TU, ZÂNĂ A PĂDURII…
Ooo, Tu, frumoasă Zână a pădurii,
Ce te preumbli printre copacii goi și triști…
Nu te teme, c-ai să-ți uzi poalele, condurii,
Sub bruma nopții amorțit-au greieri-trubadurii,
Din răscolit frunziș, de vânturile ca moriști,
Trezește-i și-arată că exiști !
Cu mâna-ți delicată, atinge trunchi și ramuri,
Că-n iarna grea, ce a trecut, mult au pătimit…
Alungă gerul crunt și pune crivățului hamuri,
Fă mugurii să crape, aer umple cu balsamuri,
Izgonește iarna din crângul mut și adormit
Și eu, ofrand-am să-ți trimit !
Tu, Zâna, cu prinse-n păr flori de-albăstrele,
Dă iarăși viață-n jur, la fir de iarbă, copăcel…
Topește neaua iernii din mantalele ei grele
Să vină primăvara, din colivia-i cu zăbrele
Și-ajută, timid să scoată capul, primul firicel,
De prin zăpezi, un ghiocel !
Cheamă-napoi să vină păsările călătoare
Și fă izvoarele să susure curgând nestăvilit…
Din somn adânc, trezește pe viețuitoare,
Adună razele soarelui, cele mai lucitoare,
Și-acolo unde pământu-i negru, dezvelit
Sau, cu mucegaiuri învelit,
Tu, Zână bună, ne umple pădurile cu flori,
Să răsară viorele, toporași din uscăciuni…
Ochii noștri goi, să-i umpli iarăși de culori,
Văzduhul, de cântul ciocârliei și privighetori,
Înflorește mugurii, fă-ți rochii și-n păr cununi,
Din maci, păpădii și mătăciuni !
ASCULTĂ-MĂ !
Hai, vino-mi aproape și ține-mă de mână,
Să-ți dau tot ce-am cules din experiența mea…
Ce-am adunat de ani să-ți pun la îndemână,
Din lume, precum am cunoscut-o și-nvățat din ea !
Să îți arăt ca să-nțelegi, ce este bun și drept,
Ca relele să nu te-atingă, de ele să te-acoperi…
Pe prieteni, de-i găsești, să-i strângi pe toți la piept
Și cum pe înrăiți, Haini, la timp să îi descoperi!
Prinde-mă cu mânuțele, cât poți tu de strâns,
Sângele ce-mi curge, să-l simți pulsând în tine…
Puterea să ți-o dau, când ești trist sau plâns,
S-o folosești cu-ndemânare, lumii să faci bine !
Înțelepciunea, din trăiri, am să ți-o las și vrerea,
C-ajutor să dai la nevoiași, bolnavi și la săraci
Și mâna ta, să poată alina la-ndurerați durerea
Din trupuri, dar și sufletele răzvrătite să le-mpaci !
Să poți să deslușești, cui să dai compătimirea,
Să nu te-mpingă răzbunarea, să ierți și să fii darnic…
Compromisuri cu netrebnici să nu faci și cu gândirea,
Mândru să rămâi, ca bradu-n buruieni și nu slugarnic !
Fruntea să nu-ți fie pătată, capul să-l ții sus, semeț,
Mijlocul să nu-l îndoi, la vârful papucilor să nu te pleci…
Cu vorba și fermă și dulce să învingi, să fii-ndrăzneț,
Să cântărești bine dreptatea, adevărul să-l dezlegi !
La urma toată… vreau doar să-mi faci un jurământ,
Aici, unde-i biserica și-s adunați în jur toți sfinții…
Că, tot ce-am spus, să-ți fie-n viață un legământ
Și, că pe veci nu vei uita, nici rădăcina, nici părinții !
ODAIA FĂRĂ UŞĂ…
Întunericul îmi domneşte în odaie…
Ce n-aş da iarăşi să mai ies în tindă…
În ogradă să fac un foc înalt de paie,
Bezna nopţii să se topească-n vălvătaie
Şi-ncet, încet s-alunece, să se desprindă,
De pe pereţii odăii mele, de pe-oglindă !
Bâjbâind, caut să găsesc vreo Uşă,
Îmi declară neputinţa cu soarta război…
Nu pot fugi, mă-mpiedică o cătuşă,
Focul s-a ascuns sub spuză şi cenuşă,
Mi-e inima de gheaţă, rece ca un sloi
Simţind în ceafă hohot de strigoi…
Deznădejdea-mi bate ciocănind în piept,
Uşa… uşa caut, să ies mai repede afară !
Răbdare fac spunând c-aşa e înţelept…
Dar cât ? Uşa s-o găsesc, să ies aştept !
Mă-nghite întunericul, negru şi de ceară…
Mă rog speranţei să nu-mi piară !
Nu vreau să gândesc că nu-mi există…
Încerc chiar să visez minuni ce mă aşteaptă…
Alung negre gânduri şi lacrima-n batistă,
Căutând lumina să-mi schimbe noaptea tristă
Şi soarta ce-mi joacă feste, cam nedreaptă,
Impingandu-mă pe ultima ei treaptă !
Dintr-o dată… citesc pe-al vieţii mele livret,
Ascuns în întunericul avid de sentiment…
Că piedicile puse şi Uşa nu-mi erau secret,
Că, ani în şir trăisem ca un biet ascet…
La cei ce vin lăsa-voi însă un testament:
În mine-au fost Uşă, Întuneric, Impediment…
EU… am fost prezentului absent…
–––––––––––––
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
27 iunie, 2018