,,RĂSĂRIT PE MALUL MĂRII ” de Anna-Nora Rotaru
pictură personală în ulei, pe pânză, dimensiuni 150 x 120 cm,
din volumul de picturi și poezii ,,Ut pictura poesis “
*
PEREGRINARE SUFLETEASCĂ
Îmi las sufletul nomad
Şi eu pe-o coamă de visare,
Pe-un alt tărâm, pe alt răzvad,
Cât pot să vadă ochii-n zare,
Să se ridice-apoi spre-naltul,
Nadir, zenit, să vadă-n pripă,
De ăsta mi-i destin sau altul,
Nu vreau să piardă nicio clipă !
Răsărit de e, sau asfinţit,
Rebel, îl las să mi se scalde,
Ca un condor de-abia sosit,
Pe malul altor ţări mai calde !
Ocol să facă-n lumea-ntreagă,
Poate-o să vadă şi-alte Terre…
Mai înţelept poate dezleagă,
Cel mai de preţ dintre mistere:
De-unde-am venit, unde ne ducem ?
Cine ne-a pus pe acest mal?
Din Scrieri poate să traducem,
Ce scop slujim, ce ideal ?
DORURI NESFÂRŞITE
Mi-e dor de primul val,
Mi-e dor de spuma marii,
De-aceleaşi stânci la mal,
De-apusul roşu, ireal,
Topit pe buza zării…
Mi-e dor, de aerul curat,
De mirosul algelor marine,
De gustul valului sărat,
De răsărit şi de înserat,
Mi-e dor… de mine şi de tine…
De cerul înstelat şi lună,
De cum se oglindeşte-n ape…
S-alerg, vreau, ca nebună,
Să prind stele-n cunună,
Când vin să se adape…
Mi-e dor şi de furtună,
Cu cer topit în nuanţe,
Când norii grei s-adună,
Când fulgeră şi tună,
Peste corăbiile “Speranţe”…
Mi-e dor, de clipele supreme,
De dragoste ardente…
De vocea-ţi să mă cheme,
Când plânsu-n stern îmi geme,
Prea plin de sentimente…
Mie dor, de pasul imprimat,
Pe afânatul auriu nisip…
De castelul dărâmat,
Luat de valul înspumat,
Ce ne stropea pe chip…
Mi-e dor, când sufletul îmi cântă,
Lăsând gândurile să zburde,
Spre lumi de vis se avăntă,
Cu doruri se-nveşmântă,
Împrăştiind temeri absurde…
Mi-e dor… de murmur de iubire,
De timpu-ascuns sub stele…
De dulcea-mi amintire,
Pierdută în neştire,
În goana visurilor mele !
Mi-e dor…
UMBRE TRECĂTOARE…
O viață-ntreagă-ntr-un minut, ne-arată ce efemeri suntem…
Venind în lume, urcăm în tren, prin gări coboară fiecare,
Lăsând o amprentă pe pământ, cu ce facem, ce putem,
Umile existențe, flăcări stinse, destinate în uitare…
Doar pe moment, că strălucim pe veci, ne pare,
Că suntem duri, granit, beton armat, fără de frică…
Timpul, că trece fără să ne-atingă, ce ironie…doare,
Când soart-arată, că nu suntem mai mult ca o furnică…
Și ne zbatem, ne-nfruntăm, vroind să adunăm ”comori”,
Să facem” turnuri și cetăți”, bani și-averi, să ne rămâie,
Uitând, că-n viața asta scurtă suntem doar niște trecători
Și din pământ, un petec doar ne este dat, o lumânare și tămâie…
———————————–
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
4 martie 2018