că limba română fără noi a existat și există, noi fără limba română – niciodată!” (Numai în miezul limbii, 1994) Acest citat a devenit celebru prin formulare, dar mai ales prin substanța sa ideatică și mesaj. Un adevăr de netăgăduit cu privire la soarta și măreția „limbii ce-o vorbim”. Limba grăită de veacuri pe acest pământ este polenul din corola plantelor melifere care ne-a îndulcit viața, dar a fost și cârja strașnică menită să ne ajute în parcurgerea drumului hărăzit de Dumnezeu. Ne-a sprijinit chiar și atunci când am căzut, ne-a ajutat să ne ridicăm, să ne regăsim pe noi înșine, dar și calea de a merge mai departe împreună, frate lângă frate, indiferent în ce colț de țară ori de lume ne-am aflat.

Cu mare dragoste pentru neamul românesc, Nicolae Mătcaș a apărut ca o necesitate a istoriei într-un moment de cotitură. S-a născut într-o familie de țărani, din comuna Crihana Veche, județul Cahul (azi Republica Moldova), la 27 aprilie 1940. De copil, părinții și fratele mai mare, bădița Vasile, cel „cu trei clase românești”, l-au udat la rădăcină cu apa vie și limpede a limbii și literaturii române, a iubirii și adevărului. S-a născut, s-a construit pe sine pentru a dărui celorlalți tezaurul acumulat prin știință de carte. A urmat cursurile școlii primare, gimnaziale și medii în satul natal (1947-1957), absolvind cu medalie de aur. La Chișinău se înscrie la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie și Filologie, specialitatea Limba și literatura română (atunci numită oficial moldovenească) (1957-1962), pe care o absolvă cu diplomă de merit. Timp de doi ani ocupă postul de lector la Catedra de limba română a Universității de Stat din Moldova, apoi în perioada 1964-1967 urmează studii postuniversitare de doctorat la Universitatea din Leningrad (azi Sankt-Petersburg), specializarea „Lingvistica matematică, structurală și aplicată”, sub conducerea reputatului romanist și specialist în lingvostatistică, profesorul Rajmund Piotrowski. În perioada studiilor doctorale lucrează la un dicționar de frecvență a cuvintelor din presa moldovenească, care, din păcate, nu a fost publicat.

În anul 1967, susține teza de doctor în filologie cu titlul: „Lexicul și morfologia publicisticii moldovenești în comparație cu lexicul și morfologia celorlalte stiluri funcționale dacoromâne”, demonstrând din punctul de vedere al teoriei variativității funcționale al uneia și aceleiași limbi în teritorii și state, precum și, în temeiul funcționării acelorași stiluri funcționale românești în state diferite, unitatea limbii române din România, Republica Moldova și de oriunde se vorbește românește.

Revine la Chișinău, ocupând postul de conferențiar și decan în cadrul Facultății de Litere de la actuala Universitate Pedagogică „Ion Creangă”. În perioada 1972-1990, dobândește gradele de docent și profesor universitar, devine șef al Catedrei de Limba și literatura română, lucrează ca redactor-șef al publicației universitare „Tânărul învățător” și publică manuale pentru învățământul preuniversitar și universitar, apărute în mai multe ediții. O vreme, deține, prin cumul, funcția de colaborator științific la Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a Moldovei. A participat activ la mișcarea de eliberare națională a românilor basarabeni, începând cu anul 1985 până în 1991, iar între 1987-1989 ocupă funcția de secretar al Comisiei interdepartamentale pentru problemele istoriei și perspectivele dezvoltării limbii materne, supranumită de poetul și redactorul Nicolae Dabija „Comisie de salvare a limbii”. Într-o conferință de conștientizare a necesității declarării limbii române drept limbă de stat, afirmă:. „Toată lumea știe că noi, romanicii orientali, suntem descendenții direcți ai dacoromanilor, iar limba pe care o vorbim este rezultatul evoluției de veacuri a limbii latine vorbite pe care au adus-o la nord și la sud de Dunăre cuceritorii romani.”

Este ales, împreună cu colegul său de crez Ion Dumeniuk, expert la Sesiunea a XIII-a a Parlamentului RSSM (august 1989), în cadrul căreia s-a votat legea privind unitatea de limbă moldo-română, statutul de limbă de stat al limbii române (materne) și revenirea la grafia latină. Despre acea zi de importanță istorică pentru Moldova, își amintește: <Ziua de 31 August 1989, înscrisă cu litere de aur în cartea istoriei românilor basarabeni, urma să fie decretată sărbătoare națională: Ziua Limbii Române (transformată încet-încet de oficialitățile românofobe ale Republicii Moldova „multinaționale” (!) încă sovietizate în sărbătoarea „Limba Noastră”, adică fiecare cu limba lui…).> Exegeții vieții și activității lingvistului și filologului român scot în evidență implicarea determinantă a acestuia, lucru confirmat și de faptul că în această perioadă publică individual sau în colaborare îndrumare, dicționare de fonetică, ortoepie, ortografie și de punctuație, numeroase articole publicistice considerate astăzi „File din marea bătălie pentru limbă.”

Între anii 1990-1994 este Ministru al Științei și Învățământului din Republica Moldova în guvernele Druc, Muravschi, Sangheli, timp în care îndeplinește și funcția de șef de catedră la Institutul Pedagogic „Ion Creangă”. După încheierea mandatului de demnitar, între 1994-1995 este redactor la revista „Limba Română” din Chișinău, considerată „copilul său de suflet” (în calitate de ctitor al ei, împreună cu Ion Dumeniuk și Alexandru Bantoș) și cea mai importantă revistă de știință, cultură și literatură în aria publicistică a Moldovei.

Demnitarul Nicolae Mătcaș s-a confruntat cu „ciuma ideologică” de după anii `90 din Republica Moldova, iar după încheierea mandatului de ministru, în 1995, <Pentru „păcatul” de a fi adus alfabetul latin acasă, de a fi pus limba română în capul mesei la ea acasă, de a o fi introdus în școlile de orice grad, de a fi „românizat” învățământul moldovenesc (sic!) și de a fi „reetnizat” tinerele generații de moldoveni> stârnește invidia și răutatea neocomuniștilor și rusofonilor și este nevoit să se autoexileze în România, plecând „din Țară în Țară”.

Lucrează în calitate de expert în probleme de relații internaționale la Camera Deputaților și consilier la R.A. „Monitorul Oficial” al României. În 1996, este angajat ca expert superior la Direcția Românii de Pretutindeni din Ministerul Educației Naționale, funcție pe care o deține până la finele anului 2007. În acest răstimp a continuat lupta pentru dreptate și adevăr, de cultivare a limbii prin publicarea de studii, articole, editarea unor volume de specialitate și a întreprins demersuri importante, prin care elevi și studenți din Moldova au venit în România la studii gimnaziale, liceale, universitare de licență, masterat, doctorat, rezidențiat pe bursele și locurile din cămin oferite generos de statul român. Când nu s-a mai putut face pe loc selecția candidaților la studii, tinerilor basarabeni li s-a oferit, la sugestia și cu contribuția lui N. Mătcaș, posibilitatea să-și depună actele la concurs în trei centre universitare românești de frontieră din Suceava, Iași și Galați.

Lingvistul și profesorul universitar Nicolae Mătcaș este autor și coautor al unui număr însemnat de manuale și materiale metodice pentru învățământul preuniversitar și universitar, printre care: „Limba română: manual pentru clasa a 7-a” (în colaborare cu Ilarion Matcovschi), Chișinău,1990; „Elemente de morfologie în clasa a VI-a” (în colaborare cu Ilarion Matcovschi), Chișinău, 1983; „Introducere în lingvistică” (în colaborare cu Ion Dumeniuk), ed. I, 1980, ed. II, Chișinău, 1987; „Probleme dificile de analiză gramaticală: Controverse și reconsiderări”, Chișinău, 1978; „Școală a gândului. Teoreme lingvistice”, Chișinău, 1982; „Dicționar explicativ al limbii moldovenești”, vol. II, redactor în „Lingvistică generală” (în colaborare cu Silviu Berejan și Ion Dumeniuk), Chișinău, 1985; „Limba română literară contemporană. Sintaxa”, Chișinău, 1987. În 1989-1990 a susținut, săptămânal, împreună cu colegul său de luptă Ion Dumeniuk, pentru a-i convinge pe conducătorii comuniști ai RM că, odată cu revenirea la scrisul latin, „întreaga republică nu va deveni analfabetă”, emisiunea „Învățăm a citi și a scrie cu caractere latine” (pentru învățarea de bază a grafiei latine), preluată ulterior și de TV din Cernăuți. A scris peste 250 de articole, studii științifice și metodice, ca de exemplu: „Fonetică și fonologie. Triplul aspect al sunetelor vorbirii” (în colaborare cu Ion Dumeniuk), Chișinău, 1985; „De la grotesc la sublim. Note de cultivarea limbii”, Chișinău, 1993; „Româna corectă. Îndreptar de cultivarea limbii” (în colaborare cu Elizabeta Șoșa), coordonator Flora Șuteu, București, 2000; „Calvarul limbii române din Basarabia: Studii. Articole. Comunicări”, Chișinău în Revista „Limba Română”, 2011. Este unul din coordonatorii volumului „Limba română este patria mea: Studii. Comunicări. Documente”: (antologie de texte din revista „Limba Română”: 1991-1996), Chișinău, Editura Revistei „Limba Română”; Fundația Culturală „Grai și Suflet”, 1996.

„Când valul luptei pentru limbă și alfabet s-a mai potolit, lui Nicolae Mătcaș i-a surâs Gioconda: dânsul și-a căutat pana și penița de poet, pe care le purtase în buzunar și în suflet pe vremea tinereții, și, nestingherit de nimeni și nimic, i-a închinat în nopțile de nesomn și veghe nenumărate poeme și sonete”, ne spune Elena Ungureanu. Publică mai multe volume: „Surâsul Giocondei” (1997); „Trenul cu un singur pasager” (1998); „Azur” (2002); „Câte-s visele, multele…” (2003); „Coloana infinitului” (2003); „De-a alba-neagra” (2006); „Roată de olar” (2008); „Vernale ploi” (2009); „Un câmp minat, urcușul” (2010); „101 poeme” (2011); „Sonete”: vol. 1: „Altarul arderii de sine” (2012), vol. 2: „Ca un Òcnus, damnat” (2013), vol. 3: „Socluri statuare” (2013), vol. 4: „Orfan de chipul meu” (2014), vol. 5: „Frunză prinsă-n gren” (2014); „505 sonete” (2016); „Bolnav de Țară” (2 vol., 2016); „Iar când cu miei va ninge prin ponoare…” (2 vol., 2016) și volumele de epigrame și catrene: „Vocabule terne – perle eterne” (2022), vol.1 – „Catrene dolmene”, vol. 2 – „Catrene coraligene”; Cartuș & revolver: Sare și piper: Delicii epigram(at)ice (2 vol., 2022); Punct ochit – punct lovit (2022), vol. 1 – Epigrame și cvasiepigrame densigrame, vol. 2 – Epigrame și cvasiepigrame cu nevroame (2022)

În interviul acordat Elenei Ungureanu și Alinei Chiriac-Ivașcu, o adevărată convorbire revelatoare pentru a pune în lumină personalitatea omului, filologului și poetului Nicolae Mătcaș, cu sinceritate și sensibilitate rar întâlnite, domnia sa precizează: „Poezia, literatura, ca și arta în genere, dacă nu ți-ai pierdut cu totul simțurile, te emoționează, te sensibilizează, te purifică, te duce în altă lume, frumoasă, captivantă, celestă, o lume la momentul respectiv numai a ta, în care zbori, plutești, levitezi. Ești numai simțire, numai stare de plutire. Când te afli într-o asemenea stare, căreia i-am zis într-o recenzie stare de poezie, când rezonezi cu ea, când nici nu te mai gândești la autorul poemului și îți pare că autorul ești tu însuți, starea de beatitudine în care te afli te duce într-o lume mirifică, înălțătoare…”

Inima poetului Nicolae Mătcaș a bătut și va bate pururea românește, mărturisire de credință și de viață: „Român mi-e neamul, românesc mi-i graiul / Și românească-mi este țara mea” („Român mi-e neamul, românesc mi-i graiul”); „La Chişinău când cântă ciocârlia,/ La Bucureşti ecou-i ne alină-n zbor./ La Chişinău mi-i dor de România,/ La Bucureşti de Basarabia mi-i dor.” („O ţară am”); „De va fi să-mi trădez al strămoşilor crez,/ Nici o urmă de-a mea nu rămână:/ Ochii daţi-i la corbi, leşul daţi-l la câini,/ Blestemaţi-mă-n limba română.” („În limba română”); „Moise, vin’ şi-nţelepţeşte,/ Două maluri le uneşte/ Şi un neam ce rătăceşte/ Prin pustie, româneşte.” („Rugă de basarabean în prag de mileniu trei”).

Pe lângă opera lingvistică și literară publicată în volume de autor, are nenumărate colaborări la antologii și volume colective, iar ca publicist colaborează la reviste importante din Republica Moldova și România. O contribuție deosebită pe tărâm jurnalistic are ca membru al colegiului de redacţie al revistelor „Limba română” din Chişinău (din 1990) şi „Limba şi literatura română“ din Bucureşti (din 1995).

„Creația poetică a lui Nicolae Mătcaș a intrat în atenția criticii literare. Astfel, mai multe studii au luat în discuție bogăția de procedee și motive care i-au inundat opera”. (Elena Ungureanu) Printre semnatarii lor se numără: Mihai Cimpoi, Adrian Dinu Rachieru, Aurel Sasu, Tudor Opriș, Ioan Mazilu-Crângașu, Victor Crăciun, George Chirilă, Theodor Răpan, Ionel Marin, Ion Ciocanu, Mihail Dolgan, Anatol Ciocanu, Ana Bantoș, Maria Diana Popescu, Veronica Bâtcă, Elena Tamazlâcaru, Ion Iachim, Ionela Mengher, Galina Martea, Mihai Vicol, Gheorghe Vodă, Florin Grigoriu, Elena Ungureanu ș.a.

Prin implicarea și activitatea laborioasă desfășurată, devine membru al unor prestigioase asociații, uniuni și societăți de cultură și creație: Uniunea Jurnaliștilor din Republica Moldova (1980); Uniunea Scriitorilor din România (1999); Colegiul de redacție al revistei „Limba Română” (Chișinău, 1990); Colegiul de redacție al revistei „Limba și literatura română” (București, din 1995); Societatea de Științe Filologice din România (1996); Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova (2011).

Dovada remarcabilei activități o constituie faptele, realizările și recunoașterea acestora de forurile culturale, literare, științifice și de stat în ciuda tuturor nedreptăților suportate și a intemperiilor provocate de interese obscure. Se bucură de recunoaștere și obține titluri onorifice, distincții și decorații: Profesor eminent al învățământului public din Republica Moldova (1976); Eminent al învățământului superior din U.R.S.S. (1981); Doctor honoris causa al Universității „Al.I. Cuza” din Iași (1993); Profesor honoris causa al Universității din București (1994); Cetățean de onoare al comunei Crihana Veche (2010); Ordinul „Gloria muncii” (1996); Ordinul Republicii (2010); Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofițer (2014).

În firea și personalitatea lui Nicolae Mătcaș sunt îngemănate două calități rar întâlnite, GENIALITATEA și MODESTIA, care se împletesc precum firul alb și roșu al mărțișorului în pieptul românului, iubitor și slujitor al limbii române și al neamului românesc. A înotat cu râvnă și evlavie, cu maximă convingere că se poate împlini dezideratul de a scoate populația Republicii Moldova din „robia limbii ruse” și a-i dărui alfabetul latin, alfabetul cel de la origini. Era timpul împărtășirii românilor basarabeni cu frumusețea limbii române, ignorând existența Prutului impus ca despărțitor de popor.

Dacă erudiția ar purta chip de om, gândul ne-ar duce la românul Nicolae Mătcaș, care a acumulat cunoștințe, informații și experiențe și le-a canalizat spre un singur țel: slujirea aproapelui, a neamului și a limbii române. Dacă modestia ar avea chip de om, ar fi aidoma și ar purta numele profesorului Nicolae Mătcaș. Dacă frumosul ar avea chip de om, nu ar arăta altfel decât sufletul poetului Nicolae Mătcaș. Dacă iubirea și dăruirea ar avea chip de om, ele ar fi întruchiparea omului de stat Nicolae Mătcaș. Este o personalitate de rang înalt în ierarhia valorilor neamului. Este alchimistul care a descoperit cu ingeniozitate metale prețioase în marea și pământul limbii române, literaturii și culturii, spranumit „îmblânzitorul de cuvinte”.

Bibliografie:

Grigoraș, Vasilica – Nectarul cuvântului scris, Iași, Editura PIM, 2021

Mătcaș, Nicolae – Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul, Chişinău, Revista „Limba Română”; Asociaţia Culturală Grai şi Suflet, 1998.

Nicolae Mătcaș: Risipă și măsură: Biobibliografie, Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, Chișinău, 2020, (resurse electronice)

Nicolae Mătcaş: biobibliografie, Biblioteca Publică Crihana Veche, Chișinău, 2010, (resurse electronice);

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

27 aprilie 2023, Ziua aniversară a d-lui prof. univ. dr. docent, lingvist, filolog, poet, publicist, om de stat Nicolae Mătcaș.

Să-i urăm cu toții sănătate deplină, inspirație nemărginită, putere de creație, împliniri și bucurii alături de cei dragi! La mulți ani!

Autor: Vasilica Grigoraș

Vasilica GRIGORAȘ: OMUL ȘI CARTEA, FIINȚE DEOPOTRIVĂ

„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ

ca să aline suferinţele neamului omenesc.” (Bernardin de Saint-Pierre)

Omul este asemenea unei cărţi. Fiecare dintre noi avem o cale de parcurs pe acest pământ, timp în care scriem, desenăm, colorăm o carte în mai multe volume, numită viaţă. În fiecare volum al acestui jurnal se întind în timp şi spaţiu mai multe capitole, fiecare purtând un titlu, sub cupola căruia se află „texte”: fapte, trăiri, reuşite, eşecuri… Toate sunt doar fraze și paragrafe din care ne construim „romanul” vieţii. Da, pentru că: „viaţa fiecărui om este un roman”. Dar pentru a scrie romanul, elementele enumerate mai sus sunt aşezate cu migală sau la repezeală, în mod inspirat ori nu, prin semne şi sunete unite în cuvinte. CUVÂNTUL este celula de bază a CĂRŢII, şi dă ordine vieţii OMULUI. Cuvântul este harul Domnului, care ni s-a descoperit pentru a-l pune în „pagină”. Conştientizând câţi talanţi avem din buna-voire a Domnului, îi investim în a spune/scrie/împlini gânduri, gesturi, nu doar pentru noi, ci şi pentru a dărui.

Omul cât trăieşte învaţă. Învăţăm de la oameni, din cărţi şi de la Dumnezeu. În cei şapte (acum şase) ani de-acasă învăţăm multe lucruri de la bunici, părinţi şi fraţi, apoi din manualele şcolare şi din cărţile citite, de la dascălii din şcoală; aceştia prin ştiinţa lor de carte, prin darul pedagogic, prin manifestarea unor abordări psihologice potrivite ne îndrumă spre un domeniu sau altul, urmând calea care ni se potriveşte. Aşadar, ne pregătim pentru viaţă şi cu ajutorul cărţilor. Ştiinţa de carte nu exclude învăţarea din modul de a fi al oamenilor care ne ies în cale la un moment dat. Aceste căi se întrepătrund, se completează, cu o singură condiţie: noi să deschidem cartea, să ne stimulăm pofta pentru lectură şi să ne deschidem unii către alţii. Această deschidere este condiţia „sine qua non” pentru ca învăţăturile să curgă firesc, duios, melodios, dar riguros, în funcţie de ramura cunoaşterii umane sau forma exprimării artistice.Trebuie să menţionăm şi faptul că viaţa nu este doar lină şi mereu ascendentă, poate fi şi tumultoasă, cu piedici de tot felul, care impun un anumit ritm mişcărilor noastre, mers la pas, agale, la galop ori la trap, alergând şi sărind peste obstacole, dar şi mers târâş, în genunchi. În atare situaţii este nevoie acută de carte. Probabil din acest motiv, vechii egipteni au scris pe frontispiciul Bibliotecii din Teba (Egipt): „Cartea – leac pentru suflet.” Tot în această idee, Tudor Vianu spune: „Cartea e un tonic – miracol şi eternitate. O naţie care nu citeşte rămâne în stare de inferioritate, fără forţă şi fără impuls de creaţie, fără sensibilitate, …, fără pasiunea pentru gând şi frumuseţea de sus.” iar Nicolae Manolescu mărturiseşte: „Resimt fiecare zi fără o carte ca o zi pierdută.”

Pentru a ne construi edificiul numit viaţă în deplină cunoştinţă de cauză şi libertate absolută este nevoie să ne cunoaştem pe noi înşine, iar pentru explorarea de sine trebuie să îndrăznim să deschidem „coperţile propriei fiinţei” şi să ne citim „filă cu filă”, atât cu mintea, dar mai ales cu inima. Este nevoie de sinceritate şi atenţie sporită în aprecierile pe care le facem despre noi. Să ne punem întrebări şi să dăm răspunsuri obiective, clare. Aprecierile să fie în funcţie de anumite valori umane, morale, spirituale… Acolo unde întâlnim abateri, „defecţiuni”, să încercăm să le corectăm.

Pentru ca semenii noştri să ne cunoască din ce în ce mai bine şi cu adevărat aşa cum suntem, trebuie să le permitem să deschidă cartea care ne alcătuieşte. Asta nu înseamnă lipsirea ori renunţarea la o anumită intimitate. La rândul nostru, pentru a-i cunoaşte pe ceilalţi să încercăm să citim în cartea vieţii lor, respectându-le personalitatea şi discreţia. Atitudinea, comportamentul şi cuvintele ne dau informaţiile necesare descoperirii afinităţilor şi deosebirilor dintre noi. Dacă o carte poate fi citită şi printre rânduri, omul poate fi descoperit şi prin gesturi, mimică şi chiar prin tăcere. „Şi tăcerea este un răspuns”, spunem uneori. Astfel, putem fi în cunoştinţă de cauză atunci când stabilim anumite relaţii şi stilul de comunicare.

Oamenii de lângă noi ne ţin companie în anumite momente, ne oferă sfaturi atunci când avem nevoie, ne ajută să ne regăsim când rătăcim, dar pot să ne îndrume să-l descoperim pe Dumnezeul din noi. Aceleaşi lucruri şi multe altele le putem învăţa din cărţi. Îndeletnicirea, preocuparea de a citi nu este numai pasiune, ci şi o artă, iar „Arta de a citi este arta de-a gândi, plus încă ceva… Asta înseamnă a cugeta împreună cu altcineva, a înţelege gândirea altuia şi a intui gândirea pe care el ne-o sugerează, conformă sau contrară lui.” (Emile Fagueti) Dintr-o carte putem învăţa cum să facem anumite lucruri, cum să procedăm în anumite situaţii, ce cale să alegem la o răscruce de drumuri, dar putem învăţa şi cum să nu acţionăm într-un anumit context. În biblioteca unei mănăstiri ortodoxe am văzut „Coranul”. Întrebându-l pe părintele stareţ dacă această carte rămâne în fondul de publicaţii, răspunsul a fost: „da, din orice carte se poate învăţa ceva, depinde cu ce minte citeşti, cu ce suflet înţelegi”. Acelaşi gând îl întâlnim şi la Confucius: „Nu poţi deschide o carte şi să nu înveţi ceva”. Din orice scriere, oricât de mică ar fi, putem afla lucruri neştiute, care să ne fie de folos, să ne hrănim din ele, să le digerăm, să le creştem şi să le dăm mai departe copiilor şi nepoţilor.

Aşa cum naşterea omului presupune un travaliu, scrierea unei cărţi înseamnă cunoaştere, har, efort, perseverenţă… Asemenea copiilor năzbâtioşi şi ideile pentru a scrie o carte umblă uneori brambura, cine ştie pe unde atunci când le cauţi. Ei, uşuratice şi ele, cine ştie pe unde îşi fac veacul. Alteori, din senin te loveşte în moalele capului o inspiraţie bogată, care te face să transpiri din toate mădularele şi te aşezi la masa de scris. Năvală de subiecte, o oaste triumfală de idei şi încetul cu încetul dai naştere unei „fiinţe” cu trup, minte şi suflet, numită CARTE. Aceasta este cea mai fidelă copie a existenţei omului pe acest pământ. Cu lumini şi umbre. Cu urcuşuri şi coborâşuri. Cu bucurii şi dureri. „Cărţile sunt pentru omenire ceea ce memoria este pentru individ“, ne spune John Lubbock.

O carte apare doar în lumină, niciodată în întuneric, un om cunoaşte, rodeşte şi dăruieşte doar în lumină, niciodată în obscuritate. Să lăsăm lumina să ne sporească mintea şi să ne încălzească sufletul, să ne călăuzească drumul spre cunoaşterea adevărului. Cartea este un prieten de nădejde, iar Tudor Arghezi ne spune că: „În restrişte, singură cartea nu te-a părăsit şi a rămas să te mângâie.” Prietenia cu oamenii şi cărţile este o binecuvântare. Să iubim atât oamenii cât şi cărţile „prin fapte bune, gânduri bune şi alegerea conştientă a cuvintelor, a sentimentelor şi a acţiunilor pozitive, zilnic, fiecare dintre noi poate contribui la mărirea bunătăţii din lume.” (Shari Arison)

Scriitorul este un olar destoinic şi desăvârşit. El frământă lutul cuvântului. În ulciorul scriiturii sale găsim apa vie în care se oglindeşte cerul minţii şi marea inimii, înălţimea şi adâncul; aici înoată corăbiile umane create după chipul şi asemănarea Domnului. Găsindu-l pe Dumnezeu, ne-adâncim în cuvânt şi ne înălţăm spre lumină.

Putem spune că scriitorul este un artizan iscusit şi complet; toarce firul literelor în cuvinte potrivite locului şi timpului, nevedeşte şi ţese cuvântul în maniera sa personală, distinctă într-un text potrivit trebuinţelor sale şi semenilor. Scriitorul este un croitor atent şi cu imaginaţie. Măsoară, taie şi coase cuvintele pe măsura modelului pe care şi-l doreşte. Abilitatea cu care execută toate aceste operaţii dă trăinicie creaţiei sale, fie el poem, poveste, roman… Într-o scriere sunt molecule de om, părticele din viaţa acestuia, iar în fiinţa omului sunt semănate seminţe din harul creaţiei.

Naşterea unui copil este o bucurie. Apariţia unei cărţi este o împlinire. Cărţile sunt copiii legitimi ai scriitorilor. Nu toţi copiii sunt frumoşi, deştepţi şi buni, însă îi iubim necondiţionat aşa cum sunt. Nu toate cărţile sunt capodopere, dar trebuie să le iubim pentru că în ele găsim nutrienţii necesari unei creşteri sănătoase şi armonioase.

23 Aprilie – Ziua Internațională a cărții și a drepturilor de autor și Ziua Bibliotecarului.LA MULȚI ANI scriitorilor, editorilor, bibliotecarilor…, tuturor celor care fac posibilă apariția cărților și parcurgerea drumului acestora până la cititor. Sincere mulțumiri tuturor, sănătate, putere de muncă și dragoste sporită pentru CARTE! Doar astfel cartea nu va dispărea, ci va fi vie cât va trăi omul pe acest pământ. Doamne ajută!

Vasilica Grigoraș

Al. Florin ŢENE: Au înflorit nucii de Sfântul Gheorghe

Aleargă primăvara desculţă prin sat

Şi stele au căzut în nucii grădinii

Dimineaţa nu s-au mai stins, n-au mai plecat

Au rămas ochiuri de izvoare la rădăcina luminii.

În apele lor închegate, tremurând în cupe de muguri

Se zămislea rodul de sevă, răcoare…

Luminau crengile ca nişte ruguri

Şi raze picurau, uimite de soare.

O, stelele pe punţile nucilor au căzut

Cu hlamidele lor muiate în lumină

Şi nu s-au pierdut,

Au rămas inimi pe vechea tulpină.

Păsările odihnindu-şi zborul înalţă un tril

Pe crengile nucilor la concert au venit şi cucii

E sfârşitul nopţilor zgribulite de april…

…Era noaptea Sfântului Gheorghe și înfloriseră nucii.

Al. Florin Țene

Ionuț ȚENE: Iisus Hristos propovăduia în limba siriacă. Revoluție religioasă și socială mântuitoare

Zilele trecute am citit cu nesaț o excepțională carte scrisă de Ignatius Aphram I Barsoum, patriarhul ortodox al Antiohiei, între anii 1933 – 1957. Cartea se numește ”Mărgăritare risipite. O istorie a științelor siriace” și a apărut cu sprijinul consiliului local Cluj-Napoca. Lucrarea e fascinantă pentru că îți deschide ochii privind istoria acestei vechi limbi siriace, cunoscută ca și aramaica, pe care o vorbea și Domnul Nostru Iisus Hristos. Majoritatea românilor au aflat din filmul ”Patimile lui Htristos” că Mântuitorul vorbea aramaică, de altfel Mel Gibson a regizat filmul cu actorii vorbind această limbă străveche care se răspândea de mii de ani din Egipt până în China. E interesat să afli din cartea lui Ignatius Aphram I Barsoum că Iisus Hristos vorbea aramaică, adică limba siriacă, atât în familia sa din Nazaret sau Galileia, dar și cu Apostolii. Întreaga propovăduire a Evangheliilor s-a făcut în limba siracă de către Mântuitor în Iudeea. În epoca lui Iisus poporul evreu – și celelealte popoare din arealul geografic – vorbea aramaica, limba ebraică era vorbită doar de preoți și cei legați de cultul religios, de farisei și cărturari și cei apropiați lor. În general de ce bogați. Poporul majoritar sărac vorbea siriaca. E interesant că Iisus ca theandrie divino-umană era din familia regelui David și vorbea sau propovăduia în limba aramaică. Locul de baștină al aramaicii a fost Mesopotamia, în ebraică Aram Naharayim, adică „Aram dintre fluvii”. Triburile de aramei numite caldei au locuit fie la sud de Babilon, în jurul orașului Ur, fie in Mesopotamia Superioară între râul Chebar (Khabur) și marea cotitură a Eufratului care are zona Haran în centru. Deoarece Avram, Isac și Iacov erau originari din Aram Naharayim și poate și din cauza legăturilor lor cu orașul Haran, Moise spune că Iacov a fost „arameu” (Deuteronom 26:5).

De acolo din Mesopotamia de nord aramaica s-a răspândit către sud, pe teritoriul întregii Sirii de azi. De altel profețiile lui Daniel, Evanghelia după Matei sau o parte din Facere au fost scrise în siriacă. Un verset din cartea lui Ieremia (10:11) și un cuvânt din Geneză (31:47) sunt scrise în aramaică și nu în vechea ebraică, de asemenea Gemara- o mare parte din Talmud sau Tora orală, o mare parte din cărțile Cabalei, un număr de rugăciuni și imnuri liturgice din religia iudaică. Aramaica se înrudește cu ebraica așa cum spaniola se aseamănă cu portugheza. Chiar primele oficieri ale Liturghiei s-a făcut în siriacă, precum și prima episcopie creștină de Antiohia folosea aramaica. Ignatius Aphram I Barsoum face o incursiune în istoria acestei limbi în care s-a propovăduit religia creștină în Orientul Mijlociu, făcând mai apoi o punte culturală dintre civilizația arabă și cea greco-latină înspre Occidentul pre-medieval. La urma urmei să nu uităm că Saul a devenit Pavel ”pe drumul Damascului”. În zilele de azi când creștinii din Siria și Orientul Mijlociu sunt uciși și persecutați, pentru că oficiază liturghia în limba pe care o vorbea Iisus Hristos realizezi de fapt sensul anti-creștin de o ferocitate neomenească a militanților islamiști. Prin izgonirea creștinilor din Siria se alungă de fapt și siriaca, limba vorbită de Hristos. Ma’lula este singura localitate din Siria în care se vorbește aramaica, limba se mai folosește în alte biserici și mănăstiri în oficierea cultului liturgic creștin din zonă.

Mel Gibson, în filmul regizat de el „Patimile lui Hristos”, care a supărat Hollywood-ul, a intuit genial cezura dintre poporul de apostoli și ucenici, care vorbeau siriaca, și cărturari, preoți, funcționari și farisei ce vorbeau ebraica. Nu întâmplător în filmul său Mel Gibson și-a pus actorii care au interpretat pe Iisus, apostoli, ucenici și popor să vorbească limba siriacă. Iisus a propovădut în limba siriacă-aramaică pentru o populație vorbitoare de această limbă, care avea un areal geografic mai larg de locuire în afara granițelor Palestinei de atunci și Israelului de acum, până în Siria, Iordania, Liban și Irakul de azi. Deci Iisus vorbea cu apostolii, ucenicii și poporul care-L asculta în limba siriacă. Era limba poporului simplu și sărac care avea o casta conducătoare supra-pusă formată din cărturari, farisei, preoți si cei cei slujeau numiți pe larg ca sens general în versetele evanghelice ca iudei. Peste casta stăpânitoare era administrația ocupantului: imperiul roman. Deci propovăduirea lui Iisus nu a fost doar religioasă și mântuitoare, ci percepută de popor și ca o mișcare socială eliberatoare față de stăpânirea clasei superioare de farisei, cărturari, funcționari și preoți care vorbeau limba ebraică și erau controlați de stăpânitorii romani. Lucrarea religioasă și mesianică mântuitoare a lui Iisus, în percepția poporului, trebuie sa o analizăm și ca o mișcare socială de eliberare și afirmare a drepturilor celor mulți și săraci, în fața nedreptăților și exploatării clasei stăpânitoare. Poporul lui Iisus, care pe lângă faptul că era majoritar, sărac și fără drepturi, vorbea limba siriacă și a primit cu inima deschisă Cuvântul mântuitor.

Ionuț Țene

Gelu DRAGOȘ: Scriitorul Al. Florin Țene, „un mare poet contemporan”

Al. Florin Tene este asemeni unui cal de cursă lungă, adică darul lui Dumnezeu dat poporului român, pe care nu-l folosești la lucruri cotidiene, casnice, ci numai la lucruri mărețe, așa cum este poezia! Antologia 80 numită sugestiv ,,Întoarcerea la metaforă”, Editura ,,Globart Universum” Montreal, Canada, Selecții inedite din 24 de volume de poezii, cu o prefață semnată de Johnny Ciatloș Deak, este un cadou dăruit cititorilor români de aici și de pretutindeni, cu generozitatea-i binecunoscută.

Antologia dumisale ne dă ocazia să cunoaștem parcursul poetic al lui Al. Florin Țene, într-un interval de peste 5 decenii, timp în care poetul ne surprinde cu niște poezii calde, originale, în care iubirea de neam și glia strămoșească sunt prezente la tot pasul, fiindcă poetul se identifică și face parte din acest popor minunat, atât de încercat de-a lungul timpului.

Expresiile inedite, originale, construcțiile metaforice de mare substanță, forța creatoare și stilul grav și solemn, abilitatea și ușurința mânuirii versificației, toate la un loc, ne pun în fața unui mare poet contemporan. Opera lui literară este dovada că poetul, filozoful, istoricul, romancierul, dramaturgul, cronicarul Al.Florin Țene trăiește pentru Marea literatură română și universală.

Pentru Domnia sa, de dragul poeziei și a operei lui, trupul se transformă într-o gară universală: ,,Circulă prin mine un tren de poeme/pe şine de artere/mi-e sufletul locomotivă înhămată/alergând prin noaptea sfâşiată/de gânduri, piere…//Înghiţită de timp şi distanţe/spre o gară gândită/ce mă aşteaptă mereu mai departe/cu fiecare tren/oprit o clipă într-o carte”. (Un tren de poeme).

Arma poetului este condeiul, dar uneori în universul liric are parte și de alte unelte, care fac bine sau care, dimpotrivă încurcă: ,,tu de ce rătăceşti/la faţa stâncii/pe lunca-n care/poetul şi-a îngropat/pe înserate poemele/la malul abrupt unde/un Florin copil a întrebat/de ce sunt poet/că poeţii mor cu pianul întunecat/de gât/păcat” (Poeţii mor cu pianul…).

Locul unde doarme poetul devine un loc de poveste, unic și nemaiîntâlnit altundeva, fiindcă poetul asemeni zânelor cu bagheta magică transformă locul într-un eden: ,,Aici a dormit poetul/unde i-a stat capul/iarba a încolţit asemeni ideilor/şi cântecul de creştere călcându-l pe limbă/completează peisajul dimineţii.//Cerul e mai înalt,/cu siguranţă aici i-au fost ochii,/prelate orizontului a împins-o cu privirea/lângă cuibul rândunicii ce adăposteşte/streaşina casei şi fereastra.//Aici i-a fost pieptul cu vulnerabila-i inimă;/se cunoaşte după cum respiră pământul/prin văile şi piscurile/crescute asemeni emoţiilor.//Da, sunt sigur, aici i-au stat călcâiele,/fiindcă berzele zboară la joasă înălţime/speriate de picioarele poetului/care n-au ajuns niciodată pe pământ” (Locul unde a dormit poetul).

Poetul nu-și trădează niciodată prima mare dragoste, poezia, fiindcă ea reprezintă cea mai elevată formă de simțire și trăire, convețuiești cu ea pentru totdeauna: ,,S-a întors poetul în satul natal/cu toate păsările lui zburătoare/acelaşi râu îi aduc la mal/amintiri din clipe arzătoare.//S-a întors poetul pe strada copilăriei/Şi e o altă adresă pe casa lui/bronzul toamnei sună în frunza viei/şi galbenul scrisorilor a trecut în gutui.//… ceaţa timpului, val după val,/peste nuci încet se lasă/prin inimile oamenilor din satul natal/trece poetul, amintire, spre casă…” (Poetul).

,,Ars poetica” din punctul meu de vedere, fiindcă maestru Țene are mai multe poezii care pot fi considerate așa, este poezia ,,Poeţii nu mor niciodată”. Vă rog să o citiți și să o savurați în toată splendoarea ei: ,,Poeţii nu mor niciodată, ei doar/îşi odihnesc zborul/între clipa ce vine şi visul cea fost/potolind focul din oase şi luna/cu dorul,/arzând întotdeauna/cu rost.//Poeţii nu mor niciodată, se-ntorc în cuvinte/eterne vorbe încolţite-n brazdă/în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte/sau în zborul păsărilor ce torc la stână/cântece pregătite să fie gazdă/în care intrăm cu ei de mână.//Poeţii nu mor niciodată ei vin/coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,/de apă şi iz de pelin/ne iau de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicesc tulpină/şi ne pun aripi de înger, în abis/nu mor niciodată, dar niciodată/doar urcă în vis.//Poeţii nu mor niciodată, doar ies/din auz, cum ai privi/printr-un ochean întors,/sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii/aureolează cu stele un şes,/ei au în vene al patrulea simţ,/metafora din sânge a unui prinţ.//Poeţii nu mor niciodată, şi doar/îşi odihnesc zborul/între clipa ce vine şi visul amar/potolind focul din case şi luna/cu dorul, arzând întotdeauna/cu rost”.

Poetul Al. Florin Țene, ca mulți dintre noi, se întreabă meditativ ce este poezia, iar ea, prin limpezimea cristalină și setea noastră de cunoaștere, poate deveni și un lichid miraculos cu care ne adăpăm venele: ,,Poezia se întrupează când soarele/şi Hades se ating până şi-n vis –/spune Odysseas Elytis,/atunci în amiaza susţinută de cariatidele pădurii, marele/cer încălţat cu pielea picioarelor mele/mă primeşte rătăcind printre stele/şi ars de dor,/îmi pune aripi, şi zbor/cu sufletul meu ancestral/şi călător/când sub şa mi-a murit şi ultimul cal.//Iar strugurii sunt sâni în via/din care mulg lapte pentru zei.//Aceasta este Poezia/din care te invit, cititorule, să bei”. (Poezia).

Ce este plăcut la poeziile lui Al. Florin Țene este modul simplu de a pătrunde în sufletul cititorului, atât prin stilul clasic al majorității poeziilor, cât și prin îmbinarea livrescului cu idei mitologice, observându-se la autor o lectură solidă la baza formării dumisale, necesară durabilității poemelor scrise de-a lungul timpului: ,,Sevă sunt şi via mă fierbe vin/Pe dealuri în boabe de aur/Prietenul mă bea, am gust de pelin,/Ascultând înserarea colorată de-un graur.//Din rădăcini urc şi-n boabe mă coc,/Mă beau pe-ndelete în căni de lut/Ciobanii doinind din fluiere de soc,/Când eu fierb în butoaie tăcut…//Prietenul sunt eu şi mă sorb/Din cupa mea de trup şi gând,/Încă se scrie poemul în orb/Din care n-am plecat nicicând”. (Sunt seva poemului meu).

Fiecare poezie a autorului este un univers, o poveste care începe aproape banal, dar se dezvoltă, ia alte dimensiuni, în final devenind o poveste de pus în ramă: ,,Într-o noapte am uitat caietul cu poezii/pe-un colţ de val de culoarea spumei,/m-am aruncat în mare în costumul de scafandru/al lui Adam,/până în orele târzii/până în pânzele albe/când înfloreşte leandru…/şi când l-am găsit a dispărut poezia,/poate a luat-o vremea înapoi/sau în amiază ciocârlia/punând-o pe viers s-o asculte lanul/când bat în toba zilei nenumărate ploi.//Însă eu tot căutând printre rânduri/poemele din caiet îşi iau zborul/cârduri, cârduri…” (Caietul cu poezii).

Poetul Al. Florin Țene, cunoscându-și valoarea și geniul creativ, în demersul său literar, ne oferă și acest poem minunat intitulat ,,Sunt poetul esenţelor tari”: ”Sunt poetul esenţelor tari/Ce sorb din apa lui Hristos,/Când pe drumul confuziilor mari/Înţelepciunea mă face mai frumos.//Un ochi mă urmăreşte-n sine,/În cale crescând confuzii de lumini,/Ce mă duce-n tăcerea care vine/Sub atâţia ochi divini.//Sunt poetul esenţelor tari/Şi beau măduva cuvintelor din mers,/Dacă prin vreme anii îmi sunt mai rari/Cineva muntele de păcat m-i l-a şters.//Mai trăiesc vremea inimii înduioşate/Şi-a timpului dragostei dintâi,/Mai sorb esenţe cu păcate/Când te roagă Poetul să rămâi…//Sunt Visătorul esenţelor tari,/Un ins grăbit spre ce-o să fie,/Las clipele mele de armăsari/Să mă tragă-n veşnicie…//Sunt poetul esenţelor tari/Călătorind într-o caleaşcă de Poezie”.

Universul poetic al autorului este deosebit, aproape că nu este temă nedezbătută sau nefiltrată prin ochiul său de profesor în poezia românească, și am să enumăr câteva titluri în acest sens: ,,Debutează toamna”, ,,Memoria toamnei”, ,,Cântecul de vară”, ,,Balada bradului de Crăciun”, ,,În toamnă vibrează un menuet”, ,,Solstițiu de vară” – ANOTIMPURILE; ,,Dimineață de Sfântul Gheorghe”, ,,Cina cea fără de taină”, ,,Contemporanul meu, Isus!”, ,,Confesiune de credință”, ,,Cineva SUS mă iubește”, Dincoace de Styx”, ,,Dumnezeu este o carte”, ,,Ziua lui Dumnezeu”, ,,Doar o treime”, ,,Geneză”, ,,Rugăciunea zilei”, ,,Contemporan cu Dumnezeu” – CREDINȚA; ,,Femeia mea cea de toate zilele”, ,,Casa părintească și vecinii buni nu se vând”, ,,Cercul timpului nostru”, ,,Platanii visează veșnicia”, ,,Pe sub streașină de seară”, ,,Sonată pentru creșterea ierbii”, ,,Răbdarea pietrei”, ,,Metafora ruginirii Oltului”, ,,În Drăgășani”, ,,Horă târzie în sat de pescari”, ,,Cercul timpului nostru”, ,,Vitraliile mării”, ,,Inima mamei” – NATURA, IUBIREA, FAMILIA; ,,Gloria Limbii Române”, ,,Dor de Eminescu”, ,,Ce este patria, mamă, în timp de epidemie?” – PATRIA și LUCEAFĂRUL POEZIEI ROMÂNEȘTI. Iată viziunea lui Al. Florin Țene despre Poetul Național Mihai Eminescu: ,,Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste/Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi/Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste/Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.//De atâta dor zăpezile cern poeme în brazde/Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,/Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,/Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape.//Îmi este dor de Eminescu pe înserate/Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,/Construiesc din metafore cu migală palate/Şi alături de el cad iarăşi în ispită…”. (Dor de Eminescu).

Am să închei cu câteva considerații ale lui distinsei scriitoare Melania Cuc din postfața antologiei ,,ÎNTOARCEREA LA METAFORĂ” (2023): ,,Cartea de faţă este o mostră de eleganţă a discursului despre Artă,— arta ca prag a desăvârşirii operei umanităţii, a acelui timp prin care se treieră creatorii — făcătorii de metafore. Fără hiatusuri în lucrătura textului pe care îl desăvârşeşte, Al. Florin Ţene reuşeşte splendida „ţesătură“ care le dă paginile cărţii, impune prin seriozitatea cu care se implică în tot ceea ce face. Avem în faţă încă una din cărţile BUNE care vor rămâne în rafturile biliotecilor ca o dovadă a spiritului umanităţii, la general, şi pe care scriitorul a reuşit să-l împodobească cu încă o fărâmă de filosofie, cu o jerbă de idei îndrăzneţe şi care îi aparţin în întregime”.

Gelu DRAGOȘ/UZPR

Al. Florin ȚENE: Poetul nu are viaţă personală – De Ziua Poeziei

Poetul nu are viaţă personală

Poetul viaţă personală nu are

El sprijină cerul să nu cadă peste noi

Se face nor şi-n tăcere cărare

Spre turnul potopit de ploi.

Poetul nu are viaţă personală

Întâmpină zorii alergând prin fum

Salvează marinarii surprinşi în cală

Sau fecioarele urmărite pe drum.

Poetul viaţă personală nu are

Fântânilor spre seară li se-nchină

Şi cumpenelor le pune în vârf un soare

Salvând amurgul de rugină.

Poetul nu are viaţă personală

El curge molatic ca un râu sub lună,

Atunci când vântul coboară cu-o rafală

Păzeşte livada cu Poezia împreună

Poetul viaţă personală nu are

Târziu se culcă învelit de-o zeghe

Şi-atunci mai scrie un poem pe-o zare

Până când cocoşii îl strigă, stând de veghe.

Poetul viaţă personală nu are

Târziu se culcă învelit de-o zeghe

Şi-atunci mai scrie un poem pe-o zare

Până când cocoşii îl strigă, stând de veghe.

Şi-atunci când am încercat să-ţi spun:

Poetul trăieşte întotdeauna în vis

Stând de straje cuvântului scris.

Al.Florin ȚENE