Șeful de gară, inginer, pe care îl știam din copilărie, venea să vorbească vrute și nevrute cu Tata: câte se întâmplau în „gara lui” nu tocmai mare, nunți și botezuri, pachete pierdute, flori aruncate pe geam, nimerind pe chipiul lui, fete frumoase care îi aruncau ochiade, muieri mai coapte, cum spunea el, dar și cupluri de pensionari veniți la stațiune. Fluturau mâinile cu un rămas bun zâmbitor, până în anul următor. Mai mult, avea el o înțelegere aparte pentru cătei despre care ar fi vorbit la nesfârșit dacă nu trebuia să prindă trenul de București – Iași, spre casă.
Peste ani, am aflat că Seful de Gară căruia îi spuneam Uncle Gogu era unchiul meu. Umblase lumea în sus și în jos cu trenul pe care avea liber la călătorii, văzuse multe, citise enorm. Cânta la pian, recita… Semăna cu Minulescu, știți, poetul acela nostalgic, care vorbea de chiparoase și chei pierdute sau aruncate pe fereastră …accidente la circ, un mosaic de frumos…l-aș mai reciti dar nu am nici o carte de poezii ale lui aici, în acest departe de tot. Doar Internet. Fără pulsul hârtiei.
Pe Uncle nu pot să îl uit. Înalt, fălos, cu voce gravă, râs molipsitor, avea și tristeți pe care le spunea dintr-o suflare și despre care auzeam fără efort din camera de lângă sufragerie unde ne aflam noi, copiii: erau oamenii care îl dezamăgeau cu pânda interminabilă pentru găsirea unei firide prin care să se strecoare – lipitori – pentru a intra în grațiile vreunui fruntaș devenit peste noapte șef la vreo secție de miliție, cum se numea pe atunci cel cu uniformă albastră și epoleți metalici.
Da, și revenind deci la Șeful de Gară, Uncle Gogu, el suferea din cauza dezamăgirilor că existau români care “vindeau vieți de români!” Spunea unchiul, Dumnezeu să îl ierte, că orice dezamăgire de acest fel este o insultă la adresa vieții din el, a vieții adevărate din noi… Avea dreptate. Acum înțeleg.
––––––-
Smaranda CAZAN-LIVESCU
București
noiembrie 2021