„Vanda, între Dorință și Rațiune” de Mara Popescu-Vasilca este un roman de dragoste introspectiv apărut în 2020 la Editura Izvorul Cuvântului.

Mara Popescu-Vasilca este autoarea de origine română (acum trăiește în Canada) a colecției „Dragostea, arză-o-ar focul!” care include patru volume: „Nora, în căutarea identității”, „Vanda, între Dorință și Rațiune”, „Catia, gustul amar al trădării” și „Paula, împlinire târzie”.

Deși ulterior am observat că sunt mai multe recenzii ale colecției de dragoste semnată de Mara Popescu-Vasilca, eu am descoperit-o prin intermediul Editurii „Izvorul Cuvântului”. A fost o provocare pentru mine, căci am deja o listă întreagă de lecturi în așteptare, dar iată că am rămas plăcut impresionată de redarea atât de autentică a emoției umane.

Deși este o carte relativ mică, de 321 de pagini, nu e chiar ușoară de citit. Am terminat-o în patru zile pentru că am avut nevoie de timp să o înțeleg pe Vanda, eroina cărții. Să o înțeleg fără să o judec, să îi interpretez acțiunile din punct de vedere psihologic, să o scuz și în cele din urmă să descopăr soluția salvatoare. Sau măcar să o bănuiesc.

În timp ce citeam, mă gândeam adeseori cum se va termina, de ce anume are nevoie Vanda pentru a fi fericită. Cumva, are de toate câte un pic, însă mereu intervine ceva, da Dorința, da Rațiunea. Lupta ei se dă între cele două personaje ascunse – Dorința și Rațiunea, prezente totodată în fiecare gând, emoție sau faptă.

„Vanda, între dorință și rațiune” descrie tumultul existențial al unei femei dornice de iubire, care tratează problemele personale ale altor persoane, dar incapabilă de soluționarea propriilor angoase. Vanda este ea însăși o pacientă a Vieții. Cu o copilărie incompletă, oscilează mereu între emoții și gânduri, între vis și realitate. Din nevoia de validare și împlinire personală, eșuează în relațiile amoroase și caută răspunsuri prin acțiune. Dacă se ascund în propriul său ego sau în trecutul suferind al celor care îi ies în cale rămâne de văzut.

Vanda este o femeie curajoasă, independentă, deșteaptă, împlinită profesional. Este psiholog, cu un program liber și pacienți loiali. Are propriul său apartament de patru camere în care își trăiește viața după bunul său plac. Însă eșecul primei căsătorii o devastează și o dezechilibrează psihic. Caută vina în toate gândurile sale și începe să își auto-analizeze sentimentele și acțiunile. Nu își dă seama când a început să piardă controlul. Însă în cele din urmă își recâștigă libertatea simțămintelor.

Blocată în personajul unei soții ignorate de soț, uită să fie femeie. Treptat, cunoaște bărbați care o ajută să reînvie, să retrăiască, să simtă plăcere și pasiune chiar și într-un simplu sărut și experimentează emoții noi. Relațiile următoare se întâmplă într-un mod spontan și exuberant. Și își redescoperă aura de femeie atrăgătoare, incitantă și senzuală.

În căutare de relația care să o împlinească total, trăiește experiențe erotice extraordinare cu bărbați necunoscuți. Relațiile rezultate se consumă mult prea repede. Conexiunile pur sexuale nu sunt suficiente pentru a-i satisface pe termen lung nevoia de iubire.

Ce mă surprinde la roman este descrierea halucinant de lucidă a tuturor sentimentelor și emoțiilor care o pătrund pe eroină. Întreaga povestire este despre emoția ce stă la baza acțiunii, despre dorința motivantă care împinge la fapte. Despre o conștiință prezentată în cele mai mici detalii. Vanda știe exact ce face, poate nu știe ce va urma, dar știe exact ce simte și ce își dorește în clipa prezentă.

Lupta dintre rațiune și dorință este copleșitoare, de o autenticitate superlativă. Vanda nu mai are nimic de pierdut, de aceea răspunde atât de ușor strigătului iubirii. Golul din sufletul și viața ei o împing adeseori spre dorință, iar glasul rațiunii este înăbușit de plăcerea iubirii.

Poate de aceea căutarea ei continuă chiar și după o noapte plină de dezmierdări și promisiuni romantice. Practic, nu se încrede în niciun bărbat cu adevărat, nici după ce i se dăruiește. Speră, dar nu crede. De aceea sufletul ei nu stă pe loc nicio clipă și profită de apariția fiecărui bărbat cu potențial, capabil să îi dăruiască ceea ce îi lipsește. Însă dorința o hrănește cu iluzii, cu momente plăcute fugitive, cu declarații de iubire muritoare.

Reușește o femeie de aproape 40 de ani, dornică de iubire, de o sexualitate debordantă, cu o carieră de succes să își găsească sufletul pereche? Dar, mai curios, va reuși să găsească un echilibru între dorință și rațiune într-atât încât să fie fericită?

––––––––-

Veronica GAVRILĂ

Edmonton, Alberta, Canada

5 noiembrie 2021

Un album despre Eminescu, la peste 170 de ani de la  nașterea sa, despre Eminescu și Veronica, despre Eminescu și Creangă, despre Eminescu și gura de rai moldavă nu poate să fie decât o sărbătoare a spiritului. Universul Eminescu trebuie să înceapă pentru fiecare român ca o poveste spusă în anii copilăriei. Numele de Eminescu se aude de timpuriu, învelit într-o fascinaţie aparte, inclusiv datorită rezonanţei sale frumoase, adânc enigmatice pentru mintea însetată de minuni. Tot în anii copilăriei, sufletele, înainte de a putea pricepe ce este creaţia spirituală, ascultă poezia lui Eminescu prin cântec. „Sara pe deal”, „Mai am un singur dor” ori „Pe lângă plopii fără soţ” vin spre noi prin muzică.

Versurile puse pe note muzicale nu sunt departe de adevărul primar al poeziei, care, odinioară, pe vremea trubadurilor, truverilor și Minnesänger-ilor, se cântau înainte de simpla lor rostire. „Luceafărul” și „Călin” sunt povești de demult de-ale bunicilor, spuse în versuri, cum poveste este însăși viaţa autorului versurilor. Îl vedem aievea pe „băietul” care cutreiera pădurile, oprindu-se când era însetat (mai mult de sensuri decât de apă) lângă izvor, pierdut adesea în iarba poienelor, atent la zborul păsărilor, la unduirea trestiilor sau la pala vântului. „Băietul” acesta, ajuns elev la Cernăuţi, departe de casă, s-a întristat tare la moartea lui Aron Pumnul, deslușind durerea marilor treceri. Elevul a crescut pe nesimţite, prinzând dor de cosânzene, care treceau „pe lângă plopii fără soţ” sau pe care le aștepta lângă „lacul codrilor albastru”. Printre iubiri înfocate și dezamăgiri crunte, a înfăţișat mereu natura apropiată și îndepărtată, cea înţeleasă și cea neînţeleasă.

Deși pastelurile încep la noi cu strofe din „Sburătorul” lui Eliade și continuă triumfal cu Alecsandri, niciun colţ de natură nu a fost transpus în poezie vreodată ca-n versurile: „De treci codri de aramă,  de  departe vezi albind/ Și-auzi dulcea glăsuire a pădurii de argint”. Parcă se vede aievea iarba ca fiind de omăt, nuferii galbeni încărcând lacul, luna lunecând pe boltă, plopii cutremurându-se, ramurile bătând în geam. Și „băietul”, devenit flăcău, le înnobila pe toate cu spiritul său.

De la fata de împărat, care-și înălţa privirea „din umbra falnicelor bolţi” spre Luceafăr și până la turmele care, din vale, urcau dealul, vegheate din înalturi de „stelele ce scăpărau” pe căi pământene, sau de la casele ridicate-n lună de „streșine vechi” până la „lumina stelei ce-a murit”, ajunsă la noi, jos, din „depărtări albastre”, toate exprimă echilibrul nostru ondulat, setea îngemănată de pământ și cer, de întuneric și de lumină, de materie și de spirit. Eminescu este un scriitor universal, dar nu ar fi putut fi astfel dacă nu exprima profunzimea spaţiului românesc și a poporului român.

Eminescu a transpus viaţa timpului său, lumea din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu aspectele ei frumoase, neutre, urâte sau chiar grotești („Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii”), a prefigurat patetic viitorul („Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!”) și a refăcut, cu mijloacele artistului, trecutul. Trecutul acesta este al omenirii și al românilor deopotrivă, un trecut revolut care pornește cu Biblia, continuă cu Egipetul, trece prin Grecia, prin Roma și Dacia („Rugăciunea unui dac”) și zăbovește mult, în spirit romantic, asupra Evului Mediu. Este în creaţia eminesciană toată povestea lumii noastre medievale, cu eroi și voievozi vajnici, pătrunși de credinţă și de onoare, cu fii de domni care grăiesc „din carte”, aidoma ţăranilor sfătoși, „de din vale de Rovine”, cu domniţe îndrăgostite de luceferi, cu sultani orgolioși, care se visau stăpânii lumii. Întristat și dezamăgit de lumea sa meschină, s-a cufundat tot mai mult în alte lumi, dintre care cea a trecutului medieval a rămas mereu una preferată. Firește, Evul Mediu nu a fost numai așa cum îl recreează Eminescu, dar a fost și așa.

Eminescu a trecut pragul acestei vieţi, în acord cu ultimul său dor, contopindu-se cu strămoșii săi, „la marginea mării”, având „codrul aproape”, sub un „cer senin”, pe „tinere ramuri”, vegheat de tei și stele. Viaţa lui adevărată a început postum și ea este eternă, dincolo de voinţa cuiva. Firește, Eminescu a avut „critici” destui, încă din timpul vieţii sale trecătoare și era absolut normal să fie așa. A avut și adulatori fără limite, fiindcă nu poţi să nu te extaziezi înaintea creaţiei sale. A avut, în fine, analiști fini, care i-au disecat cu acribie opera, relevându-i semnificaţiile, descifrându-i rădăcinile, influenţele, mesajele peste spaţii și timpuri.

Cea mai mare împlinire a lui Eminescu a fost iubirea răsădită etern printre noi prin poezie. El a întruchipat dragostea pentru Veronica, singura femeie care-l numește „Eminul meu iubit”, o prietenie sinceră pentru Ion Creangă, chemat „bădiţa Ion” și o unică percepere a „codrilor de aramă” și a „pădurii de argint”. Albumul de faţă reface imaginile artistice eminesciene prin imagini vizuale, ajutându-ne să înţelegem cum mintea și sufletul poetului au transformat ceea ce el percepea cu ochii. Centrul Cultural Spiritual Văratec – locul în care s-a contopit cu pământul și cu cerul Veronica Micle – prin maica stareţă, Stavrofora Iosefina Giosanu şi doamna Emilia Ţuţuianu – ne încântă și ne descântă cu lumea lui Eminescu, surprinsă prin natura umană și divină a mănăstirii. Din acest spaţiu sacru, viaţa și creaţia scriitorului ni se dezvăluie în chipuri și icoane, așezare sub semnul eternităţii.

–––––––

Ioan Aurel POP

București, octombrie 2021

***

Printr-un efort încununat de succes, pornit din gândul de a onora cu sfinţenie trecutul cultural al zonei Văratic, prin generozitatea unui ideal asumat ca datorie de a fi, într-o benefică colaborare cu dl. primar Neculai Adrian Nastasă și Consiliul Local al Primăriei Agapia s-a editat albumul omagial:

Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Văratic

170 de ani de la naşterea Românului Absolut, Mihai Eminescu

*

The seasons of Eminescu’s poetry at Văratic

170 years from the birth of the Absolut Romanian, Mihai Eminescu

*

Les saisons de la poésie d’Eminescu à Văratic

170 ans depuis la naissance du Roumain Absolu, Mihai Eminescu

Albumul a fost tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului TEOFAN Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Prefaţa: academician Ioan Aurel POP

Coordonator proiect: Stavrofora Iosefina GIOSANU

Albumul cuprinde texte semnate de: IPS IOACHIM,  Iosefina GIOSANU, Mihai CIMPOI, Ilie BĂDESCU, Nicolae GEORGESCU, Emilia ŢUŢUIANU, Theodor CODREANU, Veronica BALAJ, Dan Toma DULCIU, Petruş ANDREI şi Gheorghe SIMON

Ediţie îngrijită şi coordonată, concepţie grafică, realizare album: Emilia ŢUŢUIANU, Dorin DOSPINESCU, Victor RONCEA

Fotografii: Cristina NICHITUŞ RONCEA, Dorin DOSPINESCU

Redactor: Dorin DOSPINESCU

Grafica: Constanţa ABĂLAŞEI

Considerație și recunoștință, Doamnei Europarlamentar Maria GRAPINI, pentru sprijinul financiar acordat tipăririi albumului!

Mulţumiri Maicii Stavrofora Iosefina GIPSANU, stareţă a Mănăstirii Văratic, Consiliului Mănăstirii Văratic şi Centrului Cultural Spiritual Văratic – care a susţinut şi elaborat acest proiect – pentru reuşita realizării albumului aniversar.

Un omagiu adus poetului naţional, purtat de fuiorul destinului şi în zona mănăstirii Văratic, din ţinutul Neamţului. Mulţumiri distinselor personalităţi prezente în filele albumului, cu prinosul Domniilor lor – ofrandă Luceafărului poeziei române, Mihai Eminescu!

Institutul Cultural Român din New York și Ambasada României în Statele Unite organizează, în data de 5 noiembrie 2021, un eveniment special în onoarea prozatorului și eseistului Norman Manea, unul dintre cei mai cunoscuți autori români la nivel mondial și supraviețuitor al Holocaustului, pentru a celebra cariera de peste cinci decenii și reușitele literare deosebite ale acestui important scriitor și intelectual public, precum și rolul său excepțional în întărirea relațiilor culturale româno-americane.

Evenimentul va cuprinde o conferință susținută de profesorul Claudiu Turcuș de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, autorul lucrării Estetica lui Norman Manea, și vernisajul expoziției “Norman Manea – A Life in Pictures” /„Norman Manea – O viață în imagini”, conținând fotografii de familie inedite și instantanee ce surprind parcursul literar și personal al autorului.

În deschidere vor lua cuvântul dl. Andrei Muraru, ambasadorul României la Washington, și dl. Dorian Branea, directorul ICR New York. Cu această ocazie, ca un moment distinct al serii, sala principală a ICR New York va primi numele „Norman Manea”.

„Norman Manea este nu doar unul dintre scriitorii noștri cei mai străluciți, a cărui operă impresionantă, scrisă aproape exclusiv în românește chiar și după lungi ani de exil, a cunoscut un succes internațional uriaș, ci și o voce influentă și respectată în dezbaterile cele mai importante ale lumii de azi. Prin acest eveniment, onorăm un mare ambasador al culturii române în Statele Unite, un martor înțelept și atent al istoriei, care pulsează în opera sa diversă în toate înfățișările ei tragice și sublime, și nu mai puțin un om de o bunătate și o generozitate ce aparțin doar spiritelor înalte.” (Andrei Muraru, ambasador al României în Statele Unite)

„Norman Manea e admirabil în multe privințe: ca scriitor a cărui literatură a putut într-adevăr să schimbe vieți și pe care confrați încă și mai celebri l-au considerat nu numai un egal, ci și un prieten, ca o mare conștiință a tragicului secol XX, pledând în numele victimelor inocente pentru recuperarea memoriei ocultate și a adevărului interzis, precum și ca personalitate-punte, care leagă, prin dubla sa apartenență, ca puțin alții, culturile română și americană.” (Dorian Branea, director ICR New York)

Norman Manea (n. 1936), unul dintre cei mai apreciați prozatori și eseiști români, profesor de literatură europeană și „writer in residence” la Bard College, New York. De la debutul din 1966 și până în 1986, când a plecat din țară, a publicat 10 volume, fiind distins cu Premiul Asociației Scriitorilor din București (1979) și Premiul Uniunii Scriitorilor (1984, anulat de Consiliul Culturii și Educației Socialiste). După 1986, Norman Manea a fost tradus în peste 30 de limbi, cărțile sale fiind elogios recenzate. Volumele publicate în SUA au figurat în selecția celor mai importante apariții editoriale din The New York Times. În 1992 a primit Bursa Guggenheim și Premiul MacArthur, în 1993 Biblioteca Națională din New York l-a sărbătorit cu prilejul acordării distincției de „Literary Lion”  al bibliotecii, în 2002 i s-a atribuit Premiul internațional de literatură Nonino pentru „Opera omnia” , iar în 2006, Premiul Médicis Etranger pentru Întoarcerea huliganului. În 2010 a primit distincția „Commandeur dans l’Ordre des Arts et des Lettres”  din partea guvernului francez, iar în 2011 a primit prestigiosul premiu literar Nelly Sachs și a fost ales membru de onoare al Royal Society of Literature. În 2012, Uniunea Scriitorilor din România i-a decernat Premiul Național pentru Literatură. În 2013, Uniunea Scriitorilor l‑a nominalizat pentru Premiul Nobel, iar în 2014, PEN‑ul românesc și edituri străine au reiterat propunerea. În 2016 a primit Marele Premiu pentru Literatură în limbile romanice al Târgului Internațional de Carte de la Guadalajara, Mexic. În același an a fost decorat cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Mare Ofițer de către președintele României.

În România, cărțile sale sunt publicate de Polirom, în seria de autor consacrată, Norman Manea fiind unul dintre cei mai îndrăgiți autori din portofoliul editurii. Lansată de Polirom în anul 2008, Seria de autor Norman Manea cuprinde 19 titluri. Cea mai recentă apariție din seria de autor este romanul colaj Umbra exilată.

Umbra exilată vorbește despre un supraviețuitor al lagărelor din Transnistria, despre existența sa ulterioară într-o dictatură comunistă și exilul în America. Discursul narativ se desfășoară pe mai multe niveluri, fiind potențat cu un colaj de fragmente literare semnificative și însemnări de lectură despre identitate, iubire și literatură.

Cărțile sale disponibile în limba engleză: October Eight O’Clock (proză scurtă, 1992), On Clowns: The Dictator and the Artist (eseuri, 1992), Compulsory Happiness (povestiri, 1993), The Black Envelope (roman, 1995), The Lair (roman, 2012), The Fifth Impossibility (eseuri, 2012), The Hooligan’s Return (roman, 2003; ediția a II-a, 2013), Settling My Accounts Before I Go Away. An Interview with Saul Bellow (2013), Paradise Found: An Interview with Hannes Stein (2013), Captives (2015).

Mai multe despre eveniment și despre programul ICR New York puteți afla la www.rciusa.info.

Raluca CIMPOIAȘU

ICR New YorkNew York, 1 noiembrie 2021

Fericirea nu este un simplu concept ori un ideal imposibil de atins. Ea este o năzuinţă neîntrerupt umană, ce poate şi trebuie să fie convertită în realitate, dar o năzuinţă articulată pe firea, educaţia şi aspiraţiile fiecărui individ în parte. Fiind, deci, în egală măsură produsul şi generatorul echilibrului lăuntric al omului, un echilibru de primă importanţă pentru orientali (chinezi, japonezi, indieni), este cât se poate de evident că fericirea va fi savurată doar acolo unde acţionează în interdependenţă următorii doi factori:

a)Mişcarea fericirii are loc în interiorul sistemului tridimensional credinţă-iubire-bine, fapt care garantează că, dacă credinţa şi iubirea sunt sincere şi atotcuprinzătoare, atunci omul – numai întrucât urmăreşte prioritar binele moral, iar nu binele fizic (hedonic) – are toate şansele ca din bun să devină mai bun, caz în care ea (fericirea) dobândeşte consistenţă şi durabilitate;

b)Direcţia de acţiune pentru cunoaşterea adevăratei fericiri este dinspre interior spre exterior, dinspre individ spre semeni, desigur, cu inerentele întoarceri şi autoreglări ale focarului de iradiere.

Cum simplitatea şi cumpătarea sunt condiţii indispensabile întru atingerea stării de fericire urcată până la beatitudine (Cu înţelepciune se spune: Nu este bogat cel care doreşte tot mai mult, ci cel care se mulţumeşte cu tot mai puţin!), pe bună dreptate Mântuitorul ne îndeamnă să nu adunăm bogăţii pe care le mănâncă moliile şi le fură hoţii, ci să adunăm bogăţii nepieritoare. Or, e limpede pentru oricine, că astfel de bogăţii nepieritoare nu pot să vină decât din lăuntricitatea omului, rodite fiind de acea scânteie divină cu care au fost înzestrate de la facere toate fiinţele scormonitoare şi cârtitoare, ce cu mândrie-şi spun fiinţe conştiente şi raţionale. Pentru unii dintre oameni fericirea este iluzorie – o adevărata Fata Morgana. Să fie pentru cei bogaţi din pricina îmbuibării, care inevitabil atrage după sine plictiseala, nemulţumirea şi, în final, dezgustul faţă de toţi şi toate, ori – în cazul celor mulţi şi săraci – să fie din pricina nenumăratelor eşecuri şi decepţii de care au parte în viaţă?!

Poate că de aici derivă graba periculoasă de care dau dovadă cei mulţi şi neîncrezători de a-i inhala fericirii parfumul ameţitor, atunci când ea consimte să-şi întredeschidă şi pentru ei corola minunilor de-o clipă. (Pesemne că din acest motiv amatorii de plăceri ba pun semnul de egalitate între fericire şi mulţumire trupească, recte satisfacţie, ba se tupilează după justificări de genul: „Avem o singură viaţă, şi aceea scurtă”, prin urmare „Să stoarcem de vlaga plăcerii fiecare clipă care trece”!)

Dar dacă fericirea este scurtă şi tocmai de aceea amarnic regretată, în cele mai multe cazuri suferinţa se constituie într-o coordonată umană banală, fapt care dovedeşte în ce grad alarmant de inuman ne-am obişnuit cu ideea că nefericirea este capitalul exclusiv al dezmoşteniţilor şi dezrădăcinaţilor, în general al celor slabi şi fără noroc. Căci cum altfel se explică că trecem zilnic pe lângă ea, aproape fără s-o băgăm în seamă, cu toate că ne face o deosebită plăcere să apărem în ochii semenilor ca buni şi simţitori?!…Fireşte, nu la fel stau lucrurile în cazul ipocriţilor în general, al ipocriţilor cu ştaif politic în special, care – în silinţa lor cabotină de a părea ceea ce nu sunt – izbutesc totuşi să-şi ascundă deseori găunoşenia minţilor şi inimilor sub poleiala aparenţelor.

După aceste exerciţii pe marginea fericirii şi a nefericirii, ni se impun atenţiei următoarele două întrebări:

1) Care este raportul dintre fericirea individuală şi cea colectivă?;

2) Ce are omenirea de făcut pentru a fi cu adevărat fericită?

1)Am fi tentaţi să răspundem că raportul dintre fericirea individuală şi cea colectivă este similar cu cel dintre parte şi întreg. Şi cum „întregul precede partea” (Aristotel), concluzia care se impune cu necesitate nu poate să fie decât următoarea: Fericirea colectivă, mai exact cea universală (generală), o devansează în timp şi o prefigurează în alcătuire pe cea individuală! Toate ca toate, dar – fie că urmăm firul creaţiei, fie pe cel al evoluţiei – posibila înfiripare a fericirii după logica de mai sus este copios contrazisă de logica apariţiei Universului, iar mai apoi a vieţii ca parte componentă a lumii înconjurătoare. Căci dacă suntem adepţii creaţionismului, atunci trebuie să admitem că văzutele şi nevăzutele sunt opera unui Creator suprem şi că în Universul de-nceput, la fel ca-n anturajul divin al acelor „momente” situate dincolo de timp, domnea ordinea şi armonia. Dar ordinea şi armonia, prin însăşi esenţa lor exclud apariţia şi fiinţarea asperităţilor de tipul dizarmoniei, perturbaţiilor şi şocurilor, după cum – cu întreaga lor fiinţă înveşmântată în haina de gală a echilibrului perfect – ele se opun din răsputeri germinării şi proliferării răului sub diversele lui înfăţişări: cruzime, trufie, minciună, ipocrizie, ambiţie, invidie, lăudăroşenie etc.

Prin urmare, este cât se poate de rezonabil să gândim că în acele vremuri ireale pentru puterea temporală a minţii omeneşti, fericirea era atotprezentă şi atotbiruitoare. De fapt e impropriu să spunem atotbiruitoare, pentru că ea nu reprezenta rezultatul unei biruinţe în lupta aprigă cu forţele răului, aşa cum se va întâmpla după apariţia celor două perturbaţii – azvârlirea din ceruri a trufaşului Lucifer, respectiv scoaterea din Eden a perechii umane neascultătoare, perturbaţii care nu numai că au provocat un serios dezechilibru în pacea şi armonia primordială (nerefăcut până în clipa de faţă), dar au generat totodată perechile antipodale: bine-rău, univers moral divin-univers moral uman. Căci logica presupunerilor admise în acest loc ne obligă să vedem chipul Universului primordial, implicit al lumii celeste, scăldat în lumina armoniei, păcii şi fericirii. E drept, o fericire statică, perfect adaptată la acea lume senină şi netulburată, altfel spus o fericire niţel cam ternă şi atât de îndepărtată de fericirea zbuciumată a omului truditor şi căutător…

Presupunând că asta ar fi succesiunea fericirii: de la fericirea universală preadamică la cea individuală (mai înainte ca perechea umană să fie izgonită din Eden), iar de la Adam şi Eva din nou la cea colectivă (comunităţile umane de la ginţi şi triburi până la naţiunile moderne), tot nu s-a pus punctul pe i în problema raportului fericire colectivă-fericire individuală.

2)Cât priveşte întrebarea: Ce are omenirea de făcut pentru a fi cu adevărat fericită?, ei bine, ea este veche de când lumea. Din totdeauna, mai exact de când omul a început să gândească şi a realizat importanţa politicii, iar prin politică pe cea a organizării din ce în ce mai precisă, dar şi mai extinsă (la început ginţile şi triburile – comunităţi bazate pe înrudiri, apoi popoarele şi naţiunile – vaste comunităţi bazate pe unitatea de limbă, tradiţii şi teritoriu, respectiv pe istorie comună, astăzi megacomunităţi sau uniuni politico-economico-militare de naţiuni), din totdeauna, aşadar, omul a luptat din răsputeri fie pentru a-şi apăra libertatea ameninţată de agresori, fie pentru a şi-o recâştiga atunci când neşansa şi ceasul rău i-o răpeau. Pentru că fericirea deplină nu poate fi savurată decât în libertate! Numai bunul Dumnezeu ştie câţi oameni au murit de-a lungul istoriei luptând pentru libertatea lor şi a celor dragi: răscoala lui Spartacus, răscoalele şerbilor împotriva nobililor, luptele purtate de români cu turcii, tătarii, ungurii şi ruşii pentru apărarea gliei străbune, zecile de milioane de jertfe omeneşti din primul şi al doilea război mondial etc.

E drept, au fost şi încă mai sunt din aceia care cred că sabia nu taie capul plecat şi care se străduiesc să-şi construiască un dram de fericire după chipul şi asemănarea cu noua lor anatomie – o fericire în genunchi! Dar Însuşi Mântuitorul, în condiţiile vitrege de la acea vreme când evreii erau sub stăpânirea romanilor, sublinia nevoia de libertate – o libertate articulată pe credinţă şi demnitate -, de altminteri singura cale care-l duce pe om înspre fericire: „Adevărul vă va face liberi”!

Fireşte, în numele credinţei s-au comis şi continuă să se comită excese, de-ar fi să amintim din trecut doar de cruciade, encomienda (războiul nimicitor purtat de spanioli împotriva amerindienilor) şi de războaiele fratricide dintre catolici şi protestanţi (hughenoţi), respectiv de jihad (războiul musulmanilor împotriva necredincioşilor în Alah şi profetul lui Mohamed), care în zilele noastre se continuă sub oribilul chip al actelor teroriste…

Se ştie prea bine că războaiele nu contribuie decât la escaladarea violenţei şi agresiunii, nicidecum la instaurarea păcii şi înţelegerii între oameni, popoare şi credinţe. Iată motivul pentru care Mântuitorul afirma în învăţăturile Sale că „cine va scoate sabia, de sabie va pieri”.

Prin urmare, la rău să nu răspunzi cu un alt rău, deoarece asemenea unui bulgăre de zăpadă care în rostogolirea lui la vale provoacă o adevărată avalanşă, tot aşa răul – alimentat cu trufie şi intoleranţă – are puterea necurată de a-i transforma pe oameni în brute respingătoare. Istoria ne oferă nenumărate exemple de monştri cu înfăţişări umane, care se delectau cu suferinţele semenilor torturaţi: inchizitorii, naziştii, bolşevicii (leniniști, staliniști, maoiști, dejiști etc.), torţionarii din închisorile politice româneşti etc.

Acum până nu-i prea târziu, toţi locuitorii acestei planete (fiecare cu câtimea sa) pot contribui la salvarea vieţii şi la angajarea omenirii pe drumul ce urcă înspre fericirea deplină, prin studiul la zi al Decalogului şi prin aplicarea cu stricteţe a poruncilor cuprinse în el.

Bisericile, şi când spun biserici mă gândesc în primul rând la cele universaliste (creştinism, budism, islamism), pot contribui la rândul lor la scoaterea omenirii din actuala fundătură, prin lepădarea înalţilor prelaţi de orgolii şi prin demararea de dialoguri interconfesionale responsabile şi eficace, nu doar de ochii lumii, care să îndrepte bisericile înfrăţite înspre ecumenism (îndeosebi în aceste vremuri controlate de globaliști prin dictaturi/războaie informaționale și bacteriologice, precum actuala pandemie), iar toate marile credinţe să se apropie până la identificarea şi activarea tuturor zonelor comune, cu mare impact asupra omenirii. Pentru că, o ştie oricine, scopul oricărei religii este acela de a-i face pe credincioşi mai buni şi mai drepţi, în consecinţă mai fericiţi.

La rîndul lor liderii politici şi ștabii militari pot contribui la această veritabilă renaştere a omenirii prin renunţarea la ambiţii şi orgolii, cu sau fără iz patriotic (mai degrabă globalizant), respectiv prin trecerea de îndată la dezarmare. Este o utopie? Păi, zic eu, mai degrabă o utopie  decât o catastrofală distopie, așa cum se configurează în clipa de față…

––––––––

Sighetu Marmației

2 noiembrie 2021

George  PETROVAI

Bucureștiul are nenumărate locuri definite de o încărcătură istorică deosebită, aparte, locuri pe lângă care oamenii trec zilnic, nebănuindu-le, însă, niciun moment adevărata lor poveste. Un astfel de loc este și Malmaison-ul de pe Calea Plevnei, din imediata apropiere a Spitalului Universitar de Urgență Militar Central „Dr. CAROL DAVILA” și a Gării de Nord, fosta Cazarmă de cavalerie „Sf. Gheorghe” de pe vremea luminatului domnitor GHEORGHE DIMITRIE BIBESCU (1842-1848), dar și închisoare de tranzit a Capitalei, vreme de aproape trei decenii, în vremea postbelică, iar, din anul 1977 și până în prezent, sediu al Institutului de Proiectări Chimice și Petrochimice (IPROCHIM).

Malmaison-ul, așa cum i-a rămas denumirea de pe timpul domniei Colonelului ALEXANDRU IOAN CUZA, are o istorie grea, complexă, care se întinde pe aproape două secole de existență a clădirii fondate, la finele primei jumătăți a secolului al XIX-lea, de către primul reformator al Armatei Române – domnitorul Țării Românești GHEORGHE DIMITRIE BIBESCU, în timpul căruia s-a ridicat, printre altele, clădirea Teatrului Național din București, Grădina publică Cișmigiu, Cazarma de cavalerie „Sf. Gheorghe”, precum și prima instituție de învățământ militar superior național – Școala Ostășească de ofițeri -, care a luat ființă pe data de 13 iunie 1847, fiind deschisă, în același an, la 9 septembrie.

De asemeni, tot în Malmaison, carceră de triaj a Securității comuniste începând cu anul 1946, și-a început parcursul propriei biografii a durerii Eroul-aviator al celui de-Al Doilea Război Mondial și deținut politic TUDOR GRECEANU, instructorul de zbor al Generalului-maior de aviație RADU THEODORU.

Astfel, pe 26 octombrie a.c., la Malmaison, de la ora 11,00, împreună cu actuala conducere a IPROCHIM și cu Dl General-maior de aviație, scriitor, om de cultură și veteran de război RADU THEODORU, care mi-a făcut onoarea să fie prezent la emoționanta manifestare „MALMAISON – ISTORIE CĂTRE ISTORIE…”, creată, organizată și susținută de mine integral, a avut loc, cu respectarea normelor pandemice în vigoare, la zi de sărbătoare a unuia dintre marii sfinți militari ai creștinătății – Sf.M.Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir și patron al armatelor -, dezvelirea unei plăci omagiale, care atestă faptul că, în clădirea fostei Cazarme de cavalerie „Sf. Gheorghe”, a funcționat cea dintâi instituție de învățământ militar superior românesc, începând cu data de 9 septembrie 1847, un moment deosebit de important în istoria Armatei Române, Malmaison-ul reprezentând, practic, primul reper în funcție de care își sărbătorește, anual, existența prestigioasa Academie a Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu.

În aceeași zi, la Malmaison, a răsunat, pentru prima dată lângă aceste ziduri ale durerii, o slujbă ortodoxă, oficiată de un preot militar, Neacșu Dragoș, de la Componenta Operațională Aeriană, în memoria Eroului-aviator martir TUDOR GRECEANU, de la a cărui naștere se vor împlini, în primăvara lui 2022, exact 105 ani. Momentul a fost cu atât mai încărcat de emoție și de lacrimi cu cât, la această comemorare, i-am înmânat, pe drapelul României, Dlui General-maior de aviație RADU THEODORU, fostul elev de zbor al unuia dintre cei mai buni piloți de vânătoare din lume din Al Doilea Război Mondial – TUDOR GRECEANU -, portretul înrâmat al acestuia. O conexiune singulară, peste timp, la nivel spiritual, între fostul profesor și ucenicul său de atunci, două repere de bază ale Aviației românești…

Manifestarea istorico-religioasă „MALMAISON – ISTORIE CĂTRE ISTORIE…” s-a dorit a fi o formă de respect a prezentului față de trecut și de intersectare simbolică a celor două componente temporale anterior menționate, dorind să marcheze, ca un preambul plin de semnificații, atât istoria Armatei Române, prin cei 175 de ani de învățământ superior militar românesc, care se vor împlini în anul 2022, și activitatea de un secol pe care această instituție fundamentală a Statului a desfășurat-o în fosta Cazarmă „Sf. Gheorghe”, ridicată de domnitorul GHEORGHE DIMITRIE BIBESCU, cât și cei 45 de ani de activitate a Institutului  de Proiectări Chimice și Petrochimice în sediul Malmaison, de asemeni, 105 ani de la nașterea Eroului-aviator, fost deținut politic, printre alte carcere ale sistemului penitenciar comunist, și în Malmaison – TUDOR GRECEANU.

Cu acest prilej deosebit, conducerii institutului, i-a fost înmânată placheta și diploma Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, de către Prorectorul pe învățământ al acestei instituții – Col. Conf. Univ. Dr. LUCIAN ISPAS, care ne-a făcut onoarea de a participa, alături de Dl General RADU THEODORU, reprezentanți ai Statului Major al Forțelor Aeriene și ai Institutului Național al Patrimoniului, comandori de aviație, cărora le mulțumesc în mod special, la evenimentul de suflet intitulat „MALMAISON – ISTORIE CĂTRE ISTORIE…”.

Prin acest marcaj simbolic, de recunoaștere și dezvelire concretă a istoriei, datoria prezentului față de trecut a fost îndeplinită așa cum se cuvine, urmând ca înscrierea Malmaison-ului, grație registrelor istorice multiple pe care le-a jucat de-a lungul timpului, în categoria reperelor monumentale de pe cuprinsul țării noastre și al Bucureștiului, să fie realizată cât mai rapid, ca o legitimare de facto a tuturor rolurilor deosebit de semnificative, pe care fosta Cazarmă de cavalerie ”Sf. Gheorghe” le-a avut, vreme de aproape două secole, atât în istoria militară, cât și în sistemul penitenciar ori în domeniul chimiei și petrochimiei românești și globale.                                                                                                                           

–––––––––––-

Dr. ing. MAGDALENA ALBU

26 octombrie 2021

Sf. M.Mc. Dimitrie

București