Motto:

cincizeci este tinerețea bătrâneții…”

„Patruzeci este bătrânețea tinereții,

(Victor Hugo)

Într-o existență descătușată sub pecetea hazardului cauți puncte de sprijin, repere, culoare de ființare/dezvoltare sau/și de refugiu. Le găsești, uneori fără să fii arhitect de top, și, într-o formă sau alta te satisfac în rutina cotidiană, dacă nu ești cusurgiu. Intri deseori în coliziune cu societatea, cutumele te irită prin vocea rurală a gardului, ori a scării urbane, ce-ți țiuie-n timpane când vecinul delirează  bahic, isteric, cretinoid… Cozi la pâine, cozi la carne, cozi la benzinărie, cozi la butelii… mamă… da’ am scăpăt săgeata-n în supermarket de vreo trei decenii, îs fericit!… Da’, ce să vezi?! Cozi la taxe, cozi la impozite, la bancă te sufoci, cozi financiare la administrație, cozi la pașapoarte, cozi la alegeri… Bine că-s libere, uneori, da’ intri-n trepidație cu-atâtea zorzoane!

Continue reading „GRUIA Cojocaru – SCLAVIA SAU MOARTEA – LIBERTATE DOBÂNDITĂ PRIN REZISTENȚĂ” →

George ROCA: Citindu-vă o fișă de autor am realizat că în curând, pe 21 ianuarie 2022, veți împlini frumoasa vârstă de 70 de ani. Aveţi foarte multe realizări pe plan literar și social, fapt care m-a determinat să vă cer acest inteviu. Vă mulțumesc pentru accept! Cum vă puteți descrie până în prezent? Mă refer la sănătate, putere de muncă, relaţii cu oamenii, în special cu cei de acasă, din România…

Continue reading „George ROCA – DIALOG LA ANTIPOZI CU DOAMNA VALENTINA TECLICI” →

FRAGMENT: „REVEDEREA”

„Doar că săracul de el, nu a avut noroc. S-a însurat la oraș, cu mine, fata unui contabil, cam urâțică, cam boccie, dar eu cred că nu mai e nimeni ca mine”. Așa îmi spunea mama nu sunt persoane urâte. Pe Valentin îl întâlnisem de câteva ori pe la biblioteca universității, stătea mereu deoparte. Așa făcea și când eram mici și ne jucam, el nu se prea băga printre noi, mai mult privea. Cine știe la ce se gândea. Mai ales după ce mă pupase după copacul din fața curții… Doamne, ce mici eram!

Până într-o zi, când îl văd pe o bancă în parc, singur. Mă așez așa, ca din întâmplare. Are o carte de poezii în mână. Îl recunosc, doar că acum crescuse și e al naibii de frumos.

– Ia te uită, mai sunt și studenți mediciniști romantici, zic, în timp ce mă uit pe coperta cărții. Mihai Eminescu, Poezii. Nu credeam că voi sunteți sensibili, sentimentali, că vă plac poeziile. Tonul e glumeț. Mă așez lângă el, mă prezint.

– Eleonora. Eleonora Pascu! Valentin se ridică, mă privește uimit, scoase șapca și îmi ia mâna. Așteptam să fie sărutată. El doar o apropie de buze, dar nu o atinse. Eu rămân dezamăgită. Aș fi vrut ca el să o sărute și eu să-l fac supusul meu, pe loc.

– Valentin Vlase, student la medicină anul IV, medicină generală. Dumneavoastră? Eu încep să râd, mă ridic, mă așez în fața lui, îl apuc de mână și-l trag spre mine, aproape. Rămâne surprins de gestul meu.

– Nu mă mai cunoști? Sunt eu, Eleonora, ne jucam de-a v-ați ascunselea când veneam la bunici, la țară. Sunt Nora. Se uită de parcă nu prea își mai amintește de mine, sigur, crescusem amândoi, da ceva, ceva, mai rămăsese din trăsăturile noastre de copii.

-Domnișoara Eleonoraaaa! spune mirat, privindu-mă mai atent. Pare că destinul a scos-o în calea lui, ca să plătească pentru sărutul nevinovat de când erau copii.

– Hai, lasă gluma. Spune-mi Nora, dacă vrei să fim prieteni. Ce zici?

Eu, care sunt timid, nu mai văd și nici nu mai aud bine. Scutur capul, scot șapca, îi iau mâna, o ridic. Momentul devine din ce în ce mai serios. Sesizez culoarea albă, pielea frumoasă, fină, forma delicată, cu degete lungi. O privesc, apropii buzele, închid ochii ca să pot înțelege cât e de important momentul care mi se oferă, odată cu sărutul mâinii unei domnișoare. E pentru prima oară. O mai sărutam eu pe a mamei, dar senzațiile sunt diverse. Mă simt emoționat. O fi pentru că e pentru prima dată. Eleonora închide și ea ochii. Rămân cu gura lipită de mâna ei, moale și fină. Apoi o las ușor, de parcă aș fi vrut să o fac să creadă că o voi mai face și altădată. O privesc, de unde era îndrăzneață, cu gura mare, devine tăcută, mă privește, atât, mă privește cum mă înroșesc, am obrajii roșii. Mintea se învolburase. Poate că mă pregătea să știu dacă domnișoara din fața mea îmi va da bucurie sau bătaie de cap.

– Bine te-am regăsit, Valentin! îmi spune bucuroasă.

Rămăsesem cu volumul de poezii ale marelui Eminescu în mână. Eleonora mă trage lângă ea, ușor, îmi spune:

– Hai să facem un joc. Eu am să deschid cartea. Văd la ce poezie nimeresc. Vedem dacă ne place și dacă se potrivește, pentru noi. Ce zici?

– Cum să se potrivească? întreb nedumerit.

– Uite așa bine, hai să vedem, vrei? Nu mă slăbește cu privirea Nora, trecuse cu mine prin timp și întâlnirea noastră de acum e lipită de vremea de când eram copii, deși au trecut ani de când nu ne-am mai văzut.

– De acord. Deschid cartea. Hai mai aproape să vezi, că doar nu te mănânc. Deschid chiar la pagina cu poezia „Ce e amorul?”. Se potrivește cu noi, suntem tineri, chiar că nu știm ce e. Începe să citească cu glas divin, încet:

„Ce e amorul? E un lung

Prilej pentru durere,

Căci mii de lacrimi nu-i ajung

Și tot mai multe cere.

De-un semn în treacăt de la ea

El sufletul ți-l leagă,

Încât să n-o mai poți uita

Viața ta întreagă.”

Nora se oprește, brusc.

– Valentin, de ce spune marele Eminescu, că amorul e un prilej pentru durere?

– Nu prea știu, eu cred că ar trebui să ne bucure.

– Crezi că se referă la lacrimi de tristețe?

– Cred că da, de tristețe atunci când nu suntem înțeleși, Nora.

– Oare ce vrea să spună, că sufletul ți-l leagă? Cum să-l lege, Valentin?   

– Nu prea știu. Atenția mea a fost direcționată pentru studiu, cu dragostea stau mai prost, răspunse timid Valentin. Hai să facem o înțelegere. Mai sunt cinci strofe. Pentru început, ajung astea. La următoarea întâlnire, mai citim două până când o terminăm. Să vedem dacă are rost să ne cunoaștem sau dacă se potrivesc pentru noi. Ce zici?

– Da, răspunde Nora. Se ridică, aleargă pe după copacii din spatele băncii, pare că e fetița de atunci, de când eram copii. Îmi amintesc acum de ea, de chicotele noastre și de cum scuipam în palmă ca să batem locul plecării și cel al întoarcerii…

Lumina magică a lunii se ondula elegant, iluminând literele albăstrui ale clădirii ce purta cu mândrie numele de „American Fitness, Speyer, Germany”. De la primul etaj, o tânără privea prin geamul umezit câteva scântei de lumină de pe bolta cerului. Și-ar fi dorit să-și umple plămânii însetați de oxigen cu aerul proaspăt de afară. Dar în acea noapte era menită să îndure și să respire aerul îmbâcsit din sala de sport. O picătură de transpirație îi căzu pe o buclă rebelă, lăsând în urmă o dâră umedă pe pielea albă și catifelată. O altă picătură șerpuia agale de-a lungul piciorului, urmând să cadă pe parchetul maroniu. Pantalonii de ciclism îi strângeau mușchii umflați de povara tensiunii sportive.

Ca să-și distragă atenția, tânăra aruncă o privire cercetătoare în sală. La câțiva metri depărtare, un bărbat la vreo patruzeci de ani râdea în hohote în timp ce își proptea cu un deget ochelarii aurii să nu-i cadă de pe nas. Tânărul de lângă el părea să-i savureze glumele. Amândoi erau îmbrăcați sportiv, aveau tricouri albe pe care erau gravate cu litere albastre: „Comisia Guinness World Records”. Interiorul sălii era vopsit în portocaliu, o culoare vie ce contrasta cu bicicletele negre: „Tomahawk”. În mijlocul sălii se afla un stereo conectat la două boxe uriașe. De la intrare, doi doctori priveau cu atenție mișcările sportivilor de pe bicicletă. Antrenorul, un tânăr chipeș cu un remarcabil corp atletic, contempla scenariul sportiv, sorbind în tăcere o gură de cafea. Ceasul bătuse deja de miezul nopții.

„Weeee willllll, weeee willeee rock you! Weeeee willllll, we willllll rock yooooou!” Tonurile vibrante de muzică se răsfirau în sală asemenea unui spray energetic. Tânăra respiră adânc, pedalând mai departe cu vigoare. Energia i se revărsa ca un izvor binefăcător în corpul fremătând cu putere. Atâta timp cât o simțea, dinamică și vivifiantă, era mulțumită. Privirea îi alunecă pe chipul celorlalți sportivi. Păreau calmi, concentrați să-și raționalizeze fiecare strop de energie și să-și păstreze postura corectă. Orice deviere le-ar fi cauzat leziuni musculare. Erau obișnuiți cu durerile, cu oboseala, cu disperarea, cu frica de a eșua, cu toate momentele bune sau rele pe care le întâlniseră în nenumăratele ore de antrenament.

Ana se uită la ceasul de mână. Pulsul era stabil, 120bpm la o viteză de 35 km pe oră. În câteva ore trebuia să-l reducă și să consume mai puțină energie. Știa să-și controleze pulsul prin meditație. Puterea mentală îi era călăuză pe acel drum provocător, ieșit din comun, pe acel drum de revelație a propriilor puteri. Din ultimul maraton știa că puterea îi ajungea pentru șaisprezece ore de ciclism. Dar acum era altceva, era ziua finală, o zi care purta în ea presiunea enormă de a învinge. O zi în care două forțe vitale, cea mentală și cea fizică, vor lupta din răsputeri pentru victorie.

Un fior de frică îi săgetă corpul. Calmă, pedală mai departe, dar rămase atentă la fiecare senzație a corpului. Cunoștea bine frica, disperarea, deznădejdea, golul din interior, dar și euforia și satisfacția nemărginită a performanțelor mici sau mari. Nimic nu ar fi fost posibil fără acea legătură intimă cu simțurile, cu profunzimea interiorului. Era o legătură vitală ce se formase în timpul nenumăratelor ore de antrenament.

Se obișnuise să mediteze, în special în clipele grele când durerea îi sfâșia corpul, când gândurile i se zbăteau și îi strigau cu disperare. Prin meditație pătrundea în adâncimile ființei, unde se ascundea de furtunile confuziei, se liniștea, își regăsea claritatea și încrederea în propriile puteri. Încrederea îi aducea surse noi de energie, forma  o punte vivifiantă care o ajuta să treacă peste momentele grele.

Între timp, antrenorul de sport se apropie de ea.

– Ana, ești ok? Te văd un pic palidă…

Ana îi oferi un zâmbet ironic.

– Da, sunt bine. Am o durere musculară la piciorul stâng…Ca de obicei…

Ben se uită la ea cu o privire încurajatoare.  

– Trebuie să îndurăm, nu o putem trata acum. Știu că ești puternică, totul va fi bine, ai să vezi…

Ben știa că Ana trecea prin dureri groaznice. După atâtea ore de ciclism era ceva firesc. Dar o cunoștea bine, avea încredere deplină în puterile ei. O încurajă din nou, apoi se îndepărtă plimbându-se cu o privire cercetătoare prin sală. Între timp, cei doi de la comisia de examinare își pierduseră spiritul umorului. Stăteau cu ochii ațintiți pe grupul de cicliști, păreau mai obosiți decât ei. Orele treceau încet, cu o greutate apăsătoare. Ana simțea din ce în ce mai mult traumele musculare dar și oboseala. Oboseala era extrem de periculoasă. Deja trecuse de limitele normalului și era conștientă că de acum înainte numai puterea voinței o putea conduce mai departe. Pedala deasupra șeii cu corpul înclinat în față și cu mânile pe ghidon. Durerile erau din ce în ce mai intense, asemenea unor fulgere electrice ce îi tăiau respirația, iar gândurile păreau să se zbată înăbușite sub povara oboselii.

Ca să-și sustragă atenția își lăsă gândurile să zboare în timp și spațiu. Scene din trecut, din orașul ei iubit, Timișoara, începuseră să se deruleze prin fața ochilor. Un fior de durere îi străbătu corpul. Dacă tatăl ei ar fi fost în viață totul ar fi fost diferit. Nu ar fi suportat foamea, sărăcia și singurătatea. Dacă tatăl ei ar fi fost în viață, acel grup de „lupi” nu ar fi îndrăznit să o adulmece cu priviri flămânde. Spuneau că feminitatea ei era devină. Dar Ana știa că nu era feminitatea. Sărăcia și lipsa protecției părintești o puseseră în pericol. Știa că dacă nu ar fi emigrat într-o țară străină, acel grup de „lupi” ar fi devorat-o. Cumva, era o ironie a sorții faptul că străinii i-au dăruit siguranța și respectul pe care l-ar fi meritat acasă. Dar după zece ani, Ana  se împăcase cu acea soartă stranie. Iar Timișoara îi râmase ca o parte din ființa ei, frumoasă, mândră, rebelă, cu amintiri gingașe sau dureroase.

Ana se tulbură de gândurile trecutului. În acele clipe se considera norocoasă să fie uitată și pierdută printre străini. De-a lungul timpului învățase să aprecieze orice lecție a vieții, dulce sau amară. Toate lecțiile erau valoroase căci o ajutaseră să înțeleagă ceea ce avea cu adevărat însemnătate. Muncea din greu, făcea multe sacrificii și își urmărea cu îndârjire țelurile. Dar faptul că era independentă și respectată în societatea în care trăia o umplea cu o mândrie nesfârșită.

Ana se scutură de gânduri. Dureri teribile începuseră să-i străpungă trupul, le simțea ca și niște țăndări înfipte în carne. Aruncă o privire în jur. Ceilalți sportivi păreau și ei epuizați și chinuiți de dureri. Între timp, o mulțime de curioși se adunaseră în fața sălii. Sportivii încă se aflau în competiție iar agitația din jurul lor începuse să le fie dăunătoare. Trebuiau să-și păstreze liniștea interioară, deoarece în acele momente fiecare fir de energie era vital.

Un operator de la canalul de televiziune ZDF intră în sală. Filma, în timp ce un ziarist lua interviuri. În loc de energie, în sală forfotea o tensiune apăsătoare. După câteva minute un reporter se apropie Ana.

– Vă deranjez? Pot să vă pun o întrebare?

Pedalând mai departe, Ana îl privi în tăcere pentru câteva secunde. Două cearcăne uriașe îi umbreau ochii. Era sfârșită de oboseală.

– Da…ok…” îi răspunse cu o voce slabă.

– Care credeți că ar fi secretul acestei performanțe?

Ana rămase tăcută. Parcă aștepta un răspuns din interiorul ființei…

– Forța mentală… puterea de sacrificiu…

– Vă mulțumesc. Mult succes în continuare! îi răspunse ziaristul, apoi se îndreptă spre un alt sportiv.

După un timp, Ana simți că interviul, agitația din sală și emoțiile îi răpiseră energia pe care o păstrase pentru final. Apoi, sesiză o stare necunoscută, o stare primejdioasă. Un fulger de durere îi străbătu trupul. Mintea i se încețoșă, respirația îi deveni din ce în ce mai grea, toată ființa îi era încleștată în ghearele oboselii. Trupul îi devenise ca de plumb și simțea cum viața i se scurgea afară din corp. O forță necunoscută o atrăgea într-un abis fără întoarcere. Se scutură speriată, lăsând o rafală de sudoare să cadă pe parchet. În acel moment realiză că ajunse la limitele puterilor. Înfiorată, Ana continuă să pedaleze cu ultimele puteri. Lacrimile îi curgeau pe obrajii fierbinți și palizi ca ceara… „Nuuuuuuu, nuuuuuuu … , îi țipă o voce din adâncimea ființei. Nuuuu! Trebuie să merg mai departe! Trebuieeee!”

Era o voce disperată, ce răbufni dintr-un tărâm neștiut al ființei. Ana intră într-o stare de agonie, se lupta cu viața. Însă, într-o licărire de luciditate își aduse aminte de făgăduința făcută: era pregătită să-și dea viața pentru a învinge. Starea de agonie deveni mai intensă, mai primejdioasă. Ana se pierdu într-o ceață deasă, înspăimântătoare. Dar în acel întuneric o undă de energie o ducea mai departe. Era acel gând ce purta în el, ca o făclie de lumină, promisunea făcută. Iar acel gând părea să aibă o tărie invincibilă.

Dar după câteva minute, mai lungi decât o eternitate, ceața ce-i învolburase mintea începu să se risipească. Cu o forță necunoscută, corpul se descleștă din ghearele oboselii, pulsul se ridică și pe obraji îi apăru o pată rozalie. O nouă boare de energie îi însufleți ființa. Ana răsuflă adânc în semn de ușurare, apoi își căută un loc liniștit în adâncul ființei, un loc unde să evadeze din durerile care încă îi torturau corpul.

Gândul i se perindă în trecut, într-un loc ce-i era sfânt. Se afla în curtea bunicilor, înconjurată de o mulțime de puișori de găină. Bunica era în bucătărie, făcea de mâncare. Un miros aromatic de mămăligă cu tocăniță de ciuperci inunda curtea pavată cu iarbă fragedă și flori. Din grădină se auzea glasul bunicului. Cânta din suflet o baladă din Ardeal în timp ce cosea iarba. Ana privi puișorii cu tandrețe, minunându-se de puful lor fin ce strălucea în lumina soarelui. Apoi, se amuză de doi pui zglobii ce alergau după un fluture. Aveau picioarele subțiri ca firul de iarbă, dar posedau o agilitate uimitoare. Băgă mâna în buzunar și scoase câteva boabe de grâu pe care le împrăștie în jur, iar puișorii înfometați se repeziseră să le mănânce.

Ana rămase în trecutul îndepărtat pentru o bună bucată de timp până când tonurile muzicii au trezit-o din starea de reverie:

„The winner takes it all,

The loser standing small,

Beside the victory,

That’s her destiny…”

Își ridică privirea încă împăienjenită de puritatea și frumusețea scenei din copilărie. Mii de fiori îi năpădiseră corpul. Încă pedala pe bicicletă când un grup gălăgios intră în sală vociferând:

– Victorie, victorie!!!”

Se uită istovită la camerele de filmat, apoi la ziariștii ce se strecurau grăbiți printre lumea ce se adunase în sală.  

De la microfon o voce îi anunță numele. Ana încetă să pedaleze. O avalanșă de emoții îi năpădi trupul. Tremura… Ceasul de pe bicicletă arăta 854 de km parcurși. Își ridică privirea și lăsă un strigăt de fericire înspre cer. Făcuse un record mondial de 24 de ore în ciclism de sală. Era ora 18:05, 17 martie 2001!

Înmiresmate cu bucuria momentelor unice, lacrimi calde i se rostogoleau pe obraji. Bătăile inimii se contopiseră într-un izvor de trăiri care încă mai curg în poiana sacră a amintirii. Rănile trecutului se transformaseră într-o o câmpie de flori udată de ploile răcoroase ale străinătății.

***

Uitată printre străini  – Reflecțiile autorului

Proza  „Uitată printre străini” este în esență o călătorie în identitatea unui adolescent. Am scris această narațiune în lumina convingerii că literatura ar putea dărui o undă de motivație în special adolescenților și ar putea aprinde o scânteie de reflecție asupra propriilor abilități.

Povestea bazată pe întâmplări reale explorează dorința și voința ca motivație centrală, o temă adeseori întâlnită în romantism. Am scris intenționat această poveste în persoana a treia pentru a menține o oarecare distanță de emoții și evenimente. „Uitată printre străini” explorează în mod natural caracteristici care apar în timpul călătoriei unui adolescent spre identitate, cu intenția de a oglindi relația individuală cu puterea interioară. Povestea oferă o evadare temporară, asemenea unui mijloc de transport narativ, într-o lume nouă unde narațiunea oscilează între motiv, cauză și efect, deoarece ziua victoriei este doar rezultatul unui lung lanț de evenimente cauzale.

Romanele „A Wrinkle in Time” (1962) de Madeleine L’Engle și „Paper Towns” (2008) de John Green, m-au inspirat să reflectez asupra provocărilor prin care trec adolescenții. De asemenea, „Scris în stele” de Aisha Saeed și „Thousand splendid suns” de Khaled Hosseini m-au motivat să accentuez în proza scrisă tema emancipării feminine.

Călătoria protagonistei Ana din „Uitată printre străini” ilustrează faptul că dezvoltarea identității nu este legată de un loc singular. Deși la prima vedere povestea descrie o performanță sportivă, la un nivel mai profund, narațiunea dezvăluie un caracter reformator care se revoltă împotriva normelor, valorilor și puterilor prestabilite. Ana este un caracter feminin care aduce aminte de actul de rebeliune și refuzul de a-și perpetua existența în ceea ce o degradează.

Academiciana Julia Kristeva vorbește despre o experiență interioară care este capabilă să-și asimileze complexitatea trecutului pentru a aborda prezentul și viitorul. Similară este și experiența protagonistei, o experiență legată adânc de trecutul ei care răspunde întrebărilor morale despre calea de a trăi decent într-o lume uneori nedreaptă și inegală.

Adolescența poate fi privită ca o perioadă de „Sturm und Drang” (Furtuna și Avânt).

Peter Benson în „Journal of Youth Adolescence” (2011) afirmă că atitudinea de auto-încurajare ajută la dezvoltarea unei identități „orientată spre generozitatea spiritului și răspunsul empatic față de ceilalți”. Maratonul de ciclism de 24 de ore poate oferi o perspectivă valoroasă într-o performanță neobișnuită și simbolizează avântul care urmase după furtună, culminat de actul noilor descoperiri.

Studiile bazate pe teoriile lui Michel Foucault indică faptul că sportul, ca disciplină modernă, nu numai că formează identități ci oferă și instrumente discursive pentru a se opune relațiilor de putere opresivă. Aș putea spune că „Uitată printre străini” este o călătorie în timp, care poate fi văzută ca o revizuire a unei profunzimi intime și ca o vindecare sufletească.

Povestea Anei poartă propriul concept, un ‘eu’ cu un potențial care depășește limitele și găsește o nouă semnificație pentru ‘durere,’ ca oportunitate de a stabili un sens mai profund al identității. Ajungerea la limita puterilor reprezintă un moment de schimbare irevocabilă prin care personajul învață să depășească obstacolele vieții.

Jaan Valsiner afirma în 2009 că rolul unui personaj este îndeplinit atunci când cititorul se recunoaște în el. Consider că proza poate influența pozitiv comportamentul social, cultural și ideologic, prin modul în care un personaj narativ este descris și maniera în care acesta aderă să inspire cititorii.

„Uitată printre străini” amintește de faptul că circumstanțele vieții nu sunt egale pentru toți, cu toate acestea, șansa de valorificare a propriilor puteri există în fiecare ființă. Povestea lasă de înțeles că alegerile pe care o tânără le face la o vârstă fragedă îi vor croi calea pe care o identitate va crește, se va maturiza, și va deveni un copac roditor.

––––––––––––

Anișoara Laura MUSTEȚIU

8 noiembrie 2021

Sydney, Australia

Mă simt ca la 23 de ani. Chiar mă gândeam că nu-mi simt deloc vârsta, că mai am atâtea de spus și arătat și că la cei 45 de ani ai mei, am adunat o mulțime de experiențe și trăiri încât să-mi permit luxul de a avea un spirit tânăr, gata oricând de noi provocări.

Nu cred că anii sunt cei care ne dictează starea! Dimpotrivă! Vârsta este, la modul cel mai real, o cifră! Părul meu grizonat a strâns în el ani de chipuri, de împliniri și amăgiri, de succese și emoții, de tristeți și uitări și fără a sta pe gânduri, vă mărturisesc că sunt un om împăcat cu sine, cu ce a realizat, nefiindu-mi rușine cu nimic.

Mă simt confortabil în propria piele, am capul pe umeri, nu visez cai-verzi pe pereți, știu ce pot și ce vreau să dăruiesc oamenilor! Voi cum sunteți? N-am făcut niciodată în viața mea un țel precis în a căpăta un renume. Mi-am dorit să cânt, să apar pe scenă și să pot oferi arta mea celor din jur. De acolo, probabil că a fost un pas. Sau mai mulți. Nu știu. Nici nu știu dacă mă cunosc toți oamenii de pe stradă și nici nu vreau asta. Cert este că vreau ca arta mea să ajungă în schimb, la cât mai mulți, în forma corectă!

Suntem soare și lumină la un loc! Deseori, fără să vrem, nu ne mai dăm seama că avem atâtea de dăruit celor din jurul nostru! Poate și de asta eu nu fac lucruri din complezență! Am trecut de acea etapă. Am încetat să mai fac frumos când nu e cazul, am încetat să mai fiu de fiecare dată cel care întoarce și celălalt obraz doar pentru că așa e de bun simț.

Nu-mi place să fiu în preajma unor oameni de la care nu am nimic de învățat sau alături de care nu empatizez în vreun fel. Nu-mi place, absolut deloc, să pierd timpul în van, să lenevesc, să treacă clipele fără să fac ceva, chiar dacă-i ceva pentru sufletul meu, de la un film la o muzică bună. Nu-mi place să mi se impună lucruri, consider că am trudit suficient ca să fiu propriul meu stăpân. Nu-mi place, la modul general, să fac lucruri în care nu mă regăsesc! Așa sa faceți și voi!

–––––––––––

Paul SURUGIU-FUEGO

București, 5 noiembrie 2021

Șeful de gară, inginer, pe care îl știam din copilărie, venea să vorbească vrute și nevrute cu Tata: câte se întâmplau în „gara lui” nu tocmai mare, nunți și botezuri, pachete pierdute, flori aruncate pe geam, nimerind pe chipiul lui, fete frumoase care îi aruncau ochiade, muieri mai coapte, cum spunea el, dar și cupluri de pensionari veniți la stațiune.  Fluturau mâinile cu un rămas bun zâmbitor, până în anul următor. Mai mult, avea el o înțelegere aparte pentru cătei despre care ar fi vorbit la nesfârșit dacă nu trebuia să prindă trenul de București – Iași, spre casă.

Peste ani, am aflat că Seful de Gară căruia îi spuneam Uncle Gogu era unchiul meu. Umblase lumea în sus și în jos cu trenul pe care avea liber la călătorii, văzuse multe, citise enorm. Cânta la pian, recita… Semăna cu Minulescu, știți, poetul acela nostalgic, care vorbea de chiparoase și chei pierdute sau aruncate pe fereastră …accidente la circ, un mosaic de frumos…l-aș mai reciti dar nu am nici o carte de poezii ale lui aici, în acest departe de tot. Doar Internet. Fără pulsul hârtiei.

Pe Uncle nu pot să îl uit. Înalt, fălos, cu voce gravă, râs molipsitor, avea și tristeți pe care le spunea dintr-o suflare și despre care auzeam fără efort din camera de lângă sufragerie unde ne aflam noi, copiii: erau oamenii care îl dezamăgeau cu pânda interminabilă pentru găsirea unei firide prin care să se strecoare – lipitori – pentru a intra în grațiile vreunui fruntaș devenit peste noapte șef la vreo secție de miliție, cum se numea pe atunci cel cu uniformă albastră și epoleți metalici.

Da, și revenind deci la Șeful de Gară, Uncle Gogu, el suferea din cauza dezamăgirilor că existau români care “vindeau vieți de români!” Spunea unchiul, Dumnezeu să îl ierte, că orice dezamăgire de acest fel este o insultă la adresa vieții din el, a vieții adevărate din noi… Avea dreptate. Acum înțeleg.

––––––-

Smaranda CAZAN-LIVESCU

București

noiembrie 2021