mi-am rezemat gândurile de malurile sufletului a rugă dincolo nu era nimeni doar o trestie se scutura în tăcere
ploua în cer plâng și mi-e frig sufletul tău a plecat în deșert printre malefice fantasme fără a ști că ești izvorul viu al multor inimi ce frig îți e și este ceață nu ți-a păsat de boala cruntă de ce-ai fugit dintre noi spre alte zări în ultim zbor, pescăruș al iubirii ai ales să pleci în lumină acolo sus, dincolo de întuneric am crezut disperat că vei reuși să învingi maladia trupul tău sfâșiat de boală s-a frânt femeie, cuib de stele de ce… luntrea a plecat cu tine, vâslașul s-a întors cu o lacrimă în privire acum glasul tău e o lumânare lângă rochia albă de borangic și o prescură cu sânge de ce Doamne… te-ai ridicat a rugă într-un strigât frânt ai coborât la picioarele Lui ți-a fost dor fierbinte de lumina divină mă rog Ție iart-o și du-o în dreapta Ta în corul de îngeri Amin
Pe lespedea cerului
pe țărmuri arse de suflet te-am adunat într-o scoică să te găsesc când ne vom întâlni de te voi chema îmi vor răspunde valurile pe lespezile cerului presărate cu albi crin Vis frânt erai copacul de la margine de drum lumina se zbătea haotic între pletele verzi așa, ca pentru muritori erai cenușa unui rug aprins stins ieri în noapte de lacrima ce se scurgea printre genele ofilite ale timpului erai îngerul rătăcit între oameni țeseai vise pe pânza mohorâtă a cerului nu ai văzut lutul ce se așternea peste sufletul tău în șoapta crudă a nopții privesc zborul pur al unui fluture s-a așezat pe trupul tău azi nu mai simți fiorul unui fir de iarbă în roua dimineții deasupra lespedea e azi atât de rece
Aripi de înger
pe țărmul unui lumi văd tăcerea împietrită marea tace și ea sau plânge’n tăcere caut tăcerea în adâncul orei
luna privește absentă printre valuri și stânci cuvântul vuiește în gând un suflet cu aripi de înger s-a frânt Rugă
unde te-ai dus femeie sau duh doar un cuvânt mi-ai spus că ai obosit și totul a apus nu a rămas nimic de spus în soaptă m-am rugat la cer, la stele să asculte visele, dorurile mele unde ai plecat când eu rosteam o vorbă lină o chemare o șoaptă pură să te aline boala te-a luat și ai plecat, acolo sus departe, la apus să luminezi în noapte calea poeților ce vin dar fără tine noaptea e pustie și viața asta nu e vie acum doar țip oftez în tăcere lacrimi, durere delir pustiu sau doar un chin în mine plânge durerea unui om ce a întâlnit odată, doar odată, un înger sau un pescăruș cu un chip de fată ce viață, ce destin să plâng din zori în noapte zi de zi să mor puțin câte puțin în fiecare zi în așteptări ce nu mai vin…
Mariana,
astăzi am coborât pe țărm lângă frații tăi pescăruşi să aşez într-o cochilie o bucățică din sufletul tău gingaş să te mângâie briza să te legene valurile mergi în lumina suflet ales
Astăzi, 26 martie 2022 se împlinește un an de la trecerea Marianei Gurza (poetă creștină, eseistă, editoare, fondator și director al revistei LOGOS & AGAPE) la viața cea veșnică. Un grup de prieteni și colaboratori au contribuit prin scrierile lor la apariția cărții omagiale „Comunicări celeste : in memoriam Mariana Gurza”, Timişoara, Editura Fundaţiei pentru cultură şi învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara, 2022! CLOPOTUL MUT Limbajul incifrat al clopotului personal înfiorează necontenit arborele vieții transformându-l într-o enigmă. El este mut dar îl ascultăm cu atenție. Ne spune mai multe decât cineva cu grai. Când vibrația se pierde în bătaia vântului și n-o să-l mai simțim să știți că mutul nu mai avea nimic să ne spună. MARIANA GURZA – CETĂȚEAN AL RAIULUI CERESC Pe 26 martie 2021, prietena noastră Mariana Gurza, n-a mai simțit vibrația clopotului personal, ci doar un clinchet prelung și dangătul asurzitor ce anunța marea DESPĂRȚIRE. Despărțirile dor și nasc un DOR viu, înfiorător de viu, imens, adânc… Comunitatea celor care au cunoscut-o pe poeta creștină, prozatoarea și editoarea Mariana Gurza au fost șocați la aflarea necruțătoarei vești. Cum să te consolezi cu acest gând? Nu credeam că un om dedicat semenilor, creativ, puternic și luptător nu va avea șansa învingătorului. De data aceasta, nădejdea nu i-a mai fost reazem și ghid pentru a-și continua călătoria și a traversa o nouă și cumplită încercare a vieții. I s-au smuls aripile mult prea devreme și i s-a frânt definitiv zborul, iar celor apropiați li s-au umplut inimile de tristețe, li s-au stors și golit ochii de lacrimi.
Amurgul său cernit a căzut peste inimile membrilor familiei și ale celor care au cunoscut-o cu greutatea unui întristat sărut de adio dat celei ce a adormit pe jilțul de piatră, odihnindu-și neprihănita trecere spre veșnicie. A răsărit în grădina RAIULUI ca o stea printre stele pentru a da mai multă strălucire cerului albastru, azurului poetic… Mariana ascultă respirația aștrilor care o îmbrățișează cu căldură; stau la povești nemuritoare despre oamenii pe care i-a iubit și-i va iubi pe vecie, rugându-se neîncetat pentru ei. Rănile celor rămași sunt atât de adânci, încât tristețea s-a cuibărit în fiecare moleculă a inimilor și au nevoie de multă răbdare și mângâiere. Vorbele mângâie, dar nu vindecă, orice cuvânt este o lacrimă, orice cuvânt este o chemare la aducere aminte și pomenire. Doar iubirea este tămăduitoare. Pentru a o simți mereu aproape pe Mariana, să-i atingem sufletul cu o rugăciune, cu o candelă ori lumânare aprinsă… Să lăsăm amintirile cu și despre Mariana să ne atingă inima precum fulgii de nea, stropii calzi din ploaia de vară, petalele înmiresmate ale florilor și s-o vedem doar în lumină, în pace și liniște, în grădina TĂTĂLUI Ceresc.
Mariana, atașată și devotată valorilor neamului, a întruchipat „Cumințenia pământului”, a îmbrățișat „Poarta sărutului”, a atins „Coloana infinitului” (Coloana recunoștinței fără sfârșit) pentru a se ospăta la „Masa tăcerii”, întru dobândirea RAIULUI. Îngerii o poartă de mână ca pe un copil bun, îi veghează somnul, îi dăruiește tihna binemeritată, multă tihnă și lumină, multă lumină și somn odihnitor… Mariana a iubit România cu toată ființa. Cu dragoste nețărmurită și dor imens de Bucovina, nu și-a uitat niciodată înaintașii. Un asemenea om care nu a uitat, nu merită să fie dat uitării. Mariana a fost speranța și universul familiei sale, călăuză și sfătuitoare celor care au ales să parcurgă pași pe calea scrisului, toiag și ajutătoarea celor în nevoie și a celor cu trebuințe neîmplinite. Ființa care a înălțat nenumărate vise ale semenilor spre împlinire și le-a dedicat necondiționat și cu bunăvoință clipe din viața sa, a plecat din sânul familiei, din ograda și livada cu rod bogat și a primit „pașaport” pentru ședere eternă în locul cu verdeață, dar ea va rămâne pururea în inimile noastre. Mariana, Mărturisitor de Hristos, cu siguranță și-a primit plata faptelor sale bune în Cer, întru mântuire.
Prin Mariana, Dumnezeu mi-a trimis un înger, atunci când am avut nevoie. Mariana a fost și rămâne pentru mine un dar primit în această viață. Și știu că darurile se păstrează în curățenie, la loc de taină, în odăița superioară a sufletului. De la început am înțeles amândouă că, nu tonul face „muzica”, ci o „coardă” interioară sensibilă care receptează întotdeauna mesajele transmise una alteia, dar întotdeauna cu cea mai bună intenție, cu respectul cuvenit și iubire de surori spirituale, întru duh. Ne-am înfrățit prin cuvânt, prin gând și faptă. Ne-am trimis energii pozitive și am simțit cum le primeam înapoi… Și când aveam bucurii și când aveam supărări stăteam la o „cafea” imaginară și depănam prin firul întins al telefonului jurubițe de vers, de proză scrisă ori întâmplări trăite. Spontană și săritoare în caz de nevoie, propunea soluții și urmărea împlinirea acestora asemenea unui sportiv de performanță. Sinceră cu ea însăși și față de ceilalți, dacă promitea ceva se ținea întotdeauna de cuvânt.
Când a fost în pelerinaj în Israel, mi-a trimis daruri sfințite, pe care le păstrez ca odoare dragi inimii mele…. Îndemnată și încurajată de ea și cu ajutorul bunului Dumnezeu, am ajuns și eu în Țara Sfântă. Ne-am rugat una pentru alta, pentru familiile noastre. Alături de prietena mea de-o viață, Valentina Teclici, Mariana îmi era o prietenă adevărată, de suflet. Cu Mariana am comunicat și colaborat în „CUVÂNT și IUBIRE”, apoi în „LOGOS și AGAPE”. Sfătuindu-ne amândouă și cu alte personalități literare, am convenit asupra titlului revistei care exprimă o simbioză între rațiune și iubire, întrucât literatura, ca și celelalte domenii ale creației și culturii necesită atât minte cât și suflet. În toate discuțiile noastre, n-am observat la ea niciun strop de infatuare, niciun dram de mândrie, niciun pic de ambiție nelalocul ei ori manifestare fățarnică…
Prin Iubire și prin Cuvânt, Mariana a vindecat răni. Mai întâi le dezinfecta, spunându-și sincer părerea, chiar dacă atunci când dezinfectantul ustura un pic, era binefăcător și nu rămâneau niciodată cicatrici. Atunci când credea că ceva nu este tocmai în ordine, trăgea cu săgeata sincerității pentru a atrage atenția. Dacă observa oarece iritare, supărare, pansa și urmărea evoluția situației, a stării de fapt. Avea acest comportament asemenea vechilor geto-daci atunci când avea loc o eclipsă de soare, crezând că luna vrea să-l stingă și o amenințau verbal cu toată puterea lor. Nu mică le era bucuria când vedea că acțiunea lor era încununată de succes. Și, nu mică era bucuria Marianei atunci când vedea că intenția ei a fost înțeleasă așa cum se cuvine și lucrurile s-au așezat în matca lor firească. Și, acest lucru pentru că iubea necondiționat oamenii.
Cartea „COMUNICĂRI CELESTE : IN MEMORIAN MARIANA GURZA” închinată memoriei Marianei se dovedește a fi un „certificat” de autenticitate al unei ființei înduhovnicite, notificat prin semnătură veridică și durabilă de minți pricepute, inimi calde și suflete pline și dăruitoare de iubire. Pentru toate acestea și multe altele, numele Marianei va rămâne pentru mine și, sunt convinsă că pentru toți cei care au cunoscut-o, PRIETENA de care ne va fi mereu DOR.
Bunul Dumnezeu s-o odihnească în RAIUL de-a dreapta Sa, întru nădejdea învierii!
Astăzi, 26 martie 2022, se împlinește un an de la trecerea Marianei Gurza (poetă creștină, eseistă, editoare, fondator și director al revistei LOGOS & AGAPE) la viața cea veșnică. Un grup de prieteni și colaboratori au contribuit prin scrierile lor la apariția cărții omagiale „Comunicări celeste: in memoriam Mariana Gurza”, Timişoara, Editura Fundaţiei pentru cultură şi învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara, 2022!
CLOPOTUL MUT
Limbajul incifrat
al clopotului personal
înfiorează necontenit
arborele vieții
transformându-l
într-o enigmă.
El este mut
dar îl ascultăm
cu atenție.
Ne spune mai multe
decât cineva cu grai.
Când vibrația se pierde
în bătaia vântului
și n-o să-l mai simțim
să știți că mutul
nu mai avea nimic
să ne spună.
MARIANA GURZA – CETĂȚEANAL RAIULUI CERESC
Pe 26 martie 2021, prietena noastră Mariana Gurza, n-a mai simțit vibrația clopotului personal, ci doar un clinchet prelung și dangătul asurzitor ce anunța marea DESPĂRȚIRE. Despărțirile dor și nasc un DOR viu, înfiorător de viu, imens, adânc…
Comunitatea celor care au cunoscut-o pe poeta creștină, prozatoarea și editoarea Mariana Gurza au fost șocați la aflarea necruțătoarei vești. Cum să te consolezi cu acest gând? Nu credeam că un om dedicat semenilor, creativ, puternic și luptător nu va avea șansa învingătorului. De data aceasta, nădejdea nu i-a mai fost reazem și ghid pentru a-și continua călătoria și a traversa o nouă și cumplită încercare a vieții. I s-au smuls aripile mult prea devreme și i s-a frânt definitiv zborul, iar celor apropiați li s-au umplut inimile de tristețe, li s-au stors și golit ochii de lacrimi.
Amurgul său cernit a căzut peste inimile membrilor familiei și ale celor care au cunoscut-o cu greutatea unui întristat sărut de adio dat celei ce a adormit pe jilțul de piatră, odihnindu-și neprihănita trecere spre veșnicie. A răsărit în grădina RAIULUI ca o stea printre stele pentru a da mai multă strălucire cerului albastru, azurului poetic… Mariana ascultă respirația aștrilor care o îmbrățișează cu căldură; stau la povești nemuritoare despre oamenii pe care i-a iubit și-i va iubi pe vecie, rugându-se neîncetat pentru ei.
Rănile celor rămași sunt atât de adânci, încât tristețea s-a cuibărit în fiecare moleculă a inimilor și au nevoie de multă răbdare și mângâiere. Vorbele mângâie, dar nu vindecă, orice cuvânt este o lacrimă, orice cuvânt este o chemare la aducere aminte și pomenire. Doar iubirea este tămăduitoare. Pentru a o simți mereu aproape pe Mariana, să-i atingem sufletul cu o rugăciune, cu o candelă ori lumânare aprinsă… Să lăsăm amintirile cu și despre Mariana să ne atingă inima precum fulgii de nea, stropii calzi din ploaia de vară, petalele înmiresmate ale florilor și s-o vedem doar în lumină, în pace și liniște, în grădina TĂTĂLUI Ceresc.
Mariana, atașată și devotată valorilor neamului, a întruchipat „Cumințenia pământului”, a îmbrățișat „Poarta sărutului”, a atins „Coloana infinitului” (Coloana recunoștinței fără sfârșit) pentru a se ospăta la „Masa tăcerii”, întru dobândirea RAIULUI. Îngerii o poartă de mână ca pe un copil bun, îi veghează somnul, îi dăruiește tihna binemeritată, multă tihnă și lumină, multă lumină și somn odihnitor… Mariana a iubit România cu toată ființa. Cu dragoste nețărmurită și dor imens de Bucovina, nu și-a uitat niciodată înaintașii. Un asemenea om care nu a uitat, nu merită să fie dat uitării.
Mariana a fost speranța și universul familiei sale, călăuză și sfătuitoare celor care au ales să parcurgă pași pe calea scrisului, toiag și ajutătoarea celor în nevoie și a celor cu trebuințe neîmplinite. Ființa care a înălțat nenumărate vise ale semenilor spre împlinire și le-a dedicat necondiționat și cu bunăvoință clipe din viața sa, a plecat din sânul familiei, din ograda și livada cu rod bogat și a primit „pașaport” pentru ședere eternă în locul cu verdeață, dar ea va rămâne pururea în inimile noastre. Mariana, Mărturisitor de Hristos, cu siguranță și-a primit plata faptelor sale bune în Cer, întru mântuire.
Prin Mariana, Dumnezeu mi-a trimis un înger, atunci când am avut nevoie. Mariana a fost și rămâne pentru mine un dar primit în această viață. Și știu că darurile se păstrează în curățenie, la loc de taină, în odăița superioară a sufletului. De la început am înțeles amândouă că, nu tonul face „muzica”, ci o „coardă” interioară sensibilă care receptează întotdeauna mesajele transmise una alteia, dar întotdeauna cu cea mai bună intenție, cu respectul cuvenit și iubire de surori spirituale, întru duh.
Ne-am înfrățit prin cuvânt, prin gând și faptă. Ne-am trimis energii pozitive și am simțit cum le primeam înapoi… Și când aveam bucurii și când aveam supărări stăteam la o „cafea” imaginară și depănam prin firul întins al telefonului jurubițe de vers, de proză scrisă ori întâmplări trăite.
Spontană și săritoare în caz de nevoie, propunea soluții și urmărea împlinirea acestora asemenea unui sportiv de performanță. Sinceră cu ea însăși și față de ceilalți, dacă promitea ceva se ținea întotdeauna de cuvânt.
Când a fost în pelerinaj în Israel, mi-a trimis daruri sfințite, pe care le păstrez ca odoare dragi inimii mele…. Îndemnată și încurajată de ea și cu ajutorul bunului Dumnezeu, am ajuns și eu în Țara Sfântă. Ne-am rugat una pentru alta, pentru familiile noastre.
Alături de prietena mea de-o viață, Valentina Teclici, Mariana îmi era o prietenă adevărată, de suflet. Cu Mariana am comunicat și colaborat în „CUVÂNT și IUBIRE”, apoi în „LOGOS și AGAPE”. Sfătuindu-ne amândouă și cu alte personalități literare, am convenit asupra titlului revistei care exprimă o simbioză între rațiune și iubire, întrucât literatura, ca și celelalte domenii ale creației și culturii necesită atât minte cât și suflet. În toate discuțiile noastre, n-am observat la ea niciun strop de infatuare, niciun dram de mândrie, niciun pic de ambiție nelalocul ei ori manifestare fățarnică…
Prin Iubire și prin Cuvânt, Mariana a vindecat răni. Mai întâi le dezinfecta, spunându-și sincer părerea, chiar dacă atunci când dezinfectantul ustura un pic, era binefăcător și nu rămâneau niciodată cicatrici. Atunci când credea că ceva nu este tocmai în ordine, trăgea cu săgeata sincerității pentru a atrage atenția. Dacă observa oarece iritare, supărare, pansa și urmărea evoluția situației, a stării de fapt. Avea acest comportament asemenea vechilor geto-daci atunci când avea loc o eclipsă de soare, crezând că luna vrea să-l stingă și o amenințau verbal cu toată puterea lor. Nu mică le era bucuria când vedea că acțiunea lor era încununată de succes. Și, nu mică era bucuria Marianei atunci când vedea că intenția ei a fost înțeleasă așa cum se cuvine și lucrurile s-au așezat în matca lor firească. Și, acest lucru pentru că iubea necondiționat oamenii.
Cartea „COMUNICĂRI CELESTE : IN MEMORIAN MARIANA GURZA” închinată memoriei Marianei se dovedește a fi un „certificat” de autenticitate al unei ființei înduhovnicite, notificat prin semnătură veridică și durabilă de minți pricepute, inimi calde și suflete pline și dăruitoare de iubire.
Pentru toate acestea și multe altele, numele Marianei va rămâne pentru mine și, sunt convinsă că pentru toți cei care au cunoscut-o, PRIETENA de care ne va fi mereu DOR.
Bunul Dumnezeu s-o odihnească în RAIUL de-a dreapta Sa, întru nădejdea învierii!
Cunoscutul scriitor și ziarist Al. Florin Țene este prezent în librării cu un nou roman, intitulat “Nu plângeți că mă duc de lângă voi – Viața Sfântului Închisorilor, Valeriu Gafencu”, apărut la Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2022.
În ultima perioadă talentatul și harnicul scriitor de care facem vorbire a scos la lumina tiparului câteva romane din seria “viața scriitorilor între realitate și poveste “, începând cu Gib I. Mihăescu, Macedonski, Minulescu, Radu Gyr, Vasile Militaru, Traian Dorz și Valeriu Gafencu.
Prezentul roman de 257 de pagini are o prefață de dr. Ionuț Țene, intitulată “Actualitatea lui Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor“ în care subliniază: ”Valeriu Gafencu din temnița comunistă a înțeles cel mai bine rostul Bisericii și îndemnul ei jertfelnic,că trebuie să zidească în suflete. Un mirean creștin-ortodox a fost un măr-turisitor, un mucenic, fără să fie de formație teolog, cleric sau ierarh. E un model hristic în rândul laicilor, un exemplu care unește mirenii și clerul, prin sfințenie și mărturisire. Rostul Bisericii este rugăciunea și permanenta comunicare cu Hristos prin propovădurirea Evangheliei, trezvie înțeleasă de tânărul student.
Învățămintele lui Valeriu Gafencu sunt actuale și pot reface legătura dintre popor și cler într-un model de jertfă mucenicească împotriva secularizării. Reîntoarcerea la învățămintele de pateric ale mucenicilor din închisorile comuniste este liantul și singurul, astăzi, care reface încrederea dintre ierarhie și enoriași în comuniunea cu unica și soborniceasca biserică în timpurile provocatoare ale modernității desacralizate. Românii au nevoie de o sacralizare a societății prin modelul jertfelnic al sfinților din închisorile comuniste.
În ultimii ani, apar tot mai multe monografii, studii, articole și creații artistice despre Valeriu Gafencu, fapt ce contribuie la creionarea icoanei Sfântului Închisorilor, nu numai în biserici și acatiste, ci și în opere literare de substanță din cultura noastră.“
În postfața scriitoarei Elena Buică-Buni din Toronto (Canada) se stipulează: “Aflându-se într-o lume plină de întuneric și de cruzimi, cu crâncene încercări, nu deznădăjduia și nici nu renunța la efortul de a-i încuraja, de a-i înălța sufletește, spre dragostea creștină, pe tovarășii lui de grele suferințe.
Regimul drastic al închisorilor a făcut că Valeriu să treacă prin adânci seisme lăuntrice și, prin această suferință, să trăiască credința la cea mai înaltă tensiune. I-a răscolit întreaga lui ființă și a trezit în el un puternic elan purificator, ceea ce a făcut ca tovarășii lui de suferință să îl considere un Sfânt.
„Mulţumesc din toată inima Bunului Dumnezeu pentru suferinţa ce mi-a trimis-o. Căci prin suferinţă mi-am purtat lumina sufletului şi am găsit calea Vieţii…”, scria el într-o scrisoare pe data de 25 mai 1945. E uimitor gestul lui de a renunța la antibiotice, care, în acel timp, erau o raritate, consi-derând că pe el nu-l mai pot ajuta și le-a oferit fostului ateu comunist, evreu devenit pastor creștin, Richard Wurmbrand, care a trăit până în anul 2001 (născut în 1909).
Dinamismul echilibrat al autorului Al. Florin Țene este foarte potrivit acestor relatări. Prezentându-ne viața lui Valeriu Gafencu, atent la nuanțe, creează încă o radiografie sufletească remarcabilă, oferindu-ne prilejul de a medita la jertfa, la suferința și la crucea dusă de cei căzuți sub biciul călăilor, frați din același neam. Asta ne amintește că nimic nu se poate realiza fără efort și fără jertfă.
Prin originalitatea ideilor, prin dragostea cu care scrie, Al. Florin Țene pune în lumină, și în acest volum, înălțimea spiritualității umane, profunzimea ideilor, complexitatea relațiilor Viața ,,Sfântului Închisorilor”, Valeriu Gafencu interumane și măreția naturii divine. Spiritul său creator și lucid merge în paralel cu realitatea atât de agitată, deschizând uși secrete prin care mintea cititorului se strecoară spre adâncimi.
La reușita acestui volum au contribuit și atractivul discurs narativ și deosebita sa capacitate de sinteză care te trimit adesea la esențe. Folosind fraze curgătoare, un limbaj expresiv și dia-loguri vii, autorul se înscrie printre scriitorii români care vor dăinui în timp.
Prin acest nou volum, scriitorul Al. Florin Țene dă literaturii române încă un roman în care timpul pare anulat și oamenii par vii, încât îi vezi și îi auzi ca pe un ecran de cinema. Și de ce nu?! E foarte posibil ca astfel de romane să inspire regizorii de filme.
Datorită artei povestirii sale, autorul ocupă un loc aparte în literatură noastră. Va învinge timpul prin originalitatea acelui mod atractiv de compoziție a subiectului romanului de biografie romanțată, cu totul diferită față de ce s-a mai scris în anii precedenți. El poate fi înțeles și plăcut pentru un mare număr de cititori avizaţi.
Deschizând cartea, suntem atrași de forța talentului și de virtuozitatea care îi dau viață, și, închizând-o, ne trebuie un timp ca să ne desprindem şi să ne conectăm la realitatea înconjură-toare. Este un roman pe care îl purtăm cu noi și după ce am terminat de citit”.
Mă alătur celor spuse de autoarea din Canada și concluzionez: Al.Florin Țene este un scriitor ce a dăruit literaturii române o operă complexă ce este o “cariatidă” care alăturată altor astfel de “construcții” susțin cupola universală a culturii române.
Volumul de versuri al poetei Liliana Moldovan, intitulat „Zâmbet de Heruvim„ apărut la Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2022, având 121 de pagini, este structurat în două cicluri de poeme, intitulate “Poveștile inimii“ și “Anotimpurile sufletului “, cuprizând 100 de poezii.
Volumul se deschide cu o prefață semnată de Baki Ymeri și se închide cu o postfață a scriitorului Victor Constantin Măruțoiu, texte ce vorbesc despre poezia Lilianei Moldovan care este “un ecou care necesită o umbră pentru a dansa “( Baki Ymeri) și “o lume angelica a fericirii “ (Victor Constantin Măruțoiu).
“Zâmbet de Heruvim “, volum semnat de Liliana Moldovan, membru al Ligii Scriitorilor și al UZPR, pune ermine peste litografii de viață și fiind religioase prin referire la natură și trăiri în diferite anotimpuri, pe câte era și pictura unui Parmiggiano. Poemele nu lăsă să se întrevadă devoționismul din “Veghe“, din “Clepsidră“. Tinerețea o află pe Liliana Moldovan într-un desăvârșit exercițiu isihast, înțeles de poetă în ceea ce privește trăirea vieții în mijlocul naturii, sau descifrând “Mecanica sentimentelor “. Recunosc,/ Îmi place să colecționez cuvinte,/să le construiesc/ și să le așez într-un puzzle sentimental.´” Poem ce se înscrie într-o profesiune de credință. Această idee, de a convorbii cu sentimentele și cu natura, lasă de o parte pe mijlocitorii care aduc rânduiala pământească și se atașează iubirii “venită de la Dumnezeu. “
Lirica primăvăratică a poetei, sună din viori diafane și sentimental iubirii se exprimă metaforic, fără brutalități, sub forma unui “Alint de primăvară “:
”Aparțin dimineților răsfățate!
Aparțin anotimpului
ce stă să vină cu parfum de liliac.
Aparțin iubirilor trecute
și mângâierilor din viitor“ (Alint de primăvară).
Poeta viețuiește cu primăvara, cu diminețile răvășite, cu îngerii, cu poezia, cu sufletul, cu anotimpurile cu visul etc, creând un univers autentic al poemelor. Toate acestea sunt proprii spiritului neoclasic, fiindcă solemnitatea diafană a versurilor înflorite par a fi “teritorii “ale unei primăveri veșnice.
Există în poezia Lilianei Moldovan o sensibilitate maladivă și o adâncime a perspectivelor ontologice, exemplificând spiritualismul cu extazul, o strânsă omogenitate între ceea ce este creat și trait, încât poeta întruchipează o bucurie universală cu răsunet filozofic, cuprins de cazul particular și de sentimente ce vibrează la veșnicia clipei. Marile alegorii ale poetei-ale mărțișorului, al primăverii, sufletului,sentimentelor, al dorului, delirilor, ale pasiunii, teologalului etc,-, izvorăsc dintr-o verificată expresie culturală, universalitatea bucuriei vieții unui eu exponențial sporit de inteligibilitate.
Liliana Moldovan este un creator de metafore originale, eufonice, abisale în aceea bucurie a vieții religioase, cum scrie Victor Constantin Măruțoiu. Descoperim în versurile poetei un romantism al originilor, cu o formă mai abstractă, de lirism conceptual cu slobozire de efect, un preponderant simț al ființei gânditoare:
“Îmbătrânește ritmic timpul
în secunde caramelizate,
constrâns să se pitească
printre fugare umbre pastelate. “( Ritm de noiembrie).
Descoperim o stabilizare cu contribuție cerebrală de esență neo-romantică, frisonată de metafore surprinzătoare.
Citind volumul acesta, mi-am adus aminte de ce spunea despre poezie Titu Maiorescu: “Poezia este repausul inteligenței“, aforism ce-l combat cu ce scria Khalil Gibran: „Poezia e înţelepciune care încântă inima”.
Prin acest volum, pot spune, că Liliana Moldovan reprezintă cu cinste poezia femenină din literatura română, fiind o reprezentantă de frunte al grupului de poete din țara noastră.
Începutul secolului XXI oferă noi perspective de cunoaştere şi de interpretare a poeziei în general, inclusiv a celei scrise de femei. Postmodernitatea evită “prejudecăţile” şi deschide ferestre noi spre cunoaştere şi autocunoaştere, așa cum descoperimîn în volumul “Zâmbet de Heruvim“, hermeneutica literară de asemenea propune tehnologii noi, metode de investigaţie ale textelor literare .
În general realul și idealul sunt considerate antinomice. Cel de-al doilea fiind ținta către care visăm, iar primul termen reprezintă viața reală, prozaică și lipsită de perspective. Însă, noi trebuie să privim idealul ca o prefigurare a realului în care ne ducem viața. Între cei doi termeni există o permanentă presiune spirituală, deoarece idealul nu este decât adevărul de la distanță. Subiect dezbătut de Alphonse de Lamartine, numele complet Alphonse Marie Louise Prat de Lamartine (născut la 21 octombrie1790, Mâcon, Bourgogne-Franche-Comté, Franța și decedat la 28 februarie1869, Paris, Franța), a fost un poet, scriitor și politician francez. În 1829 a devenit membru al Academiei franceze. Acesta, alături de Victor Hugo și de Alfred de Vigny, a fost unul dintre inițiatorii poeziei romantice franceze
Însă, fără existența acțiunii eficiente, idealul nu se poate realiza. Ajungerea la ideal prin transformarea realului presupune un proces de creație – formă specifică a practicii sociale, iar rezultatul îl reprezintă valorile materiale și spirituale. În realitate acest fenomen nu este atât de schematic, deoarece idealul nu constituie întotdeauna un punct de pornire conștient, ci uneori apare cu toată limpezimea doar în urma unei cristalizări ulterioare, ceea ce nu-l lipsește însă de o anterioritate virtuală în procesul creator. Noțiunea de ideal nu se referă la reflectarea a ceea ce există, și mai ales la prefigurarea tendințelor, a sensului în care conștiința socială – la nivelul ei superior ideologic- își reprezintă dezvoltarea viitoare a realităților, dar nu poate fi neglijată nici situația în care idealul este proiecția imaginară în trecut a unor aspirații sau interese. Idealul este o expresie a realului, deci are un rol secundar, determinant. Înțelegerea idealului nu trebuie limitată la natura sa de element determinat, deoarece opoziția dintre real și ideal este valabilă. numai în cadrul problemei fundamentale a filosofiei, când trebuie stability factorul primordial al dezvoltării.
Rădăcina idealului se descoperă în activitatea practică, el este rezultatul unui proces de adecvare a omului la realitate, ceea ce presupune capacitatea de a acționa pornind de la un scop, de a-și reprezenta o acțiune înfăptuită, de a dori și a tinde spre un lucru sau altul. În acest sens originea idealului nu se găsește doar în incapacitatea realului de a ne satisface, ci, în rolul pe care acesta îl joacă în practică pentru a permite omului să înfăptuiască obiecte și acțiuni reale, capabile să-l satisfacă.
Idealurile sunt acelea care dau sens activității creatoare, oferind criterii de ordonare și ierarhizare a țelurilor de stabilire a raporturilor dintre scopuri și mijloacele atingerii lor.
„TEMA PENTRU ACASĂ”, DE NICOLAE DABIJA, ROMANUL ÎN CARE EMINESCU E DEPORTAT ÎN SIBERIA
Ecoului clopotelor care au strigat plecarea la Cer a scriitorului-tribun Nicolae Dabija încă se zbate între pereții inimii mele. Un clopot dintre cele câte vor fi slobozit, cu un an în urmă, dangătul de plecare pentru ilustrul basarabean a fost cel al Bisericii „Sf. Treime” din Miroslovești. Și a răsunat acest glas metalic al bocetului mirosloveștean în armonie cu versurile poetului de peste Prut: “De vii o dată la Mirosloveşti,/ la apele Moldovei te încearcă bucuria/ că tu, basarabeanul, singur nu mai eşti,/ că e cu tine toată România”. (Nicolae Dabija, Membru de Onoare al Academiei Romane, a fost Cetățean de Onoare al comunei mele.)
În zilele acestea triste, pe rețelele Google a fost evocată personalitatea scriitorului, cu faptele sale literare si cultural-civice care i-au clădit panteonul. S-a postat mult despre opera sa poetică dar și despre romanul „Tema pentru acasa”, un bestseller românesc – după unii literați, demn de un Nobel, spre iritarea altora. Un roman tipărit în opt ediții, tradus și citit în Franța și SUA.
Am citit romanul în ediția a doua a acestuia, în 2009. Când mi-a fost înmânată cartea, autorul, cu o ironie fină, convertită în glumă, aluzie la snobii care percep cărţile cu autograf doar ca trofee de bibliotecă, a adăugat: “… dar s-o citeşti!”… Și l-am citit, dar nu ca pe celelalte cărţi de literatură, ci cu un zel aparte, ca îndeplinind o misiune specială, primită de dascălul de şcoală rurală de la scriitorul-academician. Ba, mai mult, am îndrăznit să și fac publică dovada lecturii, printr-un exercițiu care mi-a devenit familiar – desigur, în legea mea de cititor de rând.
Și iată cu ce-am rămas eu în urma lecturii primului roman al unui poet devenit deja liderul generației sale, dar cu monadă ascunsă de mare povestitor, dezvăluită nouă târziu.
Înainte de a trece sârguincios la lectura propriu-zisă a romanului, nu mi-am putut reprima obiceiul de a sonda cartea, un fel de automotivare tematică, răsfoind-o pe sărite şi selectând pasaje la întâmplare. Am recunoscut îndată tema romanului, contextul istoric în care se derulau faptele, spaţiul geografic, de o întindere extracontinentală, şi nucleul acestuia, limitat la un spaţiu concentraţionar, familiar – ca eşafod al execuţiei lente – cititorului de literatură scrisă după căderea comunismului. Încet-încet, începusem să simt o uşoară dereglare de ritm respirator, ceea ce era reflexul condiţionat pe care îl aşteptam pentru a trece la lecturarea firească, disciplinată.
Am citit cartea confruntat, şi de data asta, cu problemele urgente ale slujbei dăscăleşti, încă neîntreruptă de pauza vacanţei de vară, şi cu cele ale gospodarului rural, adică chemat mereu afară, tras cu arcanul dinlăuntrul cărţii în care eram cufundat de îndemnurile disperate ale soţiei, aflată, din pricina mea, mereu cu ochii pe ceas sau, mai ales, pe cer. Pe cerul, ca niciodată, parcă, potrivnic intereselor mele lăuntrice.
În ceasurile smulse pe apucate celor trei zile, cât a durat sporadica parcurgere a cărţii, n-am fost deloc eu însumi atunci când mă aflam în afara încăperii în care se consuma actul cititului. Fiindcă treburile mele erau acum făcute cu jumătate din mine, cealaltă jumătate însoţind solidar eroul romanului fie în infernul de la Kolâma, participând la caznele condamnatului la muncă silnică doar pentru că existenţa lui avea sens cu Eminescu – şi nu cu Stalin –, fie hălăduind prin sălbăticiile îngheţate sau dezgheţate ale Siberiei, hăituit de câinii-gardieni, întru mântuirea prin libertate. În această perioadă a lecturii – recunosc, la vârsta mea ar fi trebuit să fiu mai detaşat de lumea plăsmuită de scriitor –, mi-am reactivat şi mecanismele reumatismului, fără ca factorii meteo din lumea reală să aibă o contribuţie majoră.
Aici, trebuie să fac o paranteză. Soţia mea, Ortansa, o “devoratoare” de beletristică la tinereţe, un lector cu un câmp vizual rarisim, citise romanul chiar la câteva ceasuri de la primirea lui. Autorul ar putea înregistra, prin cititoarea deja numită, două recorduri probabile, vizavi de cartea sa: performanţa de a i se citi romanul în cel mai scurt timp de la primire şi, al doilea record, cea mai rapidă lectură a volumului – aproximativ cinci ore, cu o singură pauză. A se lua în calcul şi forţa motivaţiei induse de subiectul cărţii, fluiditatea şi accesibilitatea narării. Pentru că fac paranteza în contextul stării de spirit induse cititorului în timpul şi în perioada proximă lecturii, am s-o prelungesc cu o secvenţă de inducţie psihologică ce stă în forţa artei literare.
La o zi după terminarea cărţii soţia era încă subjugată de subiectul lecturii. Gerurile Siberiei, în corelaţie cu empatia faţă de cuplul de eroi, i-au produs celei abia desprinse de carte dereglări senzoriale – evident, psihologic – care pot defini un exemplu demn de cazuistica în domeniu. În dimineaţa menţionată, la prima ora a zilei, soţia ieşise afară să-şi vadă tufa de scânteioare abia înflorite, de care se ataşase în mod deosebit. Le-a mângâiat cu afect feminin, ca apoi să tresară, într-o stare de panică pe care mi-a împărtăşit-o cu o explozie de mirare: “Au ingheţat scânteioarele! Ai mai pomenit asta în iunie?!”. Ripostez, asigurând-o că e vorba de o eroare: “Ai o problemă de natură…literară, eşti încă sub efectul cărţii lui Nicolae Dabija”. Insistă să mă convingă că scânteioarele ei sunt îngheţate. A durat asta până am privit, amândoi, termometrul adus cândva de ginerele nostru, meteorolog la Staţia Meteo de pe Ceahlău, aparat care arăta exact treisprezece grade, plus. Asigur cititorul că “victima” acestui incident “literar” e un om perfect sănătos şi că “fenomenul” accidental a fost favorizat şi de asprimea bazei cupei florale a scânteioarelor, flori pe care admiratoarea nu le mai pipăise până atunci, cât şi de coborârea bruscă a temperaturii în ziua cu pricina. Dar fără conjunctura provocată de proaspăta lectură, cu induceri siberiene, florile din curtea noastră n-ar fi “îngheţat” niciodată în iunie.
Revenind la cititorul care semnează aceste rânduri, pe tot parcursul lecturii m-am sforţat să realizez disjungerea întregului între realul şi imaginarul acţiunii, între istorie şi literatură. Intuisem – dar şi ştiam, într-o anume măsură, mai ales din textele ce umplu de conţinut rubrica editorială “La est de vest” din “Literatura şi arta” – că Nicolae Dabija cunoaşte şi trăieşte în tot tragismul ei istoria smulgerii Basarabiei din trupul Ţării şi, implicit, ororile stalinismului, context în care se desfăşoară acţiunea romanului “Tema pentru acasă”. Mi-era clar, din prefaţa cărții, că subiectul este expresia literară a experienţelor trăite (sau aflate şi arhivate) de autor, de prietenii, cunoscuţii sau necunoscuţii care i-au fost alături, la spital, în timpul cumpenei dintre viaţă şi moarte hărăzită autorului romanului într-o etapă a vieţii sale. Dar la fel de clar îmi era şi faptul că arta poetului convertit în prozator ar putea codifica realul în metafore mult prea ermetice pentru înţelesul meu imediat. Şi cu toate acestea, sau poate tocmai din cauza asta, n-am încetat în a mă frământa să desprind fantezia de faptul istoric, metafora de informaţie. După ce am terminat romanul, am ajuns la concluzia că nici nu era necesar să recurg la polarizarea râvnită. Pentru că măiestria artistică a prozatorului-poet acoperă cu desăvârşire cruzimea concretului istoric şi că, integral, urâţenia şi frumuseţea care plăsmuiesc artistic, în antiteză, caracterele eroilor balansează natural între frumos şi urât, între bine şi rău, între om şi monstru. Că orice tip de rău pe lume îşi are contraponderea în bine, că forţa intrinsecă a iubirii şi a libertăţii e mai presus decât orice “virtute” malefică – întocmai cum, artistic şi etic, ne convinge autorul romanului. Şi că, făcând o analogie cu ce s-a afirmat în legatură cu aceast gen de disjungere în opera sadoveniană, cred sincer că în romanul „Tema pentru acasa”… “totul se infirmă, totul se confirmă”. Sau, recurgând la o speculaţie inspirată de literatura patristică, romanul „Tema pentru acasa” e întreg – istorie şi întreg – literatură.
Desigur, cititorul care îndrăzneşte aici a găsit romanului, cu instrumentele sale empirice, multe virtuţi artistice. Spre exemplu, mijloacele literare care au creat contextul peisagistic al acţiunii, într-o corelaţie absolută cu faptele şi cu starea de spirit ale eroilor, m-au condus la concluzia că tablourile siberiene desenate prin cuvânt, în roman, pot concura serios tehnica desăvârşită a imaginilor fizice din aceeaşi regiune geografică realizate de National Geographic. Apoi, matricea stilistică a cărţii – în genere, în nota familiară experienţei mele de consumator de literatură – constat, este tuşată, ca să zic aşa, de liniile proeminente ale unor ingenioase elemente de ficţiune. Mă refer la cele uşor de desprins, cele care induc surprinzător punctele culminante ale conflictelor, sau eliberarea de tensiune prin deznodăminte neaşteptate. Probabil că, graţie lor, am avut adesea senzaţia, în timpul lecturii, că citesc un basm, un “basm modern”, în care, cum ar spune Monica Spiridon, ficţiunea are rolul “să dea sens istoriei fiinţei”.
La performanţele artistice asupra cărora, în percepţia mea, s-ar putea zăbovi mult, aş putea adăuga şi pe cele etice. Între ele remarc, aşteptându-mă la asta, reţinerea prozatorului de la tendinţa (generalizată în literatura de azi) de a uza, având de-a face cu un roman de dragoste, de reţetele ieftine de “amor”. Delicateţea, bunul simţ în alegerea modului subtil, deductibil, prin care eroii principali – într-o firească raportare la mediul natural al acțiunii și socio-cultural din care provin – îşi împlinesc trupeşte dragostea din care se va naşte mobilul vieţii aproape întrerupte a eroului au dat satisfacţie cititorului pe care îl reprezint.
Romanul “Tema pentru acasa” e un alt fel de roman de dragoste. Accentul acestei laturi dominante a cărţii e pus pe iubirea spirituală, pe forţa şi filosofia acestei trăiri superioare a omului, romanul fiind chiar un veritabil “tratat de iubire spirituală” între un barbat şi o femeie. Iar îndreptarul acesta e presărat dibaci cu ingrediente deja consacrate, ca valoare, în sensul ideii menţionate. Mă refer la extrasele-citate care prefaţează, distilat, secvenţele romanului.
În acelaşi context al iubirii, iubire extinsă la subiecţi aflaţi dincolo de bărbat sau femeie, observ raportarea personajului principal şi a celorlalte personaje pozitive la starea de libertate a omului, la relaţia lui cu Dumnezeu, acest din urma aspect oprindu-l categoric pe om de a trece hotarul care-l desparte de bestie. Şi, aici, îndrăznesc să am credinţa că romanul „Tema pentru acasă” a fost anume conceput, ca autorul să “descarce” în el o sinteză a filozofiei sale despre lume şi viaţă, în contextul istoriei. În acest scop a creat personajele extreme, de forţa lui Ulmu şi Kudreavţev. Panoplia personajelor negative – sadici, paranoici, perverşi – i-a oferit scriitorului posibilităţi facile de a se opune acestora, de a-şi exprima crezul său de viaţă, disimulându-se, pe rând, în Mihai Ulmu, în înţeleptul Mendelstam, în părintele Florenski. Probabil, chiar şi Maria Răzeşu e un vehicul pentru autor în a transporta către cititor idei personale, între acestea, convingerea sa cu privire la anvergura lui Eminescu. Apropo, cine a mai avut ideea unui Eminescu prezent, spiritual vorbind, chiar şi în Siberia, unde Maria l-a dus cu ea (evident prin cartea împrumutată de la profesor, în timp ce-i era elevă!
În sfârşit, în acelaşi câmp etic, să remarcăm că bătrânul matusalemic Iuiun, ultimul vorbitor în graiul unei etnii siberiene, în asociere cu profesorul basarabean – conlucrare asumată generos de către eroul principal – reprezintă, prin misiunea de a salva limba unei minorităţi etnice milenare, deja asimilate, un exemplu impresionant şi edificator pentru ceea ce şi autorul săvârşeşte, în fapt, la o scară mai puţin dramatică, dar totuşi alarmantă, în contextul militantismului său publicistic, civic în Basarabia cea smulsă samavolnic din trupul Ţării-Mamă.
Istoria, ca știință ce studiază dezvoltarea complexă a unei țări, a unui popor sau a diverselor aspecte sociale, economice, culturale în evoluția unei societăți umane, este preocupația de bază a multor savanți/ intelectuali cărora le place să pună la dispoziția publicului cititor lucrări de valoare și de mare interes despre trecutul sau prezentul propriei țări și nu numai. Între aceste ipostaze se înscrie și omul de știință Ioan Popoiu (profesor în teologie, licențiat în teologia ortodoxă pastorală – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, dar și cu studii universitare în domeniul istoriei și filozofiei – Universitatea „Al. Ioan Cuza” din Iași, scriitor, cercetător și istoric literar, poet, publicist, editor, redactor șef al revistei de cultură „Ofranda Literară” din București), care cu multă satisfacție și talent scriitoricesc continuu pune în lumină opere literare prețioase și de o importanță aparte pentru patrimoniul național român, acestea fiind în același timp bunuri spirituale și culturale pentru ființa umană. Absorbit de gânduri frumoase și intuiție intelectuală, de această dată scriitorul și istoricul Ioan Popoiu ne propune spre lectură o nouă lucrare foarte originală despre istoria neamului românesc, întitulată „ROMÂNIA 1848-1947 – Afirmarea unei națiuni”, cu un cuprins de 613 pagini (Editura PRO Universitaria, București, 2022). În contextul dat este cazul de menționat că Domnia sa de-a lungul timpului a reușit să construiască opere istorice cu totul deosebite, printre acestea regăsindu-se monografiile: – „Românii în mileniul migrațiilor (275-1247)”, Colecția Historia Magistra Vitae, Editura Junimea, 2015, pagini 510, lucrare formată din zece capitole și structurată în trei părţi: I (275-602), II (602-970), III (970-1247), suplimentar este suprapus un capitol ce transgresează cronologic perioada abordată şi cuprinde intervalul de timp 1247-1359, de la Diploma ioaniţilor la întemeierea Moldovei, sunt prezente ansamblu de problematici din perioada primului mileniu al istoriei românești, întemeierea statală marcând încununarea luptei îndelungate pentru dăinuire a românilor în spaţiul de la Dunăre și Carpaţi; – „Statele medievale românești (1386-1714)”, Colecția Historia Magistra Vitae, Editura Junimea, 2016, pagini 696, lucrare despre evoluția statalității române în Evul de Mijloc; – „Statele din sud-estul Europei (1804-1999). Ediția a II-a revăzută și adăugită”, Editura Pro Universitaria, Colecția Istorie și Studii Culturale, 2017, lucrare despre istoria politica din Sud-Estul Europei, accentul fiind pus pe primatul politicului în derularea evenimentelor din perioada anilor 1804-1999; –„Întemeierea României (1859-1918)”, Editura Pro Universitaria, Colecția Istorie și Studii Culturale, 2018, scriere care zugrăvește etapele istorice și idealul politic national al daco-romanismului; dar și multe alte lucrări literare de proză și poezie. Respectivele sunt lucrări inedite și de mare pondere pentru cultura națională română, creații literare cu caracter istoric ce reprezintă existența evolutivă a societății românești din diverse timpuri, dar și despre procesul cronologic al altor popoare din Estul Europei. Așa fiind, creația literară realizată de Ioan Popoiu se identifică prin conceptul cunoașterii despre lume și existența ei – Domnia sa având studii temeinice în domeniul filosofiei, dar și a istoriei, disciplină care cercetează dezvoltarea și procesul evolutiv al unei sau mai multor societăți/ popoare de-a lungul timpului – scrierile corespunzătoare conținând evenimente și fapte concrete ce se încadrează în științele istorice.
Revenind la monografia în cauză „ROMÂNIA 1848-1947 – Afirmarea unei națiuni” vom specifica faptul că autorul se expune într-un mod foarte preocupat și cu o mare atenție față de toate evenimentele istorice ce au avut loc în cadrul României între anii 1848-1947, concomitent fiind radiografiat destinul istoric al românilor atât din cadrul țării, cât și din afara ei. Descrierile sunt argumentate din punct de vedere științific, cuprinzând aspectele sociale, politice, economice și culturale ale ținutului român din perioada susmenționată. Prin intermediul discursului literar-istoric Ioan Popoiu găsește răspunsuri concrete la cele mai importante subiecte pe care dorește să le investigheze. Aceasta presupune o muncă enormă prin arhivele statului, instituții de istorie unde se regăsesc documentele necesare, studiile analitice și științifice corespunzătoare privind evoluția statului român din diverse etape ale timpului. Astfel, în calitate de istoric, de această dată savantul Ioan Popoiu oferă publicului cititor o lucrare de valoareprin intermediul căruia înregistrează, în mod prioritar, segmentul identitar despre unitatea de neam, aspect ce reprezintă modul cum a decurs proiectul Unirii din 1918 la care au participat mari personalități ale națiunii române din acea perioadă. Deci, cum se pronunță autorul: „Dedic această carte marelui eveniment din acest an, CENTENARUL ÎNCORONĂRII (Alba Iulia, 15 octombrie 1922), act istoric și simbolic, ce consacra înfăptuirea României Mari, prin realizatrea Marii Uniri din 1918, marele vis care încununa opera înaintașilor noștri!”.
Monografia „ROMÂNIA 1848-1947 – Afirmarea unei națiuni”, cu o denumire nespus de reușită, deține o structură consistentă care posedă capacitatea de a-și menține într-o formă apreciabilă și frumoasă totalitatea notelor esențiale ale noțiunilor înscrise. Urmând principiul teoriei științifice, Ioan Popoiu abordează cu multă grijă procesele istorice care s-au perindat în timp în cadrul Țării Românești cu începere din anii 1848. În acest mod autorul prezintă evenimentele sociale ce au avut loc în mediul respectiv, concomitent investigând întâmplările cu efecte stabile și instabile în evoluția vieții românești, dar și despre fenomenele ce au cauzat acumulări cantitative treptate care, la rândul lor, au condus la schimbări radicale, nemijlocit la nașterea/ formarea statului român (1859-1866), în cele din urmă, la obținerea unei Românii Independente – războiul ruso-turc și Principatului României din anii 1877–1878(așa cum se exprimă creatorul acestei opere literare) și, bineînțeles, descrieri despre toate procesele ce au urmat până în anii 1947. Întreaga diversitate a evenimentelor istorice sunt înglobate în douăsprezece capitole, treizeci și șase de subcapitole, note și, firește, bibliografia necesară. Așa cum se cunoaște din literatura de specialitate, Revoluția Română cu începere din 1848 a fost parte a revoluției europene din același an, darși expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale române. Conform acestul temei firesc, istoricul-scriitorul Ioan Popoiu a formulat titlul manuscrisului în cauză cu o denumire foarte adecvată ce corespunde și este în concordanță desăvârșită cu intenția de a relata explicit acțiunile istorice din timp, evident și dorința de a dedicaaceastă carte marelui eveniment din acest an – Centenarul Încoronării (Alba Iulia, 15 octombrie 1922).
Precum s-a menționat, monografia este compusă din douăsprezece capitole și treizeci și șase de subcapitole, cuprinsul îngemănând succesiunea completă a evenimentelor istorice dintre anii 1848-1947, inclusiv acțiunile și schimbările ce s-au produs în această perioadă de timp în politică internă și externă, viața administrativ-legislativă, economică și culturală din Țara Românească. Despre „Principatele Române din prima jumătate a secolului al XIX-lea” Ioan Popoiu relatează întâmplările în capitolul I, urmând cu subcapitole despre „Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821”, „Mişcarea pentru unitate naţională” – formularea conclusivă din partea autorului având următoarea explicație: „La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, odată cu cristalizarea conştiinţei naţionale, se poate vorbi de închegarea naţiunii române, în spaţiul etnic şi cultural al vechii Dacii. În aceeaşi vreme, a fost declanşată lupta de emancipare naţională, avându-şi originile în conflictul dintre domnia fanariotă şi boierimea pământeană”. Însă în capitolul II scriitorul vorbește despre „Unirea principatelor române”, consecutiv istorisind evenimentele încordate despre Războiul Crimeii, Congresul de la Paris (1856), Mişcarea naţională pentru Unirea Principatrlor (1856-1858), Adunările ad-hoc (1857), Convenţia de la Paris (1858), „Replica naţionalistă: dubla alegere”, cât și alte subiecte. O diviziune de o însemnătate aparte este prezentă în capitolul III în care este redată panorama de ansamblu consacrată „Nașterii statului român (1859-1866), nemijlocit cu subcapitolele „Recunoaşterea dublei alegeri”, „Desăvârşirea unirii”, „Marile reforme”, „Abdicarea”, respectivele completând integral obiectul de studiu despre formarea statalității românești. De asemenea lucruri destul de interesante le regăsim și în capitolul patru al monografiei unde se profilează noțiunea de „România Independentă”, iar explicațiile subiectului propriu-zis se desfășoară în diviziunile „11 februarie 1866 – o „revoluţie naţională”; „10 mai 1866 – un prinţ străin”, „Constituţia din 1866”, „Viaţa politică (1866-1876)”, „România şi Criza Orientală (1875-1878)”, „10 mai 1877 – Proclamarea independenţei României”, „Războiul de neatârnare (1877-1878)”, „Plevna”, „San Stefano”, „Congresul de la Berlin”. Cât despre viaţa politică de după anul 1878, afacerile politice externe dintre anii 1878-1914, despre România şi Tripla Alianţă constituită în urma tratatului din 7 octombrie 1879 dintre Germania şi Austro-Ungaria, dar și despre războaiele balcanice care au început la 17/30 octombrie 1912,chestiunile respective sunt integrate în capitolul cinci care se întitulează „România între anii 1878-1914”.
Discursul analitic al scriitorului Ioan Popoiu traversează prin evenimente istorice de mare însemnătate pentru națiunea română, tematicile abordate reflectând o realitate de o sonoritate intensă trecută prin timp. Este vorba despre „Românii din provinciile istorice subjugate (1848-1914)” – transilvania, Bucovina, Basarabia (capitolul VI); corespunzător despre „Unirea Basarabiei cu România” (capitolul VIII), „Unirea Bucovinei cu România” (capitolul IX), „Unirea Transilvaniei cu România” (capitolul X). Deci, Marea Unire, care s-a realizat în 1918, a fost un eveniment de importanță vitală pentru poporul român de pretutindeni. Firește este pus în discuție și materia despre „Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)”, inclusiv despre „Anii neutralităţii (1914-1916)” și „România în război” (capitolul VII). Încheierea monografiei marchează perioada dintre anii 1918-1940, diviziunea cu numărul XI întitulându-se „România în perioada interbelică”, precum și anii 1940-1947 incluși în capitolul XII sub titulatura „Sfârșitul României” – un final ce constituie finalizarea respectivei lucrări, dar în același timp și cu un deznodământ care te predispune la o cugetare adâncă privind denumirea acestui paragraf.
Ceea ce a scris Ioan Popoiu în paginile acestei monografii sunt lucruri monumentale în domeniul istoric, înregistrările fiind o bogăție inestimabilă pentru cultura și literatura română. Prin urmare, manuscrisul de față poate servi ca obiect de studiu al istoriei în instituțiile de învățământ din România și, evident, din toate ținuturile românești de pe mapamond.Drept vorbind, aceasta este o carte despre Istoria Românilor, nemijlocit despre evoluția Țării Românești dintr-o anumită perioadă de timp. Ca obiect de studiu din științele umanistice, istoria este acea învățătură care te dispune/ invită/ provoacă să-ți cunoști cu adevărat trecutul și prezentul propriei țări, dar și despre procesul evolutiv prin care se dezvoltă lumea din acest univers.
De specificat, Ioan Popoiu este înzestrat cu un har divin foarte prețios – vocația scriitoricească, care se manifestă prin prezența unei personalități cu intelect distinct, temelia construcției având suportul studiilor filozofice în domeniul teologiei și istoriei, precum și prin studii ce tratează probleme ale vieții social-umane. Este o onoare de a prezenta personalitatea Domniei sale – Ioan Popoiu întruchipând în același timp identitatea marelui Om de cultură spirituală și de teolog creștin în slujba neamului românesc. Domnia sa a îmbrățișat cu mult succes arta literaturii, deci arta scrisului, ideea imaginației și vibrația sufletului fiind redate prin versul liric, proză, eseu de analiză, articole de istorie, sociologie și nu numai. Prin armonia acestor argumente se regăsește spiritul intelectual al scriitorului, istoricului și filozofului, al unui om de cultură și artă, al unui om ce este menit să fie un slujitor al cultului creștin ortodox.
Încă de la început trebuie subliniat că literatura înglobează valori spirituale de cele mai variate şi diferite tipuri, cum ar fi politic, filosofic, etic etc, fiind prin natura sa integratoare, dar că aceste valori încetează să existe din clipa în care ele sunt topite în creuzetul imaginii artistice. Operele literare le cuprinde nu numai sub formă conceptuală, ci în întreaga ei complexitate, fie ca atitudine afectivă, fie ca sugestii sau aluzii care se pot degaja dintr-o atmosferă, dintr-o anumită viziune asupra realului sau idealului, prin intermediul unei formule stilistice sau alta.
Se spune de obicei, mai ales cei care practicau realismul socialist, că arta reflectă realitatea, dar această formulare generală exactă rămâne incompletă și până la urmă chiar falsă dacă nu adăugăm că este vorba de o dublă reflectare, că scriitorul proiectează în operă nu numai imagini ale realului, dar și propriile sale idealuri estetice, concepțiile sociale și filozofice care îl călăuzesc. Așa că sensurile nu emană direct din realul “redat”, ci sunt rodul unei anumite construcții estetice a acestuia, iar concepția arhitecturală care o prezidează este inevitabil mai largă decât componentele formale sau structurale. Pledoria pentru sens este de fapt susținerea pentru artă, întrucât operele nu se prezintă ca simple schelete descărnate și lipite de viață, ci presupun o atitudine umană pe care o comunică. Fără a fi propriu-zis probleme estetice, geneza, contextul social, raportul dintre național și universal, accesibilitatea, succesul care nu întotdeauna este semnul valorii, moda sunt aspecte care nu pot fi ignorate și ele merită o preocupare specială în cadrul unei sociologii a artei. Nu e recomandabil să le ignorăm, întrucât esteticul nu există într-un vid spiritual și nu poate fi cercetat doar în sine, a le discuta fără respectarea specificului acestui domeniu duce la schematism, deoarece uită că diferitele tipuri de valori sunt autonome și ireductibile unele la altele.
Pentru mine are o însemnătate creația literară, nu pentru că ea ar determina în mod automat valorile, ci în faptul că deschide o perspectivă multilaterală și lipsită de rigidități și oferă posibilitatea unei viziuni artistice cuprinzătoare și nuanțate. Talentul și personalitatea creatorului sunt singurele în măsură să transforme această posibilitate în realitate.
Poeții de geniu transced timpul și moda stilurilor sau genurilor literare. Un poet autentic inspirat de muze și care ”vorbește cu zeii” schimbă cu totul mesajul liric perceput de epoca sa și face din vers o ”lance” stilistică, peste timp, spre absolut și peren. De aceea, de cele mai multe ori, marea masă a contemporanilor nu înțeleg mesajul liric transmis de poet și nici noile expresii sau figuri de stil înnoitoare, care transced prozodia și gramatica epocii. Constantin Noica, care a scris cu acribie o frumoasă introducere despre Eminescu la începutul anilor’ 80, îl considera pe poet ”omul deplin al culturii române”.
Din vremea școlii generale și apoi la liceu am fost contrariat de versul lui Mihai Eminescu ”cobori în jos, luceafăr blând” din poemul ”Luceafărul”, care cu toții l-am învățat pentru admiterea la liceu în treapta a doua sau pentru Bacalaureat. Întotdeauna profesorii de limba română abordau versul cu o ironie fină, zâmbind cu subînțelesuri despre greșeala genialului poet național. Ca să nu mai vorbim despre criticii literari de duzină, care și-au făcut din ”pleonasmul” lui Eminescu un leit-motiv de a lovi în poetul transformat de ”patapievicii” epocii post-decembriste în ”cadavru din debara”. Acest vers a fost pretextul ”criticilor mei”, de a se lustrui pe ei, de a hipoerboliza demitizarea celui mai iubit și genial poet român. Trebuie să recunosc că și eu, împreună cu generația mea lirică, am comentat, în cenacluri și șuete de cafenea, ”greșeala” lui Mihai Eminescu de a ”cobori în jos” Luceafărul îndrăgostit de tânăra domniță Cătălina. Cum să scrie cel mai mare poet român ”cobori în jos” afirmam cu toții, încurajați de câte un critic literar sponsorizat și cu mai multe lecturi din materialismul științific și dialectic decât din poeziile universale. În general, la prima căutare în biblioteci sau pe google afli că celebrul vers este un pleonasm, o greșeală a poetului sau o licență poetică folosită pentru muzicalitatea versului. Singurul critic autentic, Alex Ștefănescu, acum mai mulți ani, a încercat să dea o interpretare corectă a versului eminescian folosind și cercetarea manuscriselor de la Academia Română. Criticul literar propune o nouă viziune asupra versului, considerînd că a fost intenționată licența poetică, nu ca un pleonasm, ci ca o formă de prozodie pentru accentuarea impactului imagistic și simbolic a mesajului de dragoste dintre Luceafăr și Cătălina. „Cobori în jos luceafăr blând, alunecând pe-o rază…” Nu se poate să ”cobori” altfel decât în jos. Ceea ce înseamnă că precizarea „în jos” este inutilă. Iată, exclamă ei, cu o satisfacţie secretă, chiar şi Eminescu greşea.De fapt, nu greşea. Numai dacă îl citim noi greşit putem avea impresia că am găsit o eroare în poemul Luceafărul. Nu este vorba de o simplă rugăminte, „cobori, vino la mine”, ci de o rugăminte ritualizată, de o incantaţie, repetată, de altfel, pe parcursul poemului. „Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!” „Cobori luceafăr blând” ar fi fost mai concis, dar verbul la imperativ, de numai două silabe, n-ar fi avut timp să reverbereze în conştiinţa cititorului. Poetul prelungeşte de fapt verbul scriind „cobori în jos”, îl adaptează la ritmul unei ceremonii a implorării (…) există şi o dovadă materială că Eminescu a folosit deliberat, şi nu din neglijenţă formula „cobori în jos”. Într-unul din manuscrisele poemului Luceafărul scrie clar, cu cerneală neagră, „Cobori din cer luceafăr blând”. Poetul a tăiat, cu creionul, „din cer” şi a scris deasupra, tot cu creionul, „în jos”. Modificarea a făcut-o, în mod evident, la o recitire a poemului, când nu mai avea la îndemână tocul cu cerneală, ci un creion.” Alex Ștefănescu are dreptatea lui în interpretarea capodoperei literare. Mîcar s-a înțeles că nu este o greșeală de logică.
L-aș completa, totuși, pe Alex Ștefănescu, cu o prelungire sau o succintă adnotare la interpretarea sa și aș spune că Mihai Eminescu în acest vers a realizat o transcendență spirituală, înnoind limba română printr-un vers original și translucid, care trece și demantelează limba dincolo de pleonasm, într-o licență poetică foarte modernă. Mihai Eminescu nu a ales întâmplător versul ”cobori în jos”, care nu are în strofă calități ce țin de prozodie, ci profunde esențe filosofice și, mai ales, spirituale. Motivul ”demonului” este romantic și a fost plenar pus în opera lirică de poetul rus Lermontov, în celebrul poem ”Demonul”, publicat în 1841. „Demonul” lui Lermontov este un apel la originalitatea sa artistică. Este un exemplu pitoresc de romantism, opera este bazată pe antiteze. Eroii sunt în mod constant opuși unul altuia: acestea sunt imagini Demon și Dumnezeu (pământ și cer), Demon și Angel (moartea și viața), Tamara și Demon (realitate și ideal). Iubirea dintre Demon și Tamara se aseamnănă cu cea dintre Hyperion și Cătălina. Este relevată o dragostea dintre geniu și ființa comună într-o sinteză și sinergie a unirii dintre divin și pământesc. Mihai Eminescu a continuat ideea lui Lermontov, accentuând legătura teandrică dintre divin și uman. Această simbioză dintre transcendent și imanent este dragostea sinergică dintre om și zeu ce stă la fundamentul licenței lirice ”cobori în jos, luceafăr blând”. Poetul realizează în acest vers o simbioză aproape euharistică dintre elementul uman și cel divin. Din perspectivă teandrică ”cobori în jos” este de fapt o înălțare și o chemare a omului spre superior și îndumnezeire prin iubire. Mihai Eminescu schimbă sensul limbii în cel mai modern mod stilistic cu putință. ”Cobori în jos, luceafăr blând” se citește în interpretarea înălțării elementului inferior în cel superior. Cel care coboară, elementul superior, de fapt înalță, ”alunecând pe o rază” prin uniunea umano-divină, pe cel însetat de veșnicie.
”Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gând Şi viaţa-mi luminează!
Luceafărul este o capodoperă, care în varianta agreată de Titu Maiorescu, în ediția princeps, are 94 de strofe, iar în varianta lui Perpessicius este de 98 de strofe, deși cercetătorul Petru Creția care a studiat manuscrisele poetului a descoperit încă 48 de strofe. Deci poemul ”Luceafărul” în varianta extinsă are 148 de strofe. Ceea ce dovedește puterea de muncă și de creație a autorului, precum și interesul arătat față de această operă lirică de excepție. Eminescu lucrând asiduu pe această variantă lirică extinsă a ”Luceafărului” a păstrat versul atacat de critică, ca pleonasm – ”cobori în jos”. Poezia “Luceafarul” se centrează pe cuplu de îndrăgostiți alcătuit dintr-o ființă genială, titanică trăitoare lângă Dumnezeu si una pământeană, telurică. Incantația Cătălinei este o sinergie teandrică, în care divinul pogoară ca să înalțe omenescul în imortalitate.
Conflictul dintre peren și temporar este sine-qua-non o istorie a religiei umanității. Numai coborârea pe crucea umanității poate înălța umanitatea după Chipul lui Dumnezeu. Mihai Eminescu se explică estetic și ideatic în ”Luceafărul” prin perspectiva dialectă umano – divină, care devine doar prin iubire o sinergie teandrică, identică cu concepția creștină a lumii. ”Cobori în jos” este incantația omului comun, care vrea să se înalțe prin chemarea divinului cu care dorește contopirea prin iubire. La chemarea Cătălinei ”cobori în jos”, Luceafărul o înalță prin iubire pe tânăra prințesă, la stadiul superior, într-o tainică epicleză. A scrie Mihai Eminescu la 1883 ”cobori în sus Luceafăr blând” ar fi fost la vremea respectivă prea mult și de neînțeles pentru contemporani, fiind o licență stilistică în manieră avangardistă sau chiar post-modernă, pe care nimeni la vremea aceea post-romantică și de început de simbolism nu ar fi înțeles-o. Eminescu, prin acest vers, a surprins genial esența ”coborârii prin înălțare”. Poetul a fost un vizionar și un profet, dincolo de timpul său limitat, în care a trăit.
În esența filosofiei eminesciene cel care coboară se înalță. Geniul în perspectiva eminesciană este o simbioză umano-divină, ceea ce exprimă tendința creatoare a poeților de calibru, a celor care ”vorbesc cu zeii”. Luceafărul este Eminescu, pentru care coborârea este o înălțare, prin iubire, la starea de teandrie.
