Poezia, ca „o salvare de preț“de Cornel Simion GALBEN „Sunt vie atâta timp cât prin vene/ îmi curge cerul“, ne mărturisește Dorina Stoica, poeta care deși se scufundă adesea într-un „ocean de tăceri“, trăiește intens „aceste vremuri bolnave“ și absurde, observând nu numai cum „dimineața vine întotdeauna prea devreme,/ după o noapte începută prea târziu“, ci și cum timpul a așternut între noi „deșerturi, oceane, continente“. Bulversată de „întunericul acestui secol bolnav și stupid“, dar îndeosebi de pandemia care nu se mai sfârșește, autoarea Bietului om sub vremi are momente când nu mai e „foarte sigură“ dacă există sau dacă a „murit ieri“, dacă viața ei a fost „un lung șir de cuvinte“ ori doar a trecut prin ea „ca o umbră obosită“. Oscilând între „păcat și evlavie,/ între somn și veghe,/ între bunătate și răutate,/ între iubire și ură,/ între iertare și neiertare“, sufletul său sensibil și delicat e într-o continuă zbatere, căci neterminatul joc are bifurcații greu de dibuit și fiecare pas izbește în zidul care e lumea, din ce în ce mai rea și mai distantă.
Din această pricină e adesea pusă în situația de a-i întoarce spatele, deși în forul ei știe că „brațele nepăsării și ale îndoielii“ nu aduc nimic bun, mai ales că „Trăim atât de puțin încât singurătatea/ este și ea o sărbătoare“. O doare tocmai de aceea că nu ne mai iubim „nici părinții,/ nici frații, nici dușmanii“ și că, mai peste tot, „la fereastră stă de veghe/ insomnia unui om bătrân/ de care nu mai are milă nimeni/ și care dă din mâini ca să alunge/ niște amintiri despre acei pe care/ i-a alăptat, i-a ținut în brațe, i-a făcut oameni,/ despre acei, atât de străini, acum“. Jalea devine mai intensă atunci când „Gândul femeii aleargă pe holurile lungi/ ale Spitalului de urgență“, acolo unde, la camera de gardă, „e mereu târziu, dureros de târziu“ și, „Întinși pe tărgi, în spatele ușilor, cu gândul la Înviere,/ între bulina albastră și cea galbenă/ pacienții își trăiesc, fiecare în parte,/ apocalipsa lor“. Ea se transformă în „lacrimă amară“ ori în plâns prelung în momentul în care imaginea se suprapune cu cea a copilului plecat și a timpului ce se scurge implacabil, ca în vechile balade: Trece timpul prin frunziș,/ Când iute, când rezemiș./ Trece, curge-neobosit/ Peste codrul ruginit./ Mi-a plecat copilu-n lume/ și îl strig încet pe nume./ Înghit lacrima amară, / inima mi-e-n altă țară./ Crucea când mă dovedea/ copilul mă-mbărbăta/ cu o vorbă, cu-n surâs, / mă opream degrab din plâns./ A plecat, s-a dus departe/ Multă cale ne desparte/ Nu mi-e foame, nu mi-e sete/ Tot argintu-l am în plete./ Nu am somn și n-am hodină./ Sufletu-n mine suspină.// Trece timpul peste frunze/ toamna lungă o aduce/ trece, oasele trosnesc/ fiul meu, îmbătrânesc!
Apăsătorul dialog cu singurătatea se metamorfozează pe nesimțite într-unul cu Dumnezeu, „omniprezent cu discreție“ cum observă prefațatoarea Daniela Șontică, un Dumnezeu bun, care îngăduie să fie certat (Se ceartă cu Dumnezeul cel mare și milostiv,/ țipă la El că i-a pus în spate o cruce/ prea mare, că a mers la biserică,/ s-a rugat, a postit,/ că tolănită pe viața ei/ toată lumea doarme bine și mult./ În timp ce umbra lui preacă haihui,/ noapte de noapte pe străzi pustii,/ ca să caute o viață adevărată,/ se simte ca o frunză strivită între filele/ Scripturii. Nu mai trăiește demult,/ dar nici pe el nu-l lasă să trăiască./ Stă mereu cu ochii închiși, ca și cum i-ar/ fi frică să să nu citească cineva în ei/ mulțimea de cărți interzise, păcatele nemărturisite.), dar îi ascultă în egală măsură și ruga, fie ea una scurtă, cu care își începe (Doamne, ajută-mă!) sau sfârșește ziua (Doamne, iartă-mă!), fie una îndrăzneață și explicită (Doamne al meu,/ vin iar la tine/ cu inimă grea,/ eu ticălosul/ gol de fapte bune/ și, prea-îndrăznețul,/ cer,/ iar și iar,/ sănătate, iubire,/ iertare și har!). Iar harul se revarsă din plin și în acest al optulea volum de poezie – Sentimente sub formă de acatist (Roman, Editura PapiruS Media, 2021) –, transformându-i trăirile și sentimentele, cum o sugerează și titlul, în acatiste pline de sensibilitate și cu o încărcătură emoțională din care ludicul nu e exclus: Doamne,/ Doamne al meu știu/ că vrei să-mi dai tot ce-i mai bun/ și mai bine.
Atât e de caldă mângâierea Ta/ atunci când îmi primești rugăciunea dar,/ Doamne eu sunt doar un copil/ ce vrea după voia lui să trăiască,/ să se bucure de Creație,/ să se joace, să greșească,/ iar Tu să îl ierți o dată, și încă o dată,/ mereu. Tot alergând „prin nopți/ s-ajung(ă) din urmă răsăritul“, poeta îndumnezeită trece „din azi în alt mâine/ prin cutele timp-anotimpului“ său, cu dorința expresă de a face rost de „un vis colorat“ și de a păși dincolo de mal împăcată cu sine, de a uita definitiv de „frica globală“ ce a pus „lacăte mari/ pe biserică și pe școală“, de zilele în orele cărora ne-a crescut „la fiecare câte o botniță/ pe nas și pe gură“ și de clipele nefaste în care a fost obligată să respire „cu economie prin mască“ doar pentru a putea ajunge „la capătul tăcerii“. O tăcere ce, în Lună plină, ne „transportă într-o narațiune ce ia forma unui pseudo-mit“ (Căutam zi și noapte întruna/ un loc în care să-mi torc în versuri/ niște tăceri lungi, tămăduitoare.), dar, cum vom observa din celelalte poeme, și a spovedaniilor ce-i radiografiază singurătatea (M-am făcut mică să pot ieși/ neobservată din numele tău.) și toată zbaterea evadării dintr-o cușcă ce o ține încă prizonieră. Croșetând și de această dată „cuvinte sub formă de păsări“, Dorina Stoica probează cu asupra de măsură atât continuitatea demersului său lansat încă de la debut (De la poezie la rugăciune – 2008), cât și confirmarea adagiului extras din creația lui Radu Gyr și folosit ca moto: N-ai jindui după un colț de Rai, de n-ai purta un strop de iad în tine. Raiul salvator în ce o privește este poezia, devenită încă o dată leac și pentru cititorii săi fideli.
,,Societatea românească este bolnavă. Cei puternici nu au cum să o simtă, cei mulţi, da. Scapă cine poate!” Interlocutoarea mea este poeta Mariana Gurza, o bucovineancă adevărată, dintr-o familie refugiată pe plaiurile bănăţene care nu uită meleagurile unde i-au trăit strămoşii. Venind din obârşia nordului moldav, cu dorul patriei fagilor în simţire, poeta Mariana Gurza strigă durere şi dragoste, generozitate şi seninătate, aşterne blând dorul de matca străbună în sufletul pădurii. Doar ea ştie cum şi de ce înaintaşii ei au plecat să apere glia moldavă în eternitate, păstrând slovele Măritului Ştefan în catafalcul durerii: „Moldova nu e a mea ci a urmaşilor urmaşilor noştri…”, a lor, celor plecaţi demn prin jertfa de sine. Mariana Gurza este lacrima durerii coborâtă din nord de Moldovă Ştefaniană pe câmpiile bănăţene spre mereu aducere aminte, strângând boabele de lacrimi ale înaintaşilor în peceţi peste vremi. Sensibilă şi intransigentă, dulce şi amară ori asemeni strigătului de pescăruş, poeta Mariana Gurza împarte alinări catifelate prin vers, prin trăiri, cu toată fiinţa, pentru acum şi mai târziu
. Emilia ŢUŢUIANU: Dragă Mariana spune-mi te rog ce amintiri păstrezi despre tatăl tău, despre familia ta originară din Bucovina de nord? Mariana GURZA: Amintirile dor, Emilia… Tata, nu mai este… Odată cu plecarea dumnealui, ceva s-a rupt. Se născuse în România Mare, în anul 1921, la Banila pe Siret, regiunea Cernăuţi. Un bucovinean
aşezat, muncitor, evlavios, corect şi plin de bunătate. Îi simt prezenţa şi acum în momentele dificile. Familia mea? Bucovina de Nord! Emilia ŢUŢUIANU: Poate mai mult decât alţi români simţi drama pierderii şi a teritoriilor din nordul Moldovei, în urma odiosului pact Ribbentrop-Molotov, acolo fiind obârşia familiei tale. Ce s-a întâmplat cu familia şi rudele tale în acei ani? Mariana GURZA: Fratele tatei, Vasile, fusese împuşcat când încerca să treacă graniţa. Bunica s-a întors din drum pentru a-şi înmormânta feciorul. Nu i s-a permis să se mai întoarcă. Tata a stat o perioadă ascuns prin munţii Bucovinei, asigura necesarul de hrană rudelor şi nu numai. A ajuns într-un sat bănăţean unde a cunoscut-o pe
mama şi s-au căsătorit. Acest blestemat de pact mi-a decimat familia, m- a vitregit de a mă bucura de bunici, de tot ce îşi putea dori un copil la
vârsta întrebărilor. Emilia ŢUŢUIANU: Mai povesteşte-ne te rog amintiri depănate de mama ta, care încă trăieşte, despre drama bucovinenilor refugiaţi, alungaţi din matca lor străbună de vremuri nedrepte şi despre istoria românească de pe plaiurile Bucovinei de nord? Mariana GURZA: După evenimentele de la Fântâna Albă, familia din care provenea mama, fiind mai înstărită şi implicată, a pornit pe drumul Golgotei, al dezlipirii de vatră, lăsând totul. O parte din ei au fost întemniţaţi şi omorâţi, alţii trimişi în lagăre. Am relatat plecarea mamei, orfană la acea dată, în „Căruţa cu destine”. Mama, născută în Cupca, regiunea Cernăuţi, la o vârstă destul de fragedă, alături de câteva rude, primiseră indicaţia să se deplaseze în Banat. O mică manipulare a organelor de opresiune… Dar, cu precauţie au reuşit ca fiecare să-şi vadă de drum. Mama fusese lăsată la o familie inimoasă şi celelalte rude s-au stabilit în funcţie de vremuri. S-au regăsit după zeci de ani. În casă nu am auzit niciodată nimic din acea perioadă. Mamei i-a mai rămas în memorie, fuga, şuieratul gloanţelor, mame împuşcate, plânsul copiilor singuri… Emilia ŢUŢUIANU: Ce ne poţi spune despre jurnalistul bucovinean Vasile Plăvan, un unchi al tău, căruia i-ai dedicat şi o carte? Mariana GURZA: Vasile Plăvan, unchiul mamei, a fost o figură emblematică a acelor vremuri. Avocat, jurnalist, publicist, a fost unul dintre cei care a luptat pentru Marea Unire. A murit mult prea devreme, trist şi abătut, văzându-şi idealurile spulberate. A fost prea corect şi prea cinstit într-o societate destul de măcinată. „Vasile Plăvan un
Slavici al Bucovinei”, volum apărut cu sprijinul Fundaţiei Universităţii Ioan Slavici, rămâne în memoria colectivă ca o reparaţie morală faţă de cel ce nu a precupeţit nimic în a-şi atinge idealul. Emilia ŢUŢUIANU: Cum simţi tu, dragă Mariana, această istorie care calcă peste suflete lăsând poveri sângerânde? Mariana GURZA: O povară mistuitoare. Durerea Bucovinei o simt mereu ca pe o lacrimă fierbinte pe obraz. Mă arde. Nu cred că vom mai putea schimba ceva. Prea multe orgolii şi interese. Eu sunt o iubitoare de Neam Românesc! Sună desuet? Pentru unii, poate. Pentru cei cărora le pasă, vrem dreptate şi purificare. Am rămas o idealistă ca Vasile Plăvan. Nimeni nu va face nimic. Emilia ŢUŢUIANU: Ce personalităţi ale lumii literare care ţi-au influenţat devenirea artistică ai avut privilegiul de a cunoaşte? Mariana GURZA: Criticul şi scriitorul Adrian Dinu Rachieru şi regretatul cărturar Artur Silvestri. Nu aş dori să nedreptăţesc pe cineva. De la cei apropiaţi, mereu am luat ce a fost bun. Nu am căutat modele, a fost mai mult sete de cunoaştere. Se spune că sunt o prezenţă discretă în viaţa culturală. Aşa este. Am cititorii mei, prieteni remarcabili. Şi dacă reuşesc să particip la o construcţie , mă consider fericită. Aş părea mai interesantă dacă aş enumera toate personalităţile pe care le-am întâlnit? Dragă prietenă, omenia, caracterul, demnitatea… Marii anonimi, iubitori de glie, trăiesc clipa şi se dăruiesc în tăcere binelui comun. Există o Românie Tainică…
Emilia ŢUŢUIANU: Ce moment emoţionant, mai important pentru destinul tău te-a marcat? Mariana GURZA: Întâlnirea cu Marii Duhovnici ai Neamului: părintele Adrian Făgeţeanu, (de care mă leagă prin fibra bucovineană încă din copilărie un sentiment deosebit), părintele Arsenie Papacioc, părintele Iustin Pârvu, părintele Teofil Părăian. Emilia ŢUŢUIANU: Au existat decalaje sociale, profesionale, care să îţi genereze deziluzii? Mariana GURZA: O întrebare destul de complexă pentru un pui de refugiaţi. Venetic în ţara lui… Copilăria mi-a fost marcată de o anumită marginalizare venită din partea localnicilor. Eram mai săraci, doar nişte venituri… Nu mi-a fost uşor… Doar după 1990 aflasem că cei refugiaţi erau consideraţi duşmanii Uniunii Sovietice. Dacă mi-am dorit cravata de pioner, a trebuit să aştept, deşi eram o elevă bună. Ca utecistă la fel. Probabil că sunt una dintre puţinele persoane care a
suferit că nu fusesem primită în rândurile PCR-ului, aşa cum nimeni din
familia mea nu a avut acces. A mers îndoctrinarea… mult mai târziu mi- am explicat şi prezenţa miliţiei pe la noi pe acasă… În perioada
comunistă, (dacă a fost comunistă) a fost acea dictatură proletară. Un sentiment de frică. Aceeaşi frică parcă o simt că se instalează şi acum. Deziluziile create de apropiaţi au fost cele mai dureroase. Nu suport minciuna şi prostia. Duplicitatea! Ca funcţionar public, am avut ocazia să văd multe… prea multe pentru un suflet sensibil. Nimicnicia unora depăşeşte orice limită, draga mea prietenă! Emilia ŢUŢUIANU: Cuvântul tău este ascultat şi preţuit nu numai în mediul virtual ci şi prin volumele de poezii publicate, cum îţi explici această simpatie? Mariana GURZA: Dragă Emilia, putem să fim noi înşine, aşa cum am fost educaţi. În spiritul iubirii şi al prietenei necondiţionate. Dacă pentru o parte din lumea virtuală şi nu numai, sunt considerată „poeta cu suflet de înger” probabil am lăsat ceva în sufletele lor. Nu vreau să sune a laudă, dar nu pot nega starea de bine când am văzut prezentarea mea în Noua Zeelandă. Fiecare dintre noi, lasă în drumul său ce a semănat. Dacă am semănat iubire, iubire să fie.
Emilia ŢUŢUIANU: Cu ce prejudecăţi te confrunţi cel mai frecvent şi cum le combaţi? Mariana GURZA: Parafrazându-l pe William Hazlitt „prejudecata este fiica ignoranţei”. Suntem nerecunoscători, invidioşi, răuvoitori şi egoişti. Cella Delavrancea mărturisea că a fost ferită de cele trei calamităţi: gelozia, invidia şi orgoliul, considerându-le „boli care distrug sufletul, fiinţa umană”. Parcă ne dezumanizăm pe zi ce trece. Suntem interesaţi de bani, de averi, de beneficii nemeritate şi de atenţii necuvenite. Avem impresia că suntem totali, că ni se cuvine totul. Avem o democraţie reală? Unde este scara valorilor? Câţi dintre intelectualii rasaţi şi-au mai păstrat bruma de demnitate? Să fie vorba de o sete de înavuţire? Sau de putere? Cum ne manifestăm superioritatea? Strivind valoarea?! Încerc să fiu originală. Să spun răspicat, chiar dacă deranjez, ceea ce cred. Nu-mi place ce văd acum, Emilia! Nu pentru micimea unora s-au jertfit bravii eroi ai neamului. Oare nu se tem de justiţia divină? Emilia ŢUŢUIANU: Ce virtute umană apreciezi cel mai mult? Mariana GURZA: Virtutea creştină, ea fiind hrana sufletului!
Emilia ŢUŢUIANU: Societatea românească s-a schimbat mult în ultimii ani. Ţinem cu greu piept sentimentului de invidie. Un sentiment care trebuie eradicat din comportamentul şi conduita noastră, din motive etice. Ce fel de om poţi fi când cel de lângă tine suferă pentru rezultatele tale? Invidia din orgoliu este devastatoare, pentru că trădează un complex de inferioritate şi exprimă ranchiună. Se poate vindeca asta? Mariana GURZA: Societatea românească este bolnavă. Cei puternici nu au cum să o simtă, cei mulţi, da. „Scapă cine poate!” Asta e deviza momentului! „Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”. (Mihai Eminescu, E greu a afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229). După cum vezi Emilia, Eminescu este actual şi acum. Citisem recent o ştire că o doamnă profesoară de română vrea să scoată Luceafărul din programa elevilor. Aceasta este societatea românească! S-a dorit globalizare, asta avem. Pierderea identităţii naţionale, a respectului faţă de cel de lângă tine, care vrea să facă ceva, pentru a rezista în timp. S-a dus şi încrederea în colegul de breaslă. Dacă s-ar putea te-ar aşeza într-un ierbar, fără rezerve. Oare mai putem avea încredere în cei de lângă noi? Adevăratele caractere îşi păstrează puterea. Nimeni şi nimic nu ar putea zdruncina credinţa noastră, care nu este negociabilă. Invidia este nimicitoare pentru suflet. După spusele sfinţilor părinţi semnul caracteristic al vanităţii este prefăcătoria şi minciuna, în timp ce semnul trufiei este înfumurarea şi invidia. Avva Pimen a sfătuit pe cineva să nu locuiască într-un loc unde există vreunul care îl invidiază, pentru că altminteri nu se va pricopsi: „Să nu locuieşti într-un loc unde vezi pe cineva care are gelozie împotriva ta, căci altfel nu te pricopseşti”. Dar avem un drum de parcurs. Şi chiar dacă nu putem pleca, putem ignora sau putem face rugăciune pentru cel ce are sufletul bolnav. Dragă prietenă, greu să se vindece cei care nu au credinţă. Este boală grea invidia, orgoliul… Nesiguranţa lor duce la complexe. Dacă vor conştientiza răul, mai au o şansă. Ceilalţi, cu fărâma lor de credinţă, să arunce lumină asupra lor. Aşa se vor simţi protejaţi de rău.
Emilia ŢUŢUIANU: Acest dialog pe care îl facem, nu este pentru a ne dezvălui sufletul şi viaţa, ci pentru a arăta cum să ne ridicăm atunci când eşuăm. Cum ai defini prietenia adevărată? Mariana GURZA: Acceptarea noastră aşa cum suntem, cu bune şi rele, necondiţionată. Emilia ŢUŢUIANU: Timpul este o poveste retrăită cu ochii deschişi, ce simţi privind înapoi? Mariana GURZA: O luptă între viaţă şi moarte! Am învins cancerul, infarctul…Sunt o luptătoare. Emilia ŢUŢUIANU: Cum vezi ingerinţa politicului şi administrativului în manifestările culturale locale? Mariana GURZA: Ori facem politică, ori facem cultură. Ideal ar fi ca sectorul cultură să se bucure de libertate. Dar la noi, nu se poate altfel. Totul se reduce la bani şi la interese de grup. Faptul că, la noi, statul este aproape totul şi societatea aproape nimic, are o consecinţă foarte păgubitoare pentru cultivarea, chiar întâmplătoare, a artelor şi literelor. În loc de societatea aşezată şi-nchegată, ca să-l parafrazez pe Caragiale, n-avem decât o lume de strânsură, care îşi schimbă în fiece zi fizionomia, care nu poate avea porniri mai presus de cele strict utilitare, care nu poate avea tradiţie, nici unitate de gândire şi de simţiri. Cu toate astea, această lume de strânsură mişună aici deasupra unui element etnic hotărât. Sub tot acest Babel, există o limbă românească, care-şi are geniul ei; sub toată această vâltoare veşnic mişcătoare, există un popor statornic, care-şi are calităţile şi defectele lui specifice, bunul lui simţ, o istorie plină de suferinţe, nevoi, simţiri şi gândiri proprii.
Emilia ŢUŢUIANU: Ştiu că ai o familie ideală… Că îţi place enorm să te ocupi de nepoţii tăi, tinere vlăstare care le imprimi iubire şi responsabilitate. Cum este să îţi creşti nepoţii? Mariana GURZA: Familie ideală? Nu ştiu să existe familia perfectă. După unii specialişti, familia este supraevaluată, ea devenind ultimul spaţiu al fericirii, cuibul nostru unde ne simţim protejaţi de exterior. Am o familie obişnuită. Ca bunică, am un sentiment unic. Îi văd doar în vizite. Tinerii sunt mereu ocupaţi. Noi prea tomnatici pentru a ţine pasul. Şi obosesc repede. Inima mea este cea care a dăruit şi dăruieşte iubire, chiar dacă mica cicatrice, strigă durerea lumii…
Într-o lume a firescului, devenită utopică de ceva timp, fiecare îşi exprimă vibraţia sa unică prin înclinaţii artistice sau talent, pentru bucuria şi lumina sufletească a celor de lângă noi şi a celor ce vor veni… Sunt semeni ai noştri care, trecând peste barierele nefirescului încetăţenit peste şi pentru noi, îşi lasă sufletul şi unicitatea să vibreze şi să se exprime prin creaţia lor pentru ceilalţi, oferind alinare şi frumos, picături de iubire şi culoare în oceanul dezamăgirilor cotidiene. „Suferinţa e prezentă în lume pentru a face să se declanşeze iubirea, pentru a face să se nască fapte de iubire faţă de aproapele!”- spunea Papa Ioan Paul al II-lea. Ai transformat suferinţa în frumos, Mariana, cum numai tu ştii s-o faci, şi nu degeaba ai fost numită „poeta cu suflet de înger”. Îţi mulţumesc pentru tot ce ne-ai împărtăşit în acest interviu şi-ţi doresc ca întotdeauna cuvântul să-ţi fie parte din vibraţia sufletului, să nască lumi, imagini, simţiri şi profunzimi divine, iar cititorii tăi să simtă atingerea aripii de înger a sufletului tău atunci când te citesc.
Emilia Ţuţuianu: Mariana Gurza, toujours!
La marea plecare, nu poți fi decât neinspirat şi bulversat, desigur! Verbul ,,a fi” folosit la trecut, apasă… Cum să spun, fără strângere de inimă că Mariana Gurza a fost? În ciuda
nefiinţării, cu siguranţă va rămâne, în amintire, acel suflet ales, generos şi implicat în orice înseamnă echilibrarea oamenilor şi a daimonilor lăuntrici. Menirea sa a fost să facă bine, să limpezească asperitățile, oriunde ar fi fost acestea, să aprindă lumina iubirii fiecăruia dintre noi!În vremurile potrivnice cum mai preţuim prietenia…şi atunci când ne este bine dăm la o parte recunoştinţa, închipuindu-ne că poate suntem fericiţi prin noi înşine, iluzii… Omenia a fost prima dintre virtuţile Marianei Gurza iar tot ceea ce lasă în urmă acum este rezultatul a ceea ce a gândit, simțit şi realizat cu sacrificii, trudă şi multă, multă dăruire. A fost o fiinţă discretă, iar formula sa de vieţuire, ca şi confruntările din cultură au ţinut-o retrasă în penumbră, înţelegând profund, întotdeauna peste ceasurile vremilor. De aceea s-a străduit să lase pentru urmași, frumoase şi curate daruri de suflet. Dacă pentru ea, a vieţui, a fost ,,stânca,” a cărei însufleţire a trecut pe lângă clipe asemenea unei vântoase potolite, pentru mine Mariana Gurza a fost fiinţa care mi-a stat aproape de fiecare dată în lunga şi rodnica colaborare din paginile revistei Melidonium; a fost sora de suflet, prietena, care m-a cunoscut destul de profund şi mi-a prezis multe-multe afirmări care în timp s-au dovedit a fi fost adevărate. Menirea ei a fost aceea de a Scrie. Asta i-a fost un scut, iată, rezistă şi va rezista în faţa anilor. Vor rămâne cărțile sale, cuvintele, pentru că lumea sa rămâne bună, onestă, iubitoare. Aşa a fost prin structura sa: Poeta cu Suflet de Înger! Acum, din nostalgice doruri şi tristeţi caut întrebări fără răspunsuri. Trei personalităţi importante, pe care le-am cunoscut împreună cu
poeta Mariana Gurza ne- au stat alături în devenirea
noastră. Arhimandritul Ciprian Zaharia, stareţ al Mănăstirii Bistriţa, cel ce adăpostea în „perioada neagră” oamenii ce-l
slujeau pe Dumnezeu şi care suferiseră prin închisori, şi care l-a omenit pe cel ce era una dintre personalităţile culturii şi literaturii române – Artur Silvestri. Specialist în literatură medievală, preocupat de filosofia religiilor, de patrimoniul istorico-religios al patriei, acest neobosit cercetător a cunoscut oameni şi locuri ce au format nucleul meditaţiilor sale în studii, eseuri şi articole. O altă personalitate a lumii ştiinţifice şi literare cunoscută împreună cu poeta Mariana Gurza a fost şi poetul Boris David, cel care i-a dedicat ,,Doamnei poeziei Bucovinei” volumul de versuri ,,Postume vii”, Editura Muşatinia, 2013.
O prietenie ce s-a cimentat în Timp, în gânduri, cărţi şi amintiri de neuitare. Aşa cum spuneai tu, dragă Mariana ,,Ce ne-a apropiat? Totul! ,,Nihil sine Deo!” ( Nimic fără Dumnezeu!) Revista pe care a iniţiat-o şi a condus-o, Logos si Agape, a construit un drum de cuvinte, de artă poetică. A lăsat o moștenire tinerilor literați, așa încât putem să îndrăznim a crede că Mariana Gurza, prietena noastră, a rămas, şi continuă să fie mereu în mintea şi sufletul nostru. Dacă îngerii vor dori cuvinte de slavă şi lumină părintească, vor avea un dar de la ea. Poate acolo o vor întâmpina cu muzica versurilor sale. Doamne, fă cumva ca Mariana, atât de iubitoare aici pe pământ, să aibă parte dincolo, în veșnicii, de iubirea şi pacea ta! A fost atât de credincioasă ție, încât, slava ta credem că o va apăra acolo, în ceruri la nesfârșit! Mariana Gurza – expresie a disponibilității umane, a sensibilității și receptivității față de frumos, capabilă de a plăsmui valori spirituale și de a vibra odată cu ele. Un om care a înțeles să pătrundă adevărul, realitatea și să dăruiască, prin delicateţea etică ce o caracterizează, sensibilitate și iubire, tuturor celor din jurul său.
Pescăruşii cerul pe aripi l-au luat Mutând-o unde se termină zarea, Oraşul a rămas pe înserat izolat Şi Carul Mare şi-a pierdut cărarea. Rătăcesc pe malul pustiit de întuneric În căutarea Marianei ce nu vine, Gânduri robindu-mă homeric Sub pietrele lunii macină dorul de tine. Doar îngerii uitând de univers Trag Bega cerinită după ele, Eu stând pe-o stâncă de vers Plămădesc o amfora din cuvinte şi stele. Poetul nu minte niciodată
El doar spune ce-i şopteşte viitorul Trecutul adus în mere coapte din pom Sau busuiocul sfinţit în pridvorul Oglindit în picătura de atom. Iubirea e sinceră când o uită-n cuvinte Spuse ca rotocoalele de fum Fiindcă niciodată Poetul nu minte El doar rătăceşe versul pe drum. Cerul în verbul lui e ca apele Ce curg pe clopotul învechit
Poeţii nu mor niciodată, ei doar îşi odihnesc zborul între clipa ce vine şi visul ce-a fost potolind focul din oase şi luna cu dorul, arzând întotdeauna cu rost. Poeţii nu mor niciodată, se-ntorc în cuvinte eterne vorbe încolţite-n brazdă în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte sau în zborul păsărilor ce torc la stână cântece pregătite să fie gazdă în care intrăm cu ei de mână. Poeţii nu mor niciodată ei vin coborând treptat în noi pe frânghii de lumină, de apă şi iz de pelin
ne iau de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicesc tulpină şi ne pun aripi de înger, în abis nu mor niciodată, dar niciodată doar urcă în vis. Poeţii nu mor niciodată, doar ies din auz, cum ai privii printr-un ochean întors, sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii aureolează cu stele un şes, ei au în vene al patruilea simţ, metafora din sânge a unui prinţ. Poeţii nu mor niciodată, şi doar îşi odihnesc zborul între clipa ce vine şi visul amar potolind focul din case şi luna cu dorul, arzând întotdeauna cu rost.
Poemul postum S-a dovedit că moartea e anonimă Trece printre noi şi ne ia pe sărite O însoţim fără judecată cu ultima rimă Acolo unde şi verbele cad rănite. Doar câte odată unul dintre sute De doamna neagră crezând c-a fost cosit Cade în cartea postumă scrisă pe tăcute Când inima minţise c-a murit. Poezia Poezia se întrupează când soarele
şi Hades se ating până şi-n vis- spune Odysseas Elytis,
atunci în amiaza susţinută de cariatidele pădurii, marele
cer încălţat cu pielea picioarelor Poetei o primeşte rătăcind printre stele şi arsă de dor, îi pune aripi, şi zboară cu sufletul ei ancestral şi călător când sub şa i-a murit şi ultimul cal. Iar strugurii sunt sâni în via din care mulge lapte pentru zei, Aceasta este Poezia din care Mariana te invită, cititorule, să bei din veșnicia ei.
A șaptea zi după Mariana După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui Cuvântul în tine a căpătat mişcare A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui Spre a înţelege noua-ntruchipare. În această zi ai împărţit bucăţi din tine, Poeme să le-nţelegem în ceas de mântuire, Ajutorul pătrunderii în măduva timpului ce vine, A leoaicei cu ochii verzi eliberată de iubire. O mie de ani într-o singură zi Proclamă un ceas fără eroare, În duminica de suflet te-aştept să vii Poemul să-l citeşti întruchipat din mare. Prilej universal de a ne cunoaşte, De a întoarce cuvântul înapoi, În mielul din Dumbrăvița ce tăcerea o paşte, Aşa cum va fi în Ziua de Apoi.
Când Domnu-n cer un înger cere, Să strălucească-n chip de stea, Nimănui, nu-i este-n putere, Să treacă peste voia Sa. Pe tine înger te-a cerut să-i fii, În veșnicia-împărăției sale, Tribut prin slova sfintei poezii, Altar înălțător spre închinare. Azi ne lipsești atât de mult, Dar te simțim alăturea prin poezia, Ce ți-a rămas frumoasă urmă pe pământ, Spre a ne alina tristețea, nostalgia. Ni-i dor de tine, dor nemărginit, Dac-am putea un an îndărăt înturna, Dar cum să poți aduce un înger pe pământ, Când Domnul l-a dorit să-l aibă-n preajma sa ? Veghează pentru noi zile și nopți la rând, Luminându-ne viața cu multă-nțelepciune, Atât cât ne-o lăsa Domnul pe-acest pământ, Pașii să ni-i purtăm lăsând frumoase urme !
Veșnică odihnă în raiul sfânt celei care a fost îngerul poeziei, directoarea revistei „LOGOS ȘI AGAPE”! Dumnezeu să te ierte și să te odihnească în pace ! Nu te vom uita niciodată !
Melbourne, AUSTRALIA În amintirea îngerului slovei, MARIANA GURZA Sunt cu adevărat onorat că am fost invitat de Redacția revistei „LOGOS și AGAPE” să colaborez la elaborarea unui volum comemorativ, cu ocazia împlinirii unui an de la plecarea poetei Mariana Gurza în lumea îngerilor, bucovineanca născută în Banat. Ce moment mai bun decât acesta să ne gândim împreună la importanța poeților noștri în literatura română, în acest moment în care o epocă pe care credem că o înțelegem – cel puțin vag, dacă nu bine – pare că se prăbușește sau se apropie de sfârșit. Pe măsură ce calotele de gheață se topesc, pe măsură ce oceanele se încălzesc și pânzele freatice se cufundă, în timp ce rupem țesătura delicată de interdependență care susține viața pe pământ, să dăm glas iubirii, stimei și aprecierii noastre pentru un suflet bun și cald, ca al Mariei (când am numit-o astfel s-a simțit transportată în timp, la părinții ei care îi spuneau Maria). Acesta a fost un moment măreț pentru mine, dar și pentru ea, călătorind gând la gând, ani la rând pe ogorul rodnic al scriiturii. Treptat, legătura noastră formidabilă ne-a condus și ne-a ajutat să depășim granițele dintre oameni și distanțe și chiar mai mult – dintre culturi. Orgoliul formidabil al celor care controlează și conduc azi lumea ne subminează capacitatea de a ne conecta cu supraviețuirea planetei ca specie, deoarece înlocuim arta cu algoritmi și privim un viitor în care majoritatea ființelor umane ar putea să nu fie necesare. Mariana a simțit acest lucru și l-a exprimat cu atenție și aplomb în poeziile sale complexe, scrise mereu în dimensiunile rugăciunii Tatăl Nostru, așa cum menționa ilustrul George Anca.
În eseurile sale își exprima îngrijorarea față de tot ceea ce se întâmplă astăzi în lume. Considera că înlocuirea omului cu roboți pentru profituri economice au adus masele pe străzi pentru a se opune noilor imperialişti, neonazişti care se înmulţesc din nou pe străzile Europei, naţionaliştii UE în România şi o mulţime de prinţi mai mari şi mai mici, dictatori din alte țări pentru a ne călăuzi în Necunoscut. Cu deosebită
finețe, Mariana Gurza ne spune cum reacționează biblic poetul nostru român, Nicolae Bălțescu, un căutător de sclipiri de smerenie, naturalețe, simplitate și modestie. Deși totul este iluzoriu, poetul visează la o lume neîntinată. Călătorește în timp, dezamăgit de aroganță, ură, invidie. Am putea să-l definim ca un neînțeles? Da, într-o lume în care valorile sunt răsturnate și firescul nu mai este firesc, poate să fie considerat un însingurat, un poet atipic. Sufletul poetului tânjește după schimbare, simțindu-se însingurat doar în verdele viu, dar mai fericit… Și Maria mărturisea: „Am crezut că travestindu-mă/ în lumină,/ în disperare/ am să-ţi adorm imaginaţia./ Am reuşit/ să-mi zăresc îngerul/ rătăcit de mine,/ căutându-mă/ în gestul meu/ de umilinţă.” (Cerul plânge în inima mea) În timp ce mulți dintre noi au visat ca și ea în „Gânduri nocturne” (1999) că „O altă lume este posibil”, poeta creștină scria, rugându-se: „Lăsaţi caii să zburde pe câmpiile-ntinse/ Liberi în jocul nebunesc de altă dată,/ Fără poveri şi fără lanţuri groase/ Să simtă ce-i aceea viaţă.// Lăsaţi florile să crească unde e verde/ Şi mugurii păstraţi înrouraţi de zori,/ Să nască în soarele viselor crude,/ În viaţa aceasta plină de erori.// Lăsaţi-mi gândul neîntinat/ Dogorind în iubiri pierdute,/ Lăsaţi-mi sufletul curat/ Şi visele plăpânde…” (Manifest pentru viaţă)
Războaiele gratuite ale capitalismului, nevoia de a sfida tăcerea de la războiul din Iugoslavia și până azi și lăcomia sancționată au pus în pericol planeta și au umplut-o cu refugiați. O mare parte din vină pentru acest lucru revine direct pe umerii noștri. În nevoia de a sfida tăcerea, Mariana a prezis corect, lucid, rațional că „războiul împotriva terorismului comunist și antidemocratic” va duce la persecutarea unor comunități, la reguli mai stricte și la limitarea libertăților personale. Ca orice suflet de poet, avea o fire sensibilă şi puternică în acelaşi timp. Cu iubire și dor de Bucovina, iată ce scria: ,,Frumoasă,/ Ai pătruns în sufletul meu,/ Că o pasăre măiastră,/ Bucovină,/ Plai de doină,/ Plai de dor…/ Sfânt şi binecuvântat/ Îţi este neamul,/ Neam nemuritor…” (Plai de dor) Și în condițiile cele mai vitrege ale neamului, poetului îi rămâne rolul de a vedea, atenționa și a da viață nădejdii: ,,m-aş prinde printre stele/ Cu mâinile de flori, Şi-aş îngenunchea o lume, O lume plină de erori.” (Speranţă) Tristețea și amărăciunea pe care le simțea o determină să scrie: „Aproape în fiecare eseu sau poezie am pus destule necazuri încât să
mă facă să-mi promit că nu voi scrie altele. Dar, inevitabil, au apărut situații în care efortul de a tace mi-a creat un asemenea zgomot în cap, o astfel de durere în sânge, încât am cedat, și am scris. Singura modalitate de a supravietui, de a ști ar fi să treci prin ea, să te pierzi și să înveți să trăiești în ea. Învață să cunoști oameni, mici și mari. Învață să iubești mulțimea. Ar fi un roman care ar spune ceea ce nu se poate spune altfel. În special despre Basarabia, unde numai ficțiunea poate fi adevărată, deoarece adevărul nu poate fi spus. În România, nu este posibil să vorbim despre unirea cu Moldova cu vreun grad de onestitate fără a risca vătămare corporală. Dar începutul e familia ta, române…” Pe Mariana Gurza am cunoscut-o dintr-o poezie solitară cu vecinii noștrii sârbi bombardați pe nedrept de americani și nimeni din Europa nu a ridicat un deget ca să-i apere. Ea lucra ca editor-delegat INTERMUNDUS MEDIA, unde Artur Silvestri îmi propusese să-mi publice o carte, adunând materialele publicate în arsenalul Patrimoniului Național Român. Era prima mea carte intitulată „Între două lumi”, pentru că, într-adevăr chiar așa mă simțeam. În acel moment, A. Silvestri pleacă dintre noi, într-un spital din Viena, răpus de o boală necunoscută. În acest moment, totul a încetat. Eu am rămas cu suspiciuni și fără carte, așa credeam! În acel moment, apare Mariana Gurza care lucrase cu Silvestri la carte, dornică să continue demersul mentorului, îmi propune să mă ajute, publicându-mi în anul 2009 prima mea carte la Editura ATTICEA din Timișoara și, din acel moment, sub aura ei, următoarele volume. „Oameni străini și-au făcut loc pe paginile mele”, mărturisește Mariana și din considerente doar de ea știute se decide să mă promoveze ca scriitor. Aici nu poate fi exclusă contribuția alături de Mariana Gurza, a soțului, copiilor, soției mele și a copiilor mei la promovarea cărții, a scriitorilor George Anca, Veronica Balaj, Vasilica Grigoraș, Cornelia Chifu și Dumitru Mnerie.
Scrisul Marianei a fost și a rămas adevărata ei chemare. În primii ei ani ca scriitoare, a publicat prima carte intitulată: „Paradox sentimental” (1998) și de aici nu a mai oprit-o nimeni din căutarea propriului eu liric: „Am crezut că ştii/ cine sunt./ Eu mă credeam,/ deopotrivă că sunt/ şi umbră şi fiinţă./ Până când mi-am dat seama/ că-n oglinda timpului/ nu eram mai mult decât/ un strigăt,/ un hohot de râs,/ o rochie albă,/ o flacără de lumânare,/ un ou roşu,/ o bucăţică de prescură,/ un ochi de lumină.” (Spune-mi cine sunt)
Despre poeta, Marian Gurza, cărturarul Artur Silvestri, prietenul şi colaboratorul cel mai preţios al poetei nota: „Poetă și eseistă, conferă expresie disponibilității umane, sensibilității și receptivității față de frumos, fiind capabilă de a plăsmui valori și de a vibra odată cu ele. Un om care a înțeles să pătrundă miezul adevărului, realitatea și să dăruiască, prin curățenia morală ce o caracterizează, sensibilitate și iubire, tuturor celor din jurul său. Mariana Gurza scrie versuri ce combină un material sufletesc neoromantic şi metodologie imagistă în cărţi reprezentative de poezie”.
Cu această însumare a calităților sale creative, nu îmi rămâne decât să mărturisesc că: Mariana Gurza a intrat într-o altă dimensiune, o treaptă supremă a poeziei de dragoste care vindecă și înobilează IUBIREA. O ultimă spovedanie lângă Duhovnicul Neamului Românesc, Părintele Justin Pârvu. Lumânarea adusă de la Mănăstirea Rarău, ardea lin în palmele mele tremurânde: „Doamne, rămas bun Părinte/ În viață mult ai pătimit!/ Mereu te-au răstignit/ Aici, în temnițele comuniste…/ Acum veghezi printre sfinți/ La Neamul Românesc/ Azi mulți ne osândesc/ Dar, sfinții ne ocrotesc./ ,,Nu vă fie frică”/ Aşa ne spuneai odată”. (Apropieri) Să ne amintim de Mariana Gurza în pelerinaj prin idee, gând şi suflet: „Credința este una/ / Salvarea noastră dată./ ,Nu suntem singuri/ Cu noi este Dumnezeu!/ Sus inima români!/ Părinte al Neamului meu”. Farmecul și aroma versurilor sale au înmiresmat și au trezit împărăția temerarilor întru credință, nu doar din iubire de HRISTOS, pe urmele căruia a păşit și ea în Israel, dar și prin plânsul versurilor și suspinul cuvintelor. Maria a trăit ca să astâmpere setea îndrăgostiților de divin. În PELERINAJ PRIN IDEE, Mariana, în iubire de aproapele, i-a dăruit o îmbrăţişare caldă MUCENIȚEI, îmbrăcând-o în vers, „aşa cum mi-a fost dat…/ Un gest de iubire, de preţuire, de respect…/ O lacrimă de dor, rostogolită din Ţara fagilor…/ Vivat, crescat, floreat, muceniţa Neamului Românesc, Aspazia Oţel Petrescu!” Dintr-o iubire fără margini, scrie: „De-aş fi vântul cu miresme parfumate…,, / Ţi-aş săruta inima cuprinsă de dor/ Aş şterge urmele-ţi însângerate/ Lacrimile vărsate pentru popor./ M-aş cuibări că o copilă/ În poală ta sfântă mucenică/ Şi-am depăna filă cu filă/ Poveşti din dulcea Bucovina” (De unde vin acești îngeri?) De unde această aromă Dumnezeiască în versuri, muzică și imagini care-ți topește sufletul? Aliajul flăcărilor pătrunde. Toate vin înlănțuite
dintr-o experiență profundă. Zguduitoare iubire, plină de noblețe, suferință a vieții – ARTA POETEI. Am strâns aceste gânduri venite pe moment ca să construiesc imensitatea unui suflet în Duh din memoria-mi lăsată, a unei iubiri eroice de înalta finețe și talent literar, căldură părintească a unei existențe eterne în divin, a unui neam românesc, Mariana Gurza. Cu gândul trist la Mariana, întru pomenire veșnică!
Napier, NOUA ZEELANDĂ CĂLĂTORIA SPIRITUALĂ A MARIANEI GURZA ÎNTRU VEŞNICIE
Unele persoane sunt născute să răspândească lumină, să atingă cu aripile gândurilor lor pe cei întâlniți întâmplător sau pe cei care sunt atrași ca un magnet de lumina lor miraculoasă. O astfel de persoană a fost Mariana Gurza şi pentru mine nu a fost o întâmplare că am fost atrasă în mrejele luminii ei. Am cunoscut-o prin intermediul prietenei mele de-o viaţă, Vasilica Grigoraș, care devenise prietenă cu ea, atrasă, desigur, şi ea de lumina sufletului său armonios, generos, vindecător, de preocupările similare şi de mintea sa revărsându-şi ideile continuu ca un izvor de apă limpede. Asta se întâmpla la începutul anului 2012 când, între noi, a început să se înfiripe firul comunicării prin emailuri. Coincidenţele pe care le-am descoperit ne-au uimit şi ne-au apropiat şi mai mult. Mariana era născută în acelaşi an, lună şi zi ca şi soțul meu, Robert Anderson, şi glumeam că erau fraţi gemeni. Mariana avea doi copii, o fiică şi un fecior. Unul din numele de botez ale fetei ei este Valentina, ca şi numele meu. Unul din numele de botez ale băiatului Marianei este Vlad, ca şi al fratelui meu (Domnul să-l odihnească!). Mariana, poetă creştină, numită şi „poeta cu suflet de înger” a vegheat creaţiile altora, printre care şi pe ale mele şi le-a publicat cu generozitate în revistele on-line, unde era parte din colectivul de redacţie şi, în special, în revista ei Logos si Agape.
Îi citeam poeziile, cronicile de carte şi eseurile pe care le publica și- mi îmbogățeam mintea şi sufletul cu descrierea locurilor pe care le
vizitase, cu prezentarea oamenilor de spirit şi de cultură pe care îi întâlnise, cu introspecţia adâncă a cărţilor analizate, cu abilitatea de a împleti cultura ei generală cu reflecţia întru crearea unor eseuri de autentică valoare. Dorul ei de străbuni, de bunici, de tatăl ei, ca o tânguire, avea dimensiuni cosmice, ca şi dragostea dintre ea şi mama ei. M-am gândit uneori că măicuţa Marianei, un alt înger care a plecat la ceruri cu un an
înaintea ei, a ştiut că a fost mai bine să-şi cheme fiica lângă ea, să-i ţină divină companie, decât să o lase să trăiască printre muritori cu sechelele lăsate de virusul care i-a devastat trupul. În 2015 am invitat-o pe Mariana să colaboreze la primul volum al antologiei bilingve Poetical Bridges – Poduri lirice şi „poeta cu suflet de înger” a răspuns cu bucurie şi mi-a trimis poezii excepţional de profunde şi de frumoase. La una din lansările antologiei, care a avut loc la Biblioteca din Napier, Noua Zeelandă, pe 17 martie 2017, Mariana a fost prezentă, indirect, şi prin intermediul uneia dintre poeziie ei, a oferit o pagină de cultură românească celor prezenţi la lansare. Poezia „Ctitorie” creată de Mariana Gurza a fost citită de poeta Mandy Pentecost, care s-a documentat temeinic despre legenda Meşterului Manole, pe care a povestit-o audienței corect şi nuanțat. A fost un moment magic.
Sufletul mi s-a umplut de bucurie şi am fost extrem de recunoscătoare Marianei că a scris o poezie ce a provocat interesul celor de aici. M-a impresionat şi faptul că lecţia legendei româneşti despre sacrificiul creaţiei, legendă atât de dragă neamului nostru, a fost prezentată de o poetă kiwi. Cu toate că nu am reuşit să ne întâlnim „în carne şi oase”, ne-am întâlnit adesea la modul spiritual prin colaborări, schimburile de idei din mesaje, dar mai ales prin poeziile pe care ni le-am dăruit reciproc cu ocazia zilelor noastre de naştere. În 2012, cu ocazia zilei ei de naştere, i-am dedicat Marianei poezia Pygmalion, care ştiu că i-a făcut sufletul să vibreze, fiindcă mi-a spus asta într-un mesaj de mulţumire şi pentru că a publicat poezia în revista Melidonium, chiar de ziua ei. Un an mai târziu, am inclus această poezie, cu dedicaţia de rigoare în cartea mea, De la imposibil la posibil – From Imposibil to Possible. Citez poezia „Pygmalion” în ambele versiuni, română şi engleză :
Pygmalion
Poetei Mariana Gurza Ca Pygmalion, am sculptat Sensul vieţii mele în azurul credinţei. Cu dalta albastră, de vioară, Am ajustat sentimentele Până au devenit tril în flautul lunii.
Cu dalta albă, de aripă, Am sculptat crucea neagră A ceea ce-am crezut că mi-a fost dat, Încât trandafirii s-au stins împăcaţi. Cu dalta cenuşie, de clepsidră, Am cioplit speranţele Până au doinit verde, în cuibul luminii Şi-au umplut câmpia de poeme. Cu dalta neagră, de granit, Am sculptat ziua de ieri Când apusul o lua-naintea răsăritului Şi noaptea domnea ca o regină. Cu dalta roşie, de flacără Am sculptat ziua de mâine În care Galateea prinde viaţă Şi viaţa-n mine arde torţă Luminând calea miilor de poeme Simţite şi nerostite.
Pygmalion
To the poet Mariana Gurza Like Pygmalion, I carved The meaning of my life In the azure of faith. I adjusted my feelings With the violin blue chisel Until they became trill In the moon’s flute. With the white wing chisel I carved the black cross Of everything I believed was given to me So, the roses faded peacefully. With the grey chisel of an hourglass I carved hopes Until they sang green songs
In the light’s nest And poems blossomed on the field. With the granite black chisel I carved the day from the past When the sunset ran before the sunrise And night reigned like a queen. With the fire red chisel I carved the day in the future When Galatea was born And my life is a burning torch Igniting the path of thousands of poems Felt and unexpressed. În 2017, am dedicat Marianei, tot de ziua ei, poezia „Uneori, pe Mariana Gurza aripile o dor”:
Uneori, pe Mariana Gurza aripile o dor
Uneori, pe Mariana Gurza aripile o dor de-atâtea Gânduri nocturne care lasă urme de zbor, albastru Paradox sentimental pe marea trecere. Nevoia de a sfida tăcerea Dansează Lumini şi umbre orbitoare şi sumbre. Din care colţ al Universului se-aude corul îngerilor ca un răspuns? Tăcerea devine biblie, rugăciune fără de apus. Şoapte gândite, Ultimul strigăt venite hăt din Univers, deschid căile credinţei cu umilinţă de vers. Gânduri nocturne celest luminate, Dumnezeu şi umbră.
Eu încă mai sper să am o plecare provizorie, să mă pot întoarce, şi să fiu tânăra femeie din vis. Să-ţi spun: Vezi, n-am murit, n-am vrut să te las singur cu umbra mea! Cu toate că moartea e doar un drum… De-aceea, eu n-am să mor niciodată cu adevărat. Totul e un simulacru de moarte. E doar şaradă.
Mariana Gurza a ştiut că „moartea e doar un drum”, o călătorie a spiritului și că ea va continua să fie briza existenţei, alinând tot ce-a iubit
şi-a suferit. Şi a avut dreptate, pentru că amprentele de lumină pe care le- au lăsat aripile ei pe sufletele celor care au cunoscut-o, iubit-o, apreciat- o, admirat-o… sunt VEŞNICE.
Uneori, când aripile poetei cu „suflet de înger” mă ating, nu le simt nici durerea, nici tristeţea ci imensa împăcare şi linişte de pe potecile Raiului.
Mariana Gurza, „Icoană Vie”, ecoul „Ultimul(ui) strigăt” reverberează în dăngănit
de clopot stelar
bisturiul criogenat incizează efemerul vivifiant al suspinului terian înfrigurează șira nervurilor chircite în funii de nea care înnoadă o serie de abaculi în glaciațiune soarele sub lințoliu adoarme în echinocțiul anotimpului mut ce doare-n cuvinte de dor într-un vârtej haotic de crâmpeie de viață ce nu știu a se orândui în înțelesuri pentru alții șoapte gândite care sfidează tăcerea într-un strigăt pentru lăstarii AENIMA căință… nu pot pătrunde taina șoaptei din vis de sub sudoarea coșmarului șopotul din roiul de stele susurul astrului rece nevolnic de lumi pământene freamătul palid al aripii de înger
reverberează amintiri din fuior de iubire și prețuire în căușul inimii mulțumescu-ți prin lacrimă de candelă LUMINĂ călăuzitoare cu dor de amintirea șoaptei ce-ar fi avut putința… să fie mâine onorare celestă întru veșnicie.
Personal nu ne-am cunoscut niciodată. Dar virtual, prietenia noastră a început cu peste 30 de ani
în urmă. Prin intermediul unui vrednic cupcean, adevărat fiu al satului Cupca, regretatul domn Petre Ciobanu, cel care a finalizat monografia satului său de baștină, am primit o carte de a ei. M-au impresionat poeziile autoarei, încă nu prea cunoscute de mine pe atunci. Mai ales că printre ele, erau câteva dedicate Bucovinei. Am prezentat acea carte de versuri pe paginile ziarelor noastre. Iar peste un an, prin intermediul unor studenți ce-și făceau studiile la Timișoara, am primit volumul „Nevoia de a sfida tăcerea”. Pe ultima ei copertă am descoperit publicat un crâmpei din acel material dedicat poetei din Timișoara, ce-l publicasem în ziarul „Plai Românesc”, în luna decembrie a anului 1999. Nu mult după aceasta m-am trezit într-o seară cu un sunet de telefon, se vedea după sunet că era de departe. M-a sunat Mariana Gurza, așa chiar s-a prezentat. Am vorbit cam vreo jumătate de oră, la telefonul staționar. Așa a început de prin 1999 prietenia noastră la distanță. Primind câte o nouă carte de la dumneaei, le prezentam pe paginle
ziarelor noastre, iar uneori mai publicam pe ici, pe colo și câte o poezie- două, mai ales cele dedicate Bucovinei.
Aveam să aflu pe parcurs că Bucovina, mai bine zis Nordul Bucovinei, dar mai ales satul Cupca, de pe Valea Siretului, îi era în suflet, era baștina mamei ei, Viorica, care era originară din acest sat bucovinean. Pe parcursul întregii sale vieți, neostenita doamnă Mariana Gurza, a păstrat întru-n colț al inimi sale, dragostea de acest meleag, de oamenii și locurile dragi de aici. Avea să-mi povestească mai târziu, când deja apăruse mijloacele de comunicare, prin Internet, că fusese cu vreo 40 și ceva de ani în urmă la Cupca. Aștepta ziua când avea să mai revină pe aici. Se bucura mult că soarta a rânduit ca eu personal să am serviciul aici, ca profesoară de limba franceză, iar pe urmă ca pedagog-
organizatoare. La rândul meu, ca publicistă scriam și publicam mereu despre evenimentele, oamenii, activitățile desfășurate în școală, din această veche așezare bucovineană. Pe urmă îmi publica câte ceva prin unele reviste din România, iar eu la rândul meu publicam despre ea sau despe cărțile ei, prin ziarele noastre. Iar când am început să public cărțile proprii, Mariana Gurza, și-a găsit loc pe paginile unora dintre ele. O prietenie și o colaborare intensă ne-a apropiat și mai mult odată cu aparția revistei online „Logos și Agape”, unde publicam aproape în fiecare săptămână câte ceva: fie din viața școlii, fie a satului, despre oamenii și evenimentele de aici, despre sărbătorile noastre de suflet. Și nu numai de la Cupca, dar și din Pătrăuții de Jos, satul meu de baștină, aflat în vecinătatea satului Cupca, din întreaga Bucovină. Era legătura spirituală cu baștina dragă.
Prin intermediul unor cunoștințe au ajuns într-o zi mai multe cărți de ale mele, dar și unele ziare și reviste de aici, la domiciliul ei din Timișoara. S-a bucurat mult. Mi-a mulțumit frumos. Era sinceră și binevoitoare cu toată lumea. Poeziile ei mi-au plăcut întotdeauna. Sincere, pline de adevăr și retrăiri sufletești. Dedicate bunului Dumnezeu, căci aveam să aflu că era de fapt, poeta creștină, numită astfel de conaționalii săi. Vorbea despe problemele globale, despre frământările sufletești, despre viață, natură, anotimpuri… Un capitol aparte, era dedicat celor dragi din familie: mamei, memoriei bunicului și tatălui, pe urmă soțului, copiilor, prietenilor. Iubea oamenii, și oamenii o iubeau. A plâns mult pierderea mamei sale Viorica, în 2019, refugiată, din Cupca, și trăind departe de baștină, cu dorul mereu în suflet. M-a rugat atunci, să fac tot posibilul să i se tragă clopotele în ziua înmormântării la baștină. Desigur că i-am îndeplinit dorința. Am publicat condoleanțe și în ziarele noastre.
de la Timișoara, originară, după mamă, din satul Cupca. Personal, am trecut-o în lista celor răposați alături de rudele mele trecute în lumea celor drepți, la slujbele din biserică, unde este pomenită de fiecare dată. De asemenea am organizat câteva măsuri de comemorare la căminul cultural din Pătrăuții de Jos, la biblioteca de aici, la ședințele cenaclului literar de la liceul din Cupca. Am publicat în ziarul „Gazeta de Herța”, din 2 aprilie 2021 un material (In memoriam) intitulat „Dulcea și amara Bucovină a Marianei Gurza”. Un alt articol în memoria ei, în săptămânalul „Monitorul Bucovinean”, iar tot acest material a fost publicat și în ziarele ce nu mai apar tipărite, dar online „Zorile Bucovinei”, „Libertatea Cuvântului”, ș.a. La 16 aprilie tot în ziarul „Gazeta de Herța” a apărut și un grupaj de poezii la rubrica „Din lirica dedicată Bucovinei” ale poetei Mariana Gurza, dedicate Bucovinei, pe care a iubit-o atât de mult. Pentru mine Mariana Gurza a rămas ca o icoană în sufletul meu. Bună, înțelegătoare, atentă, corectă, binevoitoare, amabilă, sinceră, talentată, inteligentă… Am adunat cele publicate de și despre ea prin ziarele noastre bucovinene într-o mapă aparte, or, am nu numai o mare bibliotecă proprie, dar și arhivă cu materiale despre oameni, locuri, evenimente, sărbători etc. Cu mare părere de rău a trebuit să trec mapa de la rubrica celor ce activează și crează, la capitolul unde îi păstrez pe cei trecuți în eternitate. Salut și mă bucur, deși m-aș fi bucurat de zeci de mii de ori dacă era în viață și scriam aceste rânduri la timpul prezent cu felicitări și urări de bine, că dl. profesor Dumitru Mnerie, dar și alți oameni de suflet de acolo de la baștina unde și-a petrecut viața și și-a desfășurat activitatea literară și filantropică, neuitata noastră colegă de breaslă, poeta, activista Mariana Gurza, au găsit de cuviință, de a publica o carte, la un an de la trecerea ei pe un alt tărâm. Ideea editării unui volum dedicat acestei minunate ființe, acestei doamne, în adevăratul sens al cuvântului este un lucru extraordinar. Răspund și eu, modest, la chemarea aceasta de a o comemora pe cea care mereu va dăinui în inimile noastre, neuitata și draga noastră MARIANA GURZA.
Atena, GRECIA SCRISOARE CĂTRE TINE, PRIETENĂ NEPREȚUITĂ, MARIANA GURZA…
Cât de ciudată mai este și viața asta, plină de întorsături… și-acolo unde crezi că ești pe linia de plutire, îți poate cade o năpastă precum trăsnetul, care să te zdruncine din temelie! Așa a fost și cu tine, Mariana, te-ai dus fără a prinde bine de veste! Cum să începi acum o scrisoare de adio? Cum s-o trimiți unei dragi prietene ce s-a dus „Spre zarea celor care nu cuvântă”? Cu siguranță că, dacă ai fi aici printre noi și ți-aș fi cerut părerea, așa cum deseori făceam, tu m-ai fi sfătuit! Durerea pierderii este ca un cuțit ce-ți pătrunde în suflet sfâșiindu-l, ea rămânând la fel de puternică și insuportabilă de fiecare dată când îți bate la ușă, trezindu-ți sentimente de revoltă, de neputință a acceptării morții, amestecate cu lacrimi și durere. După un timp, când durerea se mai îndulcește cât de cât, cobori în adâncul ființei tale, plină de „Gânduri pe malul tăcerii ” și-acolo, „La răscruce de lumi”, „La granița-ntre vise”, acolo, „Pe urma pașilor pierduți” și „Pe tărâmuri neumblate”, acolo, „Dincolo de cuvinte”, unde amintirile te năpădesc, îți inundă mintea cu-ncetul și, ca un „Apostol fără nume” încerci să le aduni, să le scoți la iveală și să le impărtășești cu cei ce știu, cei care cunosc sau vor a cunoaște despre personalitatea acestei ființe deosebite, minunate: aceea care a fost și va fi mereu vie în minte, Mariana Gurza! (Între ghilimele sunt titlurile volumelor mele de poezii).
Mă las furată de gânduri încercând cumva să mi le adun și, din noianul lor, caut să le găsesc pe cele ce le pot împărți subliniind adevărata valoare ce-o poate avea un suflet nobil ca al dânsei, suflet ce va rămâne printre noi, toți cei ce am iubit-o și apreciat-o, atâta timp cât, bine știut, doar Uitarea duce la Neființă! Dar eu nu o voi uita! Mi-e însă
mintea golită parcă, haotică… oare cum să încep? Cu cuvinte de drag ce- mi inundă sufletul în dorința de-a-mi împărtăși sentimentele? Poate prin
depănarea amintirilor celor mai vii și-ale momentelor esențiale de neuitat ce și-au lăsat amprenta pe sufletul meu? Să încep cu acele
momente de fericire pe care aș vrea să le detaliez în amănunțime știind că acestea sunt daruri de viață și pentr-o-ntreagă viață, pe care le țin strâns ca pe-o amuletăpe pieptul meu? Sunt atât de multe cele ce țin de tine păstrând culori de neșters, vii în mintea mea! De-ai fi fost aici, poate mi-ai fi spus cum să fac, ca de fiecare dată când părerea ți-o ceream, deși știu că acum nu mi-ai fi dat-o, ba poate chiar mi-ai fi interzis, că așa erai tu! Nu-ți plăcea de fel periajul, nu voiai vâlvă și sentimentalism în jurul tău, nu suportai nici laude, nici coroane din frunze de dafin socotind că sunt de prisos, un teatru banal! De câte ori voiam să-ți mulțumesc de daruri sufletești, tu mă opreai cu acel ifos de mentor, categoric, așa cum mi-ai și fost la primii mei pași în lumea literaturii (eu fiind medic de profesie) spunându-mi: „ fac ceea ce-mi dictează sufletul, darul e de la Dumnezeu” sau „am primit bine, dau binele pe mai departe”! Atât voiai și nimic mai mult, doar să ajuți, doar să îndrumi, doar să deschizi porți zbătându-te pentru cei ce credeai că merită să iasă la iveală, toate de dragul literaturii pe care o slujeai cu patimă, în slujba cuvântului, fiind un talent, un maestru în mânuirea condeiului, aducând un mare aport literaturii noastre prin volumele tale de poezii, eseuri și proză, prin distincțiile tale, toate ce vor dăinui în timp!
Lucrai cu patos în a propaga frumosul, zi și noapte la Revista „Logos și Agape”, copilul tău din fașă, chiar până în ultimile tale momente de conștiință, de pe patul spitalului, printre grele răsuflări, până la ultima! Căutai să descoperi noi talente în care credeai, dându-le pasul pentru a duce ștafeta literaturii mai departe considerând că pentru fiecare există loc, fiecare având dreptul de-a încerca și că nimeni nu-i de prisosință, fiecare putând contribui, fie și cu o părticică, tu dăruind necondiționat, ca suflet nobil precum erai, altruist cum rar întâlnești, toate cunoștințele tale, cu tot sufletul și inima ta mare, largă, precum Universul! Ai iubit scrisul cu patimă, ai vrut să-l promovezi și-n ce mă privește, nu voi uita vreodată că, descoperindu-mă pe grupul „Romantic, armonie, bucurie” unde începusem să postez poezii, într-o seară, așa ca din senin, fără a te cunoaște, m-ai accesat întrebându-mă: „tu vrei să rămâi un poet doar ce postează pe facebook?” „Consideri că sunt poet”, te-am întrebat? „Scrii bine, de ce nu-ți aduni poeziile într-un volum?” Am rămas perplexă, nu mă așteptam, surpriza mi-a fost atât de mare, nu numai pentru că mi-ai spus că-ți place cum scriu, dar și de propunerea făcută întrebându-te cu-acea timiditate de învățăcel: „E posibil așa ceva, cum aș putea face? Departe de țară, nu cunosc pe nimeni, nu mă pricep,
cum aș putea edita?” Mi-a părut un vis de neîmplinit, la care nici nu îndrăznisem până atunci să mă gândesc. M-ai sfătuit ce și cum trebuie să fac, m-ai prezentat Editurii SINGUR unde Fondator și Director era poetul Dăncuș Doru Ștefan care mi-a încuviințat și dumnealui materialul trimis și-așa, mi-a vazut lumina tiparului, în martie 2015 primul meu volum de poezii, volumul de debut, „La răscruce de lumi”! Fericirea simțită era de nedescris și tu, suflet minunat, participai la bucuria mea întrebându-mă mereu cum mă simt când țin în mână primu-mi volum, când îi miros tușul proaspăt al foilor proaspăt tipărite, privind coperțile-i lucioase, când îmi văd visul împlinit, la care eu, firește, fără tine, nici prin vis nu îndrăzneam să mă gândesc! Eram plină de entuziasm simțind că mi-ai apărut în viață, exact ca „Îngerul meu la vreme de seară”, acesta fiind titlul unei poezii ce ți-am dedicat atunci și la care ai fost tare înduioșată, un gest mic din partea mea, timid, o poezie însă scrisă din suflet pentru un SUFLET măreț!
ÎNGERUL MEU LA VREME DE SEARĂ… autor Anna-Nora Rotaru, dedicată Marianei Gurza Când somnu-i lin, suav m-oblojește Și mintea de gânduri îmi este golită, Când fruntea în palmă se hodinește, Și vrerea mi-adoarme, în vis toropită, Când poverile vieții îmi par dispărute, Uitate-undeva, într-un colț, deoparte, Pripășite mi-s muzele, par-a fi mute, Alungate-n abisul de neliniști deșarte, Tu, Înger mi-apari la vreme de seară, Pe-o palidă rază din Luna cea Plină, Aura revărsându-ți, cea sfântă și rară, Cu mantie mă-nvălui, de dulce lumină Purtându-mă-n zări, pe căi neumblate, Unde țâșnesc culorile și muzici divine, Auzului meu dând cântările-ondulate Și-ochilor deslușiri de spectre-n lumine,
NORA
versuri din volumul „La răscruce de lumi” Dar și tu, mentorul meu drag, te simțeam plină de satisfacție și știi ceva? Ai meritat-o pe deplin că, deși fiind la primii mei pași, tu m-ai descoperit, azi eu fiind într-un fel opera ta, m-ai plăsmuit, mi-ai arătat drumul de urmat, mi-ai spus să mă aventurez, mi-ai dat aripi să zbor, tu rămânând cea mai de preț ființă pe care am întâlnit-o vreodată în viața mea, un om cu totul deosebit, cum rar poți întâlni sau poate niciodată! Câți pot fi ca tine? Spirit minunat și prietenă, suflet nobil, neprețuit, mulțumesc că din prima clipă când te-am cunoscut mi-ai arătat încredere deschizându-mi larg brațele și-arătându-mi Universul spiritual în care ai încercat să mă botezi ca să mă pot dezvălui… cât nu știu, numai timpul fi-va martor… Îmi amintesc emoția ta de câte ori am încercat să-ți vorbesc despre asta, nu voiai mulțumiri, erai reținută, eu fiind o ființă mai expansivă, deseori mă aterizai și-uneori cam brusc, fapt care-ți reproșam câteodată, tu zicându-mi în zeflemea: „hai, soacră, spune-mi ce-ai de spus”! Tu nu voiai multe cuvinte, puține doar și cu sens, erai scumpă la vorbire, strictă, laconică, doar necesarul și când odată te-am presat întrebând motivul, de teamă ca nu cumva să te fi supărat cu ceva,
mi-ai spus lăcrimând: „îmi pare rău Nora, nu pot fi cum ai vrea tu”! De- atunci nu te-am mai întrebat vreodată! Am luat doar atât cât îmi puteai
dărui sufletește, te-am luat precum erai, ți-am respectat felul de-a fi, tăcerea uneori, înțelegând că fiecare om își are felul lui de-a fi, de-a se exprima. Recunosc că m-a durut și-acum când mă gândesc, încă poate mă dor acele cuvinte, că nu le-am înțeles încărcătura lor sufletească, surprinzând în ele nu un reproș ci, o anume durere! Cum adică „cum ai vrea tu”? Da, cu siguranță că aș fi vrut să te pot îmbrățișa, să-mi arăt
entuziasmul fără opreliști, să-ți pot destăinui sentimentele mele lăuntrice, simțindu-te ca pe-o soră în toți acești ani ce au urmat! Te-am învățat însă, ți-am descifrat condexul, te-am cunoscut sufletește, știam că mă purtai în inimă și-am respectat felul tău de-a fi, onest, rezervat, dar plin de căldură exprimată prin fapte și nu vorbe goale! Credeam uneori că-mi ești la distanță, că nu mă mai urmărești ca altă dată, dar… greșit, tu erai peste tot, supravegheai ca un vultur tot ce se putea întâmpla, îmi veneai în ajutor de nicăieri, ca o leoaică să mă aperi, dacă credeai că sunt atacată pe nedrept și mă îndreptai dacă greșeam! Erai un bun sfetnic! La fiecare-mi pas de început te întrebam, îți ceream părerea atât de prețioasă mie, întotdeauna erai acolo pentru mine, te găseam de fiecare dată ! Și-acum ce și cui să-i mai cer, când moartea asta nemiloasă mi te-a răpit? Acum mă simt ca un rătăcitor fără busolă, deși știu, simt că de-acolo de Sus, mă privești încruntată dacă nu scriu și mă dojenești mustrându-mă, ca de fiecare dată: „scrie, pune totul pe hârtie, lumea trebuie să afle ce și cum gândești, ea, de va fi, te va susține, ea este criticul final, s-ai încredere în tine, ești printre cele mai citite în Revista Logos și Agape…” Astea erau cuvintele ei de-ncurajare ce-mi mângâiau sufletul și-mi dădeau avântul de-a continua și cu ele mă hrănesc și azi când curajul mi-l mai pierd.
Te-ai lăudat cu mine în sinea ta cred, m-ai apreciat, aprecierea fiind cel mai valoros lucru pe care mi l-ai oferit, din toate cele oferite, pentru că aveam mare nevoie de ea, dăruindu-mi încrederea în mine și stăvilindu-mi acea timiditate, ce deseori mă cuprindea cufundată-n îndoieli spunându-mi: „tu, nu trebuie să-ți pierzi vremea cu nimicuri, tu doar trebuie să scrii, lasă totul deoparte”! La fiecare aproape volum al meu oferit, tu fiind prima ce voiam să-l ții ca un trofeu în mâini, ca o pâine caldă, așteptând cu sufletul la gură încuviințarea, te-ai aplecat asupra lui, ai căutat să-mi pătrunzi în gânduri, să-mi înțelegi sentimentele profunde, dăruindu-mi recenzii prețioase, scrise cu mare măiestrie de pena ta fermecată, trimise apoi la multe reviste din țară și străinătate, făcându-mă să mă înalț l-al șaptelea cer de fiecare dată, trăind un vis de necrezut! Așa îți arătai tu sentimentele, nu vorbe-n vânt, „verba volant scripta manent”, fapte concrete și de substanță! Nu știu eu ce ți-am putut da în acești nouă ani aproape de prietenie, știu însă ce am primit, pentru care-ți rămân veșnic recunoscătoare!
Îmi privesc cărțile mele în bibliotecă și-ți zic: aahh Mariana, Mariana… dacă nu erai tu, nimic din ele nu ar fi existat! Cât de multe am învățat de la tine! Tu m-ai învățat cum este un suflet nobil și
frumos și îți spun sincer că tare săracă aș fi rămas dacă nu ai fi apărut în calea mea, „Înger la vreme de seară”, cum te numeam deseori, tu înduioșându-te de fiecare dată la auzul cuvintelor! Ceea ce-am putut face eu pentru tine, a fost doar darul unui volum de poezii și picturi personale, „Ut pictura poesis”, cu o dedicație specială pentru tine: „Volum dedicat prietenei mele și mentor, Mariana Gurza, în semn de recunoștință și prietenie”. Nu mi-ai știut intenția, ai primit volumul, precum trimiteam de fiecare dată, dar citindu-i dedicația mi-ai scris plângând de emoție după cum mi-ai spus, că-i prima dată când cineva îți dedicase un volum! N-am considerat că am făcut cine știe ce, a fost un mic omagiu ce puteam oferi unui Suflet plin de măreție ca tine!
Acum îmi închei scrisoarea
Mariana, având credința că ți-am scris tot ceea ce de timp nu mă lăsai să- ți spun, tu fiind o ființă modestă, nobilă, altruistă până la sacrificiu, știind
doar să ajuți pe cei ce credeai că merită, doar cu credința în Dumnezeu „care vede și doar el dăruiește”, tu având o altă menire aici, pe pamânt, pe care ți-ai împlinit-o până a părăsi această lume! Ai lăsat în urmă un gol imens, pe care voi încerca să-l umplu urmăndu-ți sfaturile, te voi purta în suflet și nu te voi uita vreodată, eu… învățăcelul tău! Când se stinge o flacără, o poți aprinde din nou, dar când se stinge o viață, nu… doar o poți plânge mereu! Odihnește-te în pace suflet minunat, oriunde te-i găsi și veghează pașii celor ce te-au iubit și prețuit pe măsura valorii tale de necontestat! Așa mi-a fost mie Mariana, așa am cunoscut-o eu, așa coardă a sufletului mi-a dezvăluit-o mie și-așa mi-a fost dat să-i interceptez vibrațiile! Mult timp am amânat să mă gândesc la evenimentul pierderii sale încercând să-l înghesui în hruba minții mele, să-l pun într-un sipet sub lacăt, să amân cât mai mult clipa conștientizării, încă să mă mai păcălesc că este aici, printre noi și iată că veni momentul acum de-a da față-n față cu cruda realitate. Dar, poate e mai bine așa, pentru sufletul meu! Chiar și-acum când îmi înșirui gândurile aici, ele dureros mă
năpădesc, că prea mi-a fost brutală pierderea! Încercasem de la-nceput să- i fiu cât mai aproape, pe cât îmi permitea depărtarea, situația și dânsa, s- o sfătuiesc pe cât puteam, s-o încurajez scriindu-i până aproape de
ultimile-i clipe, când măcinând-o virusul ucigaș, îi mai permitea încă să mai răsufle, scriindu-mi aproape de final cele din urmă ale ei cuvințele: „mă simt rău”! Deseori i-am fost aproape în calitate de medic, de câte ori îmi cerea vreo părere, un sfat dar, parcă niciodată nu m-am simțit mai neputincioasă, mai seacă de puteri, cu mâinile mai legate în fața
pandemiei ăsteia necruțătoare ce-a curățat și continuă încă atâta omenire
înălțându-se asupră-ne ca un taifun ce mătură orice-i stă în cale! Așa… s- a dus Mariana! Nici acum nu pot crede că dintr-o dată a trecut în neființă,
„Spre lumea celor care nu cuvântă ”, am camuflat pe cât am putut evenimentul amăgindu-mă că există, acolo, la casa ei, în familie, printre cei dragi! Acum când scriu de-abia îmi ușurez un pic sufletul, cumva
dezlegându-l și eliberându-l! Cu trecerea unui an, a venit momentul să- mi deschid inima și să înșirui cele simțite, împărtășindu-le cu cei ce-au
cunoscut, au iubit cu-adevărat, au apreciat și prețuit pe-aceea ce-a fost și va rămâne mereu în inimile noastre, pe Mariana Gurza…
Deși într-o vreme, mai la începuturi, ne vedeam des și colaboram frenetic sub sigla editurii Augusta (acolo i-au apărut primele patru volume, jetul editorial fiind deschis cu Paradox sentimental, în 1998), vestea cea rea, a plecării poetei Mariana Gurza într-o altă lume, mi-a ajuns târziu. Pur și simplu n-am știut, protejându-mă (poate).
Un destin frânt, nedrept curmat de timpul-vameș, chiar dacă poeta, în „gândurile ei nocturne”, ne asigura că ar fi vorba de „o plecare provizorie”. Da, prezența Marianei stăruie în amintirile noastre: răsfoindu-i volumele, recitindu-i „poemele albastre”, neuitând că „totul poate deveni poezie”. Asta îi era credința… Era o generoasă, se dedicase altora, trudind la Logos și Agape, acea revistă creștină „de cultură, tradiții și atitudine civică”. Care, din fericire, continuă. Aceste rânduri / gânduri de neuitare privesc, însă, nu doar poezia ei. Chiar dacă, inevitabil, o carte-mărturie precum Destine umbrite (Editura Atticea, 2008), adunând un buchet de tablete, poartă o pecete lirică. Tot scrisul ei este infuzat poematic, de fapt. Convinsă că noi suntem „trestiile râurilor / cu gând spre izvoare”, e firească insistența asupra unor destine vitregite, cinstind neamul și glia. Poate și din „nevoia de a sfida tăcerea”, cum își botezase un alt volum (2002).
~Lansare de carte Mariana Gurza – ULTIMUL STRIGĂT
Să ne întoarcem, însă, la acele „destine umbrite”, răsfoind o carte de neuitare, aparținând unui suflet fremătător și suferitor, o carte-mărturie, reverberând cu patos o trăire sinceră, o devoratoare iubire pentru neam. Fie că discută despre Spiritul locului sau despre România tainică, fie că portretizează admirabile Fețe duhovnicești sau reconstituie Sărbători în clepsidră (cum sunt botezate cele patru secțiuni ale cărții), autoarea – o insomniacă vizitată de întrebări – se împotrivește, spuneam, uitării. Veghează ca memoria nației să nu fie amenințată de eclipse amnezice.
Pricină pentru care creionează portretele unor figuri luminoase, prigonite de Istorie, adevărați păstori ai neamului, culegând cuvinte de folos și luminându-ne calea cu puterea rugăciunii. Și părintele Țârovan și preotul Adrian Făgețeanu și preotul poet Megheleș, ca să nu mai vorbim de patriarhul Teoctist (smulgându-i, la despărțire, gânduri cernite), de Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Gh. Calciu Dumitreasa, dar și Ciprian Zaharia ori Milivoi Stoin intră, scria apăsat Mariana Gurza, în șirul învățătorilor neamului. Sau întâlnirile cu Arsenie Papacioc, cu Iustin Pârvu ilustrând rodnicia pildei, aspirația spre celest și pacea sacrală, puterea credinței și armonia ființei. Sunt cuvinte de învățătură prețuind clipa și veghind trecerea, inevitabila „mare plecare”, izvodind însă lucrarea, șirul faptelor spre binele neamului. Evident, în galeria personalităților care îi confiscă interesul nu putea lipsi unchiul Vasile Plăvan. Cel venit din Cupca, un idealist incurabil, om blând și iertător (cum l-au văzut contemporanii) a fost avocat și ziarist, moșind Sindicatul ziariștilor din Bucovina. Ale sale Boabe de lacrimi vădesc, deopotrivă, soarta provinciei (ruptă din trupul Țării), dar și dezrădăcinarea celui rămas „un suflet nepătat”. Ca gest pios, autoarea alătură propriilor texte și pagini recuperate, vorbind pilduitor despre strădaniile înaintașului. Și tot aici așează meritate cuvinte de laudă la adresa inimosului inginer Petru Ciobanu, dispărut și el, semnatarul unei monografii închinată satului natal (Cupca), un veritabil „ambasador bucovinean”, recapitulând pentru noi paginile dureroase ale încercărilor vieții.
În fine, putem citi cartea și ca un jurnal de vacanță. Avem în vedere, desigur, secțiunea care vorbește despre România tainică. Născută în Caraș, autoarea simte chemarea unor locuri mirifice, călătorește „cu țara în suflet”, se regenerează poposind la Sucevița, la Sarmisegetuza ori pe
Ceahlău, în Țara Oașului sau peste tot pe unde o poartă pașii, căutând cu credincioșie locurile de veci ale străbunilor (bunica Trandafira). În fond, chiar autosuspectându-se de conservatorism, cere imperativ să învățăm turismul, vrea o Românie curată, deplânge amorțirea civică a societății. Și, mâhnită, se întreabă, pe bună dreptate: unde ne sunt intelectualii? Ce face elita? Să pomenim aici vorbele marelui Eminescu, pentru care „secretul vieții lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”. Concluzia se desprinde fără mari eforturi ori speculații metafizice. În plin nomadism planetar (cum spun sociologii), confruntați cu păcatele unor elite infidele, ticăloșite, supuși tăvălugului globalizării, noi trebuie să redescoperim iubirea de glie. Să ne apărăm culturalicește cinstind națiunea-pom, scrie Mariana Gurza, mare iubitoare a locului, știind prea bine că trecutul ne urmărește. Și că alerta identitară nu e o invenție. Suferind, desigur, când țara e defăimată de neprieteni, când apetitul demolator face ravagii, dovedind că nu știm să ne prețuim valorile. O carte, așadar, scrisă ca o urgență, revărsată din prea-plinul unei iubiri suferitoare, fără economie de superlative. Dar o carte necesară, invitându-ne să nu uităm osuariul strămoșesc pe care ctitorim speratul mai bine al unui neam urgisit, dator să nu-și uite rădăcinile. Scriind-o, Mariana Gurza a împlinit, la rându-i, o datorie de suflet. Iar noi, la un an de la plecarea poetei, cinstindu-i amintirea, o putem reciti cu folos…
